1
PROFILUL DEMOGRAFIC AL ROMÂNIEI
Populaţia, împreună cu caracteristicile fizicoeconomice, trasează
principalele coordonate ale unei ţări.
Uneori, nu nivelul dezvoltării este
important, ci mai importante sunt posibilităţile de
dezvoltare şi de adaptare la context. Între acestea, caracteristicile
populaţiei sunt primordiale.
Numărul, ritmul de creştere, evoluţia
componentelor sporului natural şi a
emigraţiei externe, structura demografică, durata medie a vieţii,
nivelul de instruire, dau profilul demografic
al unei populaţii. Între acestea,
evoluţia componentelor sporului natural este determinantă pentru
numărul şi structura pe vârste a populaţiei precum şi a duratei medii a
vieţii (dependentă de mortalitatea specifică, pe vârste şi sexe).
Evoluţia variabilelor demografice în România nu face excepţie de la
tendinţa
generală în populaţiile europene. Aici,
pe de o parte, natalitatea, mortalitatea,
nupţialitatea au valori din ce în
ce mai mici. Pe de altă
parte, vârsta medie la căsătorie,
la prima căsătorie, la
naşterea primului copil,
frecvenţa disoluţiei familiilor, a
uniunilor consensuale sunt în creştere.
Ceea ce diferenţiază, însă, populaţiile
europene sunt ritmul în care au
loc aceste evoluţii şi profunzimea
schimbărilor. Ca urmare, ele se diferenţiază şi prin rapiditatea şi
amploarea cu care sunt confruntate de
problemele sociale cauzate de aceste
evoluţii. În influenţarea lor, determinismul socioeconomic
este foarte important.
La începutul anilor ’60, exista o
cvasiuniformitate în nivelul variabilelor
demografice pe continentul european (Council of Europe, 2001). Dar
foarte curând, societăţile vest-europene au
evoluat către alt model demografic,
în care naşterile sunt mai rare şi la vârste mai înaintate,
uniunile consensuale mai frecvente la vârste tinere şi mai puţin
frecvente la vârste mature, celibatul definitiv şi divorţurile mai
frecvente, durata medie a vieţii mai mare.
Deşi aflată într-un context politic diferit şi într-o anume izolare de
ţările vest-
europene, evoluţia populaţiei şi a fenomenelor demografice
din România a urmat constant tendinţa celor din ţările vestice
ale continentului.
În 1960, România s-a aflat în
grupa ţărilor cu cele mai înalte
niveluri ale natalităţii, a frecvenţei căsătoriilor şi cu cele
mai mici valori ale ratei divorţurilor, a naşterilor extraconjugale, a
vârstei medii la căsătorie şi la prima căsătorie, a naşterii primului
copil. Evoluţia nivelului acestor indicatori a fost constant către o
‘aliniere
CALITATEA VIEŢII, XV, nr. 1–2, 2004, p.
la tabloul vest-european’, rămânând
totdeauna în grupa ţărilor codaşe,
chiar şi în
anul 2000.
Dar anul 1990 a
însemnat şi din punct
de vedere demografic o
discontinuitate, pentru că evoluţia
ulterioară a situaţiei demografice a
fost mai rapidă şi, ca amploare, neaşteptată. La unele variabile,
tendinţa a avut un ritm chiar de două ori mai mare decât cel
înregistrat în trei decenii anterioare de evoluţie.
Desigur noul context socioeconomic, total schimbat şi brusc
deteriorat nu a
fost neutru. Nici acumulările negative
anterioare în frustrări de tot
felul, privind alimentaţia şi condiţiile
de locuit şi de viaţă în
general nu au putut să nu aibă
urmări în noul context deteriorat.
Mărimea acestor influenţe, intensitatea
acţiunii lor individuale sunt greu de
măsurat cu mijloacele actuale. Totuşi,
influenţa lor asupra ritmului şi mărimii
schimbărilor nu poate fi negată.
Ţările foste socialiste care au trecut
mai repede şi mai hotărât peste
şocul schimbării nu au înregistrat crize
demografice de amploarea şi durata celei din România. Natalitatea este
mică
în multe ţări europene şi a scăzut şi în toate ţările în tranziţie.
Mortalitatea însă nu a cunoscut recrudescenţa înregistrată în ţări în
care tranziţia a fost grea şi lentă, ca în România. Pierderea de vieţi
omeneşti, capital uman pentru care societatea a investit
şi a cărui înlocuire la acelaşi nivel este
irecuperabilă, este cel mai negativ aspect
dintre toate evoluţiile demografice de după 1989. Iar aceste pierderi
au fost şi încă mai sunt considerabile.
Acţiunea politică trebuie să ţintească
acest aspect cu cea mai mare
urgenţă pentru a stopa continuarea
evoluţiilor negative şi a efectelor conexe.
Situaţia demografică a României, caracterizată de specialişti drept
‘complexă
şi îngrijorătoare’ (Gheţău, 2001) este considerată mai mult decât atât
după apariţia primului set de rezultate
ale Recensământului populaţiei şi
locuinţelor din 18 martie 2002.
Redresarea natalităţii este
o problemă complexă,
căreia nici o politică demografică
nu i-a răspuns adecvat. Politica imigraţiei selective a fost
principalul sprijin în echilibrarea structurii
demografice şi a deficitului de
forţă de muncă. Situaţia economică, şi
nu numai, nu îi permite României
să ia în sprijin un asemenea
pilon. De aceea,
cunoscând evoluţiile fenomenelor
demografice, însănătoşirea demograficului, în sensul valorizării
individului şi a protecţiei vieţii sale este prima urgenţă. Pe
măsura obţinerii acestuia şi a finei cunoaşteri a evoluţiei demografice
şi sociale se pot stabili noi obiective.
