Taxele si impozitele indirecte din Romania

Categoria: Referat Economie

Descriere:

În perioadele când economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză ÅŸi depresiune, când producÅ£ia ÅŸi consumul cresc mai lent sau înregistrează un recul, încasările din impozite indirecte urmează aceeaÅŸi evoluÅ£ie, periclitând echilibrul bugetului de stat. Cu alte cuvinte, impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică...

1.CARACTERIZARE GENERALĂ A IMPOZITELOR INDIRECTE

În vederea procurării resurselor financiare necesare statului se instituie, pe lângă impozitele directe, şi impozitele indirecte.

În ţările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale este mai mic decât cel al impozitelor directe şi al contribuţiilor pentru asigurări sociale luate împreună. Ponderea impozitelor indirecte în totalul încasărilor fiscale cunoaşte unele diferenţieri de la o ţară dezvoltată la alta, aşa cum rezulta din datele prezentate in tabelul 13.1.

TABELUL 1

Ponderea impozitelor indirecte şi a impozitelor generale asupra consumului în totalul încasărilor fiscale în ţările membre ale O.C.D.E. (% faţă de total)

În ţările în curs de dezvoltare, de regulă, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe aceea a impozitelor directe, în totalul veniturilor fiscale ale statului. Preferinţa majorităţii acestor ţări pentru impozitele indirecte este determinată de nivelul redus al veniturilor realizate de ţărani, meşteşugari, mici negustori, muncitori etc. În condiţiile în care aceste venituri sînt adesea neregulate ori greu de cunoscut cu precizie, iar ţinerea unei evidenţe corecte a veniturilor şi cheltuielilor de către toţi întreprinzătorii este dificilă, randamentul impozitelor pe venit este scăzut. Dacă la acestea adăugam comoditatea şi costul relativ redus al perceperii taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte, găsim explicaţia la preferinţa acestor ţări pentru impozitele indirecte. Totodată, sistemul impunerii consumului de bunuri şi servicii corespunde atât unor interese interne, cît şi celor ale firmelor străine, care şi-au construit unităţi de producţie ori de comercializare pe teritoriile ţărilor în curs de dezvoltare. Introducerea unor sisteme fiscale bazate, în principal, pe impunerea veniturilor şi a capitalurilor ar conduce la stabilirea unor impozite mai mari în sarcina firmelor străine decât cele care se plătesc în prezent.

Cele menţionate mai sus motivează şi ritmul de creştere mai accentuat pe care îl înregistrează impozitele indirecte în ţările în curs de dezvoltare, comparativ cu ţările dezvoltate.

Impozitele indirecte sînt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii. Cotele utilizate pentru calcularea acestor impozite nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a celor care cumpără mărfuri sau apelează la servicii ce fac obiectul impozitelor indirecte. Drept urmare, impozitele indirecte lasă impresia că afectează, în aceeaşi măsură, veniturile tuturor categoriilor sociale. În realitate ele afectează în mod deosebit pe cei cu venituri mici, deoarece impozitele indirecte se percep, de regulă, la vânzarea bunurilor de larg consum. De altfel, dacă raportăm impozitele indirecte la veniturile realizate de diferite categorii sau grupuri sociale, vom constata ca ponderea acestor impozite în venituri este cu atât mai mare, cu cît veniturile realizate sunt mai mici. În condiţiile în care la impozitele directe, persoanele cu venituri situate sub minimul neimpozabil sunt scutite de impozit, iar la impozitele indirecte nu se acorda nici un fel de scutire, rezultă că acestea din urmă au un caracter regresiv.

Impozitele indirecte sînt vărsate la bugetul de stat, de regulă, de către industriaşi, comercianţi etc., însă sînt suportate de către consumatori, deoarece se includ în preţul de vânzare al mărfurilor. Drept urmare, impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale, ci numai pe cele reale, micşorând puterea de cumpărare.

Unii economişti consideră că impozitele indirecte ar avea un caracter benevol deoarece consumatorii de bunuri şi servicii au posibilitatea să le evite. Ori, în condiţiile în care impozitele indirecte se percep cu deosebire la vânzarea bunurilor de larg consum, această afirmaţie rămâne fără acoperire. Dacă aceste impozite ar fi percepute numai în vânzarea obiectelor de lux, atunci s-ar putea vorbi de caracterul lor voluntar, fiindcă altfel de bunuri nu sunt indispensabile vieţii. Prin urmare, în cazul impozitelor indirecte nu este vorba de o constrângere politică, aşa cum se întâmplă la impozitele directe, ci de una de ordin economic.

