Revolutia franceza (1789-1795) Categoria: Referat Istorie
Descriere: În cele două secole de domnie ÅŸi guvernare a dinastiei de Bourbon
(1589-1789), societatea franceză a dat apartenenţa unei evoluţii lente,
în care iniÅ£iativele de reformă s-au confruntat cu puternice tendinÅ£e de
apărare a privilegiilor. Vechiul Regim a fost cuprins în ultimele sale
decenii de o criză complexă: economică, socială, financiară... |
|
||
|
|
|||
|
1 Revolutia Franceza În cele două secole de domnie şi guvernare a dinastiei de Bourbon (1589-1789), societatea franceză a dat apartenenţa unei evoluţii lente, în care iniţiativele de reformă s-au confruntat cu puternice tendinţe de apărare a privilegiilor. Vechiul Regim a fost cuprins în ultimele sale decenii de o criză complexă: economică, socială, financiară, administrativă şi morală. Considerată în istorie ca o manifestare atipică, revoluţia se declanşează când toate tentativele de reformare sunt epuizate. Amploarea crizei şi ineficienţa reformelor au determinat ca Revoluţia Franceză să fie necesară, inevitabilă şi la fel de complexă. Premisele izbucnirii revoluţiei În cursul secolului XVII, Franţa a înregistrat, o dată cu întreaga populaţie a Europei, o importantă creştere demografică (de la 14-22 mil locuitori spre 23-28 milioane locuitori), chier dacă s-a situat sub media europeană a acelor vremuri. Ţărănimea a continuat să reprezinte 85% din populaţie şi, deşi cea mai mare parte a ei era liberă, lipsa pământului şi dependenţa faţă de nobilul proprietar, de Biserică şi de Stat îi împovărau viaţa. Producţia agricolă a fost însă într-o creştere continuă, nu întotdeauna în funcţie de tehnologii noi sau de uneltele folosite. Industria a excelat cu deosebire în domeniul textil, fiind puternic susţinută de construcţia de drumuri. Din Evul Mediu, societatea franceză şi-a păstrat structurile tradiţionale: regele în fruntea ierarhiei, urmat de cele două stări privilegiate – clerul şi nobilimea – şi starea a III-a, alcătuită din burghezie, ţărănime, muncitorii din manufacturi, etc. Originea celor trei ordine datează din Evul Mediu, când s-a ivit deosebirea între cei care se roagă – oratores, cei care se luptă – bellatores, cei care muncesc pentru a asigura traiul celorlalţi – laboratores. Clerul, însumând circa 130 000 de persoane, se proclama el însuşi cea mai înaltă treaptă a Regatului. Se bucura de însemnate privilegii politice, fiscale şi juridice. Membrii clerului superior, episcopii şi abaţii (=titlu purtat de şefii unei mânăstiri catolice) se recrutau din rândurile nobililor. Fastul şi grandoarea în care trăiau principii bisericii egalau luxul marilor nobili laici. În schimb, preoţii de ţară, cuprinzând 50 000 de parohi, duceau o existenţă modestă alături de enoriaşii (=persoană care, practicând o religie, ţine de o anumită parohie) lor. Alături de nobilimea de sânge sau de spadă, în secolele XVI-XVIII s-a format nobilimea judiciară, a magistraţilor, care cumpărau acest titlu şi intrau în rândurile nobilimii de robă. Instanţele judiciare supreme, care se numeau parlamente, constituiau un monopol al acestor aristocraţii de funcţionari. Profitând că în Franţa Vechiului Regim legile intrau în vigoare abia după ce erau înregistrate în condica Parlamentului din Paris, nobilimea judiciară respingea sistematic reformele, devenind garantul menţinerii privilegiilor. Populaţia Franţei în preajma revoluţiei număra aprox. 