NUMĂRUL POPULAŢIEI
Conform datelor Consiliului Europei, pentru 01 ianuarie 2001, România
era a
10-a ţară-membră, după mărimea populaţiei
(Council of Europe, 2001). Numărul
populaţiei înregistrat la ultimul
recensământ (18 martie, 2002) de 21
681 mii persoane nu o descalifică,
deşi este mai mic cu aproape
750 mii persoane (INS,
2003c). Dar după numărul de locuitori pe kmp, România ocupă abia locul
20.
Din 1990, numărul populaţiei României este în scădere (tabelul nr. 1).
Evoluţia populaţiei României, 1990–2003
Tabelul nr. 1
mii pers.
Perioada
Creştere totală
Creştere medie anuală din care:
creştere
naturală migraţie externă netă
1 ian.1990–1 ian.2001 -418
-38 -161 -257
1 ian. 2001–1 ian. 2003 -657
-328,5 -98 -559
1 ian 1990–1 ian 2003 -1075
-82,7 -259 -816
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2001b.
Scăderea s-a înregistrat, mai întâi, ca urmare a
soldului negativ al migraţiei externe din anii
1990–1991. Accesul brusc la libera
circulaţie a persoanelor a permis
emigraţiei latente să se manifeste.
Ca urmare, soldul migraţiei externe a
crescut imediat în 1990 şi, pe
fondul unui spor natural uşor
pozitiv, populaţia României a scăzut, pentru prima dată, pe timp
de pace. Începând cu 1992, scăderea
a continuat ca urmare a efectului
combinat al migraţiei externe şi a
creşterii
naturale negative. Evoluţiile
natalităţii şi ale
mortalităţii, în sensul scăderii
intrărilor şi creşterii ieşirilor prin decese au condus, firesc, la
scăderea populaţiei.
Evoluţia către niveluri mai joase
ale natalităţii şi recrudescenţa mortalităţii,
începând cu 1991, a determinat, din
1992, scăderea populaţiei şi, ca
urmare, a mişcării naturale al cărei
sold, din 1994, l-a depăşit în mărime
absolută pe cel al migraţiei externe.
Dimensiunea celei din urmă însă a
fost mai tot timpul parţial necunoscută,
aşa cum o dovedesc datele
recensământului din 2002. Înaintea
acestuia, migraţia externă cumulată (ianuarie 1990–ianuarie 2002)
era de 815 mii persoane. Dintre acestea au fost înregistrate, până în
ianuarie 2001, numai 257 mii persoane. Peste 0,5 mil.
persoane reprezintă emigraţia neînregistrată, fără
să ştim din care an.
Dimensiunea migraţiei externe în cei zece ani de perioadă
intercensitară este,
poate, cea mai expresivă evaluare a grijii vieţii cotidiene care a
stresat individul: a lipsei locurilor de muncă,
a violenţei şi lipsurilor de tot
felul ce a însoţit viaţa oamenilor în aceşti
ani de criză. Costul social al tranziţiei a însemnat o pierdere de
1 075 mii prezenţe omeneşti
pe teritoriul ţării, majoritatea la
vârstele active cele mai productive:
mortalitatea masculină a fost mai
intensă la aceste vârste, iar migraţia
este selectivă pe vârste şi reuşita
ei este selectivă pe productivitate. Amploarea
migraţiei externe, necunoscută din datele oficiale, a ieşit la
lumină cu ocazia recensământului din
2002. Este vorba, de
fapt, de emigrare şi de
o subînregistrare la recensământ a celor plecaţi în străinătate şi pe
care rudele nu i-au declarat sau chiar nu a avut cine să-i declare.
Plecaţi definitiv sau numai pentru a munci în străinătate, fenomenul a
cunoscut o amploare deosebită în ultimii ani şi
prin caracteristica de selectivitate pe
vârste şi sexe va avea influenţe
asupra
demograficului pe termen mediu
şi lung, dar chiar
şi pe termen scurt prin
implicaţiile sale asupra coeziunii familiei.
NATALITATEA
În anii tranziţiei la economia de
piaţă, România a înregistrat, pentru
prima dată (alte ţări vecine au înregistrat încă din anii ’80), un
număr mai mare de decese decât de născuţi vii.
Scăderea natalităţii era previzibilă,
dacă avem în vedere evoluţia ei anterioară. Ea se
afla într-un proces de scădere lentă, încă din anii ’30, iar
valoarea de 14,3 născuţi vii la
1 000 locuitori înregistrată în
1966 a fost înregistrată şi în
1983, după 15 ani de la
intrarea în vigoare a normelor juridice
pronataliste care au avut ca efect un neobişnuit spor de natalitate în
1967 şi 1968. Nivelul din 1966 a fost
înregistrat după o perioadă de
scădere continuă a ratei natalităţii
egală cu cea după
care s-a înregistrat
acelaşi nivel (1967–1983), dimensiunea
reducerii fiind aceeaşi. Deci, factorii
coercitivi pronatalişti au avut efect
numai pe termen scurt. Pe termen
lung, au acţionat factorii generali de
influenţă ai nivelului natalităţii şi nici un mijloc de atingere
a numărului dorit de copii nu a fost ocolit. Modelul reproductiv, în
formare în ţările vest-europene din anii ’60, l-a influenţat şi pe cel
din România. Acesta înseamnă opţiunea pentru un număr mic de copii,
aduşi pe lume la o vârstă mai ridicată şi, în proporţie din ce în
ce mai mare, de mame necăsătorite, dar aflate în majoritate în uniune
consensuală.