În perioadele când economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat; în schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când producţia şi consumul cresc mai lent sau înregistrează un recul, încasările din impozite indirecte urmează aceeaşi evoluţie, periclitând echilibrul bugetului de stat. Cu alte cuvinte, impozitele indirecte manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică.

Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale, taxe vamale şi diferite taxe.

În ţările dezvoltate cel mai important impozit indirect îl constituie taxele de consumaţie. De asemenea, in majoritatea ţârilor în curs de dezvoltare, taxele de consumaţie procură peste 50°/g din totalul încasărilor provenite din impozitele indirecte. În aceste din urmă ţări, statul realizează frecvent încasări  importante şi sub forma taxelor vamale.

2. TAXELE DE CONSUMAŢIE

Taxele de consumaţie sînt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor "fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxele de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta. De regula, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, sarea, uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea etc.

Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi sub denumirea de accize, fie forma unor taxe generale pe vînzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sînt bunuri de consum sau mijloace de producţie. Acestea din urmă ocupă un loc important în totalul încasărilor fiscale, aşa cum rezultă şi din tabelul 1.

Taxele de consumaţie pe produs s-au accizele sînt aşezate asupra unor produse care se consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest fel impozitul să aibă un randament fiscal cît mai ridicat. Deci, accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: vinul, cidrul, berea, apele minerale etc. (în Franţa); tutunul, cafeaua, zahărul, ceaiul, uleiurile minerale etc. (în Germania); berea, vinul, spirtul, cidrul, tutunul, uleiurile minerale etc. (în Marea Britanie); produsele din tutun, alcoolul, zahărul etc. (în Indonezia); produsele petroliere, tutunul, uleiurile vegetale, produsele industriei chimice, produsele textile şi din iută etc. (în India); hidrocarburile (în Tunisia)); spirtul, produsele petroliere, băuturile nealcoolice şi cimentul (în Thailanda) etc.

Taxele de consumaţie pe produs se calculează fie în sumă fixă pe unitatea de măsură, fie în baza unor cote procentuale aplicate asupra preţului de vânzare. În mod normal, produsele provenite din import trebuie impuse cu aceleaşi taxe, ca şi produsele indigene, iar cele destinate exportului sunt, de regulă, scutite de impozit. Nivelul cotelor utilizate pentru calcularea accizelor diferă de la o ţară la alta şi de la un produs la altul. De exemplu, pentru produsele din tutun nivelul acestor cote depăşeşte frecvent 50 şi chiar 60%.

În unele ţări, în ultimele doua decenii s-au intensificat preocupări pe linia utilizării, într-o mai mare măsură, a accizelor ca instrument pentru înfăptuirea unor obiective sociale. Astfel, creşterea consumului de alcool şi efectele nocive ale acestuia au condus la concluzia că taxele de consumaţie pe alcool nu sunt folosite în suficientă măsură ca mijloc de frânare a consumului de alcool. Pe această linie, se poate vorbi de o legătură directă intre consumul de alcool şi nivelul impozitelor care se percep asupra alcoolului. Această legătură este demonstrată de faptul că ţările cu cel mai mare consum de alcool au cel mai scăzut nivel al taxelor de consumaţie la alcool.

Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Acesta a fost introdus după primul război mondial, fiind aşezat asupra deverului total al întreprinderilor industriale şi comerciale (cifra de afaceri a acestora, adică totalul vânzărilor).

Din punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma impozitului cumulativ (multifazic) şi forma impozitului unic (monofazic).

In cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt impuse la toate verigile prin care trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la consumator. Aceasta înseamnă că, practic, cu cît o marfă trece prin mai multe verigi, cu atât impozitul plătit statului este mai mare. Impozitul cumulativ este cunoscut şi sub denumirea de „impozit în cascadă", „în piramidă" sau „bulgăre de zăpadă", deoarece se calculează asupra preţului de vânzare al mărfurilor, în care se include şi impozitul plătit în amonte, adică se percepe impozit la impozit. Impozitul cumulativ s-a practicat în Germania, Olanda etc.

Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor pin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa fie în momentul vânzării mărfii de către producător, când se numeşte taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata ori cu amănuntul, când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare. în Marea Britanie s-a practicat, până la intrarea acesteia în Comunitatea Economică Europeană, forma impozitului pe circulaţie. În S.U.A. se practică si în prezent forma impozitului unic. Comparativ cu impozitul pe circulaţie, taxa de producţie prezintă avantajul că se percepe de la un număr mai mic de plătitori, ceea ce permite statului să efectueze în mai bune condiţii controlul asupra aşezării şi perceperii impozitului.

Din punctul de vedere al bazei de calcul, impozitul pe cifra de afaceri cunoaşte forma impozitului pe cifra de afaceri brută şi a impozitului pa cifra de afaceri netă.

Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare. Prin urmare, acest impozit, încasându-se la toate verigile prin care trece o marfă, are un randament fiscal ridicat; el prezintă însă şi unele neajunsuri. Astfel, aşezându-se la fiecare verigă asupra preţului de vânzare al mărfii, care cuprinde şi impozitele plătite anterior, impozitul pe cifra de afaceri brută conduce la calcularea şi perceperea de impozit la impozit sau, altfel spus, duce la o stratificare de impozit, la o aplicare cumulată a acestuia. Acest impozit are ca efect concentrarea producţiei, deoarece întreprinderile integrate evită plata impozitului la una sau chiar la două verigi, fiind astfel avantajate faţă de cele neintegrate. În plus, acest impozit este lipsit de transparenţă, adică nu se cunoaşte exact cît s-a plătit la buget de la producător la consumatorul final, pentru a solicita rambursarea sumei aferente exportului. Întrucât bunurile care fac obiectul comerţului exterior se impun în ţara de destinaţie, iar nu în cea de origine, în unele ţări se restituie exportatorilor, parţial sau total, impozitele aferente mărfurilor exportate.

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Drept urmare, acest impozit face posibilă înlăturarea neajunsurilor menţionate la impozitul pe cifra de afaceri brută. Mai concret, prin modul de aşezare şi percepere a impozitului pe cifra de afaceri netă se ajunge ca suma datorată statului să fie aceeaşi, indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa. Totodată, în cazul acestui impozit, compensaţia de export se poate calcula cu uşurinţă.

Avându-se in vedere avantajele pe care le oferă impozitul pe cifra de afaceri netă, cît şi preocupările ţărilor membre ale Comunităţii Economiei Europene pe linia unificării legislaţiei fiscale privind impozitele indirecte, acestea au înlocuit impozitul pe cifra de afaceri brută cu impozitul pe cifra de afaceri netă, cunoscut sub denumirea de TVA.

În prezent, taxa pe valoarea adăugată se practică în toate cele 12 ţari membre ale Comunităţii Economice Europene, precum şi în alte ţari, cum sunt: Austria, Norvegia, Suedia, Islanda, Japonia, Canada etc.

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei proporţionale: a) fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la consumator; b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel), aferenta preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului respectiv. În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al vânzărilor sau prestărilor (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, aferente mărfurilor respective. Pentru a putea efectua aceste deduceri, taxa pe valoarea adăugată se evidenţiază, distinct în fiecare factură.

Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere şi se suporta de consumatorii mărfurilor respective o dată cu cumpărarea lor.

Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta.

Astfel, în Franţa, Spania, Belgia, Grecia, Italia şi Portugalia se utilizează trei categorii de cote: o cotă redusă, o cotă normală şi o cotă majorată. În Germani,  Irlanda, Luxemburg şi Olanda se utilizează două categorii de cote, respectiv cota redusă şi cota normală iar în Danemarca şi Marea Britanie se utilizează o singura cotă. Nivelul cotei reduse se situează între 2 şi 17 %, al cotei normale între 12 şi 23%, iar al cotei majorate între 25 şi 38%. Diferenţierea cotelor se face în funcţie de natura mărfurilor. Astfel, de exemplu, în ţările în care se utilizează trei categorii de cote, la mărfurile alimentare se aplica, de regula, cota redusă, la mărfurile de lux şi la cele care fac obiectul monopolului de stat se aplică cota majorată, iar la celelalte mărfuri şi servicii se aplică cota normală.

In ţările membre ale C.E.E. sînt preocupări pentru armonizarea, în continuare, a modului de calculare a taxei pe valoarea adăugată. Pe această linie se preconizează ca de la 1 ianuarie 1993, nivelul cotelor considerate normale să se situeze intre 14 şi 19%, iar nivelul cotelor reduse între 4 şi 9%.