25 milioane locuitori, dintre care 350 000 erau nobili, dar cu structură foarte eterogenă. Nobilimea de curte, cca. 4 000 de persoane, locuia la Versailles şi forma anturajul regelui. Trăia în mare lux, din pensiile şi ajutoarele acordate din bugetul statului, din soldele militare sau din veniturile slujbelor îndeplinite la curte. Totuşi marea nobilime era parţial ruinată. Risipa, luxul şi viaţa de la curte implicau cheltuieli mult mai mari decât veniturile, iar majoritatea domeniilor au fost amanetate (=a garanta un împrumut cu o proprietate) sau vândute. Cu totul alta era situaţia nobilimii provinciale, ruinată şi ducând o viaţă modestă pe domeniile ei. Principala sursă de venituri consta în perceperea drepturilor feudale de la ţărani, chiar dacă valoarea lor scăzuse foarte mult în secolul XVIII. Starea a III-a cuprindea burghezia alcătuită din 2 milioane de bancheri, industriaşi, negustori şi liber-profesionişti (avocaţi, medici, notari). Ţărănimea, care număra 20 milioane de agricultori, forma cea mai mare parte a stării a treia. Tot în această categorie socială se mai găseau 2 milioane de muncitori, meşteşugar, mici comercianţi, ucenici şi calfe care locuiau la oraşe şi alcătuiau o forţă socială explozivă. Teoretic, regele deţinea puterea în mod absolut. Statul era domeniul său, pe care l-a primit moştenire de la antecesori şi pe care-l guverna după bunul său plac. Regele declara război şi încheia pace, numea în toate funcţiile militare şi civile, putea încarcera orice persoană printr-o simplă „Lettre de cachet” (ordin scris, sigilat cu pecetea sa). În fapt, autoritatea regală era mult slăbită de modul haotic în care funcţionau principalele instituţii ale statului. Centralizarea coexista cu o mulţime de privilegii şi autonomii. Justiţia, spre exemplu, era exercitată concomitent de funcţionarii regali, de seniorii care au moştenit dreptul de a face dreptate pe proprietăţile lor şi de tribunalele ecleziastice. Vămile interne stânjeneau comerţul, impozitele erau repartizate inegal. Criza monarhiei absolutiste franceze a început după 1715, anul morţii lui Ludovic al XIV-lea. Finanţele erau secătuite de desele războaie, iar populaţia vlăguită şi profund nemulţumită. Regele Ludovic al XV-lea a antrenat ţara într0o serie de războaie inutile având ca rezultat scăderea prestigiului Franţei şi o criză financiară care va dăinui până la revoluţie. Politica falimentară a lui Ludovic al XV-lea a fost ilustrată de încheierea umilitoarei păci din 1763, când Franţa pierdea în favoarea Angliei teritorii precum Canada, Louisiana şi India. În schimb, monarhia franceză a sprijinit lupta de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, dar cu preţul adâncirii crizei finanţelor publice. Regele Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a eşuat în toate încercările de a reforma finanţele ţării. Rând pe rând miniştrii Turgot, Necker şi Calonne care au încercat să legifereze impozitarea nobilimii au fost demişi la presiunile privilegiaţilor. Se produce aşa-numita „revoltă a nobilimii”, prin care s-a respins orice încercare de reformare a instituţiilor aristocratice. La fel ca şi în Anglia, cauza imediată a declanşării revoluţiei a fost criza financiară şi împotrivirea la reforme a categoriilor privilegiate. În plan intelectual circulau idei noi, promovate de filosofii epocii „luminilor”, care criticau absolutismul monarhic şi susţineau un regim al libertăţii şi egalităţii. Drumul de la monarhia absolutistă la republică Interesată să rezolve criza şi să salveze statutul, monarhia a găsit de cuviinţă să convoace un organism reprezentativ (care nu mai fusese convovat din 1614), din care făceau