Acest model era din ce în ce
mai răspândit, încă înainte de
1989, aşa cum evidenţiază evoluţia natalităţii, deşi
adoptarea lui era supusă constrângerilor de tot felul. Este, totuşi, de
acceptat că brusca anulare a constrângerilor la începutul anilor
’90 a favorizat accelerarea procesului (figura nr. 1).
Evoluţia natalităţii, 1990–2001
Figura nr. 1
‰
14 ,0
13 ,0
12 ,0
11 ,0
10 ,0
9,0
19 90 19 91 1 9 9
2 1 9 93 19 94
199 5 1 996 1 9 9
7 1 99 8 1 99 9 2
0 0 0 2 0 0 1 2 00 2
an i
Dinamica natalităţii din
anii ’90 şi după
ne permite observarea non-
neutralităţii contextului socioeconomic. Nivelul indicatorului a scăzut
cu un număr dublu de puncte procentuale (p. p.) faţă de Elveţia, de
ex., în aceeaşi perioadă. De altfel, în 2000,
nivelul natalităţii din România (10,4‰)
plasează ţara noastră în grupa ţărilor europene cu
nivel peste pragul de 10‰ (valoarea maximă de 15,3‰ era în
Islanda), grupă din care fac parte
numai trei din ţările foste socialiste:
Croaţia, Slovacia şi România, toate
foarte aproape de prag. Toate
celelalte ţări europene foste socialiste sunt în grupa ţărilor cu
natalitate sub acest prag, grupă în care sunt majoritare.
Rata totală de fertilitate asigură,
pe continentul european, numai în Islanda
(cu 2,08 născuţi vii la o
femeie în vârstă fertilă) înlocuirea
generaţiilor. Cea mai îndepărtată ţară de pe continent de
acest obiectiv este Federaţia Rusă (1,21). Nici România nu stă mult mai
bine cu al său 1,3 născuţi vii la o femeie în vârstă fertilă.
Rata generală a
natalităţii ascunde schimbări
calitative importante, cu
implicaţii deosebite, pe
termen lung. Pe fondul
evoluţiilor socioeconomice, cuplurile au adoptat un
comportament reproductiv adaptat situaţiei. Ele amână, în general,
venirea pe lume a copiilor de rang superior şi, mai puţin, a primului
copil. Aproape jumătate din nou-născuţi sunt aduşi pe lume în primii
doi ani de căsătorie. După această perioadă,
frecvenţa apariţiei copiilor scade
semnificativ. Uşorul reviriment din anii 1997 şi 1998 a fost
urmare a recuperării unor naşteri amânate de rangul doi şi trei.
Scăderea natalităţii, faţă de 1989, a avut loc pe seama reducerii
numărului de
născuţi vii de toate rangurile şi, în special, de rang superior
(tabelul nr. 2).
Dinamica născuţilor vii până la rangul VI, 1990–2002
Tabelul nr. 2
1989=100
Anul Născuţii vii
– total – Rangul născutului viu
I
II III IV
V VI
1990 85,2 94,4
85,9 72,4 71,9
64,4 80,7
1991 74,5 98,4
70,7 47,5 43,7
35,7 63,1
1992 70,5 96,8
64,4 42,1 39,8
31,4 56,6
1993 67,6 96,5
61,0 37,6 35,2
26,9 46,6
1994 66,8 92,8
63,1 37,7 35,7
26,2 44,6
1995 64,0 88,8
61,7 35,4 33,1
25,1 42,1
1996 62,6 86,4
61,4 35,0 31,8
23,8 38,8
1997 64,1 87,9
63,7 36,8 32,9
24,0 37,0
1998 64,2 86,8
65,2 38,5 33,4
23,0 35,9
1999 63,5 84,6
65,0 39,4 33,7
23,5 35,8
2000 63,5 83,4
64,8 41,0 36,1
24,9 37,3
2001 59,6 77,7
61,4 39,1 33,6
24,2 34,7
2002 57,0 73,5
59,6 37,7 32,9
22,5 31,4
scădere 1990–2002 43,0
26,5 40,4 62,3
67,1 77,5 68,6
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002b, 2003b.
Cu toate că în anii 1994 şi 1997–2000 au mai fost recuperate naşteri de
copii
de rang superior, amânate (chiar până la rangul V, în 1997), numărul
născuţilor vii de toate rangurile a fost, în tot intervalul, mult mai
mic decât în anul de referinţă. Şi chiar dacă vorbim de un comportament
de adaptare la contextul socioeconomic şi de recuperare a naşterilor
amânate în anii următori, totuşi, reducerea născuţilor vii de
rangul I este neîntreruptă pe tot
intervalul şi numărul lor a fost
cu peste o cincime mai mic în
2002, faţă de 1989. Aceasta
dovedeşte că, din ce în ce mai
mult, cuplurile nu mai doresc
copii. De altfel, la ultimul
recensământ, proporţia femeilor de vârstă fertilă care nu au
născut niciodată a fost în creştere. Există, deci, alături de un
fenomen de amânare şi unul de renunţare, din ce în ce mai răspândit. Se
mai constată şi o creştere a proporţiei născuţilor vii de către mame cu
vârsta sub
15 ani şi între 30–34 ani (în creştere din 1996) şi 35–39 ani (în
creştere din 1998).