De regulă, produsele destinate exportului nu fac obiectul taxei pe valoarea adăugată. In consecinţă, o întreprindere care livrează mărfuri atât pentru export, cît şi pentru piaţa internă va plăti taxa pe valoarea adăugată numai pentru mărfurile destinate tranzacţiilor interne.

Prin utilizarea taxei pe valoarea adăugată, statul are posibilitatea de a încasa o mare parte din impozit, mai repede decât în cazul impozitului pe cifra de afaceri brută, deoarece taxa se plăteşte la fiecare stadiu de prelucrare şi realizare a mărfii sau serviciului. Totodată, organele fiscale au posibilitatea de a controla modul de calcul şi de plată la bugetul statului, al impozitului, deoarece plătitorii au obligaţia de a ţine o evidenţă detaliată a tranzacţiilor de vânzare-cumpărare şi a sumei impozitului plătit.

O consecinţă de ordin negativ a introducerii taxei pe valoarea adăugată este creşterea numărului de operaţii contabile şi a persoanelor care le efectuează, deoarece această taxă, la prima vedere simplă, ridică în practică numeroase probleme si presupune un volum mare de muncă. Totodată, trebuie spus că taxa pe valoarea adăugată are şi alte carenţe. Astfel, nici această taxă nu poate corecta caracterul regresiv al impunerii, chiar dacă se practică două sau trei cote de impozit.

În ţările dezvoltate, veniturile provenite din taxele generale pe vânzări (întâlnite mai ales sub forma taxei pe valoarea adăugată) deţin — cu unele excepţii — o pondere mai mare în totalul încasărilor din impozitele indirecte, decât taxele de consumaţie pe produs. În ţările în curs de dezvoltare, în majoritatea cazurilor, încasările provenite din taxele de consumaţie pe produs le devansează pe cele provenite din taxele generale pe vânzări.

3. MONOPOLURILE FISCAIE

Statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun, sare, alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice. Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cît şi asupra comerţului cu ridicata şi cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile parţiale se instituie fie numai asupra producţiei, şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem menţiona: Italia (asupra tutunului, chibriturilor şi pietrelor de brichete),Germania (asupra alcoolului sau băuturilor alcoolice), Spania (asupra tutunului şi petrolului).

Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri, iar pe de alta din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul vinde astfel de mărfuri el, poate stabili un preţ în care să fie inclus şi un asemenea impozit.

4. TAXELE VAMALE

4.1. Caracterizare generală a taxe1or vamale

Taxele vamale se percep de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de mărfuri. În prezent, taxele vamale cel mai frecvent întâlnite sînt cele asupra importului de mărfuri.

au fie un scop fiscal, fie unul economic. În unele ţări, statul instituie taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor în ţară, iar în altele asupra unor semifabricate sau pro-duse finite care deţin o pondere mare în exportul lor. Printre ţările care percep taxe vamale de export menţionăm: Indonezia (care percepe o taxă vamală de export de 5% asupra produselor nepetroliere), Tai-landa (la exportul de zahăr şi orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxita şi alte minereuri, cherestea, uleiuri de palmier şi piper).

Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul  comerţului exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În condiţiile actuale, taxe vamale de tranzit nu se practică decât în cazuri rare, deoarece statele sînt interesate în încurajarea tranzitului de mărfuri, fiindcă, de pe urma acestuia realizează încasări în valută, cum sunt: tarife pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor etc.

Taxele vamale de import se percep asupra valorii mărfurilor importate, în momentul în care trec frontiera ţării importatoare. Importatorul, o dată cu depunerea documentelor prin care ia în posesiune marfa importată, achită taxa vamală de import. Această taxă are rolul unui impozit de egalizare, deoarece conduce la apropierea nivelului preţului mărfii importate de nivelul preţului mărfii (similare) indigene. În unele cazuri, taxa vamală de import poate conduce la scumpirea mărfii importate în raport cu marfa indigenă, ceea ce înseamnă că ea acţionează restrictiv pentru importator. În astfel de situaţii, pentru ca importul să se poată realiza, este necesar ca exportatorul să reducă nivelul preţului de export, asigurând mărfii sale o competitivitate egală cu cea a mărfii indigene. Această reducere poate conduce la scăderea rentabilităţii exportului ori de câte ori in ţara exportatoare nivelul productivităţii muncii este mai scăzut sau costurile de producţie sunt mai ridicate decât în ţara importatoare. Ca tendinţă, se observă preocuparea ţărilor importatoare de a recupera valoarea taxei vamale de import de la exportator, prin reducerea preţului de import cu taxa vamală. Acest lucru este posibil în condiţiile în care este vorba de o creştere a ofertei mondiale de export şi, deci a concurenţei, împrejurări în care importatorul nu acceptă sa-şi diminueze beneficiul comercial cu valoarea taxei vamale.

