Profilul demografic al Romaniei Categoria: Referat Geografie
Descriere: PopulaÅ£ia, împreună cu caracteristicile fizicoeconomice, trasează
principalele coordonate ale unei ţări. Uneori, nu nivelul dezvoltării
este important, ci mai importante sunt posibilităţile de dezvoltare şi
de adaptare la context. Între acestea, caracteristicile populaÅ£iei sunt
primordiale... |
|
||
|
|
|||
|
1 PROFILUL DEMOGRAFIC AL ROMÂNIEI Populaţia, împreună cu caracteristicile fizicoeconomice, trasează principalele coordonate ale unei ţări. Uneori, nu nivelul dezvoltării este important, ci mai importante sunt posibilităţile de dezvoltare şi de adaptare la context. Între acestea, caracteristicile populaţiei sunt primordiale. Numărul, ritmul de creştere, evoluţia componentelor sporului natural şi a emigraţiei externe, structura demografică, durata medie a vieţii, nivelul de instruire, dau profilul demografic al unei populaţii. Între acestea, evoluţia componentelor sporului natural este determinantă pentru numărul şi structura pe vârste a populaţiei precum şi a duratei medii a vieţii (dependentă de mortalitatea specifică, pe vârste şi sexe). Evoluţia variabilelor demografice în România nu face excepţie de la tendinţa generală în populaţiile europene. Aici, pe de o parte, natalitatea, mortalitatea, nupţialitatea au valori din ce în ce mai mici. Pe de altă parte, vârsta medie la căsătorie, la prima căsătorie, la naşterea primului copil, frecvenţa disoluţiei familiilor, a uniunilor consensuale sunt în creştere. Ceea ce diferenţiază, însă, populaţiile europene sunt ritmul în care au loc aceste evoluţii şi profunzimea schimbărilor. Ca urmare, ele se diferenţiază şi prin rapiditatea şi amploarea cu care sunt confruntate de problemele sociale cauzate de aceste evoluţii. În influenţarea lor, determinismul socioeconomic este foarte important. La începutul anilor ’60, exista o cvasiuniformitate în nivelul variabilelor demografice pe continentul european (Council of Europe, 2001). Dar foarte curând, societăţile vest-europene au evoluat către alt model demografic, în care naşterile sunt mai rare şi la vârste mai înaintate, uniunile consensuale mai frecvente la vârste tinere şi mai puţin frecvente la vârste mature, celibatul definitiv şi divorţurile mai frecvente, durata medie a vieţii mai mare. Deşi aflată într-un context politic diferit şi într-o anume izolare de ţările vest- europene, evoluţia populaţiei şi a fenomenelor demografice din România a urmat constant tendinţa celor din ţările vestice ale continentului. În 1960, România s-a aflat în grupa ţărilor cu cele mai înalte niveluri ale natalităţii, a frecvenţei căsătoriilor şi cu cele mai mici valori ale ratei divorţurilor, a naşterilor extraconjugale, a vârstei medii la căsătorie şi la prima căsătorie, a naşterii primului copil. Evoluţia nivelului acestor indicatori a fost constant către o ‘aliniere CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, 2004, p. la tabloul vest-european’, rămânând totdeauna în grupa ţărilor codaşe, chiar şi în anul 2000. Dar anul 1990 a însemnat şi din punct de vedere demografic o discontinuitate, pentru că evoluţia ulterioară a situaţiei demografice a fost mai rapidă şi, ca amploare, neaşteptată. La unele variabile, tendinţa a avut un ritm chiar de două ori mai mare decât cel înregistrat în trei decenii anterioare de evoluţie. Desigur noul context socioeconomic, total schimbat şi brusc deteriorat nu a fost neutru. Nici acumulările negative anterioare în frustrări de tot felul, privind alimentaţia şi condiţiile de locuit şi de viaţă în general nu au putut să nu aibă urmări în noul context deteriorat. Mărimea acestor influenţe, intensitatea acţiunii lor individuale sunt greu de măsurat cu mijloacele actuale. Totuşi, influenţa lor asupra ritmului şi mărimii schimbărilor nu poate fi negată. Ţările foste socialiste care au trecut mai repede şi mai hotărât peste şocul schimbării nu au înregistrat crize demografice de amploarea şi durata celei din România. Natalitatea este mică în multe ţări europene şi a scăzut şi în toate ţările în tranziţie. Mortalitatea însă nu a cunoscut recrudescenţa înregistrată în ţări în care tranziţia a fost grea şi lentă, ca în România. Pierderea de vieţi omeneşti, capital uman pentru care societatea a investit şi a cărui înlocuire la acelaşi nivel este irecuperabilă, este cel mai negativ aspect dintre toate evoluţiile demografice de după 1989. Iar aceste pierderi au fost şi încă mai sunt considerabile. Acţiunea politică trebuie să ţintească acest aspect cu cea mai mare urgenţă pentru a stopa continuarea evoluţiilor negative şi a