1
CUPRINS:
Capitolul I:
Introducere
în filosofia dreptului ...............................4
Capitolul
II:
Aparitia
dreptului natural ...........................................7
Capitolul
III:
Curentul
dreptului natural ........................................10
Capitolul
IV:
Reacţii
împotriva filosofiei dreptului........................13
Bibliografie
..................................................................15
Curentul
dreptului natural
Ubi
societas, ibi jus
Capitolul I:
Introducere în
filozofia dreptului
Filosofia e definită ca fiind “concepţia generală
despre lume”, rod al unui efort spre sinteză totală, doctrină care
pretinde să
ne dea o imagine de ansamblu a existenţei considerată în totalitatea
ei.
Filosofia este un mod de cunoastere ce sondează existenţa asupra căreia
se
apleacă oricare altă formă a cunoasterii comune, ştiinţifice sau
artistice. Ea
nu e nici înauntrul, nici în afara celorlalte genuri cognitive, ci se
afla
împreună cu ele asa cum se gaseste întregul cu părtile.
Dar de unde porneşte
filosofia? Aristotel demonstrează că omul nu poate fi cu adevarat uman
fără a
se întreba asupra propriei sale condiţii. Astfel, avem de a face cu o
adevarată
dilemă asemanatoare cu cea a califului Omar: a) sa ai o poziţie
filosofică, sau
b)să nu ai o poziţie filosofică; inevitabil, tot faci filosofie.
Filozofia
dreptului, după cum rezultă din denumirea sa este acea parte a
filozofiei care
priveşte dreptul. Filozofia însă este studiul universalului: deci în
măsura în
care filozofia are ca obiect dreptul, în aceeaşi măsură dreptul este
studiat în
esenţa sa universală. Filozofia în general, se ocupă cu studiul
primelor
principii fiindcă acesta au caracterul universalităţii. Primele
principii pot
însă să se refere la existenţă sau la cunoaştere, sau la acţiune; de
aici
împărţirea filozofiei în teoretică şi
practică.
Filozofia
teoretică studiază primele principii ale existenţei şi ale cunoaşterii.
Filozofia
practică studiază primele principii ale acţiunii şi se împarte în
Filozofie
morală şi Filozofia dreptului.
1
Diferenţa
între ştiinţa şi filozofia dreptului constă anume în modul în care una
şi
cealalaltă consideră dreptul: prima în natura lui particulară, a doua
în esenţa
lui universală.
Unii
autori au definit astfel: „Filozofia dreptului ca fiind disciplina care
defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile şi
caracterele generale ale dezvoltării sale istorice şi îl preţuieşte
după
idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură”.
„Filozofia dreptului
sau dreptul natural este
ştiinţa care expune primele principii ale
dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe natura omului,
considerată în ea însăşi şi în raporturile sale cu ordinea universală
lucrurilor” – Ahrens.
Apariţia şi formarea dreptului este,
un proces complex caruia nu i se poate stabili o data precisă de
naştere, iar
normele de la începuturile societaţii omeneşti sunt încă difuze,
împletite cu
multitudinea de obiceiuri, datini, practici religioase etc.
Geneza dreptului este parte integrantă
a procesului istoric, a devenirii istorice a societăţi însăşi a
modificarilor
din structura şi din modul de functionare a puterii sociale care a dus
la
dezvoltarea unui aparat de constrangere, distinct de masa
colectivitaţii dar în
acelasi timp intreţinut de aceasta.
„Dreptul este o operă a naturii.
Dreptul nu trebuie creat ci se creeaza singur ca un fenomen natural şi
ca şi limba,
arta, literatura populară. El este o oglindă a trecutului poporului.
Dreptul
creşte odata cu sufletul poporului şi oglindeste întreaga istorie a
poporului.”
În antichitate dreptul natural a
cunoscut mai multe orientări, dintre care unele cu caracter religios,
constând
în susţinerea că dreptul natural este de fapt drept divin şi altele cu
caracter
laic, unele mergând până materialism, care afirmau că dreptul ar fi un
element
al naturii, al materiei.
În Evul mediu concepţiile despre
dreptul natural aveau o fundamentare şi finalitate diferite, în
comparaţie cu
epoca anterioară. Predomină ideea naturii divine a dreptului natural
iar
biserica îşi va reventica rolul de interpret autentic al dreptului
naturii.
Potrivit lui Paul Hayard dreptul s-ar
manifesta în societate sub două aspecte: existenţa unui drept pozitiv,
creaţie
a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative şi a
unui
drept natural „nescris” şi superior celui dintai, care nu este o
creaţie
voluntara ci are un caracter etern, imuabil şi se impune dreptului
pozitiv.
Acele reguli pe care omul le-a aplicat
de la începuturile sale ca fiintă, instinctual, şi pe care le-a
acceptat după
aparitia raţiunii, ca necesare, de neînlocuit, carmuiesc şi azi anumite
relaţii
inter-umane formând obiectul materiei dreptului natural.
Dreptul natural apare în operele
filozofilor antichitaţii iar gânditorii greci au fost primii care au
pus bazele
şcolii dreptului natural.
Fundamentele şcolii dreptului natural
trebuie cautate în ideea de ordine universală care guvernează pe toţi
oamenii
şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constitue o
permanenţă
a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Se poate constata astfel
o
dualitate a conceperii dreptului: existenţa unui drept pozitiv, creaţie
a
oamenilor, care se concretizează în legi şi acte normative şi a uni
drept
natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi care are un
caracter etern,
universal şi se impune dreptului pozitiv.
Figura
cea mai reprezentativă a secolului XV-lea şi al XVI-lea a fost Hugo
Grotius
(1583-1645), considerat a fi adevaratul întemeietor al Şcolii dreptului
natural.
Două idei stau la baza concepţiei sale care s-a
bucurat de mare autoritate, mai bine de un secol şi anume ideea stării
naturale
a oamenilor şi ideea conractului social.
|