Prin urmare, natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor de consumaţie percepute asupra mărfurilor din producţia naţională. Perceperea taxelor vamale de import conduce la majorarea preţului produsului importat, care astfel ajunge la un nivel ce depăşeşte frecvent preţul acestuia din ţara exportatoare. În general, nivelul taxelor vamale de import este determinat de raportul cerere-ofertă din tara importatoare şi de coordonatele politicii economice pe care aceasta o promovează.

După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri: ad-valorem, specifice şi compuse. Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate. Taxele vamale specifice sînt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată (de exemplu, pe tona, pe bucată etc.). Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două. Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de felul lor, sunt trecute într-un tabel care poartă denumirea de tarif vamal. În tariful vamal sunt specificate, pentru fiecare categorie de produse sau produse individualizate, taxele vamale care se aplică.

În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate in tariful vamal naţional sau de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale autonome si taxe vamale preferenţiale.

Taxele vamale in condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de mărfuri pe care o ţara (membră a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ) îl efectuează din ţările membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri bilaterale, pe baza cărora îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.

Taxele vamale aplicate la import, în condiţiile clauzei naţiunii ce-ei mai favorizate, pot avea un nivel consolidat sau un nivel neconsolidat, după caz.                      

Nivelul consolidat al acestor taxe este stabilit în cadrul unor negocieri comerciale multilaterale şi e1 nu poate fi schimbat fără acordul celorlalte state participante la negocieri (in cadrul -G.A.T.T). Nivelul neconsolidat se practică pentru produse care nu au făcut obiectul unor negocieri comerciale multilaterale. El poate fi schimbat de către autorităţile cu drept de decizie din ţările respective, dacă reducerea (majorarea) se extinde asupra tuturor ţarilor care beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate.

Taxele vamale autonome se aplică la importul pe care o ţară îl efectuează din ţări cu care nu întreţine relaţii bazate pe clauza naţiunii celei mai favorizate. Aceste taxe au, în general, un nivel mai ridicat decât taxele vamale aplicate în condiţia clauzei naţiunii  celei  mai favorizate.

Taxele vamale preferenţiale   se practică  în relaţiile comerciale dintre ţările care fac parte din diferite uniuni vamale închise. Aceste taxe mai sunt utilizate in relaţiile dintre ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi, în primul rând, între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Taxele vamale preferenţiale au un nivel mai redus decât cele aplicate în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Practicarea de către un stat a unei politici vamale preferenţiale înseamnă, de fapt, reducerea său chiar eliminarea taxelor vamale la importul de mărfuri (sau numai la o anumită parte din acest import) efectuat din alt stat sau grup de state, care beneficiază de asemenea preferinţe.

4.2. Politica vamală a unor uniuni vamale sau zone ale liberului schimb

În perioada postbelică s-a intensificat procesul de intervenţie a statului în viaţa economică. În cadrul acestui proces asistăm şi la apariţia unor uniuni vamale cu participarea statului, cum sunt, de exemplu, Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), cunoscută  şi sub denumirea de Piaţa comună şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A E.L.S.).

— Comunitatea Economică Europeană C.E.E. reprezintă o uniune vamală a ţărilor vest-europene care a luat fiinţă în baza Tratatului semnat la Roma în decembrie 1957 de către Franţa, R. F. Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, ca ţări fondatoare, la care ulterior au aderat Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania şi Portugalia.

Din punctul de vedere al relaţiilor comerciale, Piaţa comună constituie o formă caracteristică de concertare a politicilor comerciale tarifare a ţărilor membre. Cu alte cuvinte, C.E.E. apare ca o uniune vamală cu caracter închis, care presupune eliminarea între statele membre a taxelor vamale — deci formarea unui teritoriu vamal unic —, a restricţiilor cantitative în domeniul importului şi exportului de mărfuri, instituirea unui tarif vamal şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe.