Modelul reproductiv târziu pare să se fi instalat deja în România.
Momentul de cotitură a venit, brusc
şi hotărâtor, în 1990–1991. Scăderea
cea mai mare se înregistrează la vârsta de 20–24 de
ani şi ea continuă (tabelul nr. 3). Fertilitatea la această grupă de
vârstă, cu o scădere de 14,1 p. p. în primul an, a coborât cu peste
50 p. p. în toată perioada 1990–2002, cu un ritm de cel puţin 3 p. p.
pe an.
Tabelul nr. 3
Dinamica născuţilor vii, după grupa de vârstă a mamei, 1990–2002
1989=100
Anul Grupa de vârstă a mamei – ani –
sub 15 15–19
20–24 25–29 30–34
35–39 40–44 45–49
1990 96,2 85,5
92,5 79,9 75,3
76,6 83,3 85,4
1991 104,5 82,9
88,4 61,9 53,3
55,7 63,9 74,4
1992 97,7 80,6
85,1 58,3 44,8
51,1 60,2 57,1
1993 92,7 82,0
75,6 68,1 38,5
45,4 54,0 61,4
1994 87,7 79,0
70,2 77,0 37,2
44,6 55,2 59,8
1995 81,6 72,9
64,6 80,6 36,6
41,3 54,1 63,8
1996 71,6 68,4
61,2 84,4 36,0
39,5 50,9 61,8
1997 80,6 67,5
62,0 87,5 40,6
38,2 51,8 64,6
1998 76,8 63,6
61,2 84,8 52,9
37,7 49,9 61,0
1999 81,3 60,3
59,3 82,4 60,3
38,0 50,1 60,2
2000 87,7 57,4
56,8 83,7 67,6
39,8 51,7 51,6
2001 104,0 51,5
51,0 80,2 69,6
39,0 49,0 54,7
2002 88,1 47,4
46,0 78,8 71,2
42,2 45,0 63,4
scădere 1990–2002 11,9
52,6 54,0 21,2
28,8 57,8 55,0
36,6
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002b, 2003b.
Aceeaşi evoluţie hotărâtor descendentă se înregistrează şi la grupa de
vârstă
15–19 ani, deşi ponderea copiilor
aduşi pe lume de femei din
această grupă de vârstă este în
uşoară creştere. Nivelul fertilităţii la
grupa de vârstă 25–29 de ani atins în
1991, după o scădere de 20 p. p., a avut o relativă stabilitate în anii
ce au
urmat. O situaţie asemănătoare este şi la grupele de vârstă 30–34 şi
35–39 de ani.
În acest proces de reaşezare a valorilor sociale,
nou-născuţii au, din ce în ce mai mult, mame în
vârstă de 25–34 de ani şi mai puţine mame din celelalte categorii de
vârstă.
MORTALITATEA
Indicatorii demografici evidenţiază un
proces de accelerare a schimbării
modelului demografic, într-un context de
criză economică şi socială, ce a
mărit considerabil stresul vieţii cotidiene. Evoluţia mortalităţii
(tabelul 4) este consecinţa contextului de criză
traversat în anii din urmă, dar
şi a regimului alimentar şi a condiţiilor
generale de viaţă dinainte de 1989, ale căror
consecinţe asupra vigorii individului ar fi putut să apară în contextul
socioeconomic deteriorat.
Mortalitatea, 1990–2001
Tabelul nr. 4
‰ –
1
Anul Mortalitatea
generală masculină
feminină infantilă
1989 10,7 11,4
10,0 26,9
1990 10,6 11,5
9,8 26,9
1991 10,9 11,8
10,0 22,7
1992 11,6 12,5
10,1 23,3
1993 11,6 12,8
10,4 23,3
1994 11,7 13,0
10,4 23,9
1995 12,0 13,4
10,7 21,2
1996 12,7 14,0
11,4 22,3
1997 12,4 13,8
11,0 22,0
1998 12,0 13,2
10,8 20,5
1999 11,8 12,9
10,8 18,6
2000 11,4 12,4
10,4 18,6
2001 11,6 12,7
10,5 18,4
2002 12,4 13,6
11,2 17,3
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002a, 2003a.
Mortalitatea este indicele
care măsoară intensitatea
pierderii de vieţi omeneşti. Valoarea ei a
crescut, în anii de după
1989, în general, la anumite vârste,
şi la bărbaţi, în special. Ultimul an, chiar pe fondul unui uşor
reviriment economic,
s-a dovedit a fi înregistrat o nouă recrudescenţă a mortalităţii; mai
mare la bărbaţi decât la femei. Dezvoltare
economică şi socială
înseamnă creşterea nivelului produsului intern
brut pe locuitor,
dar şi a calităţii serviciilor, din
care cele de sănătate au
impact imediat. Dificultăţile pe care
le-au întâmpinat
persoanele cu deficienţe de sănătate,
multe dintre ele
vârstnice, în accesul la asistenţă
şi în procurarea
medicamentelor a determinat creşterea
mortalităţii acestei
categorii de
persoane, în ultimul an, cu 7,3 p. p. la bărbaţi şi 4,6 p. p. la femei.
Sistemul sanitar
pare să fi avut o influenţă însemnată în această nouă
recrudescenţă a
mortalităţii, pentru că ea s-a instalat
în jurul vârstei de
40 de ani, şi la următoarele
grupe de vârstă, la ambele sexe;
adică acolo unde începe să se instaleze, în general,
starea acută şi
cronică a bolilor umane.