efectelor conexe. Situaţia demografică a României, caracterizată de specialişti drept ‘complexă şi îngrijorătoare’ (Gheţău, 2001) este considerată mai mult decât atât după apariţia primului set de rezultate ale Recensământului populaţiei şi locuinţelor din 18 martie 2002. Redresarea natalităţii este o problemă complexă, căreia nici o politică demografică nu i-a răspuns adecvat. Politica imigraţiei selective a fost principalul sprijin în echilibrarea structurii demografice şi a deficitului de forţă de muncă. Situaţia economică, şi nu numai, nu îi permite României să ia în sprijin un asemenea pilon. De aceea, cunoscând evoluţiile fenomenelor demografice, însănătoşirea demograficului, în sensul valorizării individului şi a protecţiei vieţii sale este prima urgenţă. Pe măsura obţinerii acestuia şi a finei cunoaşteri a evoluţiei demografice şi sociale se pot stabili noi obiective. NUMĂRUL POPULAŢIEI Conform datelor Consiliului Europei, pentru 01 ianuarie 2001, România era a 10-a ţară-membră, după mărimea populaţiei (Council of Europe, 2001). Numărul populaţiei înregistrat la ultimul recensământ (18 martie, 2002) de 21 681 mii persoane nu o descalifică, deşi este mai mic cu aproape 750 mii persoane (INS, 2003c). Dar după numărul de locuitori pe kmp, România ocupă abia locul 20. Din 1990, numărul populaţiei României este în scădere (tabelul nr. 1). Evoluţia populaţiei României, 1990–2003 Tabelul nr. 1 mii pers. Perioada Creştere totală Creştere medie anuală din care: creştere naturală migraţie externă netă 1 ian.1990–1 ian.2001 -418 -38 -161 -257 1 ian. 2001–1 ian. 2003 -657 -328,5 -98 -559 1 ian 1990–1 ian 2003 -1075 -82,7 -259 -816 Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2001b. Scăderea s-a înregistrat, mai întâi, ca urmare a soldului negativ al migraţiei externe din anii 1990–1991. Accesul brusc la libera circulaţie a persoanelor a permis emigraţiei latente să se manifeste. Ca urmare, soldul migraţiei externe a crescut imediat în 1990 şi, pe fondul unui spor natural uşor pozitiv, populaţia României a scăzut, pentru prima dată, pe timp de pace. Începând cu 1992, scăderea a continuat ca urmare a efectului combinat al migraţiei externe şi a creşterii naturale negative. Evoluţiile natalităţii şi ale mortalităţii, în sensul scăderii intrărilor şi creşterii ieşirilor prin decese au condus, firesc, la scăderea populaţiei. Evoluţia către niveluri mai joase ale natalităţii şi recrudescenţa mortalităţii, începând cu 1991, a determinat, din 1992, scăderea populaţiei şi, ca urmare, a mişcării naturale al cărei sold, din 1994, l-a depăşit în mărime absolută pe cel al migraţiei externe. Dimensiunea celei din urmă însă a fost mai tot timpul parţial necunoscută, aşa cum o dovedesc datele recensământului din 2002. Înaintea acestuia, migraţia externă cumulată (ianuarie 1990–ianuarie 2002) era de 815 mii persoane. Dintre acestea au fost înregistrate, până în ianuarie 2001, numai 257 mii persoane. Peste 0,5 mil. persoane reprezintă emigraţia neînregistrată, fără să ştim din care an. Dimensiunea migraţiei externe în cei zece ani de perioadă intercensitară este, poate, cea mai expresivă evaluare a grijii vieţii cotidiene care a stresat individul: a lipsei locurilor de muncă, a violenţei şi lipsurilor de tot felul ce a însoţit viaţa oamenilor în aceşti ani de criză. Costul social al tranziţiei a însemnat o pierdere de 1 075 mii prezenţe omeneşti pe teritoriul ţării, majoritatea la vârstele active cele mai productive: mortalitatea masculină a fost mai intensă la aceste vârste, iar migraţia este selectivă pe vârste şi reuşita ei este selectivă pe productivitate. Amploarea migraţiei externe, necunoscută din datele oficiale, a ieşit la lumină cu ocazia recensământului din 2002. Este vorba, de fapt, de emigrare şi de o subînregistrare la recensământ a celor plecaţi în străinătate şi pe care rudele nu i-au declarat sau chiar nu a avut cine să-i declare. Plecaţi definitiv sau numai pentru a munci în străinătate, fenomenul a cunoscut o amploare deosebită în ultimii ani şi prin caracteristica de selectivitate pe vârste şi sexe va avea influenţe asupra demograficului pe termen mediu şi lung, dar chiar şi pe termen scurt prin implicaţiile sale asupra coeziunii familiei. NATALITATEA În anii tranziţiei la economia de piaţă, România a înregistrat, pentru prima dată (alte ţări vecine au înregistrat încă din anii ’80), un număr mai mare de decese decât de născuţi vii. Scăderea natalităţii era previzibilă, dacă avem în vedere evoluţia ei anterioară. Ea se afla într-un proces de scădere lentă, încă din anii ’30, iar valoarea de 14,3 născuţi vii