În comerţul cu produse  industriale dintre statele membre ale Comunităţii Economice Europene taxele vamale au fost înlăturate. De asemenea, s-a realizat şi instituirea tarifului vamal comun faţă  de terţi in comerţul cu aceste produse. Nivelul taxelor vamale din tariful vamal comun a fost stabilit, în general, ca o medie aritmetică a taxelor vamale naţionale existente înainte de intrarea acestora în comunitate. Comerţul cu produse industriale în cadrul Comunităţii Economice Europene se realizează, în general, pe baza principiilor liberei concurente. Nivelul mediu al taxelor vamale care se practică la importul din terţe ţări în ţările membre ale Comunităţii Economice Europene este, de regulă, mai redus decât cel practicat de Statele Unite ale Americii şi Japonia.

Comerţul Comunităţii Economice Europene cu produse agricole are următoarele caracteristici: existenţa unor pieţe organizate pe plan comunitar; instituirea unor sisteme comune de preţuri; existenţa unei protecţii faţă de concurenţa ţărilor terţe; acordarea umor subvenţii  pentru export.

Pieţele organizate pe plan comunitar se referă atât la comerţul cu produse agricole dintre ţările membre ale Comunităţii Economice Europene, cît şi la cel dintre acestea şi ţări terţe.

Pentru produsele agricole care  se vând pe pieţele organizate pe plan comunitar sînt stabilite preţuri comune pe fiecare produs în parte. Mecanismul de sprijinire a pieţelor agricole se referă nu numai la stabilirea preţurilor, ci şi la menţinerea acestora la niveluri remuneratorii pentru producătorii agricoli. Sistemul preţurilor privind produsele agricole destinate pieţelor organizate pe  plan comunitar cuprinde: un preţ orientativ, un preţ de intervenţie şi un preţ prag.

Preţul orientativ apare  ca un preţ artificial, de calcul, în jurul căruia trebuie să oscileze preţurile produselor agricole în Piaţa comună. Nivelul acestui preţ este astfel stabilit încât să remunereze pe producătorii agricoli comunitari şi atunci când aceştia lucrează cu costuri de producţie ridicate. Pentru a se realiza menţinerea preţului la niveluri care să satisfacă pe producători, produsele agricole, excedentare sînt cumpărate de către organisme speciale, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul organizării comune de piaţă.

Preţul de intervenţie este cel folosit de organismele naţionale create în ţările membre ale Comunităţii Economice Europene pentru cumpărarea de la producători a produselor agricole ce le sînt oferite. Pentru majoritatea produselor agricole, preţurile de intervenţie se fixează anual de către Consiliul Ministerial al Comunităţii Economice Europene pentru anul agricol următor, care începe la 1 aprilie. În luare acestei decizii, Consiliul Ministerial are în vedere propunerile făcute de către Comisia Executivă a Comunităţii Economice Europene.

Preţul prag (preţul de ecluză sau altfel denumit) constituie baza pentru stabilirea prelevărilor la importul de produse agricole din ţări din afara Comunităţii Economice Europene. Preţul prag (preţul de ecluză etc.) are menirea de a nu permite produselor agricole extracomunitare să pătrundă în Comunitatea Economică Europeană la un preţ sub acest nivel prag dinainte stabilit. Sistemul prelevărilor la importul de produse agricole din ţări din afara Comunităţii Economice Europene s-a introdus pentru protejarea produselor comunitare de concurenţa străină.

Prin aceste prelevări, preţurile mai reduse la unele produse agricole pe piaţa internaţională sînt aduse la nivelul mai ridicat al preţurilor existente în cadrul Pieţei comune. Practic, prelevarea se calculează ca diferenţă intre preţul mai ridicat utilizat în cadrul  Comunităţii Economice Europene şi preţul pe piaţa internaţională.

Mecanismul de protejare a agriculturii comunitare de concurenţa ţărilor terţe se realizează prin utilizarea unor taxe vamale,  a unor taxe de prelevare sau suprataxe de prelevare. Prin aceste mijloace se înlocuiesc mecanismele de protecţie pe care le folosesc ţările din afara Comunităţii Economice Europene la importul produselor agricole, cum sunt, de exemplu, contingentele cantitative, preţurile minime de import etc.