Cel mai negativ aspect al
mortalităţii este mortalitatea
infantilă ale cărei valori, deşi mult diminuate faţă de
1989,
plasează România în comparabilitate cu ţări din lumea a treia şi la
mare distanţă de ţările europene, unele chiar în tranziţie.
În Europa, nivelul indicatorului este, în
general, în jurul
valorii de 5 la 1 000 de născuţi vii şi
numai în 6 ţări depăşeşte
valoarea de 10‰. În România şi Republica Moldova valorile sunt peste
15‰, cele mai mari din Europa.
Accesibilitatea avortului şi a contracepţiei a diminuat riscul
copilului nedorit
şi cu risc de mortalitate ridicat.
Între copiii aduşi pe
lume sunt, din ce în ce mai
puţin, copii subponderali şi/sau
cu deficienţe congenitale şi de
aici o mortalitate infantilă în
scădere. Însă mai rămâne mult loc de acţiune.
Comparaţia între mortalitatea a două populaţii este influenţată de
structura pe
vârste a acestora. Durata medie a vieţii elimină acest dezavantaj. În
Europa sunt 11 ţări, toate în tranziţie, unde durata medie a vieţii la
bărbaţi este sub 70 ani. (Între acestea se află şi România). Şi
numai
în aceste ţări în tranziţie există mari diferenţe între durata medie a
vieţii la bărbaţi şi la femei. În Croaţia, Cehia şi Slovenia, unde
tranziţia a fost coerentă şi mai rapidă, diferenţa între speranţa de
viaţă a celor două sexe sunt mai mici şi speranţa de viaţă a bărbaţilor
a depăşit 70 de ani. În 15 ţări europene, speranţa de viaţă a
femeilor
a depăşit 80 de ani; cea mai mare valoare în
2000 era în Spania, 82,7 ani.
Durata medie a vieţii în România
a scăzut uşor până în 1997
şi întreaga scădere s-a înregistrat la bărbaţi (tabelul nr. 5).
Speranţa de viaţă la naştere, 1988–2002
Tabelul nr. 5
ani –
Perioada Masculin Feminin
1988–1990 66,56 72,65
1989–1991 66,59 73,05
1990–1992 66,56 73,17
1991–1993 66,06 73,17
1992–1994 65,88 73,32
1993–1995 65,70 73,36
1994–1996 65,30 73,09
1995–1997 65,19 73,00
1996–1998 65,46 73,32
1997–1999 66,05 73,67
1998–2000 67,03 74,20
1999–2001 67,69 74,84
2000–2002 67,61 74,90
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 2001a, 2002a, 2003a.
Din 1997, durata medie a vieţii a crescut cu 2,5 ani la bărbaţi şi cu
1,8 ani la femei. Această evoluţie se
datorează scăderii
mortalităţii la vârste tinere, adică acolo unde
dependenţa duratei
medii a vieţii este mai mare. Mortalitatea a crescut însă la vârste
mature active: între 34 şi 60 ani, la bărbaţi şi 45–54 de ani, la
femei. Scăderea mortalităţii la grupa de vârstă 75 de ani
şi peste
atât la bărbaţi cât şi la femei va mări proporţia marilor bătrâni în
totalul populaţiei.
STRUCTURA DEMOGRAFICĂ
Migraţia externă şi scăderea natalităţii au schimbat, în ritm rapid,
structura pe vârste a populaţiei. După datele ultimului recensământ, în
România este o „situaţie demografică dezechilibrată”,
caracterizată
de indicele de îmbătrânire de 1 098
persoane vârstnice la 1 000
de tineri, faţă de 722, în 1992.
Ca urmare a scăderii natalităţii şi
a creşterii speranţei de viaţă,
procesul de
îmbătrânire demografică s-a accentuat.
Ponderea tinerilor a
fost devansată de ponderea vârstnicilor (tabelul nr. 6),
iar
populaţia adultă a scăzut ca număr, dar a crescut ca pondere.
Tabelul nr. 6
Structura populaţiei pe grupe mari de vârste, recensămintele din 1992
şi 2002
– % –
Recensământul 0–14 ani 15–59
ani 60 ani şi peste
1992 22,7 60,9
16,4
2002 17,6 63,0
19,4
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 1994, 2003c.
Vârsta medie a întregii populaţii a crescut cu peste doi ani şi
jumătate de la recensământul din 1992.
Valoarea raportului de dependenţă economică a scăzut (tabelul nr. 7).
Rapoarte de dependenţă, recensămintele din 1992 şi 2002
Tabelul nr. 7
pers.
1992 2002
Raportul de dependenţă economică
[(pop.0–14 ani + 60 ani şi peste)/pop.15–59 ani X 1000]
642 586
Raportul de dependenţă al vârstnicilor
[(pop.60 ani şi peste/pop. 15–59 ani) X 1000]
269 307
Raportul de înlocuire al adulţilor 373
279
[(pop. 0–14 ani/ pop.15–59 ani) X 1000]
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, 1994, 2003c.
Aspectul cel mai preocupant al
acestei scăderi este că
ascunde o creştere semnificativă a
persoanelor vârstnice, a
căror povară pentru populaţia activă este
mai mare decât cea a
populaţiei tinere. Caracterul preocupant al acestui aspect vine
şi din faptul că raportul de
înlocuire a persoanelor adulte
de către cele tinere a scăzut cu aproape 100
tineri la 1 000 adulţi.