la 1 000 locuitori înregistrată în 1966 a fost înregistrată şi în 1983, după 15 ani de la intrarea în vigoare a normelor juridice pronataliste care au avut ca efect un neobişnuit spor de natalitate în 1967 şi 1968. Nivelul din 1966 a fost înregistrat după o perioadă de scădere continuă a ratei natalităţii egală cu cea după care s-a înregistrat acelaşi nivel (1967–1983), dimensiunea reducerii fiind aceeaşi. Deci, factorii coercitivi pronatalişti au avut efect numai pe termen scurt. Pe termen lung, au acţionat factorii generali de influenţă ai nivelului natalităţii şi nici un mijloc de atingere a numărului dorit de copii nu a fost ocolit. Modelul reproductiv, în formare în ţările vest-europene din anii ’60, l-a influenţat şi pe cel din România. Acesta înseamnă opţiunea pentru un număr mic de copii, aduşi pe lume la o vârstă mai ridicată şi, în proporţie din ce în ce mai mare, de mame necăsătorite, dar aflate în majoritate în uniune consensuală. Acest model era din ce în ce mai răspândit, încă înainte de 1989, aşa cum evidenţiază evoluţia natalităţii, deşi adoptarea lui era supusă constrângerilor de tot felul. Este, totuşi, de acceptat că brusca anulare a constrângerilor la începutul anilor ’90 a favorizat accelerarea procesului (figura nr. 1). Evoluţia natalităţii, 1990–2001 Figura nr. 1 ‰ 14 ,0 13 ,0 12 ,0 11 ,0 10 ,0 9,0 19 90 19 91 1 9 9 2 1 9 93 19 94 199 5 1 996 1 9 9 7 1 99 8 1 99 9 2 0 0 0 2 0 0 1 2 00 2 an i Dinamica natalităţii din anii ’90 şi după ne permite observarea non- neutralităţii contextului socioeconomic. Nivelul indicatorului a scăzut cu un număr dublu de puncte procentuale (p. p.) faţă de Elveţia, de ex., în aceeaşi perioadă. De altfel, în 2000, nivelul natalităţii din România (10,4‰) plasează ţara noastră în grupa ţărilor europene cu nivel peste pragul de 10‰ (valoarea maximă de 15,3‰ era în Islanda), grupă din care fac parte numai trei din ţările foste socialiste: Croaţia, Slovacia şi România, toate foarte aproape de prag. Toate celelalte ţări europene foste socialiste sunt în grupa ţărilor cu natalitate sub acest prag, grupă în care sunt majoritare. Rata totală de fertilitate asigură, pe continentul european, numai în Islanda (cu 2,08 născuţi vii la o femeie în vârstă fertilă) înlocuirea generaţiilor. Cea mai îndepărtată ţară de pe continent de acest obiectiv este Federaţia Rusă (1,21). Nici România nu stă mult mai bine cu al său 1,3 născuţi vii la o femeie în vârstă fertilă. Rata generală a natalităţii ascunde schimbări calitative importante, cu implicaţii deosebite, pe termen lung. Pe fondul evoluţiilor socioeconomice, cuplurile au adoptat un comportament reproductiv adaptat situaţiei. Ele amână, în general, venirea pe lume a copiilor de rang superior şi, mai puţin, a primului copil. Aproape jumătate din nou-născuţi sunt aduşi pe lume în primii doi ani de căsătorie. După această perioadă, frecvenţa apariţiei copiilor scade semnificativ. Uşorul reviriment din anii 1997 şi 1998 a fost urmare a recuperării unor naşteri amânate de rangul doi şi trei. Scăderea natalităţii, faţă de 1989, a avut loc pe seama reducerii numărului de născuţi vii de toate rangurile şi, în special, de rang superior (tabelul nr. 2). Dinamica născuţilor vii până la rangul VI, 1990–2002 Tabelul nr. 2 1989=100 Anul Născuţii vii – total – Rangul născutului viu I II III IV V VI 1990 85,2 94,4 85,9 72,4 71,9 64,4 80,7 1991 74,5 98,4 70,7 47,5 43,7 35,7 63,1 1992 70,5 96,8 64,4 42,1 39,8 31,4 56,6 1993 67,6 96,5 61,0 37,6 35,2 26,9 46,6 1994 66,8 92,8 63,1 37,7 35,7 26,2 44,6 1995 64,0 88,8 61,7 35,4 33,1 25,1 42,1 1996 62,6 86,4 61,4 35,0 31,8 23,8 38,8 1997 64,1 87,9 63,7 36,8 32,9 24,0 37,0 1998 64,2 86,8 65,2 38,5 33,4 23,0 35,9 1999 63,5 84,6 65,0 39,4 33,7 23,5 35,8 2000 63,5 83,4 64,8 41,0 36,1 24,9 37,3 2001 59,6 77,7 61,4 39,1 33,6 24,2 34,7 2002 57,0 73,5 59,6 37,7 32,9 22,5 31,4 scădere 1990–2002 43,0 26,5 40,4 62,3 67,1 77,5 68,6 Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002b, 2003b. Cu toate că în anii 1994 şi 1997–2000 au mai fost recuperate naşteri de copii de rang superior, amânate (chiar până la rangul V, în 1997), numărul născuţilor vii de toate rangurile a fost, în tot intervalul, mult mai mic decât în anul de referinţă. Şi chiar dacă vorbim de un comportament de adaptare la contextul socioeconomic şi de recuperare a naşterilor amânate în anii următori, totuşi, reducerea născuţilor vii de rangul I este neîntreruptă pe tot intervalul şi numărul lor a fost cu peste o cincime mai mic în 2002, faţă de 1989. Aceasta dovedeşte că, din ce în ce mai mult, cuplurile nu mai doresc copii. De altfel, la