1

POSIBILITATEA ONTOLOGIEI

Motto: “Prin Metafizica , Aristotel îşi ia sarcina să instituie din nou , împotriva sofiştilor posibilitatea ştiinţei şi a filosofiei” (P.Aubenque)

Corpusul scrierilor metafizice a lui Aristotel se constituie ca o cercetare a condiţiilor de posibilitate a ştiinţei fiinţei ca fiinţă , singura în măsură să refundamenteze filosofia şi ştiinţa , tipuri de discursuri paralizate de dificultăţile ridicate de practica sofistă a limbajului . Sarcina metafizicii era , intr-o primă instanţă , instituirea discursului unic . Căci concluzia sofistă asupra imposibilităţii minciunii atrăgea după sine inutilitatea discursului constructiv şi multiplicitatea discursurilor posibile despre fiinţă , aşa cum subliniază Aristotel în cartea a IV-a : “Dacă două judecăţi contradictorii ar fi adevărate în acelaşi timp despre acelaşi lucru , atunci toate lucrurile s-ar reduce la unul”[1] . Dar aceasta ar fi un paradox . În al doilea rând , după ce filosofia îşi va fi îndeplinit prima sarcină , trebuie cercetat dacă mai există alte dificultăţi care ar conduce spre imposibilitatea vreuneia din ştiinţele fundamentale .

            Afirmaţia ce deschide cartea IV a Metafizicii , “Există o ştiinţă care studiază fiinţa şi proprietăţile sale esenţiale” (1003a) , corelată cu o alta , “Tot astfel se vorbeşte şi despre Fiinţă în multe accepţii , dar întotdeauna cu privire la unul şi acelaşi principiu”(1003b) , apare în acest context ca extraordinar de optimistă , statuând existenţa efectivă a celei mai înalte dintre ştiinţe . De altfel , <<Aristotel credea cu fermitate în existenţa principiilor absolute. La întrebarea dacă va fi ori nu va fi în stare să le pătrundă “până la capăt” , el oscilează intre răspunsul pozitiv şi cel negativ , înclinând insă către afirmativ>>[2] , după cum afirmă Ion Banu . În acest context al aprecierii trebuie interpretate afirmaţiile aristotelice mai sus citate ; rămâne de cercetat dacă şi în ce măsură acestea se pot susţine în raport cu întregul operei aristotelice . Observăm insă corelarea , în viziune aristotelică , a posibilităţii ştiinţei cu existenţa principiului unic al realităţii la care se referă discursul (şi sesizarea lui de către cel ce susţine acest discurs) . În cadrul teoriei semnificaţiei , Aristotel va evidenţia condiţiile care fac posibil discursul ştiinţific .

            Atacând modul în care ai fost puse problemele de limbaj de către sofişti , Aristotel va demasca “ rezolvările” lor verosimile ca nesocotind adevărata esenţă a limbajului . Din punctul lor de plecare , conceperea fiinţei şi a cuvântului ca perfect aderente (fie prin convenţie , fie în mod natural) , nu se putea ajunge decât la concluzia paradoxală că totul este adevărat 1 . Aristotel surmontează această dificultate prin conceperea raportului limbajului cu fiinţa ca mijlocit , iar nu nemijlocit.  Stagiritul afirmă că doar propoziţia este locul adevărului şi al falsului , iar adevărul se probează prin asemănarea unei judecăţi cu starea de lucruri la care se referă . Subliniază că semnificaţia nu are în sine putere existenţială , astfel că , dacă spunem “ţap-cerb” , ne referim la toate fiinţele care ar avea deodată toate caracteristicile esenţiale ţapului şi cerbului , fără a fi necesar ca acestea să existe . Propoziţia e locul adevărului şi falsului fiind o compunere de substantiv , verb etc. ce se înlănţuie corespunzător sau nu realităţii .

            Teoria aristotelică a limbajului se bazează pe două premise :  noi folosim nume în locul lucrurilor şi totuşi nu există asemănare completă intre lucru şi nume . Cea de-a doua premisă este expresie tocmai a caracterului mijlocit al raportării cuvântului la fiinţă ; reprezintă corectarea erorii sofiste , însă ridică o problemă în contextul în care “ a nu semnifica un singur lucru înseamnă a nu semnifica nimic , iar a nu semnifica nimic atrage după sine imposibilitatea oricărui dialog 2 (Metafizica , G , 4 , 1006 b5) . De altfel , asemănarea completă intre nume şi lucru nu ar fi posibilă datorită caracterului finit al mulţimii numelor şi caracterului infinit al mulţimii lucrurilor . Pentru a rezolva dificultatea , Aristotel distinge semnificaţii de semnificaţie , cea prin care e vizat semnificatul . Această soluţie nu e niciodată enunţată explicit . Consecinţa ei va fi că numele nu va trebui să aibă un singur semnificat (lucru imposibil datorită incongruenţei mulţimilor) şi o singură semnificaţie . Valoarea semnificantă este unică pentru că nu este inerentă cuvântului însuşi , ci depinde de intenţia care îl animă . Astfel , prin intermediul limbajului o intenţie umană se îndreaptă către lucruri . Discursul de tip sofist este inacceptabil tocmai pentru că în spatele unui cuvânt se găsesc mai multe intenţii , mai multe semnificaţii .

