1
POSIBILITATEA ONTOLOGIEI
Motto:
“Prin Metafizica ,
Aristotel îşi ia sarcina să instituie din nou , împotriva sofiştilor
posibilitatea ştiinţei şi a filosofiei” (P.Aubenque)
Corpusul scrierilor metafizice a lui Aristotel se constituie
ca o cercetare
a condiţiilor de posibilitate a ştiinţei fiinţei ca fiinţă , singura în
măsură
să refundamenteze filosofia şi ştiinţa , tipuri de discursuri
paralizate de
dificultăţile ridicate de practica sofistă a limbajului . Sarcina
metafizicii
era , intr-o primă instanţă , instituirea discursului unic . Căci
concluzia
sofistă asupra imposibilităţii minciunii atrăgea după sine inutilitatea
discursului constructiv şi multiplicitatea discursurilor posibile
despre fiinţă
, aşa cum subliniază Aristotel în cartea a IV-a : “Dacă două judecăţi
contradictorii ar fi adevărate în acelaşi timp despre acelaşi lucru ,
atunci
toate lucrurile s-ar reduce la unul”
. Dar aceasta ar fi un paradox . În al doilea rând , după ce filosofia
îşi va
fi îndeplinit prima sarcină , trebuie cercetat dacă mai există alte
dificultăţi
care ar conduce spre imposibilitatea vreuneia din ştiinţele
fundamentale .
Afirmaţia ce deschide
cartea IV a Metafizicii , “Există o ştiinţă care studiază fiinţa şi
proprietăţile sale esenţiale” (1003a) , corelată cu o alta , “Tot
astfel se
vorbeşte şi despre Fiinţă în multe accepţii , dar întotdeauna cu
privire la
unul şi acelaşi principiu”(1003b) , apare în acest context ca
extraordinar de
optimistă , statuând existenţa efectivă a celei mai înalte dintre
ştiinţe . De
altfel , <<Aristotel credea cu fermitate în existenţa
principiilor
absolute. La întrebarea dacă va fi ori nu va fi în stare să le pătrundă
“până
la capăt” , el oscilează intre răspunsul pozitiv şi cel negativ ,
înclinând
insă către afirmativ>>
, după cum afirmă Ion Banu . În acest context al aprecierii trebuie
interpretate afirmaţiile aristotelice mai sus citate ; rămâne de
cercetat dacă
şi în ce măsură acestea se pot susţine în raport cu întregul operei
aristotelice . Observăm insă corelarea , în viziune aristotelică , a
posibilităţii ştiinţei cu existenţa principiului unic al realităţii la
care se
referă discursul (şi sesizarea lui de către cel ce susţine acest
discurs) . În
cadrul teoriei semnificaţiei , Aristotel va evidenţia condiţiile care
fac posibil
discursul ştiinţific .
Atacând modul în care ai
fost puse problemele de limbaj de către sofişti , Aristotel va demasca
“
rezolvările” lor verosimile ca nesocotind adevărata esenţă a limbajului
. Din
punctul lor de plecare , conceperea fiinţei şi a cuvântului ca perfect
aderente
(fie prin convenţie , fie în mod natural) , nu se putea ajunge decât la
concluzia paradoxală că totul este adevărat
. Aristotel surmontează această dificultate prin conceperea raportului
limbajului cu fiinţa ca mijlocit , iar nu nemijlocit.
Stagiritul afirmă că doar propoziţia este
locul adevărului şi al falsului , iar adevărul se probează prin
asemănarea unei
judecăţi cu starea de lucruri la care se referă . Subliniază că
semnificaţia nu
are în sine putere existenţială , astfel că , dacă spunem “ţap-cerb” ,
ne
referim la toate fiinţele care ar avea deodată toate caracteristicile
esenţiale
ţapului şi cerbului , fără a fi necesar ca acestea să existe .
Propoziţia e
locul adevărului şi falsului fiind o compunere de substantiv , verb
etc. ce se
înlănţuie corespunzător sau nu realităţii .
