1                                       EVUL MEDIU

          Evul Mediu a fost o era care nu a avut si nu are o presa prea buna în istorie. A fost multa vreme sufocat între admiratia pe care europeanul a avut-o pentru excelenta culturii clasice, greco-romane si resuscitarea ei în Renastere, urmata de epoca - de asemenea stralucita pentru cultura europeana - a rationalismului si apoi a încrederii manifestate în secolul Luminilor în virtutile ratiunii: nu numai de a descoperi adevarul, dar si de a transforma societatea într-un sens benefic.
        A trebuit sa treaca o vreme pîna cînd Romantismul sa reabiliteze Evul Mediu, cu valorile lui sentimentale si artistice. Din acel moment, de pe la începutul secolului al XIX-lea, aceasta epoca si-a aflat un loc echilibrat în sistemul de valori al trecutului.  Totusi, gîndindu-ne bine, nu putem nega ca fata de Evul Mediu, pastram o usoara rezerva, în raport cu admiratia pe care o nutrim în continuare clasicitatii, fie antice, fie moderne si ca aceasta rezerva, chiar daca a fost corectata prin recuperarea pe care au savîrsit-o romantismul si istorismul care au urmat, si-a avut ratiunile sale. În cadrul acelei actiuni de recuperare, istoriografia a constatat, cu oarecare surpriza, ca Evul Mediu nu a fost o cezura întunecata în civilizatia europeana si ca în acest cadru se formase – uneori greu identificabila - matricea multora dintre ideile si fenomenele societatii moderne. Unii au mers pîna la a spune ca, de fapt, o veritabila Renastere a început cu doua-trei secole mai devreme, chiar daca mai modesta decît aceea, rasunatoare, din Italia secolelor XIV-XVI.       
         Printre ideile transmise posteritatii de Evul Mediu, se numara si unele cu privire la structura si organizarea statului. Pentru ca milenii de-a rîndul în lumea orientala si în cea antica – exceptiile fiind foarte putine – precum si, pîna recent, în epoca moderna, statul se confunda cu conducerea unica, altfel spus cu monarhia, a vorbi despre ideologia statala medievala înseamna, de fapt, a vorbi despre ideologia de stat monarhica. În Evul Mediu, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus – catastrofa regretabila, dupa opinia mea – problema care s-a pus între secolele V-XI a fost aceea a legitimarii noilor puteri politice. Acestea deoarece legitimitatea puterii romane, desi întemeiata pe un magnific sistem de drept si pastrînd o nostalgie în mintile celor care o distrusesera, nu mai avea valabilitate de facto.
        Secole de-a rîndul sefii barbari instalati pe ruinele Imperiului Roman au tînguit dupa excelenta puterii acestuia si, ori de cîte ori au avut ocazia, au încercat sa o reînvieze. Gesturile lor sacrale, încoronarea la Roma a suveranilor franci sau germani si reluarea de catre ei a titlului fictiv si, în fond, absurd pentru epoca lor, de “împarati”, nu mai corespundea cu realitatile romane de odinioara.Statele fondate de semintiile barbare în apusul Europei nu-si puteau întemeia autoritatea decît pe dreptul fortei si al cuceririi. Drept contestabil de catre oricine venea din urma, cu aceleasi pretentii. E adevarat, cronicile spun ca însasi elita primitiva barbara invoca pentru sine o anume origine divina sau cvasidivina, idee care însa nu s-a putut acredita suficient spre a se constitui într-un suport ideologico-politic. În mijlocul anarhiei generale se simtea necesitatea recurgerii la o autoritate unitara, care sa legitimeze „dreptul” elementar al fortei. Singura autoritate care supravietuise catastrofei Imperiului Roman si începuse a se consolida ca o institutie autonoma era biserica. Ea si-a pastrat o organizare relativ coerenta si o ideologie consecventa. Acestea, mai ales de la pontificatul papei Grigorie I cel Mare (590-604), s-au consolidat în întreg Occidentul.De aceea, cu cît mai mult acesti sefi barbari vroiau sa-si legitimeze puterea, de exemplu în fata Imperiului de Rasarit (Bizantin) ramas în picioare, ei s-au îndreptat catre alianta cu autoritatea universalista a bisericii, a carei doctrina o îmbratiseaza pe rînd. Si în antichitate existase, si înca din plin, tendinta de legitimare a puterii monarhice prin invocarea unei autoritati transcendente. În Evul Mediu, sefii barbari, aliati treptat cu biserica, au adaugat acestor traditii si pe unele venite dinspre gîndirea politica orientala. Traditii care, remodelate cu concursul bisericii, au creat ritualitati proprii.