Subvenţiile pentru export se acordă  în cazurile când produsele agricole se exportă de către ţările membre ale Comunităţii Economice Europene la preţuri mai mici decât cele existente în interiorul acesteia. Mărimea subvenţiei acordate exportatorilor comunitari se calculează ca diferenţă între nivelul preţurilor din interiorul Comunităţii Economice Europene şi cel de pe piaţa internaţională. Anual Piaţa comună acordă importante subvenţii producătorilor agricoli.

În realizarea politicii agricole comune a Comunităţii Economice Europene un rol însemnat îl joacă Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricola (F.E.O.G.A.). Secţia de orientare a Fondului European de Orientare  şi Garanţie  Agricolă asigură finanţarea măsurilor cu caracter structural   care vizează dezvoltarea agriculturii comunitare, iar secţia de garanţie asigură mecanismul de intervenţie pentru buna funcţionare a sistemului comunitar de preţuri ale produselor agricole. Resursele secţiei de garanţie agricolă sînt utilizate, in principal, pentru finanţarea măsurilor privind sprijinirea nivelului convenit  al preţurilor produselor agricole pe plan comunitar şi pentru subvenţionarea produselor agricole exportate pe pieţele internaţionale. Resursele Fondului European de Orientare şi Garanţie Agricolă provin din bugetul comunitar, iar cheltuielile efectuate din acesta deţin ponderea în totalul cheltuielilor bugetare ale Comunităţii Economice Europene.

In ansamblu, politica agricolă comunitară  este caracterizată de gradul înalt de protecţionism şi de nivelul relativ ridicat al preţurilor produselor agricole. In acest fel, s-a ajuns ca preţurile unor produse agricole să fie mar ridicate pe plan comunitar decât în alte ţări. Subvenţiile agricole pot avea uneori consecinţe negative asupra producţiei şi comerţului cu produse agricole. Este vorba de faptul că acestea pot conduce la reducerea cererii interne de produse de import şi, în acelaşi timp, la creşterea disponibilităţilor pentru export. Drept urmare, nu este exclusă scăderea artificială a preţurilor pe piaţa mondială, cea re slăbeşte competitivitatea exporturilor chiar în cazul unor producători eficienţi. Aceasta alimentează o anumită stare de încordare între S.U.A. şi „cei 12" din Piaţa comună, deoarece conduce la reducerea volumului exporturilor de produse agricole ale S.U.A.

— Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.) a luat fiinţă la începutul anului 1960, ca un răspuns  la constituirea Comunităţii Economice Europene. In momentul înfiinţării, din această asociaţie făceau parte: Marea Britanie, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia  şi Suedia. Ulterior, la Asociaţia Europeană  a Liberului Schimb au mai aderat Islanda şi Finlanda (cu statut de asociat). De la 1 ianuarie 1973, Marea Britanie şi Danemarca au părăsit această asociaţie, deoarece au aderat la Comunitatea Economică Europeană.

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb este o formă de integrare comercială, care şi-a propus desfiinţarea taxelor vamale numai în schimburile comerciale dintre statele membre ale asociaţiei, fără a institui un tarif vamal comun faţă de ţările terţe şi fără a renunţa la tarifele vamale naţionale. Aceasta înseamnă că Asociaţia Europeană a Liberului Schimb reprezintă, de fapt, o zonă de comerţ liber, adică o formă de integrare comercială mai simplă decât uniunea vamală, în care ţările membre nu aplică taxe vamale la importul dintr-o altă ţară membră, iar faţă de ţările din afara asociaţiei aplică în continuare tarifele naţionale cu trăsăturile lor caracteristice.

In anul 1977, între  Comisia Economică Europeană şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb s-a încheiat un acord de liber schimb, în urma căruia în Europa Occidentală s-a format o vastă zonă de comerţ liber, de altfel cea mai mare din lume. Crearea acestei zone, care iniţial a apărut ca un factor pozitiv, nu s-a dovedit a fi constant favorabilă pentru Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, deoarece în timp ce schimburile în interiorul acestei asociaţii sînt echilibrate, cele cu Piaţa comună sînt adesea deficitare.

Rezultă că Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, ca zonă de comerţ liber n-a elaborat o politică comună în alte probleme decât cele privind comerţul reciproc, iar eliminarea restricţiilor ce împiedicau desfăşurarea largă a comerţului reciproc s-a făcut prin renunţarea la unele obstacole, cum sunt, de exemplu, taxele vamale, contingentele cantitative etc.