Teoria aristotelică a
limbajului se bazează pe două premise :
noi folosim nume în locul lucrurilor şi totuşi nu există
asemănare
completă intre lucru şi nume . Cea de-a doua premisă este expresie
tocmai a
caracterului mijlocit al raportării cuvântului la fiinţă ; reprezintă
corectarea erorii sofiste , însă ridică o problemă în contextul în care
“ a nu
semnifica un singur lucru înseamnă a nu semnifica nimic , iar a nu
semnifica
nimic atrage după sine imposibilitatea oricărui dialog
(Metafizica , G , 4
, 1006 b5) . De altfel , asemănarea completă
intre nume şi lucru nu ar fi posibilă datorită caracterului finit al
mulţimii
numelor şi caracterului infinit al mulţimii lucrurilor . Pentru a
rezolva
dificultatea , Aristotel distinge semnificaţii de semnificaţie , cea
prin care
e vizat semnificatul . Această soluţie nu e niciodată enunţată explicit
.
Consecinţa ei va fi că numele nu va trebui să aibă un singur semnificat
(lucru
imposibil datorită incongruenţei mulţimilor) şi o singură semnificaţie
.
Valoarea semnificantă este unică pentru că nu este inerentă cuvântului
însuşi ,
ci depinde de intenţia care îl animă . Astfel , prin intermediul
limbajului o
intenţie umană se îndreaptă către lucruri . Discursul de tip sofist
este
inacceptabil tocmai pentru că în spatele unui cuvânt se găsesc mai
multe
intenţii , mai multe semnificaţii .
Această caracteristică a
discursului sofist are drept consecinţă ignorarea principiului
contradicţiei .
Principiul contradicţiei este alături de principiul terţului exclus ,
principiu
de bază ce susţine întreaga demonstraţie . Ele sunt stabilite de
Aristotel ca
prime principii ale demonstraţiei şi studiate în consecinţă de
metafizică ,
singura ştiinţă în măsură să se ocupe de principiile prime ale
ştiinţelor
particulare . Principiul contradicţiei va fi mai întâi exprimat sub
forma “
acelaşi atribut nu poate să aparţină şi să nu aparţină aceluiaşi lucru
în
acelaşi timp şi în acelaşi mod “ . Din această formă a sa , Sir David
Ross va
deduce că acest principiu “ este pe deplin obiectiv afirmat ca fiind o
lege a
fiinţei “ , deşi din el “decurge o lege psihologică “ .
Această părere e susţinută şi de Pierre Aubenque în lucrarea sa “
Problema
fiinţei la Aristotel” . Voi urmări câteva din etapele argumentaţiei lui
Pierre
Aubenque .
Deosebirea esenţială intre
cele două discursuri , aristotelic şi sofist , ar consta tocmai în
raportarea
opusă la acest principiu al demonstraţiei , prezentat în cartea III ,
996b , ca
axiomă: “Prin aceste principii ale demonstraţiei înţeleg propoziţii
generale de
care cineva se slujeşte spre a dovedi ceva , cum , de pildă , axioma
potrivit
căreia despre un lucru trebuie neapărat sau să afirmăm , sau să negăm
ceva şi
că este peste putinţă ca un lucru să fie şi să nu fie în acelaşi timp ,
cât şi
alte premise asemănătoare “ . Ca principiu prim , axioma e
nedemonstrabilă , e
“ceea ce este în mod necesar prin sine şi pe care trebuie în mod
necesar să o
credem “(Anal. Post. I , 10,76 b) , iar
rolul ei principal este de a asigura coerenţa discursului . Ca ştiinţă
a seriei
, singura în măsură să se ocupe de coerenţa discursului , ştiinţa
fiinţei ca
fiinţă va fi asimilată în Metafizica , cartea G , 1005 a , 26 sq. cu ştiinţa axiomelor
comune . Cercetarea acestor prime principii ale demonstraţiei şi o
argumentare
în favoarea lor nu e însă posibilă , datorită caracterului
non-demonstrabil ,
decât prin respingerea discursului ce ignoră astfel de principii”
.
Respingerea discursului ce
ignoră principiul contradicţiei
se poate face doar dacă interlocutorul acceptă să spună ceva ce are
sens pentru
el şi pentru cel din faţa sa . Aceasta pentru că a vorbi înseamnă a
admite că
vorbele au un sens , iar aceasta este condiţia care face posibil orice
discurs
. Chiar prin acel “ ceva determinat” pe
care îl spune , cel ce ignoră (sau
vrea să ignore) principiul contradicţiei
comite petitio principii , prondunţându-se asupra problemei în discuţie
în
argumentaţie , valoarea discursului . În cazul în care va alege să
spună ceva
va fi şi un conflict între ceea ce se gândeşte şi ceea ce se spune.