            Această caracteristică a discursului sofist are drept consecinţă ignorarea principiului contradicţiei . Principiul contradicţiei este alături de principiul terţului exclus , principiu de bază ce susţine întreaga demonstraţie . Ele sunt stabilite de Aristotel ca prime principii ale demonstraţiei şi studiate în consecinţă de metafizică , singura ştiinţă în măsură să se ocupe de principiile prime ale ştiinţelor particulare . Principiul contradicţiei va fi mai întâi exprimat sub forma “ acelaşi atribut nu poate să aparţină şi să nu aparţină aceluiaşi lucru în acelaşi timp şi în acelaşi mod “ . Din această formă a sa , Sir David Ross va deduce că acest principiu “ este pe deplin obiectiv afirmat ca fiind o lege a fiinţei “ , deşi din el “decurge o lege psihologică “ 1. Această părere e susţinută şi de Pierre Aubenque în lucrarea sa “ Problema fiinţei la Aristotel” . Voi urmări câteva din etapele argumentaţiei lui Pierre Aubenque .

            Deosebirea esenţială intre cele două discursuri , aristotelic şi sofist , ar consta tocmai în raportarea opusă la acest principiu al demonstraţiei , prezentat în cartea III , 996b , ca axiomă: “Prin aceste principii ale demonstraţiei înţeleg propoziţii generale de care cineva se slujeşte spre a dovedi ceva , cum , de pildă , axioma potrivit căreia despre un lucru trebuie neapărat sau să afirmăm , sau să negăm ceva şi că este peste putinţă ca un lucru să fie şi să nu fie în acelaşi timp , cât şi alte premise asemănătoare “ . Ca principiu prim , axioma e nedemonstrabilă , e “ceea ce este în mod necesar prin sine şi pe care trebuie în mod necesar să o credem “(Anal. Post. I , 10,76 b)  , iar rolul ei principal este de a asigura coerenţa discursului . Ca ştiinţă a seriei , singura în măsură să se ocupe de coerenţa discursului , ştiinţa fiinţei ca fiinţă va fi asimilată în Metafizica , cartea G , 1005 a , 26 sq. cu ştiinţa axiomelor comune . Cercetarea acestor prime principii ale demonstraţiei şi o argumentare în favoarea lor nu e însă posibilă , datorită caracterului non-demonstrabil , decât prin respingerea discursului ce ignoră astfel de principii”2 .

            Respingerea discursului ce ignoră principiul contradicţiei se poate face doar dacă interlocutorul acceptă să spună ceva ce are sens pentru el şi pentru cel din faţa sa . Aceasta pentru că a vorbi înseamnă a admite că vorbele au un sens , iar aceasta este condiţia care face posibil orice discurs . Chiar prin acel “ ceva determinat” pe care îl spune , cel ce ignoră (sau vrea să ignore) principiul contradicţiei comite petitio principii , prondunţându-se asupra problemei în discuţie în argumentaţie , valoarea discursului . În cazul în care va alege să spună ceva va fi şi un conflict între ceea ce se gândeşte şi ceea ce se spune.

            Respingerea nu este însă completă dacă există vreo îndoială asupra caracterului semnificant al limbajului. "A afirma că un cuvânt nu înseamnă ceva anume înseamnă a afirma că acel cuvânt nu are nici un înţeles, iar dacă cuvintele nu înseamnă nimic ,rezultatul ar fi să se desfiinţeze prin aceasta şi vorbirea între oameni ,unii cu alţii, şi nu numai atât: dar s ar desfiinţa totodată de fapt şi vorbirea omului cu sine însuşi , pentru simplul motiv că e peste putinţă să gândeşti dacă nu te gândeşti la un anumit lucru"1.Respingerea ar fi incompletă dacă "om" ar semnifica totodată şi om şi ceea ce nu este om ,dacă un cuvânt ar putea fi gândit ca având o pluralitate nedefinită de semnificaţii, şi intenţiile persoanelor diferite nu s ar putea înţelege asupra unei unice semnificaţii a unui cuvânt. Aristotel consideră că fundamentul unităţii semnificaţiei   cuvintelor trebuie să fie o unitate obiectivă. Convenţia oamenilor nu ar putea să fie temei pentru dialogul între oameni ,fiind foarte improbabil ca această convenţie să devină universală ,doar prin accident. Stagiritul afirmă că acest fundament al discursului coerent ar fi esenţa (ousia)sau quidditatea, ceea ce este (to ti esti).Permanenţa esenţei este presupusă ca temei al unităţii sensului: cuvintele au un sens stabil pentru că lucrurile au o esenţă.