ultimul recensământ, proporţia femeilor de vârstă fertilă care nu au născut niciodată a fost în creştere. Există, deci, alături de un fenomen de amânare şi unul de renunţare, din ce în ce mai răspândit. Se mai constată şi o creştere a proporţiei născuţilor vii de către mame cu vârsta sub 15 ani şi între 30–34 ani (în creştere din 1996) şi 35–39 ani (în creştere din 1998). Modelul reproductiv târziu pare să se fi instalat deja în România. Momentul de cotitură a venit, brusc şi hotărâtor, în 1990–1991. Scăderea cea mai mare se înregistrează la vârsta de 20–24 de ani şi ea continuă (tabelul nr. 3). Fertilitatea la această grupă de vârstă, cu o scădere de 14,1 p. p. în primul an, a coborât cu peste 50 p. p. în toată perioada 1990–2002, cu un ritm de cel puţin 3 p. p. pe an. Tabelul nr. 3 Dinamica născuţilor vii, după grupa de vârstă a mamei, 1990–2002 1989=100 Anul Grupa de vârstă a mamei – ani – sub 15 15–19 20–24 25–29 30–34 35–39 40–44 45–49 1990 96,2 85,5 92,5 79,9 75,3 76,6 83,3 85,4 1991 104,5 82,9 88,4 61,9 53,3 55,7 63,9 74,4 1992 97,7 80,6 85,1 58,3 44,8 51,1 60,2 57,1 1993 92,7 82,0 75,6 68,1 38,5 45,4 54,0 61,4 1994 87,7 79,0 70,2 77,0 37,2 44,6 55,2 59,8 1995 81,6 72,9 64,6 80,6 36,6 41,3 54,1 63,8 1996 71,6 68,4 61,2 84,4 36,0 39,5 50,9 61,8 1997 80,6 67,5 62,0 87,5 40,6 38,2 51,8 64,6 1998 76,8 63,6 61,2 84,8 52,9 37,7 49,9 61,0 1999 81,3 60,3 59,3 82,4 60,3 38,0 50,1 60,2 2000 87,7 57,4 56,8 83,7 67,6 39,8 51,7 51,6 2001 104,0 51,5 51,0 80,2 69,6 39,0 49,0 54,7 2002 88,1 47,4 46,0 78,8 71,2 42,2 45,0 63,4 scădere 1990–2002 11,9 52,6 54,0 21,2 28,8 57,8 55,0 36,6 Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002b, 2003b. Aceeaşi evoluţie hotărâtor descendentă se înregistrează şi la grupa de vârstă 15–19 ani, deşi ponderea copiilor aduşi pe lume de femei din această grupă de vârstă este în uşoară creştere. Nivelul fertilităţii la grupa de vârstă 25–29 de ani atins în 1991, după o scădere de 20 p. p., a avut o relativă stabilitate în anii ce au urmat. O situaţie asemănătoare este şi la grupele de vârstă 30–34 şi 35–39 de ani. În acest proces de reaşezare a valorilor sociale, nou-născuţii au, din ce în ce mai mult, mame în vârstă de 25–34 de ani şi mai puţine mame din celelalte categorii de vârstă. MORTALITATEA Indicatorii demografici evidenţiază un proces de accelerare a schimbării modelului demografic, într-un context de criză economică şi socială, ce a mărit considerabil stresul vieţii cotidiene. Evoluţia mortalităţii (tabelul 4) este consecinţa contextului de criză traversat în anii din urmă, dar şi a regimului alimentar şi a condiţiilor generale de viaţă dinainte de 1989, ale căror consecinţe asupra vigorii individului ar fi putut să apară în contextul socioeconomic deteriorat. Mortalitatea, 1990–2001 Tabelul nr. 4 ‰ – 1 Anul Mortalitatea generală masculină feminină infantilă 1989 10,7 11,4 10,0 26,9 1990 10,6 11,5 9,8 26,9 1991 10,9 11,8 10,0 22,7 1992 11,6 12,5 10,1 23,3 1993 11,6 12,8 10,4 23,3 1994 11,7 13,0 10,4 23,9 1995 12,0 13,4 10,7 21,2 1996 12,7 14,0 11,4 22,3 1997 12,4 13,8 11,0 22,0 1998 12,0 13,2 10,8 20,5 1999 11,8 12,9 10,8 18,6 2000 11,4 12,4 10,4 18,6 2001 11,6 12,7 10,5 18,4 2002 12,4 13,6 11,2 17,3 Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002a, 2003a. Mortalitatea este indicele care măsoară intensitatea pierderii de vieţi omeneşti. Valoarea ei a crescut, în anii de după 1989, în general, la anumite vârste, şi la bărbaţi, în special. Ultimul an, chiar pe fondul unui uşor reviriment economic, s-a dovedit a fi înregistrat o nouă recrudescenţă a mortalităţii; mai mare la bărbaţi decât la femei. Dezvoltare economică şi socială înseamnă creşterea nivelului produsului intern brut pe locuitor, dar şi a calităţii serviciilor, din care cele de sănătate au impact imediat. Dificultăţile pe care le-au întâmpinat persoanele cu deficienţe de sănătate, multe dintre ele vârstnice, în accesul la asistenţă şi în procurarea medicamentelor a determinat creşterea mortalităţii acestei categorii de persoane, în ultimul an, cu 7,3 p. p. la bărbaţi şi 4,6 p. p. la femei. Sistemul sanitar pare să fi avut o influenţă însemnată în această nouă recrudescenţă a mortalităţii, pentru că ea s-a instalat în jurul vârstei de 40 de ani, şi la următoarele grupe de vârstă, la ambele sexe; adică acolo unde începe să se instaleze, în general, starea acută şi cronică a bolilor umane. Cel mai negativ aspect al mortalităţii este mortalitatea infantilă ale cărei valori, deşi mult diminuate faţă de 1989, plasează România în comparabilitate cu ţări din lumea a treia şi la mare distanţă de ţările