STRUCTURA POPULAŢIEI, DUPĂ NIVELUL DE INSTRUIRE
La o scurtă privire a tabelului 8 de mai jos am spune imediat că
rezultatele ultimului recensământ evidenţiază o creştere a nivelului de
instruire a populaţiei în vârstă de 15 ani şi peste.
Astfel, a
crescut ponderea populaţiei adulte cu nivel de instruire
superior,
postliceal şi de maiştri şi secundar şi a scăzut ponderea celor cu
studii primare sau fără şcoală absolvită.
Tabelul nr. 8
Structura populaţiei adulte, după nivelul de instruire, recensămintele
din 1992 şi 2002
– % –
Grupa de vârstă
– ani –
Nivelul de instruire
superior postliceal şi de maiştri
secundar
primar
1992 2002
1992 2002 1992
2002 1992 2002
Total 5,5 7,7
2,1 3,2 67,8
69,8 19,7 14,9
15–19 – –
– – 92,5
83,5 6,0 13,2
20–24 1,2 4,1
0,3 2,6 95,2
84,2 1,9 6,0
25–29 8,2 12,7
0,6 3,8 87,4
77,9 2,3 3,6
30–34 9,7 10,0
1,3 2,4 83,9
83,8 3,7 2,4
35–39 9,8 10,5
4,1 2,0 79,4
83,2 5,3 2,7
40–44 9,7 10,6
6,4 2,4 73,0
81,2 9,5 4,1
45–49 8,1 10,6
5,0 5,4 59,2
76,6 25,8 5,8
50–54 5,6 10,4
3,9 7,6 51,6
70,0 34,8 10,1
55–59 4,5 8,7
2,3 6,0 44,7
56,0 40,9 26,3
60–64 4,6 6,1
1,2 4,7 45,3
48,7 40,5 34,7
65 ani şi peste* 7,0
4,6 1,2 1,7
59,8 39,3 51,8
40,4
*În 1992, au fost incluse şi persoanele cu vârsta nedeclarată. Sursa:
Institutul Naţional de Statistică, 1994, 2003c.
Comparaţia între structura pe
specialităţi, în cazul nivelului
de instruire superior şi postliceal şi de maiştri, între
datele
ultimelor două recensăminte ne-ar putea aduce aspecte interesante
privind proporţia persoanelor adulte cu specializări
în domeniul umanist şi a celor în domeniul tehnic şi ar putea spulbera
impresia unei evoluţii disproporţionate a celor două. Sinteza
rezultatelor ultimului recensământ, singura care a fost publicată, nu
ne permite, deocamdată, această comparaţie.
Prima impresie, după o primă
privire, este însă total
greşită. Structura pe vârste a populaţiei
adulte după nivelul
de instruire relevă evoluţii îngrijorătoare.
Scăderea ponderii
adulţilor cu nivel de instruire secundar
din grupe inferioare
de vârstă (până la 35 de ani)
şi creşterea ponderii celor
din grupele superioare de vârstă şi
evoluţia inversă a celor
cu nivel de instruire primar
rezultă din jocul generaţiilor.
Generaţiile adulte tinere în 1992
sunt acum cu 10 ani mai
mari ca vârstă şi acestea sunt
generaţiile cu nivel de
instruire mai bun decât generaţiile
adulte tinere înregistrate
la recensământul din 2002. În scurt
timp, odată cu înaintarea
mai mare în vârstă a generaţiilor cu nivel de instruire mai bun,
nivelul de instruire secundar va pierde
uşoara creştere
înregistrată în 2002 faţă de 1992
şi chiar mai multe puncte în
favoarea celor cu nivel de instruire primar. Fenomenul ce
se petrece în procesul de instruire a populaţiei are două laturi: pe de
o parte, cei cu nivel de instruire secundar
absolvit continuă şi
studiile universitare, pe de altă parte, cei
descurajaţi din cauza
costurilor, a condiţiilor familiale, a raportului efort
posibilităţi de ocupare rămân din ce în ce mai mult cu nivelul de
instruire primar,
rezultând, pe ansamblu, o deterioarare a nivelului de instruire a
populaţiei adulte. Gradul de deteriorare a acestuia în cei 10 ani este
alarmant.
Consecinţele acestei evoluţii dramatice sunt deosebit de negative, din
punctul de vedere al caracteristicilor capitalului uman (al calităţii
vieţii, în general) ca sursă
a dezvoltării economice şi sociale viitoare şi ca formator al
viitoarelor generaţii de capital uman. În acest fel, evoluţiile
negative pe termen scurt se vor dovedi chiar imposibil de
recuperat,
pe termen mediu şi lung. Factorii interni şi externi ce vor modela
capitalul uman în anii ce vin vor acţiona asupra unui stoc de capital
uman mult schimbat faţă de cel aşteptat şi, poate, necesar dinamicii
economice, aşa cum va fi, de altfel, şi rezultatul acestor influenţe.
ÎN LOC DE CONCLUZII
Comportamentul uman se adaptează, în mod logic, mediului de viaţă, în
care contextul economic este primordial.
Logica este simplă:
ajustarea cheltuielilor la nivelul venitului, în încercarea
de a găsi
modalităţi de supravieţuire. Adaptarea este posibilă pe două căi: fie
reducerea cheltuielilor până la un nivel încadrabil în cel al
veniturilor, fie creşterea veniturilor prin schimbarea locului de
muncă, deschiderea unei afaceri ş.a.