[1] Metafizica , G , 4, 1007b , orice subiect ar avea orice atribut , iar astfel nu s-ar mai putea face distincţii , ci totul ar fi unu

[2] Aristotel – I.Banu ; Ed . Ştiinţifică , Bucureşti , 1996 , p.38

1 Pierre Aubenque – Problema fiinţei la Aristotel , Ed. Teora , Bucure;ti , 1998 ; cele două situaţii : logosul ca fiinţă sau logosul ca o fiinţă ; Antisthenes şi Gorgias

2 Aristotel – Metafizica , Trad. Şt. Beydechi , Ed.IRIU , Bucureşti , 1999, p133

1 Sir David Ross – ARISTOTEL  , trad Ioan Lucian Munteanu şi Richard Rus , Ed. Humanitas , Bucureşti ,

1998 ; pag 154

2 respingere inseamnă a arăta că adversarul a făcut o greşeală (1006a)

1 Metafizica,cartea IV,capitolul 4,1006b

Principiul contradicţiei se dezvăluie ca fiind în primul rând principiu ontologic ,iar abia apoi principiu logic (devenind psihologic, cum afirmă Sir David Ross).Ca principiu ontologic afirmă existenţa substanţei şi a esenţei lucrurilor, existenţă necesară accidentului. "Noţiunea în sine înseamnă numai ceva anume, şi acest ceva este substanţa unui lucru. Dar a denota substanţa unui lucru înseamnă a arăta că acel ceva anume ,şi nu altceva, constituie substanţa lucrului."2Eroare sofiştilor este din această perspectivă conceperea exclusivă a accidentului.

Or, e absurd să considerăm că totul este accident ,căci nu ar mai exista subiect prim al accidentelor şi predicaţia va merge în mod necesar la infinit.

            Principul ,nu numai logic, dar şi ontologic, al contradicţiei, e descoperit de Aristotel mai întâi drept condiţie care face posibil limbajul uman. Datorită teoriei semnificaţiei, orice vorbire va fi vorbire despre fiinţă, fiinţa fiind temeiul comprehensiunii discursului. Astfel, ontologia, ca discurs total asupra fiinţei, se va confunda cu discursul în general. Ontologia aristotelică va fi una a esenţei, căci condiţia de posibilitate a limbajului e, în cele din urmă, faptul că lucrurile au o esenţă."O ontologie ca ştiinţă poate să îşi propună mai întâi o sarcină mai modestă şi în principiu realizabilă: anume ,să stabilească ansamblul condiţiilor a priori care permit oamenilor să comunice prin limbaj."1

            Problemele ridicate de sofişti  sunt reinterpretate de Aristotel. Cercetările filosofului converg spre o întemeiere ontologică a adevărului şi a erorii. "Fără să săvârşească o ontologizare, oricât ar părea de straniu, el plasează adevărul mai întâi în ontologie ,şi mai apoi în noologie"1. Această perspectivă îngreunează însă posibilitatea efectivă a unor ştiinţe fundamentale: ştiinţa fiinţei, ontologia, precum şi ştiinţa fiinţei ca fiinţă, metafizica, în ciuda demersului anterior, ce statuta posibilitatea generală a discursului. Iar aceasta datorită  intuirii unei relaţii problematice între fiinţă şi adevăr. Problema de fond pentru această a doua parte a eseului este  dacă nu cumva cuvântul "fiinţă", fundamental în orice concepţie asupra existenţei ,este în imposibilitate de a şi circumscrie semnificaţiile într o unitate; dacă nu cumva se află într o situaţie particulară care să împiedice ştiinţele sub a căror incidenţă cade să se împlinească ; dacă nu cumva afirmaţia din secţiunea 1003b a Metafizicii , privind posibilitatea discursului despre fiinţă, nu e o afirmaţie prea entuziast programatică.

