Procurorul - parte in procesul civil

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Spre această opinie înclină ÅŸi profesorul Ion Deleanu, precizând că procurorii sunt supuÅŸi ierarhiei ca ÅŸi funcÅ£ionarii administrativi, ministrul justiÅ£iei fiind ÅŸeful ierarhiei ÅŸi îndeplinind o acÅ£iune continuă, căutând să descopere infracÅ£iunile la legea penală, pentru a cere aplicarea legilor faţă de cei vinovaÅ£i, fără a fi nevoie să fie sesizaÅ£i, acÅ£iunea lor fiind spontană ca ÅŸi a administratorilor...

Capitolul I. Natura juridică a Ministerului Public

            Definirea naturii juridice a Ministerului Public este dificilă deoarece acesta este situat în structura unui minister, dar are şi un rol în activitatea de distribuire a justiţiei, precum şi unele elemente de independenţă funcţională.

Potrivit diferitelor opinii doctrinare, Ministerul Public ar face parte fie din autoritatea judecătorească, fie din autoritatea executivă. O a treia opinie[1]  susţine că Ministerul Public constituie o „instituţie de putere unică în felul ei, de natură executivă şi judecătorească”. Această calificare se arată, rezultă din statutul procurorilor, care e parţial diferit, fiind neconform cu realitatea să se susţină că procurorii înfăptuiesc justiţia. În realitate, ei participă printr-o serie de atribuţii şi în mod specific la înfăptuirea justiţiei[2].

Într-o primă opinie[3],  frecvent exprimată în literatura de specialitate se susţine că Ministerul Public face parte din autoritatea executivă. Teza enunţată este motivată pe considerente desprinse din atribuţiile procurorului de a fi un apărător al intereselor generale ale societăţii, al ordinii de drept şi libertăţilor cetăţenilor.

O altă opinie[4] arată că Ministerul Public face parte din autoritatea judecătorească. În favoarea acestei teze pledează argumentul formal al situării problematicii Ministerului Public în partea privitoare la „Autoritatea judecătorească”, fiind definit, astfel, ca una dintre cele trei autorităţi ale puterii judecătoreşti, alături de instanţele judecătoreşti şi Consiliul Superior al Magistraturii se prezintă argumentul că procurorul se poate afla pe o poziţie contrară celei exprimate de Guvern, în acte individuale, de administraţie sau chiar în raport cu caracterul normativ al acestuia. Un exemplu este acela când în faţa Curţii Constituţionale se judecă excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe emise de Guvern şi când procurorul are libertatea să pună concluziile pe care le crede de cuviinţă, eventual de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţei Guvernului. În finalul argumentaţiei sale, Cochinescu declară că nu poate adera la teza dublei naturi a Ministerului Public pentru motivul că în sistemul separaţiei puterilor în stat este vorba despre structuri de natură diferită. Un alt autor[5] susţine că, în sensul larg al termenului, „instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi consiliul superior al Magistraturii formează puterea judecătoreacă”.

Conform autorilor E. Horovanu[6],  şi P. Vasilescu[7], procurorii fac parte din „Autoritatea judecătoreacă”, exercitând o „magistratură specială” pe lângă instanţele judecătoreşti, fără a îndeplini însă atribuţii de natură jurisdicţională. Spre această opinie înclină şi profesorul Ion Deleanu, precizând că procurorii sunt supuşi ierarhiei ca şi funcţionarii administrativi, ministrul justiţiei fiind şeful ierarhiei şi îndeplinind o acţiune continuă, căutând să descopere infracţiunile la legea penală, pentru a cere aplicarea legilor faţă de cei vinovaţi, fără a fi nevoie să fie sesizaţi, acţiunea lor fiind spontană ca şi a administratorilor[8].

Conform autorului E. Poenaru, „legislaţia în acest domeniu a evoluat într-un singur sens, şi anume acela al unei tot mai evidente subordonări a procurorului faţă de Ministerul Justiţiei, respectiv faţă de un organ al administraţiei de stat”[9].

Curtea Constituţională, prin una din deciziile sale[10] a decis că, deşi Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei din „Autoritatea judecătorească”, totuşi Ministerul Public reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională. De asemenea, Curtea Constituţională mai remarcă, în cuprinsul aceleiaşi decizii, că în sensul prevederilor constituţionale, procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”, organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive[11].

Deşi s-ar părea că există un raport de subordonare a Ministerului Public faţă de ministrul justiţiei, Legea nr. 304/2004 precizează că „Ministerul Public este independent în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice”.

Consideraţiile exprimate anterior conduc la concluzia că Ministerul Public nu poate fi încadrat în categoria clasică a „puterilor statului”, întrucât nu îndeplineşte acte de jurisdicţie. El apare ca o instituţie autonomă cu atribuţii conexe atât activităţii judiciare, cât şi celei administrative.

Capitolul II. Poziţia procesuală şi rolul procurorului în procesul civil

2.1.            Calitatea în care procurorul participă în procesul civil

În dreptul nostru, cadrul legal al participării procurorului în procesul civil este determinat în art. 45 şi 45 C. proc. Civ., care stabilesc atribuţiile procurorului în materie civilă, constituind totodată, temeiul determinării calităţii în care participă Ministerul Public la activitatea judiciară.

Întrucât dispoziţiile procedurale nu conţin precizări referitoare la calitatea procurorului în procesul civil, în literatura de specialitate s-au formulat diferite opinii.

Într-o primă opinie, s-a susţinut că procurorul ar fi un reprezentant sui-generis al părţilor în proces. Împotriva acestei opinii s-au formulat obiecţiuni, deduse din împrejurarea că procurorul nu apără interesele uneia dintre părţi, ci are misiunea de a apăra legalitatea democratică[12]. Pe de altă parte, o reprezentare comună a două părţi cu interese contrarii este de neconceput, după cum reprezentantul apără întotdeauna intersele părţii pe care o reprezintă, ceea ce nu s-ar verifica în cazul procurorului.