europene, unele chiar în tranziţie. În Europa, nivelul indicatorului este, în general, în jurul valorii de 5 la 1 000 de născuţi vii şi numai în 6 ţări depăşeşte valoarea de 10‰. În România şi Republica Moldova valorile sunt peste 15‰, cele mai mari din Europa. Accesibilitatea avortului şi a contracepţiei a diminuat riscul copilului nedorit şi cu risc de mortalitate ridicat. Între copiii aduşi pe lume sunt, din ce în ce mai puţin, copii subponderali şi/sau cu deficienţe congenitale şi de aici o mortalitate infantilă în scădere. Însă mai rămâne mult loc de acţiune. Comparaţia între mortalitatea a două populaţii este influenţată de structura pe vârste a acestora. Durata medie a vieţii elimină acest dezavantaj. În Europa sunt 11 ţări, toate în tranziţie, unde durata medie a vieţii la bărbaţi este sub 70 ani. (Între acestea se află şi România). Şi numai în aceste ţări în tranziţie există mari diferenţe între durata medie a vieţii la bărbaţi şi la femei. În Croaţia, Cehia şi Slovenia, unde tranziţia a fost coerentă şi mai rapidă, diferenţa între speranţa de viaţă a celor două sexe sunt mai mici şi speranţa de viaţă a bărbaţilor a depăşit 70 de ani. În 15 ţări europene, speranţa de viaţă a femeilor a depăşit 80 de ani; cea mai mare valoare în 2000 era în Spania, 82,7 ani. Durata medie a vieţii în România a scăzut uşor până în 1997 şi întreaga scădere s-a înregistrat la bărbaţi (tabelul nr. 5). Speranţa de viaţă la naştere, 1988–2002 Tabelul nr. 5 ani – Perioada Masculin Feminin 1988–1990 66,56 72,65 1989–1991 66,59 73,05 1990–1992 66,56 73,17 1991–1993 66,06 73,17 1992–1994 65,88 73,32 1993–1995 65,70 73,36 1994–1996 65,30 73,09 1995–1997 65,19 73,00 1996–1998 65,46 73,32 1997–1999 66,05 73,67 1998–2000 67,03 74,20 1999–2001 67,69 74,84 2000–2002 67,61 74,90 Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002a, 2003a. Din 1997, durata medie a vieţii a crescut cu 2,5 ani la bărbaţi şi cu 1,8 ani la femei. Această evoluţie se datorează scăderii mortalităţii la vârste tinere, adică acolo unde dependenţa duratei medii a vieţii este mai mare. Mortalitatea a crescut însă la vârste mature active: între 34 şi 60 ani, la bărbaţi şi 45–54 de ani, la femei. Scăderea mortalităţii la grupa de vârstă 75 de ani şi peste atât la bărbaţi cât şi la femei va mări proporţia marilor bătrâni în totalul populaţiei. STRUCTURA DEMOGRAFICĂ Migraţia externă şi scăderea natalităţii au schimbat, în ritm rapid, structura pe vârste a populaţiei. După datele ultimului recensământ, în România este o „situaţie demografică dezechilibrată”, caracterizată de indicele de îmbătrânire de 1 098 persoane vârstnice la 1 000 de tineri, faţă de 722, în 1992. Ca urmare a scăderii natalităţii şi a creşterii speranţei de viaţă, procesul de îmbătrânire demografică s-a accentuat. Ponderea tinerilor a fost devansată de ponderea vârstnicilor (tabelul nr. 6), iar populaţia adultă a scăzut ca număr, dar a crescut ca pondere. Tabelul nr. 6 Structura populaţiei pe grupe mari de vârste, recensămintele din 1992 şi 2002 – % – Recensământul 0–14 ani 15–59 ani 60 ani şi peste 1992 22,7 60,9 16,4 2002 17,6 63,0 19,4 Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 1994, 2003c. Vârsta medie a întregii populaţii a crescut cu peste doi ani şi jumătate de la recensământul din 1992. Valoarea raportului de dependenţă economică a scăzut (tabelul nr. 7). Rapoarte de dependenţă, recensămintele din 1992 şi 2002 Tabelul nr. 7 pers. 1992 2002 Raportul de dependenţă economică [(pop.0–14 ani + 60 ani şi peste)/pop.15–59 ani X 1000] 642 586 Raportul de dependenţă al vârstnicilor [(pop.60 ani şi peste/pop. 15–59 ani) X 1000] 269 307 Raportul de înlocuire al adulţilor 373 279 [(pop. 0–14 ani/ pop.15–59 ani) X 1000] Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 1994, 2003c. Aspectul cel mai preocupant al acestei scăderi este că ascunde o creştere semnificativă a persoanelor vârstnice, a căror povară pentru populaţia activă este mai mare decât cea a populaţiei tinere. Caracterul preocupant al acestui aspect vine şi din faptul că raportul de înlocuire a persoanelor adulte de către cele tinere a scăzut cu aproape 100 tineri la 1 000 adulţi. STRUCTURA POPULAŢIEI, DUPĂ NIVELUL DE INSTRUIRE La o scurtă privire a tabelului 8 de mai jos am spune imediat că rezultatele ultimului recensământ evidenţiază o creştere a nivelului de instruire a populaţiei în vârstă de 15 ani şi peste. Astfel, a crescut ponderea populaţiei adulte cu nivel de instruire superior, postliceal şi de maiştri şi secundar şi a scăzut ponderea celor cu studii primare sau fără şcoală absolvită. Tabelul nr. 8 Structura