parte şi neprivilegiaţii – Adunarea Stărilor Generale (5 mai 1789). Restabilirea Adunării Stărilor Generale a declanşat în Franţa o efervescenţă socială şi politică fără precedent: regele solicitase alcătuirea unor caiete de doleanţe, care îngăduiau nobilimii, clerului şi stării a III-a, să-şi formuleze revendicările sub forma unor cereri adresate suveranului. Cele mai multe solicitau desfiinţarea absolutismului, o reformă completă a fiscalităţii şi justiţiei, constituirea unei adunări reprezentative care să decidă asupra legilor şi impozitelor, introducerea unei constituţii. REVOLUŢIA POLITICĂ (mai-iulie 1789). Încă de la început s-a văzut limpede că regele nu dorea reformă sau constituţie, aşa cum ceruseră insistent „caietele de doleanţe”. Obiectivul său, urmărit asiduu de mai multă vreme, era doar acoperirea deficitul bugetar printr-o politică de impozite acceptată de toate trei stările şi menţinerea absolutismului. Drumul de la vechea adunare medievală la Adunarea Naţională Constituantă modernă a fost deschis de diferendul dintre rege şi reprezentanţii stării a III-a: să se voteze pe stări (ar fi fost în avantajul privilegiaţilor) sau individual (evident, în favoarea majorităţii neprivilegiate). Delegaţii stării a III-a, la propunerea abatelui Sieyès, considerând că reprezintă 96% din naţiune, s-au proclamat Adunare Constituantă (17 iunie 1789), iar membrii ei au jurat să rămână uniţi până ce vor da Franţei o constituţie. Ludovic XVI a acceptat inevitabilul şi a invitat deputaţii celorlalte ordine să i se alăture. Adunarea, cuprinzându-i acum pe toţi membri Stărilor Generale, s-a proclamat Adunare Naţională Constituantă (9 iulie 1789). Monarhia absolutistă a sucombat. Suveranitatea naţională înlocuieşte suveranul de drept divin. Guvernarea Franţei se va face în baza unui contract încheiat între suveran şi naţiune. În acest stadiu, se poate vorbi de o monarhie moderată, după model englez. Regele, rău sfătuit, concentrează trupe în jurul Parisului. Acest fapt provoacă revolta maselor populare. Parizienii se înarmează şi alcătuiesc Garda Naţională condusă de marchizul La Fayette. Se instituie o municipalitate revoluţionară în frunte cu savantul Bailley. La 14 iulie 1789 e atacată şi cucerită Bastilia, simbolul absolutismului monarhic. REVOLUŢIA SOCIALĂ (iulie-august 1789). Acţiunile antiabsolutiste de la Paris şi din marile oraşe au creat un precedent pe care lumea rurală îl va urma fără ezitare. Recoltele proaste, cu consecinţa lor imediată – creşterea preţului pâinii şi şomajul lucrătorilor cu ziua – au creat încă din primăvara anului 1789 condiţiile unei mari răscoale ţărăneşti. La sate se dorea împărţirea echitabilă a grânelor, evident, în detrimentul celora care deţineau prea mult (seniorii laici şi ecleziastici, dar şi proprietari din rândul burgheziei) şi ştergerea impozitelor către stat, precum şi a obligaţiilor feudale. Acest program a fost dezvoltat în vara anului 1789, când în cursul unor răscoale au fost distruse arhive care consemnau datorii şi au fost atacate şi incendiate numeroase castele nobiliare. Starea generală de anarhie produsă de această răzvrătire nu putea rămâne fără urmări. Constituanta, speriată de tumultul satelor, a desfiinţat în noaptea de 4 august 1789, toate privilegiile feudale, statuându-se deplina egalitate între toţi francezii, deveniţi acum, din vechi participanţi la ordine medievale, cetăţeni. Cum o nouă constituţie nu se putea naşte de la o zi la alta, o Declaraţie a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, adoptată