Respingerea nu este însă
completă dacă există vreo îndoială asupra caracterului semnificant al
limbajului. "A afirma că un cuvânt nu înseamnă ceva anume înseamnă a
afirma că acel cuvânt nu are nici un înţeles, iar dacă cuvintele nu
înseamnă
nimic ,rezultatul ar fi să se desfiinţeze prin aceasta şi vorbirea
între oameni
,unii cu alţii, şi nu numai atât: dar s ar desfiinţa totodată de fapt
şi
vorbirea omului cu sine însuşi , pentru simplul motiv că e peste
putinţă să
gândeşti dacă nu te gândeşti la un anumit lucru".Respingerea
ar fi incompletă dacă "om" ar semnifica totodată şi om şi ceea ce nu
este om ,dacă un cuvânt ar putea fi gândit ca având o pluralitate
nedefinită de
semnificaţii, şi intenţiile persoanelor diferite nu s ar putea înţelege
asupra
unei unice semnificaţii a unui cuvânt. Aristotel consideră că
fundamentul
unităţii semnificaţiei cuvintelor
trebuie să fie o unitate obiectivă. Convenţia oamenilor nu ar putea să
fie
temei pentru dialogul între oameni ,fiind foarte improbabil ca această
convenţie să devină universală ,doar prin accident. Stagiritul afirmă
că acest
fundament al discursului coerent ar fi esenţa (ousia)sau quidditatea, ceea ce este (to ti esti).Permanenţa esenţei este presupusă ca
temei al unităţii sensului: cuvintele au un sens stabil pentru că
lucrurile au
o esenţă.
1
Principiul contradicţiei se dezvăluie ca fiind în primul
rând principiu
ontologic ,iar abia apoi principiu logic (devenind psihologic, cum
afirmă Sir
David Ross).Ca principiu ontologic afirmă existenţa substanţei şi a
esenţei
lucrurilor, existenţă necesară accidentului. "Noţiunea în sine înseamnă
numai ceva anume, şi acest ceva este substanţa unui lucru. Dar a denota
substanţa unui lucru înseamnă a arăta că acel ceva anume ,şi nu
altceva,
constituie substanţa lucrului."Eroare
sofiştilor este din această perspectivă conceperea exclusivă a
accidentului.
Or, e absurd să considerăm că totul este accident ,căci nu
ar mai exista
subiect prim al accidentelor şi predicaţia va merge în mod necesar la
infinit.
Principul ,nu numai logic,
dar şi ontologic, al contradicţiei, e descoperit de Aristotel mai întâi
drept
condiţie care face posibil limbajul uman. Datorită teoriei
semnificaţiei, orice
vorbire va fi vorbire despre fiinţă, fiinţa fiind temeiul
comprehensiunii
discursului. Astfel, ontologia, ca discurs total asupra fiinţei, se va
confunda
cu discursul în general. Ontologia aristotelică va fi una a esenţei,
căci
condiţia de posibilitate a limbajului e, în cele din urmă, faptul că
lucrurile
au o esenţă."O ontologie ca ştiinţă poate să îşi propună mai întâi o
sarcină mai modestă şi în principiu realizabilă: anume ,să stabilească
ansamblul condiţiilor a priori care permit oamenilor să comunice prin
limbaj."
Problemele ridicate de
sofişti sunt reinterpretate de
Aristotel. Cercetările filosofului converg spre o întemeiere ontologică
a
adevărului şi a erorii. "Fără să săvârşească o ontologizare, oricât ar
părea de straniu, el plasează adevărul mai întâi în ontologie ,şi mai
apoi în
noologie". Această perspectivă
îngreunează însă posibilitatea efectivă a unor ştiinţe fundamentale:
ştiinţa
fiinţei, ontologia, precum şi ştiinţa fiinţei ca fiinţă, metafizica, în
ciuda
demersului anterior, ce statuta posibilitatea generală a discursului.
Iar
aceasta datorită intuirii unei relaţii
problematice între fiinţă şi adevăr. Problema de fond pentru această a
doua
parte a eseului este dacă nu cumva
cuvântul "fiinţă", fundamental în orice concepţie asupra existenţei
,este în imposibilitate de a şi circumscrie semnificaţiile într o
unitate; dacă
nu cumva se află într o situaţie particulară care să împiedice
ştiinţele sub a
căror incidenţă cade să se împlinească ; dacă nu cumva afirmaţia din
secţiunea
1003b a Metafizicii , privind posibilitatea discursului despre fiinţă,
nu e o
afirmaţie prea entuziast programatică.