populaţiei adulte, după nivelul de instruire, recensămintele din 1992 şi 2002 – % – Grupa de vârstă – ani – Nivelul de instruire superior postliceal şi de maiştri secundar primar 1992 2002 1992 2002 1992 2002 1992 2002 Total 5,5 7,7 2,1 3,2 67,8 69,8 19,7 14,9 15–19 – – – – 92,5 83,5 6,0 13,2 20–24 1,2 4,1 0,3 2,6 95,2 84,2 1,9 6,0 25–29 8,2 12,7 0,6 3,8 87,4 77,9 2,3 3,6 30–34 9,7 10,0 1,3 2,4 83,9 83,8 3,7 2,4 35–39 9,8 10,5 4,1 2,0 79,4 83,2 5,3 2,7 40–44 9,7 10,6 6,4 2,4 73,0 81,2 9,5 4,1 45–49 8,1 10,6 5,0 5,4 59,2 76,6 25,8 5,8 50–54 5,6 10,4 3,9 7,6 51,6 70,0 34,8 10,1 55–59 4,5 8,7 2,3 6,0 44,7 56,0 40,9 26,3 60–64 4,6 6,1 1,2 4,7 45,3 48,7 40,5 34,7 65 ani şi peste* 7,0 4,6 1,2 1,7 59,8 39,3 51,8 40,4 *În 1992, au fost incluse şi persoanele cu vârsta nedeclarată. Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 1994, 2003c. Comparaţia între structura pe specialităţi, în cazul nivelului de instruire superior şi postliceal şi de maiştri, între datele ultimelor două recensăminte ne-ar putea aduce aspecte interesante privind proporţia persoanelor adulte cu specializări în domeniul umanist şi a celor în domeniul tehnic şi ar putea spulbera impresia unei evoluţii disproporţionate a celor două. Sinteza rezultatelor ultimului recensământ, singura care a fost publicată, nu ne permite, deocamdată, această comparaţie. Prima impresie, după o primă privire, este însă total greşită. Structura pe vârste a populaţiei adulte după nivelul de instruire relevă evoluţii îngrijorătoare. Scăderea ponderii adulţilor cu nivel de instruire secundar din grupe inferioare de vârstă (până la 35 de ani) şi creşterea ponderii celor din grupele superioare de vârstă şi evoluţia inversă a celor cu nivel de instruire primar rezultă din jocul generaţiilor. Generaţiile adulte tinere în 1992 sunt acum cu 10 ani mai mari ca vârstă şi acestea sunt generaţiile cu nivel de instruire mai bun decât generaţiile adulte tinere înregistrate la recensământul din 2002. În scurt timp, odată cu înaintarea mai mare în vârstă a generaţiilor cu nivel de instruire mai bun, nivelul de instruire secundar va pierde uşoara creştere înregistrată în 2002 faţă de 1992 şi chiar mai multe puncte în favoarea celor cu nivel de instruire primar. Fenomenul ce se petrece în procesul de instruire a populaţiei are două laturi: pe de o parte, cei cu nivel de instruire secundar absolvit continuă şi studiile universitare, pe de altă parte, cei descurajaţi din cauza costurilor, a condiţiilor familiale, a raportului efort posibilităţi de ocupare rămân din ce în ce mai mult cu nivelul de instruire primar, rezultând, pe ansamblu, o deterioarare a nivelului de instruire a populaţiei adulte. Gradul de deteriorare a acestuia în cei 10 ani este alarmant. Consecinţele acestei evoluţii dramatice sunt deosebit de negative, din punctul de vedere al caracteristicilor capitalului uman (al calităţii vieţii, în general) ca sursă a dezvoltării economice şi sociale viitoare şi ca formator al viitoarelor generaţii de capital uman. În acest fel, evoluţiile negative pe termen scurt se vor dovedi chiar imposibil de recuperat, pe termen mediu şi lung. Factorii interni şi externi ce vor modela capitalul uman în anii ce vin vor acţiona asupra unui stoc de capital uman mult schimbat faţă de cel aşteptat şi, poate, necesar dinamicii economice, aşa cum va fi, de altfel, şi rezultatul acestor influenţe. ÎN LOC DE CONCLUZII Comportamentul uman se adaptează, în mod logic, mediului de viaţă, în care contextul economic este primordial. Logica este simplă: ajustarea cheltuielilor la nivelul venitului, în încercarea de a găsi modalităţi de supravieţuire. Adaptarea este posibilă pe două căi: fie reducerea cheltuielilor până la un nivel încadrabil în cel al veniturilor, fie creşterea veniturilor prin schimbarea locului de muncă, deschiderea unei afaceri ş.a. Într-un mediu economic total schimbat şi incert, opţiunea imediată este prima variantă, prin reducerea cheltuielilor sau îngheţarea lor. Se amână, în primul rând, acţiunile care ar însemna noi cheltuieli, ba chiar un nou flux de cheltuieli cum ar fi întemeierea unei familii, aducerea pe lume a unui copil. Dar se iau în considerare, pe cât este posibil, opţiuni care ar putea însemna un viitor flux de venituri: continuarea studiilor, încercarea unei afaceri ş.a. Dacă aceste acţiuni au rezultate, se reconsideră cele ce deschid fluxuri noi de cheltuieli. Aceasta este şi varianta durabilă, pentru că îi permite gospodăriei, şi implicit individului, un comportament flexibil. Pe un termen foarte scurt şi cu măsuri politice radicale şi bruşte, ce nu au fost însoţite