la 26 august 1789, stabilea principiile pe baza cărora urma să se înfăptuiască reconstrucţia ţării. Din păcate, rău sfătuit, regele Ludovic al XVI-lea a refuzat iniţial să accepte atât decretele din noaptea de 4 august, cât şi Declaraţia, fiind obligat să o facă, după o nouă răscoală a populaţiei pariziene, care l-a dus, împreună cu toată familia, la palatul Tuileries din Paris. Legislaţia feudală va fi înlocuită prin decretarea libertăţii economice, a desfiinţării breslelor şi vămilor interne, prin reforma impozitelor. Franţa a fost împărţită în 83 de departamente formate, la rândul lor din districte, cantoane şi comune. 1 PRIMA CONSTITUŢIE. Anii care au urmat (1789-1791) sunt caracterizaţi de o situaţie foarte complexă. În absenţa partidelor politice, două grupări se arată foarte influente: Clubul Iacobinilor (Societatea Prietenilor Constituţiei), dominat de Maximilian Robespierre, şi Clubul Cordelierilor (Societatea amicilor drepturilor omului şi cetăţeanului), frecventat de Danton, Marat, foarte apreciat de mica burghezie, meseriaşi şi muncitori industriali. La 12 iulie 1790 a fost adoptată Constituţia civilă a clerului, organizând Biserica ca pe o instituţie naţională, independentă de papă. Nemulţumiţi s-au arătat atât Papa Pius VI, cât şi regele Ludovic XVI, care a găsit bun prilej ca să fugă din Paris, spre a reveni cu trupe ca să restabilească absolutismul. La Varennes a fost însă recunoscut şi obligat să se întoarcă (21 iunie 1791). Noul regim politic – monarhia constituţională – era instituit prin Constituţia promulgată la 3 septembrie 1791, din care decurg următoarele prerogative ale celor trei puteri: puterea executivă era exercitată de un guvern condus de monarh care avea rol de prim-ministru (conducea diplomaţia, administraţia, comanda armata, percepea impozite, propunea legi, asigura poliţia); puterea legislativă o deţinea Adunarea legislativă, aleasă pe 2 ani, prin vot cenzitar (controla guvernul, avea iniţiativa legilor, vota legi, ratifica tratate şi decreta impozite); puterea judecătorească era exercitată de Tribunalele judecătoreşti (pedepsea răufăcătorii, arbitra conflictele dintre cetăţeni, potrivit codurilor şi legilor votate de puterea legislativă). La 30 septembrie 1791 s-a ţinut ultima şedinţă a Adunării Constituante, căci la 1 octombrie 1791, aceasta se proclamă Adunare legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792). DECLANŞAREA RĂZBOAIELOR REVOLUŢIONARE. Adunarea legislativă s-a întrunit la 1 oct. 1791, fiind alcătuită din două grupări distincte de deputaţi: feuillantii – susţinătorii monarhiei constituţionale şi iacobinii şi girondinii – adepţii republicii. Adoptarea noii constituţii nu a rezolvat decât în parte problemele ţării, conducând treptat la concluzia că doar un război cu suveranii Europei ar fi putut stabiliza situaţia. Dorit de rege, care spera să reinstaureze astfel absolutismul, dar şi de forţele revoluţionare şi de monarhiile vecine, războiul, început la 20 aprilie 1792 împotriva Austriei, a mers rău pentru Franţa încă din primul ceas. Armata, prost organizată şi practic, lipsită de comandă (mulţi ofiţeri monarhişti) dezertaseră, a pierdut bătălie după bătălie, dezastrul fiind evitat doar datorită slăbiciunilor taberei adverse. Conspiraţia familiei regale cu forţele inamice a devenit din ce în ce mai evidentă. Intrarea în război a Prusiei a complicat şi mai mult situaţia şi, în disperare de cauză, Adunarea legislativă a decis să aducă în Paris 20 000 de „federaţi”, membrii ai gărzii naţionale. Pentru