Alţi autori au considerat că procurorul participă în procesul civil în calitate de reprezentant al societăţii. Dacă în procesul penal, o asemenea poziţie ar avea o justificare temeinică, în cadrul procesului civil, soluţia trebuie să fie cu totul diferită, întrucât aici se confruntă interese private.[13]

Opinia dominantă este aceea care recunoaşte procurorului calitatea de parte în procesul civil[14]. În cadrul acestei opinii, au fost formulate două teze. Astfel se făcea distincţie între cazurile în care procurorul participă la procesul civil ca parte principală[15] şi cazurile în care procurorul participă ca parte alăturată. Deşi, în unele texte de lege se mai foloseşte noţiunea de parte principală, distincţia nu mai prezintă utilitate practică. Cu atât mai mult cu cât această distincţie nu acoperă cazul recursului în interesul legii, întrucât legitimarea procesuală activă aparţine numai procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

O a doua teză, în cadrul concepţiei potrivit căreia procurorul are calitatea de parte în procesul civil, susţine că procurorul este parte în sens procesual, dar nu şi în sens material, pentru a se sublinia că procurorul nu este titularul dreptului subiectiv şi, deci, hotărârea nu se pronunţă în persoana sa[16].

Nici un autor, însă, nu a contestat faptul că procurorului nu-i sunt recunoscute acele drepturi procesuale pe care le poate avea numai titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii. Astfel, procurorul nu dispune de drepturile procesuale care revin numai părţilor, precum achiesarea, renunţarea, tranzacţia. Efectele hotărârii obţinute în procesul la care procurorul a participat nu se răsfrâng asupra acestuia, ci asupra părţilor din raportul de drept material. De asemenea, chiar şi atunci când procurorul exercită acţiunea civilă, titularul dreptului la care această acţiune se referă va fi introdus în proces, ceea ce conduce la concluzia că el are în proces un statut distinct care contrazice ideea de „parte”, întocmai ca şi faptul că procurorul poate exercita căile de atac şi împotriva unor hotărâri judecătoreşti date în procese la care el nu a participat. În acest sens, art. 65 din Legea nr. 304/ 2004 prevede că „procurorii exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale”.

 Considerăm că procurorul nu este adversarul vreunei părţi litigante, el fiind străin de pretenţiile acestora. Rolul său este acela de a apăra interesele generale ale societăţii. Interesul public există şi atunci când procurorul intervine pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.

Faptul că procurorul poate fi recuzat şi este dator să se abţină, în cazurile prevăzute de lege, constituie un argument în plus în a considera că procurorul este un participant la procesul civil, cu un rol special: acela de a reprezenta interesele generale ale societăţii.

Procurorul apără ordinea de drept, iar în felul acesta nu dezechilibrează procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor deduse judecăţii.

2.2.            Independenţa procurorului în raporturile sale cu instanţa de judecată

Art. 59 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că parchetele sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti. Pe de altă parte, concluziile procurorului nu neagă judecătorii care soluţionează cauza, deoarece aceştia sunt, potrivit art. 124 alin. 3 din Constituţie, independenţi şi se supun numai legii.

În procesul civil, procurorul acţionează potrivit regulilor stabilite în procedura civilă, care statornicesc un regim de egalitate între participanţii la procesul civil, conferindu-i instanţei o poziţie suverană şi independentă.

Participarea obligatorie a procurorului în procesul civil este prevăzută în mod expres de anumite reglementări speciale, în timp ce în toate celelalte cazuri, procurorul este cel în măsură să aprecieze asupra oportunităţii şi utilităţii sale în procesul civil. Instanţa de judecată ar putea, însă, să-l informeze pe procuror despre existenţa unui proces civil în curs de judecată în care sunt în discuţie şi interese generale ale societăţii, în raport de care procurorul ar urma să aprecieze dacă este cazul să intervină, aşa cum se întâmplă, de altfel, în procedura franceză[17].

Capitolul III. Formele participării procurorului la faza judecăţii procesului civil

3.1.            Aspecte introductive şi sediul actual al materiei

De-a lungul timpului, atribuţiile procurorului în materie civilă au fost mai extinse sau mai restrânse în raport cu diferitele momente legislative. În scopul determinării formelor de participare a procurorului în procesul civil, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite în legătura cu tema analizată.

Într-o opinie[18], se arăta că procurorul putea:

-       să pornească procesul civil în cazurile anume prevăzute de lege;

-       să participe la judecarea oricărui proces civil dacă găseşte necesar;

-       să exercite orice cale de atac în condiţiile stabilite de lege, cu dreptul pentru Procurorul General de a folosi calea de atac a recursului în supraveghere;

-       să supravegheze activitatea organelor de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti. Acelaşi autor arată că, în ce priveşte intentarea acţiunii civile acesta devine un drept general, iar în ce priveşte executarea silită, procurorul este învestit cu un drept general de a o cere.

Potrivit unui alt autor[19], activitatea procurorului în procesele civile putea fi divizată în patru forme procesuale şi anume: pornirea acţiunii civile, intervenţia în proces, exercitarea căilor de atac şi atribuţii în faza executării silite.

            Într-o altă opinie[20], sunt enumerate şapte forme de particpare a procurorului la procesul civil: introducerea acţiunii civile, intervenţia în procesul civil în curs de judecată, punerea de concluzii în cauze civile precum şi în acţiunile pornite şi în intervenţiile făcute de procuror într-un litigiu în curs de judecată, folosirea căilor de atac prevăzute de lege împotriva ordonanţelor, hotărârilor şi altor acte judiciare nelegale sau netemeinice, punerea de concluzii de către procuror în procesele penale în care sunt constituite părţi civile anumite persoane, precum şi cele cu privire la cererile accesorii şi incidentale cu caracter civil din procesele penale, supravegherea legalităţii în executarea hotărârilor judecătoreşti, supravegherea activităţii birourilor de notariat de stat.

