1

CUPRINS:

Capitolul I:

 Introducere în filosofia dreptului ...............................4

Capitolul II:

Aparitia dreptului natural ...........................................7

Capitolul III:

Curentul dreptului natural ........................................10

Capitolul IV:

Reacţii împotriva filosofiei dreptului........................13

Bibliografie ..................................................................15

Curentul dreptului natural

Ubi societas, ibi jus

Capitolul I:

Introducere în filozofia dreptului

Filosofia e definită ca fiind “concepţia generală despre lume”, rod al unui efort spre sinteză totală, doctrină care pretinde să ne dea o imagine de ansamblu a existenţei considerată în totalitatea ei. Filosofia este un mod de cunoastere ce sondează existenţa asupra căreia se apleacă oricare altă formă a cunoasterii comune, ştiinţifice sau artistice. Ea nu e nici înauntrul, nici în afara celorlalte genuri cognitive, ci se afla împreună cu ele asa cum se gaseste întregul cu părtile.
           Dar de unde porneşte filosofia? Aristotel demonstrează că omul nu poate fi cu adevarat uman fără a se întreba asupra propriei sale condiţii. Astfel, avem de a face cu o adevarată dilemă asemanatoare cu cea a califului Omar: a) sa ai o poziţie filosofică, sau b)să nu ai o poziţie filosofică; inevitabil, tot faci filosofie.

Filozofia dreptului, după cum rezultă din denumirea sa este acea parte a filozofiei care priveşte dreptul. Filozofia însă este studiul universalului: deci în măsura în care filozofia are ca obiect dreptul, în aceeaşi măsură dreptul este studiat în esenţa sa universală. Filozofia în general, se ocupă cu studiul primelor principii fiindcă acesta au caracterul universalităţii. Primele principii pot însă să se refere la existenţă sau la cunoaştere, sau la acţiune; de aici împărţirea filozofiei în teoretică şi practică.

Filozofia teoretică studiază primele principii ale existenţei şi ale cunoaşterii.

Filozofia practică studiază primele principii ale acţiunii şi se împarte în Filozofie morală şi Filozofia dreptului.

Diferenţa între ştiinţa şi filozofia dreptului constă anume în modul în care una şi cealalaltă consideră dreptul: prima în natura lui particulară, a doua în esenţa lui universală.

Unii autori au definit astfel: „Filozofia dreptului ca fiind disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale istorice şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură”.

„Filozofia dreptului sau dreptul natural este ştiinţa care expune primele principii ale  dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe natura omului, considerată în ea însăşi şi în raporturile sale cu ordinea universală lucrurilor” – Ahrens.

Apariţia şi formarea dreptului este, un proces complex caruia nu i se poate stabili o data precisă de naştere, iar normele de la începuturile societaţii omeneşti sunt încă difuze, împletite cu multitudinea de obiceiuri, datini, practici religioase etc.

Geneza dreptului este parte integrantă a procesului istoric, a devenirii istorice a societăţi însăşi a modificarilor din structura şi din modul de functionare a puterii sociale care a dus la dezvoltarea unui aparat de constrangere, distinct de masa colectivitaţii dar în acelasi timp intreţinut de aceasta.

„Dreptul este o operă a naturii. Dreptul nu trebuie creat ci se creeaza singur ca un fenomen natural şi ca şi limba, arta, literatura populară. El este o oglindă a trecutului poporului. Dreptul creşte odata cu sufletul poporului şi oglindeste întreaga istorie a poporului.[1]”

În antichitate dreptul natural a cunoscut mai multe orientări, dintre care unele cu caracter religios, constând în susţinerea că dreptul natural este de fapt drept divin şi altele cu caracter laic, unele mergând până materialism, care afirmau că dreptul ar fi un element al naturii, al materiei.

În Evul mediu concepţiile despre dreptul natural aveau o fundamentare şi finalitate diferite, în comparaţie cu epoca anterioară. Predomină ideea naturii divine a dreptului natural iar biserica îşi va reventica rolul de interpret autentic al dreptului naturii[2].

Potrivit lui Paul Hayard dreptul s-ar manifesta în societate sub două aspecte: existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative şi a unui drept natural „nescris” şi superior celui dintai, care nu este o creaţie voluntara ci are un caracter etern, imuabil şi se impune dreptului pozitiv.

Acele reguli pe care omul le-a aplicat de la începuturile sale ca fiintă, instinctual, şi pe care le-a acceptat după aparitia raţiunii, ca necesare, de neînlocuit, carmuiesc şi azi anumite relaţii inter-umane formând obiectul materiei dreptului natural.

Dreptul natural apare în operele filozofilor antichitaţii iar gânditorii greci au fost primii care au pus bazele şcolii dreptului natural.

Fundamentele şcolii dreptului natural trebuie cautate în ideea de ordine universală care guvernează pe toţi oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constitue o permanenţă a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Se poate constata astfel o dualitate a conceperii dreptului: existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi acte normative şi a uni drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi care are un caracter etern, universal şi se impune dreptului pozitiv.

            Figura cea mai reprezentativă a secolului XV-lea şi al XVI-lea a fost Hugo Grotius (1583-1645), considerat a fi adevaratul întemeietor al Şcolii dreptului natural.

Două idei stau la baza concepţiei sale care s-a bucurat de mare autoritate, mai bine de un secol şi anume ideea stării naturale a oamenilor şi ideea conractului social.

[1] Mihai Badescu – Introducere în filosofia dreptului, Lumina Lex, Buc, 2003

[2] Mihai Badescu – Introducere în filosofia dreptului, p.251,