aceasta, a declarat „patria în primejdie” şi într-un elan patriotic de nestăvilit, de pretutindeni s-au înrolat voluntari pentru a rezista armatelor absolutiste. PROCLAMAREA REPUBLICII. În noaptea de 9-10 august 1792, circumscripţiile electorale pariziene au luat cu asalt reşedinţa regelui şi au instituit în capitală „Comuna insurecţională” (o conducere revoluţionară). Ludovic al XVI-lea s-a retras în mijlocul Adunării legislative, care, intimidată de mulţime, l-a suspendat pe suveran; acesta a fost arestat împreună cu întreaga familie şi transportat la închisoarea Temple. Desfiinţarea monarhiei constituţionale a pregătit noul regim, a cărui lege fundamentală avea să fie elaborată de o Convenţie. În răstimp, singura autoritate legală în stat, Adunarea, a adoptat, sub presiunea Comunei, o serie de decizii împotriva duşmanilor revoluţiei, constituindu-se ceea ce istoricii francezi au numit „Prima Teroare”, cu victime mai ales din rândurile clerului. Au fost adoptate, însă, şi reglementări cu caracter democratic: a fost decretat votul universal, prin care urma să fie aleasă viitoarea adunare, au fost desfiinţate, fără răscumpărare, toate vechile drepturi feudale. La 20 septembrie 1792, trupele revoluţionare au obţinut prima victorie împotriva forţelor intervenţioniste la Valmy. Noua putere în stat, Convenţia, aleasă prin vot universal, a desfiinţat monarhia şi a proclamat Republica Franceză, una şi indivizibilă (21 sept. 1792). Anii Convenţiei CONVENŢIA GIRONDINĂ (1792-1793). În istoria Convenţiei se disting trei etape: girondină, iacobină şi thermidoriană. Situaţia revoluţionară din 1792 a impus la conducerea Franţei o adunare alcătuită exclusiv din republicani. Două grupuri îşi dispută preponderenţa în Convenţie: girondinii (conduşi de Roland, Brissot, Condorcet) şi montagnarzii sau iacobinii, numiţi aşa după poziţia ocupată pe băncile aşezate în partea de sus a sălii de şedinţă (în fruntea lor aflându-se Robespierre, Danton, Marat). Pentru început, Convenţia, în care girondinii deţineau putere, a trebuit să hotărască soarta regelui. Deşi ar fi dorit să-l salveze, sub presiunea probelor care i-au dovedit complicitatea cu monarhiile absolutiste împotriva revoluţiei, aceştia au fost obligaţi să-l trimită pe eşafod, la 21 ianuarie 1792. Decizia a avut pe termen scurt grave consecinţe. Împotriva Franţei revoluţionare s-a constituit o coaliţie de puteri (Austria, Prusia, Anglia, Rusia), cu scopul de a restaura vechiul regim. Războiul care continua, şi pentru care au fost mobilizaţi 300 000 de soldaţi, tulburările din Vendeea (regiunile din NV ţării), unde ţăranii instigaţi de nobili, s-au ridicat impotriva noii puteri, situaţia economică în continuă degradare au alimentat conflictul dintre girondini şi montagnarzi. În urma unor noi manifestaţii a parizienilor (31 mai – 2 iunie 1793), girondinii sunt îndepărtaţi de la Putere şi din Convenţie şi ghilotinaţi (2 iun. 1793). Eliminarea lor a dat o lovitură grea parlamentarismului care a învrăjbit Parisul revoluţionar cu ţara. CONVENŢIA IACOBINĂ (1793-1794). Ca să salveze revoluţia, iacobinii au fost nevoiţi să recurgă la măsuri excepţionale. Au folosit dictatura puterii executive şi teroarea pentru combaterea contrarevoluţionarilor. Comitetul Salvării Publice, condus de Robespierre, acţiona ca putere executivă, iar Comitetul Siguranţei Generale alături de Tribunalul revoluţionar îi urmăreau pe duşmanii revoluţiei. Puterea legislativă şi autoritatea supremă aparţineau Convenţiei Naţionale dominate de iacobini. A fost