de o gamă de oportunităţi, singura opţiune în strategia de adaptare a individului în aceşti ani de criză a fost prima. Multe gospodării au fost surprinse de evenimente, pentru că, spre deosebire de structurile politicoeconomice, cele demografice au o evoluţie mult mai lentă, deci sunt mai rigide la schimbare. De aceea, urmărind asigurarea unui venit regulat, pe măsura reducerii multor locuri de muncă, în special persoanele în vârstă de 45 de ani şi peste, ca urmare a acţiunii unor norme legislative sau nu, s-au refugiat în statusul de pensionar cu venituri de supravieţuire. Problemele ce privesc familia şi interferenţa acesteia cu mediul economic sunt obiectul unor strategii permanente. Răspunzând restricţiilor de tot felul, majoritatea familiilor sunt mai mici. Peste jumătate din născuţii vii din 2002 au fost de rangul I şi, ca urmare, mărimea cea mai frecventă a unei familii este de trei persoane. Şi deşi mărimea familiei tinde către dimensiuni ‘minime’, tot mai mulţi născuţi-vii au mame casnice (54,9% dintre ei, în 2002). Şi aceasta pentru că nu există sisteme de îngrijire a copiilor, a persoanelor în dificultate, în general. Nevoia asigurării unui venit la bătrâneţe le face să intre sau să revină în activitate. Aceasta se întâmplă târziu, în jurul vârstei de 40 de ani, după ce copiii au intrat în adolescenţă. Tinerii sunt afectaţi de disfuncţiile vieţii economice în proporţiile cele mai mari. 60,8% dintre ei trăiesc în gospodării al căror venit mediu lunar reprezintă numai cca. 40% din venitul mediu lunar al unei gospodării şi numai 64,5% din cel mediu de supravieţuire (Simion, 2003). Îmbunătăţirea situaţiei demografice este, în primul rând, o problemă economică, atât timp cât orice opţiune se judecă în termeni de venit şi pierderi. Când nivelul venitului reprezintă cauza stresului cotidian, renunţarea este prima regulă. Şi la un nivel al venitului care permite gospodăriei şi membrilor ei un comportament flexibil, acţiunile sunt judecate în aceeaşi termeni, dar luarea unei decizii care să constituie un nou flux de cheltuieli poate să nu mai fie aşa stresantă. Dar creşterea venitului nu reprezintă un factor de creştere a natalităţii. Din contră, literatura de specialitate consacră o relaţie inversă între cele două. Însă creşterea venitului, dezvoltarea serviciilor fundamentale în societate şi implicit îmbunătăţirea calităţii vieţii ar putea aduce aşteptata scădere a mortalităţii şi menţinerea unui spor uşor pozitiv în creşterea populaţiei. Acesta este obiectivul multor economii europene dezvoltate, ca fiind dinamica demografică favorabilă dezvoltării economice. Pe de altă parte, există o dorinţă a românilor de a avea copii, aşa cum au afirmat subiecţii diferitelor sondaje. De aceea, e posibil ca într-un context economic îmbunătăţit să asistăm la o redresare a natalităţii, sau cel puţin la o oprire a declinului, mai ales că, surprinzător, în condiţii de criză a fost posibilă o relativă stabilitate a nivelului natalităţii între anii 1997–2000. Venitul real tot mai redus, în majoritatea situaţiilor, şi creşterea incidenţei sărăciei au adus în gospodării restricţii de tot felul, care au deteriorat calitatea vieţii, reducând durata medie a vieţii. problemă ce ţine, în primul rând, de dezvoltare economică este şi cea a creşterii nivelului de instruire al populaţiei. Tot nivelul venitului este determinant şi în majoritatea cazurilor de abandon şcolar. Restricţia economică este suficient de mare pentru a-i descuraja şi pe cei pe care posibilităţile intelectuale i-ar califica pentru un nivel superior de instruire. Creşterea ponderii adulţilor tineri cu nivel de instruire primar este urmarea unui abandon şcolar tot mai frecvent, iar consecinţele acestei situaţii vor fi dintre cele mai grele. Din categoria populaţiei cu nivel de instruire scăzut provin, două treimi din persoanele asistate social. Reducerea, chiar dispariţia abandonului şcolar din motive economice este o prioritate absolută, mai ales că orice întârziere înseamnă efecte negative considerabile, unele chiar imprevizibile şi irecuperabile. Amploarea câtorva consecinţe se poate întrevedea pornind de la cele deja înregistrate. Două treimi dintre persoanele adulte cu nivel al venitului de 64,5% din cel de supravieţuire au nivel de instruire primar. Proporţia scade cu peste 50 p. p. pentru cei cu nivel de instruire secundar şi cu încă 15 p. p., pentru cei cu nivel de instruire terţiar. Proporţiile se schimbă semnificativ la un nivel al venitului mai mare cu 80 p. p. decât cel de supravieţuire. Dar în această categorie creşte cu peste 10 p. p. şi ponderea