            Într-o  primă instanţă este clar că  termenul fiinţă nu are un singur sens, pentru că recurgem la "a fi "pentru a semnifica nu numai relaţia de identitate dintre fiinţă şi esenţa sa (fiinţa prin sine),ci şi relaţia sintetică dintre fiinţă şi accidentele sale (fiinţa prin accident).Aristotel vorbeşte în cartea IV a Metafizicii despre pluralitatea semnificaţiilor fiinţei : "unele sunt numite fiinţe (ousia) pentru că sunt esenţe, altele pentru că sunt însuşiri ale esenţei(…),altele pentru că sunt distrugeri sau privări sau calităţi sau agenţi sau generatori ai esenţei"2Pierre Aubenque identifică aceste formule cu ceea  ce Aristotel numeşte în altă parte categorii şi studiază relaţia dintre fiinţă şi categorii spre a deduce posibilitatea sau imposibilitatea ontologiei şi a ştiinţei fiinţei ca fiinţă. Problema care se ridică este cum poate fiinţa să aibă semnificaţii multiple fără ca discursul uman să cadă în echivoc şi să îşi nege astfel calitatea de discurs semnificant.

            Ousia joacă în raport cu celelalte categorii rolul de temei al fiinţei lor, însă din fiinţă nu putem deduce celelalte categorii. Acestea nu sunt modurile de semnificare ale esenţei, ci esenţa şi celelalte categorii semnifică, prima în chip nemijlocit şi celelalte raportându se la ea , un termen şi mai fundamental, care este fiinţa. Însă faptul că semnificaţiile fiinţei trimit la o semnificaţie primordială nu rezolvă în întregime problema pluralităţii semnificaţiilor, cu atât mai mult cu cât diferitele moduri de raportare la fiinţă nu sunt rezumabile la un principiu unic. Aristotel afirmă în cele din urmă că fiinţa comportă o pluralitate nedefinită de semnificaţii, astfel că prin "fiinţă" desemnăm şi ceea ce e dincolo de categorii. Omonimia fiinţei e una ireductibilă, astfel încât vorbirea despre fiinţă e în mod necesar ambiguă.

            Ştiinţa este, în concepţia lui Aristotel, întotdeauna a unui gen; fiinţa însă nu e gen. Aceste două afirmaţii sunt fundament pentru respingerea ontologiei. Discursul ontologic, discurs explicit despre fiinţă, ar avea tocmai rolul de a circumscrie unitatea intenţiilor noastre semnificante.

Efortul   suferă un eşec prin demonstrarea tezei că Fiinţa nu e un gen. Şi într adevăr, conceptul de Fiinţă este prea general pentru a fi universal, circumscriindu se  sferei noţiunilor infinite prin exces de generalitate. Fiinţa nu este gen pentru că diferenţele Fiinţei nu sunt menţinute în interiorul unei unităţi şi nici nu exclude caracteristicile altor genuri (condiţiile concrete pe care ar trebui să le satisfacă dacă ar fi gen),ci tot ceea ce e e Fiinţă. Fiinţa nu are definiţie şi nici nu poate fi folosită spre a defini ceva.

            Fiinţa nu e un singur gen, ci Fiinţă se spune despre mai multe genuri. Prin urmare, un discurs unic despre Fiinţă s ar putea doar dacă ar fi nu o ştiinţă a Fiinţei, ci ştiinţa semnificaţiei  primordiale a Fiinţei (substanţa).Dar  de aici s ar ivi alte aporii.

            Pierre Aubenque concluzionează că ontologia suferă un dublu eşec:

nu există logoz unic despre on,datorită omonimiei ireductibile a Fiinţei, dar nu există nici măcar on care să fie unic, în sensul că Fiinţa nu are esenţă. Eşecul acesta evidenţiază neputinţa discursului uman şi negativitatea obiectului său. Dificultatea discursului uman despre Fiinţă devine expresia cea mai fidelă a contingenţei acesteia.

            Eşecul transformă ontologia într o cercetare fără sfârşit ."Numind fiinţa nedeterminată ,întrucât este sistemul tuturor determinărilor, conceptul Fiinţei ca fiinţă nu este unul limită ; din contră, numai prin el programul ontologiei apare ca o sarcină infinită .Ceea ce Aristotel proba îndeajuns ,printr o filosofie a conceptelor deschise."2

2 Metafizica,cartea IV,capitolul 4,1007a

1 Pierre Aubenque: Problema fiinţei la Aristotel,Ed.Teora,Bucureşti,1998; p.116

1 Gh.Vlăduţescu : Aristotelismul ca filosofie a individualului,Ed.Paideia,Bucureşti,1997,p.142

2 Metafizica,cartea IV,capitolul 2,1003b

2 Gh.Vlăduţescu : Aristotelismul ca filosofie a individualului,Ed.Paideia,Bucureşti,1997;pag.153