elaborată Constituţia anului I (1793). Ea stabilea că „scopul societăţii este fericirea generală”. Nu a fost aplicată niciodată datorită războiului. În plan economic, au fost desfiinţate toate obligaţiile feudale, au fost împroprietăriţi ţăranii fără răscumpărare, s-au fixat produse maximale la produsele de primă necesitate, în vreme ce creşterea salariilor a fost blocată. Organizatorul victoriei în plan militar a fost Lazare Carnot. În câteva luni, teritoriul Franţei este eliberat şi se trece la ofensivă în Belgia. Paradoxal, marile victorii vor dezbina tabăra iacobinilor. Hébert, partizan al terorismului în guvernare, stăruia să se meargă „cu ghilotina în frunte”. Hebertiştii erau puternici în clubul cordelierilor şi în foburgurile (=cartier mărginaş într-un mare oraş) Parisului, unde conduceau secţiile de sanchiloţi (=revoluţionari proveniţi din cartierele mărginaşe ale oraşelor). Legea suspecţilor, adoptată la 17 septembrie 1793, a permis arestarea numai la Paris a peste 5000 de persoane din rândul vechii aristocraţii şi a burgheziei, dar şi dintre oamenii de rând, mulţi sfârşind pe eşafod. Se estimează că peste 1600 de persoane au fost executate în provincie. Pentru a lovi în preoţime şi în catolicism, ei au iniţiat mişcarea ateistă, au impus introducerea Cultului Raţiunii şi au început descreştinarea. Catedrala Notre-Dame din Paris a fost transformată în Templul Raţiunii. Au introdus calendarul republican în 7 octombrie 1793. Danton, Hébert şi alţi adversari ai lui Robespierre au fost ghilotinaţi. Marea Teroare din ultimele săptămâni ale dictaturii iacobine a îngustat până la dispariţie sprijinul popular pentru Robespierre. Prin complotul de la 9 thermidor / 27 iulie 1794 acesta şi susţinătorii ei au fost ghilotinaţi. CONVENŢIA THERMIDORIANĂ (27 iulie 1794-26 octombrie 1795). Această Convenţie a fost dominată de cei proaspăt îmbogăţiţi. Thermidorienii, adepţi ai spiritului republican moderat, au ridicat restricţiile impuse de iacobini presei, economiei, culturii sau religiei catolice. Anularea Legii maximului (dec. 1794) a redat comerţului libertatea cerută de burghezie. S-a renunţat la rigorismul iacobin şi viaţa cotidiană a celor bogaţi a revenit la efervescenţa din timpul Vechiului Regim. Tonul îl dădeau celebre curtezane, precum Tereza Cabarrus (Notre Dame de Thermidor), devenită doamna Tallien etc. Două erau pericolele care ameninţau Convenţia Thermidoriană: iacobinii şi regaliştii. Ultimele încercări ale adepţilor iacobinilor de a răsturna noua putere au fost înăbuşite de armată în mai 1795. Emigranţii regalişti sprijiniţi de Anglia au debarcat în Bretania în iunie 1795, dar vor fi înfrânţi de trupele generalului Hoche. O altă răscoală regalistă, octombrie 1795, i-a oferit prilejul tânărului general N. Bonaparte să se remarce şi să candideze cu succes la comanda unei armate a Directoratului. Politica externă a thermidorienilor o continua pe cea iniţiată de iacobini. Olanda a fost cucerită (ianuarie 1795) şi transformată în Republica Batavă, una dintre numeroasele republici-surori cu care se va înconjura Franţa. Prusia, dorind să participe la a III-a împărţire a Poloniei (1795), va încheia pacea de la Basel (1795), recunoscând Rinul ca hotar cu Franţa şi neutralitatea Germaniei de nord. Tot la Basel se semnează pacea cu Spania, ţară care părăseşte coaliţia antifranceză. Printre ultimele măsuri luate de thermidorieni a fost adoptarea Constituţiei anului III, care organiza Franţa sub forma Directoratului. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