        A fost, mai întîi, asezarea pe crestetul monarhului a simbolului numit „coroana”, un instrument care putea fi însa, si el, rapit si însusit de cineva mai puternic. Si-atunci s-a ajuns la un alt act sacral care trebuia sa-l legitimeze definitiv de suveran: onctiunea. Ea se savîrsea de un reprezentant al bisericii, fie o data cu încoronarea, fie separat de ea. Este înca o traditie veche, ce ar putea proveni din Vechiul Testament, din textul cartii I a lui Samuil, în care Iahve îi spune acestuia ca-i va trimite un tînar pe care: "sa îl ungi capetenie poporului Meu". Act pe care, Samuil l-a si facut, asupra lui Saul, primul rege al vechilor evrei. În toata istoria Orientului asemenea momente revin din cînd în cînd. Pîna si în viata lui Iisus Hristos (Hristos înseamna "cel uns") se întîmpla ceva similar: varsarea pe crestetul lui Iisus a unui ulei parfumat, si cuvintele lui Iisus despre gestul savîrsit de Maria, sora lui Lazar cel înviat din morti: "lasati-o sa faca acest lucru, pentru ca atît timp cît se va propovadui Evanghelia, despre ea si despre ceea ce a facut se va vorbi mereu".Onctiunea, ca act de legitimare a puterii regale medievale, are asadar o traditie îndelungata. Cînd primul rege al francilor, Clovis, a fost încoronat la Reims de Sfîntul Remigius, un porumbel apare, aducînd o sticluta cu ulei sfintit. De la actul semi-legendar savîrsit asupra lui Clovis, obiceiul onctiunii s-a raspîndit în tot Evul Mediu, fiind practicat de toti suveranii.
         
1 S-a mai simtit în plus si necesitatea întaririi legitimarii puterii monarhice prin fapte concrete atribuite ei. Persoana regala începe a fi creditata cu calitatea de a savîrsi miracole, ceea ce reprezinta, limpede, un împrumut din Evanghelie, din faptele lui Iisus. Astfel, regalitatea franceza, întrucîtva si cea engleza, si-au atribuit calitatea vindecarii prin atingere cu mîna, a bolii numita adenita tuberculoasa, popular scrofuloza. S-a mai vehiculat si putinta vindecarii epilepsiei.În cazul regilor Frantei, ritualul atingerii cu mîna a bolnavilor se întîlneste – e drept, tot mai sporadic – pîna la 1825!Istoricii au conchis ca alegerea acestor boli ca pasibile de vindecare s-a datorat caracterului lor recurent, ceea ce crea impresia unei tamaduiri, cel putin temporare. adica manifesta o tendinta si de retragere. La fel si cealalta boala grava, epilepsia. E interesant ca, la un moment dat, însasi biserica a protestat împotriva pretentiilor taumaturgice ale suveranului. Papa Grigore al VII-lea (1073-1085), initiatorul unei miscari energice de emancipare a bisericii de sub tutela laica, si chiar de afirmare a suprematiei asupra acesteia din urma, a sustinut ca un om nu poate savîrsi minuni, altfel decît sub inspiratia si autoritatea divina. Aceeasi miscare gregoriana a introdus o distinctie între onctiunea sacerdotala, care consacra pe un slujitor al bisericii si cea laica, exercitata asupra unui suveran. Si prin aceasta se refuza, indirect, caracterul sacru si generator de miracole al persoanei regale în sine. Rezistenta bisericii nu a putut infirma însa practicile încetatenite, ele ramînînd în continuare în apanajul unor case regale.
          Divergentele biserica-regalitate, chiar daca faptul ar putea sa para surprinzator, au mers si mai departe. Biserica a sanctionat, prin acte formale si puterea laica - pretins absoluta – a regilor. Dar ea nu a acceptat niciodata ca aceasta putere avea dreptul sa dispuna cu totul arbitrar de atributiile guvernarii. Punctul ei de vedere: daca regele invoca pentru sine întemeierea autoritatii sale pe un drept divin, înseamna ca el trebuie sa guverneze în conformitate cu preceptele divine de dreptate si bunatate. Suveranii nu sunt – spune biserica – decît împuterniciti ai cuvîntului si ai harului divin pe pamînt, neputîndu-se abate de la spiritul si litera acestora. O data aparuta contestarea puterii depline a suveranului, ea a fost corectata si pe alte planuri, si pe alte baze decît acelea ale reformei gregoriene. De exemplu, pe ale scrierilor unor doctrinari din secolele XVI-XVII, care pledau, de asemenea, pentru primatul autoritatii morale a bisericii fata de actele guvernarii laice.