4.3 Acordul General pentru Tarife şi Comerţ

In octombrie 1947, reprezentanţii a 23 de state au semnat, la Geneva, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade  G.A.T.T.), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Acest organism internaţional — specializat în probleme de comerţ – a fost creat pentru a acţiona în direcţia eliminării treptate a restricţiilor din calea schimburilor comerciale internaţionale. România este membra a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ.

Pe lângă reducerea taxelor vamale (convenite cu ocazia negocierilor din 1947), în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ au fost menţionate şi alte principii, care să stea la bază relaţiilor comerciale dintre ţările membre, cum sunt: acordarea reciprocă între ţările membre a clauzei naţiunii celei mai favorizate; interzicerea restricţiilor cantitative la import; limitarea şi eliminarea subvenţiilor din comerţul exterior; protejarea pieţelor şi a industriilor naţionale prin taxe vamale, care nu trebuie să aibă caracter prohibitiv prin nivelul lor exagerat de mare; acordarea de concesii comerciale ţărilor în curs de dezvoltare, fără a li se cere reciprocitate; valoarea la care se aplică taxele vamale să fie o valoare reală, adică transformarea preţului în monedă naţionala să se facă la un curs real (în principiu, recunoscut de Fondul Monetar Internaţional) etc.

Acordul permite, în anumite condiţii practicarea de sisteme vamale preferenţiale, crearea de zone ale liberului schimb şi de uniuni vamale cu tarife externe comune, introducerea de către ţările în curs de dezvoltare a unor măsuri de politică comercială cu caracter protecţionist în vederea protejării industriei naţionale, admiterea de restricţii cantitative la importul unor produse pentru motive, cum ar fi, de exemplu, echilibrarea a balanţei de plăţi externe.

Activitatea G.A.T.T. pe linia reducerii tarifelor vamale se concretizează în organizarea unor runde de negocieri comerciale multilaterale. Cele opt runde de negocieri tarifare care au "fost iniţiate până în prezent au condus la importante concesii de ordin tarifar (concesii vamale).

Concesiile vamale pot apare sub diferite forme, cum sunt: reducerea nivelului taxelor vamale existente, micşorarea decalajului dintre nivelul taxelor vamale generale şi al celor preferenţiale; consolidarea taxelor vamale în vigoare la nivelul existent; angajamentul de a nu efectua măriri de taxe vamale peste un anumit nivel.

 Obiectivele negocierilor tarifare pot fi realizate fie pe baza metodei reducerii directe  a taxelor vamale,  adică reducerea taxelor vamale „produs cu produs" sau „ţară cu ţară", fie a metodei reducerii lineare a taxelor vamale, adică stabilirea unui procent de reducere a taxelor vamale pe grupe de mărfuri. Prima metodă de reducere este folosită, în general, în tratativele bilaterale, dar poate fi utilizată şi în cele multilaterale, iar cea de-a doua metodă este specifică tratativelor multilaterale.  

5. TAXELE

Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane fizice sau juridice pentru ^serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii de drept public. Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun  o contraprestaţie din partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu. Este de precizat că taxele conţin şi elemente de impozit, deoarece nivelul acestora este superior costului serviciilor prestate  de instituţiile respective.

După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel: taxe judecătoreşti, taxe de notariat, taxe consulare şi taxe de administraţie.

Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu acţiunile introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.

Taxele de notariat  se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite acte, copii etc., fiind încasate de către notariate.

Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea de vize etc.

Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.

După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două feluri şi anume: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.

Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile de drept public a unor operaţii, cum sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.

Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare şi respectiv cumpărare la bursa etc.

Atât taxele de timbru, cît şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci când acţiunile sau faptele supuse taxării sînt evaluate în bani şi când taxa se calculează prin aplicarea unor cote procentuale la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri. Încasarea taxelor se poate face în numerar sau — aşa cum am văzut — prin aplicarea de timbre fiscale.

In legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite si taxe, şi o categorie intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.

Contribuţiile - reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază. Plata contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început participarea parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat pentru oferirea avantajului respectiv.

În unele ţări (de exemplu, în Germania) se percep contribuţii pentru construcţia de şosele de la proprietarii terenurilor limitrofe, apreciindu-se că ei sînt avantajaţi m mod deosebit de pe urma acestora. De asemenea, se mai întâlnesc contribuţii pentru circulaţia străinilor plătite de cei care beneficiază de anumite avantaje economice de pe urma circulaţiei străinilor (hoteluri, magazine etc.).