Într-o primă instanţă este clar că termenul fiinţă nu are un singur sens, pentru
că recurgem la "a fi "pentru a semnifica nu numai relaţia de identitate
dintre fiinţă şi esenţa sa (fiinţa prin sine),ci şi relaţia sintetică
dintre
fiinţă şi accidentele sale (fiinţa prin accident).Aristotel vorbeşte în
cartea
IV a Metafizicii despre pluralitatea semnificaţiilor fiinţei : "unele
sunt
numite fiinţe (ousia) pentru că sunt
esenţe, altele pentru că sunt însuşiri ale
esenţei(…),altele pentru că sunt distrugeri sau privări sau calităţi
sau agenţi
sau generatori ai esenţei"Pierre
Aubenque identifică aceste formule cu ceea
ce Aristotel numeşte în altă parte categorii şi studiază relaţia
dintre
fiinţă şi categorii spre a deduce posibilitatea sau imposibilitatea
ontologiei
şi a ştiinţei fiinţei ca fiinţă. Problema care se ridică este cum poate
fiinţa
să aibă semnificaţii multiple fără ca discursul uman să cadă în echivoc
şi să
îşi nege astfel calitatea de discurs semnificant.
Ousia joacă în raport cu
celelalte categorii rolul de temei al fiinţei lor, însă
din fiinţă nu putem deduce celelalte categorii. Acestea nu sunt
modurile de
semnificare ale esenţei, ci esenţa şi celelalte categorii semnifică,
prima în
chip nemijlocit şi celelalte raportându se la ea , un termen şi mai
fundamental, care este fiinţa. Însă faptul că semnificaţiile fiinţei
trimit la
o semnificaţie primordială nu rezolvă în întregime problema
pluralităţii
semnificaţiilor, cu atât mai mult cu cât diferitele moduri de raportare
la
fiinţă nu sunt rezumabile la un principiu unic. Aristotel afirmă în
cele din
urmă că fiinţa comportă o pluralitate nedefinită de semnificaţii,
astfel că
prin "fiinţă" desemnăm şi ceea ce e dincolo de categorii. Omonimia
fiinţei e una ireductibilă, astfel încât vorbirea despre fiinţă e în
mod
necesar ambiguă.
Ştiinţa este, în concepţia lui
Aristotel, întotdeauna a unui gen; fiinţa însă nu e gen. Aceste două
afirmaţii
sunt fundament pentru respingerea ontologiei. Discursul ontologic,
discurs
explicit despre fiinţă, ar avea tocmai rolul de a circumscrie unitatea
intenţiilor noastre semnificante.
Efortul
suferă un eşec prin demonstrarea tezei că
Fiinţa nu e un gen. Şi într adevăr, conceptul de Fiinţă este prea
general
pentru a fi universal, circumscriindu se
sferei noţiunilor infinite prin exces de generalitate. Fiinţa nu
este
gen pentru că diferenţele Fiinţei nu sunt menţinute în interiorul unei
unităţi
şi nici nu exclude caracteristicile altor genuri (condiţiile concrete
pe care
ar trebui să le satisfacă dacă ar fi gen),ci tot ceea ce e e Fiinţă.
Fiinţa nu
are definiţie şi nici nu poate fi folosită spre a defini ceva.
Fiinţa nu e un singur gen, ci Fiinţă
se spune despre mai multe genuri. Prin urmare, un discurs unic despre
Fiinţă s
ar putea doar dacă ar fi nu o ştiinţă a Fiinţei, ci ştiinţa
semnificaţiei primordiale a Fiinţei
(substanţa).Dar de aici s ar ivi alte
aporii.
Pierre Aubenque concluzionează că
ontologia suferă un dublu eşec:
nu există logoz unic despre on,datorită omonimiei ireductibile a
Fiinţei, dar nu există nici măcar on care să fie unic, în sensul că Fiinţa nu are
esenţă. Eşecul acesta
evidenţiază neputinţa discursului uman şi negativitatea obiectului său.
Dificultatea
discursului uman despre Fiinţă devine expresia cea mai fidelă a
contingenţei
acesteia.
Eşecul transformă ontologia într o
cercetare fără sfârşit ."Numind fiinţa nedeterminată ,întrucât este
sistemul tuturor determinărilor, conceptul Fiinţei ca fiinţă nu este
unul
limită ; din contră, numai prin el programul ontologiei apare ca o sarcină infinită .Ceea ce Aristotel
proba îndeajuns ,printr o filosofie a conceptelor deschise."
|