        În secolul al XIII-lea, despre care unii istorici au spus ca a fost "una din marile etape constructive ale istoriei europene" si-a desfasurat activitatea cel mai mare teoretician al învataturii bisericesti occidentale în Evul Mediu, Toma de Aquino (1227-1274).În vasta sa opera, cuprinsa în 34 de volume, Toma de Aquino a schitat, printre multe alte idei fecunde, si pe aceea a dreptului natural. El a sustinut ca politica este autonoma, avînd legile proprii, rezultate din vointa umana, exercitata conform cu ordinea rationala. Aceasta din urma era, în prima instanta, ordinea universala creata de Divinitate, lex aeterna. Omul nu o poate percepe însa pe aceasta în imensitatea ei cosmica, ci numai într-o modalitate mai limitata, pe care Toma de Aquino o numeste legea naturii, lex naturalis. Din perceptiile sale legii naturii, omul este capabil sa adopte o conduita subsecventa respectarii acesteia, care este legea umana, lex humana. Afirmîndu-i autonomia, Toma de Aquino atribuie cîteodata conducerii politice scopul specific de a asigura omului o viata virtuoasa si fericita, pe care o numeste eudaimonia (grec.= fericire). Pe o treapta superioara, o lege mai înalta tinde spre înfaptuirea comuniunii supranaturale între oameni si divinitate. Existenta acestor doua trepte ale conducerii îl determina pe Toma de Aquino sa separe competentele puterii laice si ale celei spirituale, sustinînd ca papalitatea are dreptul sa se amestece în problemele lumesti, numai în masura în care acestea sunt importante pentru realizarea telului spiritual al comuniunii om-Dumnezeu.
                Cea mai interesanta concluzie a gîndirii lui Toma de Aquino este aceea ca, data fiind congruenta dintre cele doua trepte si scopuri de guvernare, daca puterea laica nu respecta consecventa cu cea superioara, ea poate fi contestata de catre supusi. Tomas de Aquino a fost, astfel, primul teoretician al dreptului la rezistenta împotriva unei stapîniri injuste (tiranie) si prin aceasta a întemeiat, cel putin indirect, doctrina suveranitatii poporului. Între gînditorii medievali care au mai adus o contributie la chestiunea raportului dintre autoritatea laica si religioasa se mai remarca Dante si Marsilio di Padova. Amîndoi au plecat de la ideea ca ordinea si pacea sunt valori superioare ale societatii. Pentru instituirea si mentinerea lor – socoteste Dante – e necesara o monarhie universala, reprezentînd o extrapolare terestra a împaratiei divine. Totodata, pentru Dante, din rolul de garant al pacii si ordinii pe care numai monarhia universala o poate exercita, rezulta si afirmarea caracterului necesar al statului, superioritatea acestuia, a organizatiei politice a societatii în raport cu individul. Spre deosebire de Toma de Aquino, Dante nu rezerva nici un rol individului, în eventualitatea – pe care nu o discuta – a unui esec al monarhiei în realizarea telului organic ce-i era prescris.
                  Marsilio di Padova, a carui lucrare, Aparatorul pacii, a aparut în 1324, este mai modern decît înaintasii sai în materie. Plecînd si el de la premisa ca pacea si ordinea reprezinta starea ideala a societatii, Marsilio di Padova considera ca în vederea atingerii acestei stari oamenii s-au constituit în ceea ce se numeste stat. Idee extrem de valoroasa, continînd-o – mai explicit si mai practic argumentata decît la Toma de Aquino – pe aceea a suveranitatii populare, întrucît statul apare pe baza consensului cetatenilor, mai exact spus: a partilor celor mai valoroase ale acestora. Pe aceasta baza a consensului popular se fondeaza dreptul statului de a legifera, iar conducerea sa – monarhia, evident – trebuia sa se constituie pe baza electiva. Ocupîndu-se în acelasi spirit de organizarea bisericii, Marsilio di Padova a sustinut limitarea puterii absolute a papei, prin autoritatea consensuala a alesilor din sînul bisericii, ceea ce însemna fondarea asa-numitei doctrine conciliare, care va avea o mare influenta în viata bisericii catolice în secolul al XV-lea. În încheierea acestor consideratii, subliniez faptul ca Evul Mediu a reprezentat o era de tranzitie, cel putin în secolele XIII-XIV, de la conceptia organicist-mistica privitoare la autoritatea politica, spre conceptia rationala a organizarii statului – o organizare ce este coborîta acesteia transcendenta în imanenta, prin afirmarea importantei optiunii si consensului uman, cu conditia ca acestea sa nu scape din vedere inspiratia divina, ca îndreptar al actiunii lor.
             Ne aflam pe prima treapta a emanciparii gîndirii politice de sub doctrina mistico-religioasa, pe prima treapta ce va conduce, în secolele XVII-XVIII, la fundamentarea deplina a doctrinei contractului social si a suveranitatii populare.