Într-un mediu economic total schimbat şi incert, opţiunea imediată este
prima variantă, prin reducerea cheltuielilor sau îngheţarea lor. Se
amână, în primul rând, acţiunile care ar însemna noi cheltuieli, ba
chiar un nou flux de cheltuieli cum ar fi întemeierea unei familii,
aducerea pe lume a unui copil. Dar se iau în considerare, pe
cât
este posibil, opţiuni care ar putea
însemna un viitor flux
de venituri:
continuarea studiilor, încercarea unei afaceri ş.a. Dacă aceste
acţiuni au rezultate,
se reconsideră cele ce deschid
fluxuri noi de cheltuieli.
Aceasta este şi varianta durabilă, pentru că îi
permite gospodăriei,
şi implicit individului, un comportament flexibil.
Pe un termen foarte scurt şi cu măsuri politice radicale şi bruşte, ce
nu au fost
însoţite de o gamă de oportunităţi,
singura opţiune în
strategia de adaptare a individului în aceşti ani de
criză a fost
prima. Multe gospodării au fost surprinse de evenimente,
pentru
că, spre deosebire de
structurile politicoeconomice, cele
demografice au o evoluţie mult mai
lentă, deci sunt mai
rigide la schimbare. De aceea, urmărind asigurarea
unui venit
regulat, pe măsura reducerii multor locuri de muncă, în special
persoanele în vârstă de 45 de ani şi peste, ca urmare a acţiunii
unor
norme legislative sau nu, s-au refugiat în statusul de pensionar cu
venituri de supravieţuire.
Problemele ce privesc familia şi
interferenţa acesteia cu mediul economic
sunt obiectul unor strategii permanente.
Răspunzând
restricţiilor de tot felul, majoritatea familiilor
sunt mai mici.
Peste jumătate din născuţii vii din 2002 au fost de rangul
I şi,
ca urmare, mărimea cea mai
frecventă a unei familii este de
trei persoane. Şi deşi mărimea familiei tinde către dimensiuni
‘minime’, tot mai mulţi născuţi-vii au mame
casnice (54,9% dintre
ei, în 2002). Şi aceasta pentru
că nu există sisteme de
îngrijire a copiilor, a persoanelor în dificultate, în general. Nevoia
asigurării unui venit la bătrâneţe le face să intre sau să revină în
activitate. Aceasta
se întâmplă târziu, în jurul
vârstei de 40 de ani, după ce
copiii au intrat în
adolescenţă.
Tinerii sunt afectaţi de disfuncţiile
vieţii economice în
proporţiile cele mai mari. 60,8% dintre
ei trăiesc în
gospodării al căror venit mediu
lunar reprezintă numai cca. 40%
din venitul mediu lunar al unei gospodării şi numai 64,5% din cel mediu
de supravieţuire (Simion, 2003).
Îmbunătăţirea situaţiei demografice
este, în primul rând,
o problemă
economică, atât timp cât orice
opţiune se judecă în termeni
de venit şi pierderi. Când nivelul
venitului reprezintă cauza
stresului cotidian, renunţarea este prima
regulă. Şi la un
nivel al venitului care permite
gospodăriei şi membrilor ei un
comportament flexibil, acţiunile sunt
judecate în aceeaşi
termeni, dar luarea unei decizii care să constituie
un nou flux de
cheltuieli poate să nu mai fie aşa stresantă. Dar creşterea venitului
nu reprezintă un factor de creştere a natalităţii. Din contră,
literatura de specialitate consacră o
relaţie inversă între
cele două. Însă creşterea venitului, dezvoltarea
serviciilor
fundamentale în societate şi implicit îmbunătăţirea calităţii vieţii ar
putea aduce aşteptata scădere a mortalităţii şi menţinerea unui spor
uşor pozitiv în
creşterea populaţiei. Acesta
este
obiectivul multor economii europene
dezvoltate, ca fiind
dinamica demografică favorabilă
dezvoltării economice.
Pe de altă parte, există o
dorinţă a românilor de a avea
copii, aşa cum au
afirmat subiecţii diferitelor
sondaje. De aceea, e
posibil ca într-un context
economic îmbunătăţit să asistăm la o redresare a natalităţii, sau cel
puţin la o oprire
a declinului, mai ales că, surprinzător, în condiţii de criză a fost
posibilă o relativă stabilitate a nivelului natalităţii între anii
1997–2000.
Venitul real tot mai redus, în
majoritatea situaţiilor, şi
creşterea incidenţei sărăciei au adus în
gospodării restricţii
de tot felul, care au deteriorat
calitatea vieţii, reducând
durata medie a vieţii.
problemă ce ţine, în primul rând,
de dezvoltare economică
este şi cea a creşterii nivelului de instruire al
populaţiei. Tot
nivelul venitului este determinant şi
în majoritatea cazurilor de abandon şcolar.
Restricţia economică
este suficient de mare pentru a-i
descuraja şi pe cei pe care
posibilităţile intelectuale i-ar califica pentru un
nivel superior
de instruire. Creşterea ponderii adulţilor tineri cu nivel de instruire
primar este urmarea unui abandon şcolar tot mai frecvent, iar
consecinţele acestei situaţii vor fi
dintre cele mai grele.
Din categoria populaţiei cu nivel de
instruire scăzut provin, două
treimi din persoanele asistate social.
Reducerea, chiar dispariţia abandonului şcolar din motive
economice
este o prioritate absolută,
mai ales că orice
întârziere
înseamnă efecte negative considerabile, unele
chiar imprevizibile
şi irecuperabile.
Amploarea câtorva consecinţe se poate
întrevedea pornind de la cele deja
înregistrate.