celor cu nivel de instruire terţiar. Pentru venituri în apropierea mediei pe economie este necesar cel puţin nivelul secundar de instruire. Vârstnicii, cu nivel de instruire primar în cea mai mare parte, trăiesc covârşitor în gospodării cu nivelul venitului sub cel de supravieţuire cu 35,5 p. p. Probabilitatea de a găsi un aranjament de muncă ferm creşte o dată cu creşterea nivelului de instruire: de la 32,7%, în cazul nivelului primar, la 64,2% pentru cel secundar şi 90,2% pentru nivelul terţiar de instruire. Reforma economică este în evoluţie şi economia nu oferă prea multe alternative. Strategiile de răspuns contextului economic pe care îl traversăm au putut fi adoptate în funcţie de stadiul dezvoltării individului, care le-a permis sau nu adaptarea imediată. Mulţi au fost surprinşi de evoluţia evenimentelor şi se pot adapta doar prin a doua sau chiar a treia generaţie. Dar adaptarea va fi reuşită sau nu, după cum au dobândit aptitudinile necesare competiţiei (între care, dobândirea unui nivel de instruire superior este primordială). Lipsa locurilor de muncă pentru adulţi, actuali părinţi este o constrângere pentru urmaşii lor în competiţia vieţii, în care au pierdut startul. Aceştia vor forma categoria beneficiarilor de asistenţă socială; un plus evitabil la povara socială a activilor confruntaţi cu povara greu evitabilă provenită din îmbătrânirea demografică. Fina cunoaştere a stării demografice ar putea reprezenta cea mai bună evaluare a durabilităţii dezvoltării economice. Aceasta, pentru că interacţiunea economic – demografic este prezentă în toate stadiile dezvoltării individului. Pornind de la constrângerile economice resimţite de individ, trebuie să fie tot atâtea obiective ale strategiilor şi politicilor economice şi sociale. Starea sistemului demografic poate fi indicatorul stadiului atins în dezvoltarea durabilă. Dimensiunii umane a acesteia trebuie să i se adreseze, în primul rând, orice strategie şi/sau politică, pentru că starea şi evoluţia acesteia sunt foarte greu de îndreptat, rămânerile în urmă, greu sau imposibil de recuperat, iar repercusiunile asupra celor trei dimensiuni ale dezvoltării durabile, de neîndreptat şi cu influenţe pe termen lung, îngreunând procesul dezvoltării durabile sau chiar blocând realizarea unor obiective guvernamentale. BIBLIOGRAFIE 1. Gheţău, Vasile, Rezultatele preliminare ale Recensământului populaţiei şi al locuinţelor din 18 martie 2002. Şocul milionului, „Populaţie & Societate”, anul V nr. 4, 2002. 2. Gheţău, Vasile, Scăderea numărului populaţiei şi îmbătrânirea demografică – una din marile sfidări ale României la începutul secolului XXI, „Populaţie & Societate”, supliment nr. 1, 2001. 3. Simion, Maria, Evaluare a stadiului dezvoltării durabile în România. Perspectiva demografică, ŒCONOMICA, I.R.L.I., anul XII nr. 3, 2003. 4. Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Demografic al României ediţia 2001, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2001a. 5. Institutul Naţional de Statistică, Decedaţi în anul 2002, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2003a. 6. Institutul Naţional de Statistică, Mortalitatea în anul 2001, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2002a. 7. Institutul Naţional de Statistică, Născuţi-vii în anul 2002, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2003b; Institutul Naţional de Statistică, Natalitatea în anul 2001, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2002b. 8. Institutul Naţional de Statistică, Populaţia pe municipii, oraşe, comune şi sexe la 1 ianuarie 2001, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2001b. 9. Comisia Naţională pentru Statistică, Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 7 ianuarie 1992, vol. I: Populaţie – Structura demografică, Bucureşti, Comisia Naţională pentru Statistică, 1994. 10. Institutul Naţional de Statistică, Recensământul populaţiei şi al locuinţelor 2002, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2003c. 11. Institutul Naţional de Statistică, Tabele de mortalitate pentru perioada 2000–2002, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2003d. 12. Institutul Naţional de Statistică, Tabele de mortalitate pentru perioada 1999–2001, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2002c. 13. Fundaţia pentru o societate deschisă, oct. 2002, Barometrul de opinie publică, Bucureşti, Fundaţia pentru o societate deschisă. 14. Council of Europe Publishing, dec. 2001, Recent Demographic Developments in Europe 2001, Strasbourg, Council of Europe Publishing |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