Potrivit altui autor[21], dispoziţiile art. 45 C. proc. civ. consacră doar două forme de participare a procurorului în procesul civil şi anume: ca parte principală, atunci când procurorul promovează acţiunea şi ca parte alăturată, atunci când el intervine într-un proces declanşat de partea interesată. Această concepţie a rezultat din vechea reglementare a Codului de procedură civilă din anul 1948, care consacra în mod expres participarea procurorului în proces ca „parte principală”. Aceste dispoziţii procedurale aveau, însă, în vedere nu atât formele de participare a procurorului în procesul civil, cât calitatea procesuală diferită pe care acesta o dobândea în cazul promovării acţiunii şi în cazul în care era chemat să pună concluzii.

Într-o altă opinie[22], s-a considerat că legea noastră procesuală prevede următoarele forme de participare a procurorului la procesul civil:

-       pornirea procesului civil;

-       punerea de concluzii în procesul civil pornit de titularul dreptului;

-       exercitarea căilor de atac prevăzute de lege;

-       cererea de executare a hotărârii civile.

Aceasta este opinia care a fost însuşită de marea majoritate a autorilor.

Au fost, însă, şi autori[23] care au realizat o serie de distincţii între diferitele forme de activitate a procurorului în procesul civil.

Astfel, s-a făcut o primă distincţie între activitatea procurorului desfăşurată în procesele civile şi activitatea ce se desfăşoară în acţiunile civile ce se judecă alăturat celor penale, în cadrul procesului penal. Pornindu-se de la etapele procesului civil, se poate distinge între activitatea de intentare a acţiunii civile, activitatea desfăşurată în diferitele etape de judecare în fond a pricinii, activitatea depusă în vederea exercitării căilor de atac şi aceea care se depune în etapa executării silite a hotărârii.

Având în vedere caracterul facultativ sau obligatoriu al activităţii procurorului în cauzele civile se făcea distincţie între activitatea obligatorie, desfăşurată în temeiul unor prevederi legale imperative şi cea facultativă, pe care procurorul o înfăptuia numai atunci când aprecia că acest lucru este necesar.

De asemenea, s-a mai făcut distincţie între activitatea procurorului efectuată în temeiul unui text de lege prevăzut expres pentru o anumită categorie de litigii şi activitatea depusă în temeiul unui text de aplicaţiune generală, valabil pentru o multitudine de cauze.

Cea mai importantă distincţie, însă, porneşte de la deosebirea dintre activitatea desfăşurată de procuror atunci când exercită acţiunea civilă şi aceea efectuată atunci când participă doar la judecarea procesului civil declanşat de titularul dreptului material subiectiv.

În prezent, cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este reglementat în art. 131 alin. 1 din Constituţie, „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.

Făcând aplicarea dispoziţiilor constituţionale, art. 60 din Legea nr. 304/2004 precizează atribuţiile Ministerului Public, care în procesul civil sunt:

-       exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege;

-       participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;

-       exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;

-       apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale altor persoane, în condiţiile legii.

Art. 45 C. proc. civ. – în formularea sa anterioară, amendată prin controlul de constituţionalitate – prevedea că „Ministerul Public poate introduce orice acţiune, în afară de cele strict personale şi să participe la orice proces, în orice fază a acestuia, în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege” (alin. 1); procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac şi să ceară punerea în executare a hotărârii (alin. 3).

Textul actual al art. 45 C. proc. civ. este în sensul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1/04.01.1995[24] prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. 1 C. proc. civ., considerându-se că este constituţional în ce priveşte limitarea dreptului procurorului de a participa numai la procese privind apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdiciţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, urmând ca în privinţa acestei atribuţii să se aplice direct art. 131 alin. 1 din Constituţie.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 26/21.03.1995[25] a fost respins recursul declarat împotriva Deciziei nr. 1/1995. De asemenea, prin Decizia nr. 52/19.03.1998[26] a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 C. proc. civ.

Urmare modificărilor aduse Codului de procedură civilă, prin Decizia nr. 71/2002[27], Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. 1 C. proc. civ., apărând evidentă voinţa legiuitorului constituant ca declanşarea procesului civil să fie atributul persoanei interesate, de vreme ce art. 21 din constituţie face referire numai la persoana interesată, în ceea ce priveşte momentul iniţial al sesizării instanţei.

De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 184/20.06.2002[28] a fost respinsă ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. 1 C. proc. civ..

În consecinţă, formele în care procurorul participă în procesul civil sunt:

-       pornirea procesului civil;

-       participarea la judecata procesului civil;

-       exercitarea căilor de atac;

-       cererea de punere în executare a hotărârilor.

În literatura juridică[29], s-a ridicat problema unei ierarhizări a formelor de participare a procurorului în procesul civil, în funcţie de importanţa acestora. Unii autori[30] au susţinut că cea mai importantă formă o reprezintă dreptul procurorului de a exercita căile de atac ordinare şi extraordinare, în vederea restabilirii legalităţii.

3.2.            Pornirea procesului civil

                   3.2.1.Natura juridică a dreptului la acţiune al procurorului

Codul de procedură civilă nu defineşte acţiunea, însă, în literatura de specialitate[31], s-a arătat că aceasta cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv civil sau a altor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justiţiei. Acţiunea este, aşadar, uniformă, adică, cuprinde aceleaşi mijloace procesuale, indiferent de dreptul care se valorifică.

Elementul de legătură dintre dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă este „ dreptul la acţiune”, în legătură cu care, literatura juridică nu este unanimă în ceea ce priveşte natura sa juridică.

Astfel, s-a arătat că „dreptul la acţiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv, o garanţie a realizării sale”[32] sau că este „acea putere intrinsecă şi specifică dreptului subiectiv, în virtutea căruia titularul poate face apel, când dreptul este încălcat, la constrângerea de stat”[33].

Într-o altă opinie[34], se consideră că dreptul la acţiune este un drept subiectiv general, nediferenţiat, nelegat de fiecare drept subiectiv şi care nu apare, nu se naşte odată cu încălcarea drepturilor subiective, ci preexistă acestora în conţinutul capacităţii fiecărei persoane, fiind exercitat numai atunci când un anumit drept subiectiv civil i-a fost încălcat.

Alţi autori[35] au considerat că dreptul la acţiune este un drept subiectiv procesual, ce reprezintă sinteza altor drepturi subiective procesuale, prin care se realizează, se obiectivează în procesul civil, mijloacele procesuale care alcătuiesc acţiunea.

În literatura noastră juridică, majoritară este opinia care consideră că dreptul la acţiune prezintă două laturi: una procesuală şi alta materială. Pe această distincţie se întemeiază şi deosebirea dintre dreptul la acţiune, în sens procesual, care presupune dreptul de a se adresa instanţei şi dreptul la acţiune, în sens material,  care presupune dreptul reclamantului de a cere de la pârât, prin intermediul instanţei, executarea obligaţiilor sale[36].

Concepţia privind natura juridică a dreptului la acţiune are influenţă şi asupra naturii juridice a dreptului la acţiune al procurorului.

Şi sub acest aspect au fost exprimate mai multe opinii în literatura de specialitate.

Astfel, într-o primă opinie[37] s-a susţinut că procurorul beneficiază de un drept subiectiv procesual de a exercita acţiunea în toată plenitudinea sa, drept care nu diferă cu nimic de dreptul la acţiune recunoscut fiecărui subiect de drept civil. Faptul că procurorul nu poate face tranzacţii sau renunţări la drepturi nu înseamnă că el nu ar beneficia de dreptul la acţiune în toată plenitudinea sa, ci doar că nu poate înfăptui asemenea acte.

Alţi autori[38], consideră că procurorul are drept la acţiune numai în sens procesual.

Într-adevăr, dreptul la acţiune de care se bucură procurorul diferă de dreptul la acţiune care revine titularului dreptului material, cu toate că ambele drepturi la acţiune au drept scop realizarea unuia şi aceluiaşi drept subiectiv. Efectele materiale ale acţiunii se răsfrâng direct asupra titularului dreptului subiectiv, iar nu asupra procurorului.

Concluzia care se impune este aceea că procurorul nu exercită decât drepturi pur procesuale, activitatea sa în procesul civil neavând nici o legătură cu drepturile subiective civile.

3.2.2. Exercitarea acţiunii civile potrivit art. 45 alin. 1 C. proc. civ

Potrivit art. 45 alin. 1 C. proc. civ. ”Ministerul Public poate porni acţiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”.

Întrucât în actuala reglementare nu se mai face referire la interdicţia exercitării acţiunilor cu caracter strict personal, înseamnă că procurorul poate exercita şi asemenea acţiuni, dar numai cu privire la drepturile şi interesele legitime ale celor trei categorii de persoane. Cererea de chemare în judecată intentată de judecător va trebui să cuprindă elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ.. El va trebui să anexeze la cererea de chemare în judecată atâtea copii de pe cerere câţi părâţi sunt, precum şi câte o copie de pe înscrisuri pentru fiecare pârât, în vederea comunicării către aceştia. Ca şi titularul dreptului, procurorul este obligat să intenteze acţiunea în termenul de prescripţie prevăzut de lege.

În doctrină[39] s-a exprimat şi opinia potrivit căreia dreptul la acţiune al procurorului poate fi exercitat şi pe cale incidentală, deci în situaţia existenţei unui proces pendinte între părţi. Astfel, procurorul ar putea acţiona pe calea intervenţiei principale, care se înfăţişează ca o modalitate de exercitare a dreptului la acţiune. Se mai susţine că aceleaşi considerente justifică şi dreptul la acţiune al procurorului prin intermediul altor cereri incidente care întrunesc condiţiile unor veritabile acţiuni civile, cum sunt chemarea în garanţie şi chemarea în judecată a altor persoane. În ceea ce ne priveşte, considerăm că opinia anterioară nu ar putea fi reţinută pe motiv că în situaţia existenţei unui proces pendinte între părţi, o eventuală intervenţie a procurorului în proces, indiferent de forma acesteia, se încadrează în cea de-a doua modalitate de participare a procurorului la procesul civil şi anume, participarea la judecata procesului civil.

[1] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 65; M. Ruja, Natura juridică a Ministerului Public, în revista „Dreptul”, nr. 4/1995, p. 45

[2] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 66

[3] I. Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, p. 289; D. Brezoianu, Locul Ministerului Public în sistemul organelor statului, în revista „Dreptul”, nr. 6/1997, p. 4

[4] N. Cochinescu, Organizarea puterii judecătoreşti în România. Instanţele judecătoreşti. Ministerul Public. Jurisdicţiile speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 183-194

[5] A. Iorgovan, Drept administrativ, vol. I, Ed. Hercules, p. 76

[6] Principiile procedurii judiciare, Bucureşti, 1932

[7] Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Bucureşti, 1935

[8] Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995

[9] Procurorul – parte în procesul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

[10] Curtea Constituţională, decizia nr. 73/04.06.1996 în M. Preda, V. Anghel, Decizii şi hotărâri ale Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi ale Curţii Constituţionale privind probleme ale administraţiei publice şi ale agenţilor economici, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 37

[11] Curtea Constituţională, dec. nr. 339/18.07.1997, Curtea Constituţională. Culegere de decizii şi hotărâri, 1997, Ed. Naţional, Bucureşti, p. 56-57

[12] I. Leş, Comentariile codului de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 147

[13] N. Cochinescu, Totul despre Ministerul Public. Organizarea Parchetelor. Statutul Procurorilor. Atribuţiile procurorilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000,  p. 403

[14] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Universitatea Bucureşti, 1973, p. 328; V.M. Ciobanu, op. Cit., p. 349; E. Poenaru, Rolul procurorului în procesul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 196; I. Leş, Sisteme judiciare comparate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 138.

[15] În situaţiile expres prevăzute de lege când procurorul putea exercita dreptul la acţiune pentru punerea în valoare a unor interese particulare sau generale, cazuri în care procurorul se găsea într-o poziţie procesuală asemănătoare cu orice parte litigantă, având aceleaşi drepturi şi obligaţii procedurale.

[16] I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 295; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 350

[17] Art. 427-429 C. proc. civ. francez prevăd că „judecătorul, prin diligenţa sa, poate decide din oficiu comunicarea despre un proces în curs, către Ministerul Public, cu indicarea termenului de judecată”

[18] A. Hilsenrad, Pe marginea ultimelor modificări aduse Codului de procedură civilă prin Decretul nr. 38/ 16 februarie 1958, L. P. nr. 6/1958, p. 14

[19] A. Silvan, Cu privire la atribuţiile procurorului în cauzele civile, J. N. nr. 6/956, p. 952

[20] Al. Velescu, Participarea procurorului la procesul civil, S. C. J. nr. 1/1958, p. 105

[21] Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 147

[22] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 327

[23] E. Poenaru, Rolul procurorului în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,  1964, p. 33-47

[24] Publicată în M. Of., partea I, nr. 66/11.04.1995

[25] Publicată în M. Of., partea I, nr. 66/11.04.1995

[26] Publicată în M. Of., partea I, nr. 171/05.05.1998

[27] Publicată în M. Of., partea I, nr. 309/10.05.2002

[28] Publicată în M. Of., partea I, nr. 562/31.07.2002

[29] E. Poenaru, op.cit, p. 61

[30] Al. Silvian, op. Cit., p. 953

[31] V. M. Ciobanu, Trata teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 250

[32] P. A. Szabo, Probleme legate de acţiunea civilă a procurorului, J. N. nr. 7/1956, p. 1131; V. M. Ciobanu, op.cit., p. 252

[33] J. Mateiaş, P. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 21

[34] E. Poenaru, op. cit., p.25

[35] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, p.113

[36] I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 230

[37] E. Poenaru, op. cit., p. 71

[38] A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R. P. R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 87; Gr. Porumbescu, op. cit., p. 150

[39] I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 132

3.2.3 Raportul dintre procuror şi titularul dreptului material subiectiv

În toate cazurile în care procurorul a declanşat acţiunea civilă este obligatorie introducerea în cauză a titularului dreptului dedus judecăţii. Această cerinţă este prevăzută de art. 45 alin. 2 C. proc. civ., ca o garanţie esenţială a respectării principiului contradictorialităţii, disponibilităţii şi a relativităţii lucrului judecat, ştiut fiind că efectele hotărârii judecătoreşti se vor produce numai faţă de acesta. Introducerea în proces a titularului dreptului material subiectiv se va face prin citarea sa de către instanţă. Odată cu citarea este necesar să i se comunice şi o copie de pe cererea de chemare în judecată sau după întâmpinarea depusă de pârât. Procurorul are obligaţia de a-l indica în cuprinsul cererii de chemare în judecată pe titularul dreptului subiectiv şi aceasta pentru ca instanţa să poată dispune citarea lui, întrucât din formularea imperativă a textului de lege rezultă că introducerea în proces a titularului dreptului este obligatorie nefiind lăsată la latitudinea instanţei.

Promovarea acţiunii civile de către procuror nu împiedică pe titularul dreptului de a renunţa la judecată, de a renunţa la însuşi dreptul subiectiv pretins sau de a se învoi cu cealaltă parte printr-o tranzacţie.

În literatura de specialitate, s-a pus problema dacă procurorul se poate opune la actele de dispoziţie ale titularului dreptului subiectiv. Soluţia ar fi aceea că o atare opunere s-ar justifica doar în cazul nesocotirii  de către părţi a unor prevederi legale de ordine publică. În lipsa unor asemenea situaţii, procurorul nu se poate opune actelor de dispoziţie făcute de titularul dreptului subiectiv, o soluţie contrară reprezentând o imixtiune în domeniul libertăţii de dispoziţie a titularului asupra dreptului său.

În afara acestei situaţii de excepţie, procurorul va putea îndeplini toate actele procesuale pe care le crede de cuviinţă chiar împotriva voinţei titularului dreptului. Concluziile puse de procuror trebuie să fie conforme cu rolul său de apărător al interesului general, chiar şi în situaţia în care a pornit procesul civil. Iar dacă, pe parcursul soluţionării cauzei, procurorul ajunge la concluzia că acţiunea nu este întemeiată, el va trebui să renunţe la ea sau dacă titularul dreptului a cerut continuarea procesului, să pună concluzii în conformitate cu dispoziţiile legale.

3.1.            Participarea la judecata procesului civil

                   3.3.1.Consideraţii generale

Ce-a de-a doua formă de participare a procurorului la procesul civil, punerea de concluzii este reglementată de art. 45 alin. 3 C. proc. civ..

Potrivit art. 45 alin. 3 C. proc. civ., procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Participarea procurorului la activitatea de soluţionare a unui proces civil este, în princpiu, facultativă.

Legislaţia noastră cunoaşte, însă, şi cazuri în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie. De altfel, art. 45. alin. 4 C. proc. civ. prevede că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii”.

Referitor la această formă de participare a procurorului în procesul civil, în literatura de specialitate[1] s-a discutat dacă participarea procurorului ar putea fi determinată de instanţa de judecată. În doctrină[2] s-a exprimat opinia potrivit căreia procurorul nu ar avea posibilitatea să refuze participarea în acele procese în care este solicitat să intervină de către instanţa de judecată. Faţă de opinia exprimată, considerăm că în sistemul nostru legislativ sunt cunoscute doar două modalităţi de participare a procurorului la judecata procesului civil: participarea facultativă şi participarea obligatorie. Invitaţia adresată procurorului de către instanţă, nu poate avea un caracter obligatoriu, procurorul apreciind în mod liber în legătură cu cauzele în care este necesară participarea sa. În schimb, dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

                 3.3.2. Participarea facultativă a procurorului în procesul civil

Procurorul poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

În consecinţă, participarea facultativă a procurorului este posibilă şi cu ocazia judecării procesului în căile de atac iniţiate de părţi, chiar dacă nu a fost prezent la judecata în prima instanţă.

Instanţa nu poate cenzura aprecierea procurorului, acesta nefiind ţinut să justifice motivele care îl determină să particpe la un anumit proces şi nici părţile nu au posibilitatea să formuleze obiecţii cu privire la necesitatea participării procurorului în procesul respectiv. Părţile îl pot, însă, recuza, iar procurorul este obligat să se abţină să participe la judecată în astfel de cazuri.

În cazul participării facultative, procurorul nu este obligat să participe la întreaga activitate procesuală desfăşurată într-o cauză civilă concretă, el fiind în măsură să aprecieze asupra eventualei întreruperi sau reluări a activităţii sale în instanţă. De asemenea, nu este necesar ca unul şi acelaşi procuror să fie prezent la toate termenele de judecată, ci diversele acte de procedură în cadrul aceluiaşi proces civil, pot fi îndeplinite de mai mulţi procurori, fapt ce rezultă din trăsăturile Ministerului Public.

În calitatea sa de participant la procesul civil, procurorul poate formula cereri, invoca excepţii, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului şi, în finalul judecăţii, poate prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea legii.

Participarea procurorului în procesul civil creează, în principiu, obligaţii numai în sarcina instanţei de judecată, în sensul de a-i asigura procurorului normala participare în proces şi posibilitatea de a pune concluzii. Faţă de părţi, participarea procurorului nu determină modificări asupra sferei drepturilor şi obligaţiilor procesuale ce le revin. Părţile nu au obligaţia de a comunica procurorului copii de pe actele procedurale depuse în instanţă şi nici alte obligaţii similare ce există faţă de celelalte părţi.

În ipoteza în care pârâtul invocă unele pretenţii împotriva acţiunii reclamantului, procurorul le va combate în măsura în care sunt neîntemeiate. Când, însă, apărându-se împotriva acţiunii introduse de procuror, pârâtul invocă un drept propriu, formulând o cerere reconvenţională, situaţia procurorului este diferită, întrucât pretenţiile pârâtului vor privi nu pe procuror, ci pe titularul dreptului subiectiv material.

Atunci când procurorul constată că acţiunea sa a fost greşit introdusă sau că pretenţiile sunt neîntemeiate, el va fi obligat să abandoneze poziţia adoptată iniţial, renunţând la acţiune. În cazul în care cursul procesului va fi continuat prin insistenţele titularului dreptului subiectiv, procurorul va pune concluzii potrivit cu interesele stabilirii adevărului şi respectarea legii, chiar dacă ele vor fi în detrimentul titularului dreptului subiectiv în favoarea căruia procurorul iniţiase procesul.

În ce priveşte intervenţia procurorului în procesul civil, aceasta este posibilă doar în litigiile din categoria celor care pot fi iniţiate de procuror, potrivit art. 45 alin 1 C. proc. civ..

În practica judiciară s-a ridicat şi problema dacă procurorul poate uza de unele drepturi recunoscute numai titularului dreptului subiectiv, cum ar fi: modificarea cererii de chemare în judecată, renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv. Soluţia nu poate fi decât aceea că procurorului îi sunt recunoscute astfel de drepturi numai atunci când exercită el însuşi acţiunea civilă. În cazul participării numai la judecată, el va putea formula cereri, propune probe, invoca excepţii, inclusiv excepţia de neconstituţionalitate şi va putea pune concluzii în legătură cu obiectul procesului în cadrul juridic stabilit de părţi, potrivit principiului disponibilităţii.

Relativ la posibilitatea procurorului de a solicita instanţei de judecată continuarea judecăţii atunci când ambele părţi lipsesc la termenul acordat de instanţă sau la posibilitatea de a solicita redeschiderea procesului în cazul în care acesta a fost deja suspendat, opinăm că procurorul nu are aceste atribuţii, decât în situaţiile în care exercită, în condiţiile legii, acţiunea civilă.

Pe parcursul judecării procesului civil, activitatea desfăşurată de procuror este, în principal, materializată prin punerea de concluzii, atât înainte de a da cuvântul părţilor asupra fondului cauzei, cât şi cu ocazia dezbaterilor în fond. Aceste concluzii se pun de către procuror după ce au luat cuvântul toate celelalte părţi din proces.

Concluziile vor fi prezentate oral de procuror şi se vor referi atât la problemele ivite în timpul judecării procesului, cât şi la întregul proces, atunci când ele sunt puse cu ocazia dezbaterilor în fond. Procurorul poate depune şi concluzii scrise atunci când socoteşte că este cazul, dar el nu poate fi obligat la aceasta de către instanţă deoarece nu este parte în proces.

                 3.3.3. Participarea obligatorie a procurorului în procesul civil

Procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să se conformeze atunci când legea prevede expres că participarea sa şi punerea de concluzii sunt obligatorii (art. 45 alin. 4).

Această participare trebuie să se realizeze încă de la primul termen  de judecată, fiind o problemă de legală constituire a instanţei.

Greşita constituire a completului ca urmare a neparticipării obligatorii a procurorului poate fi invocată, în cursul procesului, pe cale de excepţie, iar dacă a fost pronunţată o hotărâre de primă instanţă, încălcarea regulilor privind participarea obligatorie a procurorului poate fi invocată pe calea apelului. În situaţia în care hotrârea este definitivă, greşita constituire a instanţei se poate invoca pe calea recursului, sancţiunea fiind casarea hotărârii pronunţate cu această neregularitate.

Dacă hotărârea este irevocabilă, nelegala constituire a instanţei se poate invoca pe calea unei contestaţii în anulare speciale, cu condiţia ca instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, să fi omis din greşeală să cerceteze motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., motiv prin intermediul căruia să se fi invocat în faţa instanţei de recurs nelegala constituire a instanţei.

Cu privire la participarea obligatorie a procurorului în procesul civil, regăsim această situaţie în următoarele cazuri:

-       punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954);

-       declararea dispariţiei şi a morţii pe cale judecătorească (art. 36-40 din Decretul nr. 32/1954);

-       anularea hotărârii declarative a morţii (art. 42 din Decretul nr. 32/1954);

-       rezolvarea cererii de înregistrare tardivă a naşterii, precum şi judecarea cererilor cu privire la anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (art. 21 alin. 2 şi art. 57 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă);

-       în materia încuviinţării, anulării şi desfacerii adopţiei (art. 63 alin. 1 din Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei);

-       declararea judecătorească a abandonului de copii (art. 74 alin. 4 coroborat cu art. 63 alin. 1 din Legea 273/2004);

-       soluţionarea cauzelor având ca obiect stabilirea măsurilor de protecţie specială a copilului (art. 125 alin.1 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului);

-       procedura de control a averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere (art 16 alin. 1 din Legea 115/1996);

-       soluţionarea cererii de expropriere (art. 23 alin. 1 din Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică);

-       judecarea recursului în interesul legii.

În toate situaţiile în care legea prevede obligativitatea participării procurorului la judecata pricinii civile, această obligaţie persistă şi pentru căile de atac ce se exercită în procesul respectiv.

3.4.            Exercitarea căilor de atac în procesul civil

3.4.1.      Consideraţii generale

Dreptul procurorului de a exercita căile de atac este consacrat în mod expres în codul de procedură civilă şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Prin intermediul acestei forme de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventă în practică, se urmăreşte remedierea tuturor greşelilor[3] ce s-au săvârşit în cadrul activităţii de distribuire a justiţiei, precum şi în vederea aplicării uniforme a legii pe întreg teritoriul ţării.

Procurorul poate exercita căile de atac împotriva tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate, singura condiţionare fiind aceea că exercitarea căilor de atac să se efectueze „în condiţiile prevăzute de lege”.

Dispoziţiile art. 45 alin. 5 C. proc. civ. nu aduc atingere principiului disponibilităţii, deoarece părţile pot şi în căile de atac exercitate de procuror să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, în sensul de a renunţa la dreptul subiectiv, de a achiesa la pretenţiile adversarului sau de a încheia o tranzacţie.

În temeiul prevederilor legale menţionate, procurorul poate să exercite toate căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă (apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii), dar şi căile de atac reglementate în acte normative speciale (plângere, contestaţie, reexaminare).

Exercitarea căilor de atac de către procuror nu este condiţionată de exercitarea acţiunii sau de intervenţia sa în proces[4].

În literatura de specialitate[5] a fost exprimată şi opinia potrivit căreia de lege ferenda, ar trebui preconizată o anumită restrângere a dreptului procurorului de a exercita căile de atac, pe motiv că o reglementare care recunoaşte un drept nelimitat de promovare a căilor de atac de către procuror ar putea conduce şi la un exerciţiu abuziv de drept. De aceea, se apreciază că exerciţiul căilor de atac de către procuror ar trebui să fie restrâns la acele împrejurări în care se constată nesocotirea unor norme de ordine publică.

Calea de atac exercitată de procuror poate privi orice hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi atacată, inclusiv încheierile de renunţare la judecată, hotărârile de expedient sau hotărârile de renunţare la dreptul subiectiv. Există, însă, şi hotărâri care nu sunt susceptibile de a fi atacate, ca de exemplu hotătârile pronunţate în materie de strămutare.

Actuala reglementare privind exercitarea căilor de atac de către procuror se justifică prin necesitatea salvgardării ordinii publice şi considerarea prestigiului justiţiei. Întreaga societate este interesată în apărarea ordinii şi disciplinii sociale, iar exercitarea căilor de atac de către procuror reprezintă unul din mijloacele eficiente de apărare a intereselor generale ale societăţii.

                3.4.2. Exercitarea căii ordinare de atac a apelului de către procuror

Apelul este calea de atac ordinară, suspensivă de executare, de reformare şi devolutivă. Potrivit art. 282 alin. 1 C. proc. civ, obiectul apelului îl constituie hotărârile date în primă instanţă, de către judecătorii şi tribunale, iar în conformitate cu art. 282 alin. 2 C. proc. civ., atât părţile, cât şi procurorul nu pot ataca cu apel încheierile premergătoare decât odată cu fondul, în afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. De altfel, odată ce procurorul a atacat cu apel o hotărâre, prin efectul art. 282 alin. 3, C. proc. civ. acest apel se socoteşte a fi făcut şi împotriva încheierilor premergătoare. În materie necontencioasă se pronunţă o încheiere împotriva căreia şi procurorul poate exercita apel.

În legătură cu subiectele apelului, acesta îi vizează, în principal, pe cei care au avut calitatea de parte la judecata în prima instanţă, indiferent de poziţia procesuală pe care au avut-o.

Cu toate acestea, legea acordă legitimare procesuală activă şi altor persoane sau organe, printre care şi procurorului, care poate exercita calea de atac a apelului împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti nedefinitive, indiferent de faptul că a participat sau nu la judecată, chiar şi atunci când nu este vorba de o hotărâre pronunţată într-o cerere circumscrisă vreuneia din situaţiile prevăzute de art. 45 alin. 1 C. proc. civ..

Un aspect particular al apelului exercitat de către procuror priveşte momentul de când începe să curgă termenul pentru promovarea acestei căi de atac. În această ipoteză, procurorul nu mai este asimilat cu părţile, aşa încât dreptul său constituţional de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti implică obligaţia de a examina din oficiu toate hotărârile pronunţate în cauzele judecate fără participarea sa.

În cauzele la judecarea cărora procurorul participă, instanţa are obligaţia să-i comunice hotărârea, aşa încât, potrivit art. 284 alin.4 C. proc. civ., pentru procuror termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii.

O altă trăsătură caracteristică a termenului de apel, atunci când se referă la procuror, este aceea că, în cazul procurorului, nu se poate concepe aplicarea cauzelor de întrerupere a curgerii termenului, prevăzute de art. 285 C. proc. civ..

În declararea şi motivarea apelului, procurorul va trebui să precizeze sub sancţiunea nulităţii, hotărârea care se atacă şi semnătura, iar, sub sancţiunea decăderii, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul şi dovezile invocate în susţinerea apelului.

Depunerea apelului se va face şi de către procuror, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Declarând apel în cauză, procurorul are datoria să participe la judecarea apelului declarat, absenţa acestuia, însă, neîmpiedicând instanţa de apel să procedeze la judecată. Instanţa de apel va putea dispune suspendarea judecăţii dacă părţile o cer sau dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la judecată şi nici una nu a cerut judecarea în lipsă.

În legătură cu participarea procurorului la judecarea apelului, acesta poate să susţină doar o parte din motivele formulate în scris sau poate să declare că retrage apelul declarat ori poate să ceară respingerea lui în cazul în care apreciază că motivele invocate sunt nefondate.

          3.4.3. Exercitarea căilor extraordinare de atac de către procuror

                    3.4.3.1.Recursul

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă şi, de regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege modificarea sau casarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de către un organ cu activitate jurisdicţională.

În ceea ce priveşte exercitarea de către procuror a atribuţiilor prevăzute de lege în faza de recurs, rămân, în esenţă, valabile observaţiile făcute în exeminarea rolului procurorului în exercitarea apelului, cu următoarele precizări:

-       recursul nu se poate exercita omisso medio, adică fără ca în prealabil să se fi exercitat calea ordinară de atac a apelului;

-       procurorul poate declara recurs şi împotriva hotărârilor care consfinţesc o înţelegere a părţilor, atunci când aceasta este nelegală, dar şi împotriva hotărârilor prin care se pune capăt litigiilor, indiferent că acestea reprezintă încheieri de renunţare la judecată sau că ele consfinţesc o învoială a părţilor, atunci când acestea sunt nelegale;

-       pentru procuror, termenul de recurs este cel de drept comun, adică de 15 zile, dacă legea nu dispune altfel şi el curge de la comunicare sau pronunţare, după cum a participat sau nu la judecată;

-       în cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă, comunicarea hotărârii pronunţate către procuror este obligatorie, iar termenul de recurs pentru acesta începe să curgă de la data comunicării;

-       pentru procuror există două termene în cazul în care nu a participat la judecată, şi anume unul pentru declararea recursului şi altul pentru motivare;

-       motivele de casare privesc atât părţile cât şi pe procuror;

-       în recurs, procurorul, ca şi părţile, nu pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor;

-       la judecarea procesului, procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul în care este parte principală sau recurent;

-       în recursul procurorului nu se poate înrăutăţii situaţia părţii în favoarea căreia acesta a exercitat calea de atac.

               3.4.3.2. Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin intermediul căreia, părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţie în anulare: contestaţia în anulare de drept comun şi contestaţia în anulare specială, deosebite prin motivele  prin care se pot exercita şi prin condiţiile de admisbilitate.

Procurorul poate promova ambele categorii de contestaţie în anulare, indiferent de faptul că a participat sau nu la judecarea cauzei în care s-a pronunţat hotărârea atacată.

În situaţia în care procurorul a participat la judecată, el poate invoca şi motive care privesc propria sa activitate procesuală.

În cazurile în care procurorul a participat doar la judecarea cauzelor civile sau chiar nu a figurat deloc în proces, el poate exercita contestaţia în anulare bazată pe motive care se referă, cum este şi firesc, numai la părţile în proces.

Procurorul va introduce contestaţia la instanţa a cărei hotărâre se atacă înainte de începerea executării şi pe tot timpul ei, până la efectuarea ultimului act de executare. În cazul hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe calea executării silite, contestaţia în anulare se poate introduce în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Procurorul va avea cuvântul primul, va putea cere suspendarea executării hotărârii fără a fi obligat să depună cauţiune şi va desfăşura toate activităţile procesuale ca parte principală în proces.

Împotriva hotărârii date într-o contestaţie în anulare, procurorul poate introduce calea de atac la care este supusă chiar hotărârea atacată, întrucât legiuitorul i-a conferit contestaţiei în anulare un caracter accesoriu în raport cu judecata în fond sau cu judecate în recurs.

                3.4.3.3.Revizuirea

Revizuirea este acea cale de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege.

Acţionând pe calea revizuirii, procurorul are toate obligaţiile şi drepturile pe care le au părţile în proces, mai puţin dreptul de a renunţa la judecată ori dreptul material subiectiv dedus judecăţii.

Procurorul are posibilitatea de a invoca, în principiu, toate motivele de revizuire prevăzute în art. 322 C. proc. civ..

Unele discuţii au apărut în legătură cu motivul de revizuire prevăzut de art. 322  pct. 4 C. proc. civ.. Întrucât în text sunt nominalizaţi numai judecătorul, martorul sau expertul, înseamnă că numai aceştia pot determina pronunţarea unei hotărâri greşite prin denaturarea adevărului, deoarece declaraţiile martorului şi expertiza sunt mijloace de probă, iar judecătorul este cel care stabileşte, prin hotărârea pe care o dă, starea de fapt.

Promovând revizuirea, procurorul va trebui să se conformeze prevederilor legale referitoare la motive, competenţa instanţei şi termenul de exercitare al acestei căi extraordinare de atac, întocmai ca şi părţile, întrucât legea nu conţine prevederi derogatorii în această materie.

3.4.4.       Exercitarea recursului în interesul legii

Raţiunea recursului în interesul legii rezidă în necesitatea asigurării unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării, căci existenţa unei jurisprudenţe neunitare în una şi aceeaşi materie aduce atingere autorităţii justiţiei. Soluţiile pronunţate în recursurile în interesul  legii nu au efect asupra hotărârilor deja pronunţate şi care au intrat în puterea lucrului judecat, motive care ne îndreptăţesc să considerăm că recursul în interesul legii nu reprezintă o veritabilă cale de atac.

Legitimarea procesuală activă aparţine numai procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta putând să acţioneze din propria iniţiativă sau la cererea ministrului justiţiei.

Pentru promovarea unui recurs în interesul legii trebuie îndeplinită şi o condiţie particulară şi anume aceea a existenţei unor probleme de drept care au primit o dezlegare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.

Deşi dispoziţiile Codului de procedură civilă nu prevăd, judecarea recursului în interesul legii se va face cu participarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

      Bibliografie:

1.      Emil Poenaru, Procurorul – parte în procesul civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

2.      Evelina Oprina, Participanţii la procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005.

[1] P. C. Pantea, Ministerul Public. Natura juridică şi atribuţiile sale în procesul civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 43

[2] V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 76

[3] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 330

[4] Gh. Voinea, Rolul procurorului în procesul civil, în revista „Dreptul”, nr. 9/1997, p. 73-78

[5] I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 135