Două treimi dintre persoanele adulte cu nivel al venitului de 64,5% din
cel de supravieţuire au nivel de instruire primar. Proporţia scade cu
peste 50 p. p. pentru cei cu nivel de instruire secundar şi cu încă 15
p. p., pentru cei cu nivel de instruire terţiar. Proporţiile se schimbă
semnificativ la un nivel al venitului mai mare cu 80
p. p. decât cel de supravieţuire. Dar în această categorie creşte cu
peste 10 p. p. şi
ponderea celor cu nivel de instruire terţiar. Pentru venituri în
apropierea mediei pe economie este necesar cel puţin nivelul secundar
de instruire. Vârstnicii, cu nivel de instruire primar în cea mai
mare
parte, trăiesc covârşitor în gospodării cu nivelul venitului sub cel de
supravieţuire cu 35,5 p. p.
Probabilitatea de a găsi un
aranjament de muncă ferm creşte o
dată cu
creşterea nivelului de instruire: de
la 32,7%, în cazul nivelului
primar, la 64,2%
pentru cel secundar şi 90,2% pentru nivelul terţiar de instruire.
Reforma economică este
în evoluţie şi economia
nu
oferă prea multe alternative.
Strategiile de răspuns
contextului economic pe care îl
traversăm au putut fi adoptate în
funcţie de stadiul dezvoltării individului, care le-a permis sau nu
adaptarea imediată. Mulţi au fost surprinşi de evoluţia evenimentelor
şi se pot adapta doar prin a doua sau chiar a treia generaţie. Dar
adaptarea va fi reuşită sau nu, după cum au dobândit aptitudinile
necesare competiţiei (între care, dobândirea unui nivel de instruire
superior este primordială). Lipsa locurilor de muncă pentru adulţi,
actuali părinţi este o constrângere pentru urmaşii lor în competiţia
vieţii, în care au pierdut startul.
Aceştia vor forma categoria
beneficiarilor de asistenţă socială; un
plus evitabil la povara
socială a activilor confruntaţi cu
povara greu
evitabilă provenită din îmbătrânirea demografică.
Fina cunoaştere a stării demografice
ar putea reprezenta cea mai bună
evaluare a durabilităţii dezvoltării
economice. Aceasta, pentru
că interacţiunea economic – demografic
este prezentă în toate
stadiile dezvoltării individului. Pornind de la
constrângerile
economice resimţite de individ, trebuie să fie tot atâtea
obiective
ale strategiilor şi politicilor economice
şi sociale. Starea
sistemului demografic poate fi indicatorul stadiului atins în
dezvoltarea durabilă. Dimensiunii umane a acesteia
trebuie să i
se adreseze, în primul rând, orice
strategie şi/sau politică,
pentru că starea şi
evoluţia acesteia sunt
foarte
greu de îndreptat, rămânerile în urmă, greu sau
imposibil de
recuperat, iar repercusiunile asupra celor trei dimensiuni
ale
dezvoltării durabile, de neîndreptat şi
cu influenţe pe termen
lung, îngreunând procesul dezvoltării
durabile sau chiar
blocând realizarea unor obiective guvernamentale.
BIBLIOGRAFIE
1. Gheţău, Vasile, Rezultatele preliminare ale
Recensământului populaţiei şi al locuinţelor din
18 martie 2002. Şocul milionului, „Populaţie & Societate”, anul V
nr. 4, 2002.
2. Gheţău, Vasile, Scăderea
numărului populaţiei şi
îmbătrânirea demografică – una din marile
sfidări ale României
la începutul secolului XXI, „Populaţie
& Societate”,
supliment nr. 1,
2001.
3. Simion, Maria,
Evaluare a stadiului
dezvoltării
durabile în România. Perspectiva
demografică, ŒCONOMICA,
I.R.L.I., anul XII nr. 3, 2003.
4. Institutul Naţional de
Statistică, Anuarul Demografic al
României ediţia 2001, Bucureşti, Institutul Naţional de
Statistică,
2001a.
5. Institutul Naţional de
Statistică, Decedaţi în anul 2002,
Bucureşti, Institutul Naţional de
Statistică, 2003a.
6. Institutul Naţional de Statistică, Mortalitatea în
anul 2001, Bucureşti, Institutul Naţional de
Statistică, 2002a.
7. Institutul Naţional de Statistică, Născuţi-vii în
anul 2002,
Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2003b;
Institutul
Naţional de Statistică, Natalitatea în
anul 2001, Bucureşti,
Institutul Naţional de Statistică, 2002b.
8. Institutul Naţional de Statistică, Populaţia pe
municipii, oraşe, comune şi sexe la 1 ianuarie
2001, Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2001b.
9. Comisia Naţională pentru
Statistică, Recensământul
populaţiei şi al locuinţelor din 7
ianuarie 1992, vol. I:
Populaţie – Structura demografică,
Bucureşti, Comisia Naţională
pentru Statistică, 1994.
10. Institutul Naţional
de Statistică, Recensământul
populaţiei şi al
locuinţelor 2002,
Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2003c.
11. Institutul Naţional de
Statistică, Tabele de mortalitate pentru
perioada 2000–2002,
Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2003d.
12. Institutul Naţional de
Statistică, Tabele de mortalitate pentru
perioada 1999–2001,
Bucureşti, Institutul Naţional de Statistică, 2002c.
13. Fundaţia pentru o societate deschisă, oct. 2002,
Barometrul de
opinie publică, Bucureşti, Fundaţia pentru o societate deschisă.
14. Council of Europe Publishing, dec. 2001, Recent
Demographic Developments in Europe
2001, Strasbourg, Council of Europe Publishing
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |