Calitatea mediului in orasul Sannicolau Mare si calitatea vietii Categoria: Referat Geografie
Descriere: Întregul judeÅ£ se află sub influenÅ£a maselor de aer polare, continentale
ÅŸi maritime.Masele de aer continentale sunt frecvente din noiembrie
până în februarie ÅŸi ajung aici prin intermediul anticiclonului
siberian. În acest interval se face simÅ£ită ÅŸi influenÅ£a aerului polar
maritim, datorată ciclonilor din nordul Oceanului Atlantic... |
|
||
|
|
|||
|
1 CALITATEA MEDIULUI IN ORASUL SANNICOLAU MARE SI IMPACTUL ASUPRA VIETII SBIRCIOG OCTAVIA DANA CUPRINS Introducere…………………………………………………………………………………………….7 PARTEA ÎNTÂI CAPITOLUL I. CADRUL NATURAL AL ORAŞULUI SÂNNICOLAU MARE 1. AŞEZARE GEOGRAFICĂ ŞI SUPRAFŢĂ……………………………………………………. 9 2. CONDIŢII GEOLOGICE, LITOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE………………………….11 3. CLIMA……………………………………………………………………………………………….……….13 1.1 Presiunea atmosferică………………………………………………………………….14 1.2 Regimul termic…………………………………………………………………………16 1.2.1 Variaţia anuală a temperaturii aerului…………………………………………..16 1.2.2 Vartaţia anotimpuală a temperaturii aerului…………………………………….17 1.2.3 Temperaturile maxime şi minime absolute……………………………………..18 1.3 Precipitaţiile atmosferice……………………………………………………………….18 1.3.1 Numărul zilelor cu precipitaţii solide…………………………………………...20 1.4 Durata de strălucire a Soarelui………………………………………………………….20 1.5 Umezeala aerului………………………………………………………………………..22 1.5.1 Umezeala relativă medie anuală………………………………………………....22 1.5.2 Numărul mediu de zile cu umezeală…………………………………………….22 1.6 Regimul eolian………………………………………………………………………….23 1.6.1 Frecvenţa vântului pe direcţii principale………………………………………...23 1.6.2 Viteza medie lunară şi anuală a vântului………………………………………..24 1.6.3 Viteza medie a vântului pe anotimpuri………………………………………….25 1.6.4 Viteza maximă a vântului……………………………………………………….25 1.7 Nebulozitatea………………………………………………………………………..….25 1.8 Regimul termic al solului……………………………………………………………….26 4. HIDROGRAFIA………………………………………………………………………………….27 5. VEGETAŢIA…………………………………………………………………………………..…30 6. FAUNA………………………………………………………………………………………...…31 7. SOLURILE………………………………………………………………………………………..31 PARTEA A DOUA CAPITOLUL II. CONSIDERAŢII ASUPRA STĂRII DE CALITATE A FACTORILOR DE MEDIU ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE.................................................................................43 2.1 Surse de poluare a atmosferei în oraşul Sânnicolau Mare..........................................................44 2.1.1 Surse naturale....................................................................................................................44 2.1.2 Surse antropice...................................................................................................................45 2.1.2.1 Industria...........................................................................................................................45 2.1.2.2 Mijloace de transport..............................................................................................47 2.1.2.3 Instalaţii de încălzire................................................................................................48 2.1.2.4 Gospodărirea comunală............................................................................................49 2.1.2.5 Agricultura................................................................................................................50 2.2 Elementele poluante ale atmosferei.............................................................................................50 2.2.1 Poluarea fonică...................................................................................................................50 2.2.2 Poluarea cu pulberi.............................................................................................................52 2.2.2.1 Pulberi în suspensie..................................................................................................52 2.2.2.2 Pulberi sedimentabile...............................................................................................52 2.2.3 Gaze..................................................................................................................................53 2.3 Efectele poluării aerului asupra populaţiei................................................................................54 2.3.1 Zgomotul...........................................................................................................................55 2.3.2 Poluanţi cu acţiune iritantă ...............................................................................................56 2.3.3 Poluanţi cu acţiune asfixiantă............................................................................................57 2.3.4 Poluanţi cu acţiune alergizantă............................................................................................58 2.3.5. Poluanţi cu acţiune fibrozantă............................................................................................59 2.3.6 Poluanţi cu acţiune toxică sistemică....................................................................................59 2.3.7 Acţiunea complexă a poluanţilor atmosferici.......................................................................59 2.4 Sistemul de monitorizare a protecţiei aerului în oraşul Sânnicolau Mare....................................60 Controlul poluării emisiilor.................................................................................................................61 CAPITOLUL III. STAREA DE CALITATE A APELOR ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE..63 3.1 Poluarea apelor.............................................................................................................................63 3.1.1 Poluarea naturală.................................................................................................................63 3.1.2 Poluarea antropică...............................................................................................................64 3.2 Surse de poluare a apelor.............................................................................................................65 3.2.1 Surse permanente de poluare.................................................................................................65 3.2.2 Surse de poluare accidentală.................................................................................................65 3.3 Calitatea apei în oraşul Sânnicolau Mare.....................................................................................65 3.4 Impactul apelor poluate asupra omului.......................................................................................70 3.4.1 Patologia hidrică...................................................................................................................70 3.4.1.1 Patologia hidrică infecţioasă.......................................................................................71 3.4.1.2 Patologia hidrică neinfecţioasă...................................................................................74 3.4.2 Excesele şi carenţele de elemente chimice............................................................................74 3.4.2.1 Carenţa de iod şi distrofia endemică tireopată...........................................................74 3.4.2.2 Carenţa de fluor şi caria dentară.................................................................................74 3.4.2.3 Excesul de nitraţi şi methemoglobinemia...................................................................75 3.4.2.4 Micro şi macroelementele şi bolile cardiovasculare....................................................75 3.4.2.5 Mineralizarea apei şi bolile renale...............................................................................76 3.5 Impactul apelor poluate asupra biosistemelor acvatice...............................................................76 3.5.1 Impurităţi neputrescibile......................................................................................................76 3.5.2 Impurităţi putrescibile..........................................................................................................77 3.6 Impactul apelor poluate asupra solului.........................................................................................77 3.6.1 Degradarea solului sub influenţa apei..................................................................................77 3.7 Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice. Legile protecţiei mediuluI.......................................77 CAPITOLUL IV. STAREA DE CALITATE A SOLURILOR ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE.................................................................................................................................................79 4.1 Surse de poluare a solului.............................................................................................................80 4.1.1 Poluarea biologică.................................................................................................................81 4.1.1.1 Calea de transmitere om-sol-om..................................................................................82 4.1.1.2 Calea de transmitere animal-sol-om............................................................................82 4.1.1.3 Calea de transmitere sol-om..........................................................................................82 4.1.2 Poluarea chimică...................................................................................................................83 4.2 Solul- Depoluator........................................................................................................................83 4.3 Activitatea de monitorizare a calităţii solului în România..........................................................84 CAPITOLUL V. GESTIONAREA DEŞEURILOR..........................................................................86 5.1 Clasificarea deşeurilor.................................................................................................................86 5.2 Efectul deşeurilor asupra calităţii factorilor de mediu.................................................................86 5.3 Colectarea, transportul şi depozitarea deşeurilor.........................................................................87 5.3.1 Tehnici şi metode de colectare.............................................................................................88 5.3.2 Tehnici şi metode de transport.............................................................................................88 5.3.3 Tehnici şi metode de depozitare...........................................................................................88 5.3.3.1 Criterii de amenajare şi exploatare a rampelor de gunoi orăşeneşti..........................89 5.4 Gospodărirea deşeurilor în oraşul Sânnicolau Mare....................................................................90 CAPITOLUL VI. ASPECTE PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI.................................................93 6.1 Funcţionalitatea spaţiilor verzi.....................................................................................................94 6.1.1 Funcţia sanitară......................................................................................................................94 6.1.2 Funcţia recreativă..................................................................................................................95 6.2 Amenajarea spaţiilor verzi............................................................................................................95 6.2.1 Amenajarea spaţiilor verzi industriale..................................................................................96 6.2.2 Amenajarea spaţiilor verzi de pe lângă diverse instituţii......................................................96 6.2.3 Amenajarea spaţiilor verzi pe lângă spital............................................................................96 6.2.4 Amenajarea pădurilor – parcuri............................................................................................97 6.2.5 Amenajarea spaţiilor verzi aferente ansamblurilor de locuit.................................................97 6.2.6 Amenajarea scuarurilor.........................................................................................................97 6.2.7 Amenajarea spaţiilor verzi de pe străzi.................................................................................98 6.2.8 Alegerea speciilor lemnoase pentru spatiile verzi.................................................................98 6.3 Clasificarea spaţiilor verzi............................................................................................................99 6.4 Spaţiile verzi din cadrul oraşului Sânnicolau Mare.....................................................................99 Concluzii...........................................................................................................................................103 Bibliografie........................................................................................................................................105 INTRODUCERE De ani de zile, întreaga populaţie a lumii îsi pune tot mai des aceleaşi întrebări: Se află omenirea într-un stadiu de moarte lentă? Se pune problema unei degradări a mediului înconjurător? Sunt resursele naturale, atât de indispensabile vieţii, pe cale de dispariţie? Începe aerul să devină impropriu vieţii? Ce se va întâmpla cu urmaşii noştri? Vor fi ei condamnaţi să trăiască într-un mediu în care condiţiile optime de viaţă se degradează treptat? Aceste întrebări sunt adresate atât de oamenii de stiinţă, cât şi de oamenii de rând.Pentru geografi, protejarea şi conservarea mediului înconjurător constituie o preocupare permanentă. Degradarea treptată a mediului înconjurător la nivelul întregii planete se datoreză în special actiunii omului, care din necesitatea de a-şi îmbunătăţii condiţiile de viaţă, duce la deteriorarea cadrului natural. Elaborarea acestei lucrări se datorează în principal necesităţii de a scoate în evidenţă efectele negative ce pot avea repercursiuni asupra locuitorilor în cazul poluării mediului în care aceştia trăiesc. În vederea efectuării acestui studiu, am ales oraşul Sânnicolau Mare, un oraş de talie mică, cu un număr de aproximativ 14 000 de locuitori, aşezat din punct de vedere geografic în apropierea graniţei cu Ungaria şi Serbia. Prin lucrarea pe care am realizat-o, am încercat să scot la lumină problema caliăţii mediului, privită din perspectiva poluării aerului, a apei şi a solului, cu urmări asupra vieţii atât din punct de vedere medical, cât şi social. Lucrarea este structurată în două părţi, care prezintă într-o succesiune logică aspectele temei abordate. Prima parte prezintă cadrul natural al oraşului Sânnicolau Mare, unde au fost efectuate cercetările care constituie subiectul acestei lucrări. Partea a doua, prezintă starea de calitate a atmosferei, a apelor, a solurilor, precum şi aspecte ale protejării mediului în Sânnicolau Mare. Sunt prezentate principalele surse şi factori de poluare, elementele poluante. efectele poluării asupra populaţiei şi sistemul de monitorizare a activităţii de protecţie a mediului. La baza întocmirii acestei lucrări am folosit date statistice oferite de: Primăria Oraşului Sânnicolau Mare, Spitalul Oraşului Sânnicolau Mare, Staţia Meteorologică Timişoara, SC GOSAN SRL, Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice Timişoara, cărora le mulţumesc pentru sprijinul acordat. Doresc să-i mulţumesc coordonatorului ştiinţific, domnului profesor universitar doctor, Gheorghe Ianoş, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui proiect şi nu în ultimul rând doresc să adresez mulţumiri întregii Catedre de Geografie din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, pentru cei patru ani de zile în care mi-au îndrumat paşii pe culmile Geografiei. CAPITOLUL I CADRUL NATURAL AL ORAŞULUI SÂNNICOLAU MARE 1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ SI SUPRAFAŢA Localitatea Sânnicolau Mare este cel mai vestic oraş al României şi al judeţului Timiş. Este situat în sud-estul Câmpiei Panonice, în nord-vestul Banatului si a judeţului Timis, in Câmpia Mureşului Inferior, pe râul Aranca, un vechi braţ al râului Mureş. Este localizat la 90 m altitudine, la 63 km nord-vest de Municipiul Timişoara, la 25 km de graniţa cu Ungaria şi la 19 km de frontiera cu Serbia(Ghinea,2000). Pe aceast areal, din cele mai vechi timpuri au existat condiţii naturale prielnice şi o configuraţie a terenului adecvata desfăşurării activiţătii umane, situată pe vechiul drum european Timişoara – Viena, localitatea a devenit un centru nodal important pentru zona central vestică a României. Aşezarea sa îi conferă un potenţial natural bogat, fiind la 5 km de Lunca şi râul Mureş. Poziţia geografică este marcată de întretăierea paralelei de 46°04’46’’ latitudine nordică cu meridianul de 20°37’41’’ longitudine estică, aflându-se în fusul orar al Europei Centrale. Din punct de vedere geomorfologic, oraşul este plasat în Câmpia Mureşului, care este o forma tipică de subsidenţa fluvio-lacustră, cu văi puţin adânci, cu numeroase albii părăsite, rezultate în urma regularizării cursurilor de apă şi a desecării, cu o altitudine cuprinsă între 80 şi 85m. Partea nordică este situată în fosta luncă a Mureşului, iar partea de sud în fosta luncă a vechiului pârâu Aranca, astăzi regularizat şi canalizat. Aşezarea apare menţionată prima oară în 1247 în Diploma Ioaniţilor, apoi este consemnată în 1256 şi în 1334 cu numele de Sanctus Michael. Denumirea actuală datează din secolul al XVIII- lea odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice în Banat. În 1241 localitatea suferă mari pagube provocate de invazia tătarilor. În august 1552, cetatea de aici a fost ocupată de turci, iar întreg Banatul intră sub stăpânire habsburgică. În 1752 în această zonă au fost colonizate numeroase familii germane.Este declarat oraş în 1950(Ghinea.D, 2000). Oraşul este unicat în istoria universală, când în plină conflagraţie mondială (al II- lea război mondial), o comună germană se uneşte cu o comună românească prin Decret lege 495/26.06.1942, formând oraşul cel mai vestic al României, oraşul Sânnicolau Mare. Sânnicolau Mare se întinde pe o suprafaţă de 13.483 ha, deţinând 1.55% din suprafaţa judeţului Timiş, dintre care 12.380 ha. reprezintă terenul agricol. Zonele agricole ale oraşului au o suprafaţă de 12.717 de ha, din care, teren arabil 10.696 ha, păşune 1.687 ha, fâneţe 48 ha, livezi 354 şi vii 12 ha. Hotarul oraşului se învecinează la est cu hotarul comunei Saravale (la 7 km), la sud cu hotarul comunei Tomnatic (la 12 km distanţă), în sud-vest cu hotarul satului Nerău (comuna Teremia Mare, la 13 km distanţă), în vest (la 12 km distanţă) cu hotarul comunei Dudeştii Vechi, iar la nord- vest (la 6 km distanţă) cu hotarul comunei Cenad. Localitatea se află la 35 km de punctul cel mai vestic al ţarii, borna TRIPLEX CONFINIUM, borna de frontieră ce marchează graniţa între cele trei state: România, Serbia şi Ungaria. Oraşul are un număr de 112 străzi, cu o lungime de 60,85 km, dispuse perpendicular unele pe altele. Lungimea oraşului este de 4 km, iar lăţimea de 3,3 km. Sânnicolau Mare se înscrie în categoria oraşelor de rangul III (conform L.489/04.07.2001), cu o populaţie de 14.644 locuitori, cu un număr de 13 naţionalităţi, cu un potenţial economic dezvoltat, bazat pe investiţii străine de peste 150 milioane dolari, cu un buget anual de peste 95 miliarde lei vechi. Într-un clasament al celor 174 oraşe sub 25.000 locuitori, Sânnicolau Mare se înscrie între primele 3 oraşe. 2. CONDIŢII GEOLOGICE, LITOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE Bazinul Aranca face parte din punct de vedere geologic din Depresiunea Panonică formată prin scufundarea masivului hercinic care se întindea între Carpaţii Meridionali şi Dinarici. Geografic, face parte din unitatea de relief ,”Câmpia Tisei” ce s-a format prin colmatarea Lacului Panonic. Fiind o câmpie de acumulare are la bază sedimente ale mărilor terţiare, peste care s-au depus sedimente ale Lacului Panonic, iar mai târziu aluvunile râurilor, îndeosebi cele ale Mureşului. Fundamentul, constituit din şisturi cristaline şi roci eruptive, este fragmentat în mai multe locuri de mişcările epirogenetice la care a fost supus. Depozitele terţiare se caracterizează litologic prin predominarea sedimentelor marno-argiloase (miocene) şi celor nisipoase (pliocene). Ca subdiviziune, apare Câmpia Mureşului ce se desfăşoară la nord şi la sud de râul Mureş şi prezintă două sectoare. În cadrul acestei câmpii apare, ca subunitate, Câmpia Aranca. Din punct de vedere geologic, Câmpia Aranca are ca bază un fundament carpatic cristalin acoperit de o cuvertură sedimentară, deasupra cărora au fost depuse materiale fluviatile de cele mai diverse tipuri (nisipuri, pietrişuri, mâluri). Pe acestea apar nisipurile dunificate şi rocile lutoargiloase, ultimele conducând la stagnarea apelor meteorice. În urma forărilor fântânilor arteziene pe teritoriul oraşului, la adâncimi de până la aproximativ 300 m, s-a constatat că straturile sunt formate din alternanţe de argilă vânătă, argilă galbenă şi nisip. Morfologic reprezintă o câmpie joasă subsidentă, de luncă şi de divagare, care se continuă către sud-vest cu lunca Mureşului, în amonte de Periam. De la acest punct, Mureşul şi unele braţe ale sale au baleiat spre sud-vest, vest şi nord-vest, rămânând până azi ca urmă distinctă, Pârâul Aranca (Posea,1997). Câmpia Aranca este situată în partea cea mai de vest a ţării, între râul Mureş şi Câmpia loessică a Jimboliei, fiind cea mai nouă şi cea mai joasă câmpie mureşană . Teritoriul este amplasat în Câmpia Mureşlui, care este formă tipică de subsidenţă fluvio-lacustră, cu văi puţin adânci, cu albii părăsite rezultate în urma regularizării cursurilor de apă şi a desecării, cu altitudini cuprinse între 80 şi 85 m. Partea de nord este situată în fosta luncă a Mureşului iar partea de sud în fosta luncă a Pârăului Aranca, astăzi regularizat şi canalizat. În fapt acest perimetrul se află la sud de Mureş, la contactul a trei subunităţi : Lunca Mureşului, care este cea mai tânără formaţiune de relief, aflată în extremitatea nordică a arealului, prezentând lăţimni reduse, de la câteva zeci până la câteva sute de metri. Relieful caracteristic este reprezentat de grinduri cu zone depresionare, cu văi părăsite, slab estompate, chiar dacă în prezent, o parte din luncă a fost scoasă de sub influenţa inundaţiilor prin lucrări de îndiguire Câmpia joasă Aranca, are o pantă foarte redusă, fapt care a determinat meandrarea foarte puternică a râului şi părăsirea albiilor, ori crearea de alte cursuri cu noi sedimentări. Varietatea formelor de relief (alternanţă de grinduri, belciuge, privaluri, popine, microdepresiuni presărate cu martori de eroziune din vechea câmpie formată pe materiale loessoide), este mai mare pe traiectul curgerii vechilor văi. . Limita de nord include Lunca Mureşului, de la nord de Periam în aval, iar limita de sud-est trece printre râurile Aranca şi Galaţca, urmărind o mică diferenţă de nivel, pe curba de 90 metri, începând de la Sânpetru Mare, pe la vest de Tomnatic şi nord de Teremia Mică Câmpia Aranca este o câmpie joasă, subsidentă, de luncă şi de divagare, în formă de con, cu punctul de inserţie pe cota de 90° al Mureşului, la nord de Periam . Altitudinea dominantă a câmpiei este de 80-85 m, pe unele grinduri urcând la 90 m, iar la ieşirea Pârâului Aranca din ţară coboară la 77 m. Panta câmpiei este de circa 0,30‰, adică aproape de orizontală. Datorită acestui fapt apar microforme de tipul albiilor şi meandrelor părăsite, canale de drenaj, grinduri fluviatile şi movile antropice (Posea,1997). Monotonia câmpiei este întreruptă pe alocuri de mici movile antropice de aproximativ 3-5 metri numite de localnici gomile.’’(Munteanu,I.,Munteanu,R.,1998,pag7) Cea mai importantă resursă naturală este apa geotermală. 3. CLIMA Oraşul Sânnicolau Mare se încadrează în condiţiile climatului temperat – continental, ca o consecinţă a poziţiei geografice faţă de principalele componente ale circulaţiei generale a atmosferei, la care se adaugă diversitatea condiţiilor naturale. Întregul judeţ se află sub influenţa maselor de aer polare, continentale şi maritime.Masele de aer continentale sunt frecvente din noiembrie până în februarie şi ajung aici prin intermediul anticiclonului siberian. În acest interval se face simţită şi influenţa aerului polar maritim, datorată ciclonilor din nordul Oceanului Atlantic. În unele ierni, aerul polar maritim determină o umezeală pronunţată şi zăpezi abundente. La acestea se adaugă invaziile aerului dinspre Marea Mediterană (ciclonii mediteraneeni), care produc creşteri bruşte ale temperaturii aerului şi dezgheţ general. Primăvara, teritoriul judeţului este dominat de prezenţa aerului temperat oceanic, care determină cantităţi bogate de precipitaţii. În perioada iulie-septembrie, frecvenţă mare au masele de aer tropical care determină un indice mai mare de ariditate.Toamna are loc, din nou, o predominare a maselor de aer polar maritim, favorizând o uşoară creştere a cantităţii de precipitaţii (Munteanu,1998). Tipul topoclimatic Sânnicolau Mare se caracterizează printr-un climat apropiat de cel stepic, cu temperaturi medii anuale de 10°C şi cu un ridicat număr de zile tropicale (40 zile). Cantitatea medie de precipitaţii este redusă (544,3mm), iar numărul zilelor cu ploaie mic (<11 zile). Repartiţia precipitaţiilor indică valori foarte reduse (sub 77mm) în intervalul septembrie-octombrie, sub 210mm în intervalul noiembrie-martie şi sub 210mm în intervalul mai-iulie. Indicele hidrotermic este cel mai redus în toate cele patru momente caracteristice : k1< 2,75 ; k2<2 ; k3<1,75 ; k4<1,25. Toate aceste caracteristici termice şi pluviometrice, în dezacord cu valorile generale pentru câmpia joasă s-au răsfrânt asupra covorului vegetal şi a învelişului de sol. 3.1 Presiunea atmosferică. Presiunea atmosferică se defineşte prin forţa (greutatea) cu care aerul apasă pe unitatea de suprafaţă. Nu este o mărime constantă. Prezintă variaţii în plan orizontal şi vertical. Presiunea aerului scade în raport cu înălţimea, deoarece se micşorează greutatea coloanei de aer. La staţia meteorologică Sânnicolau Mare, situată în Câmpia tabulară a Mureşului, la o altitudine de 85 m, pentru analiza acestui parametru meteorologic, s-au efectuat calcule pe un interval de 20 ani (1984-2003). Analiza valorilor din tabel, scoate în evidenţă o medie multianuală de 1006,9 mb., caracteristică ţinuturilor joase cu altitudini sub 100 m. Media anuală cu valoarea cea mai mare de 1008,9 mb., a fost semnalată în anul 1989 şi cea mai mică, de 1005,9 mb., în anii 1996 şi 1999. În privinţa mediilor lunare multianuale, se constată în luna ianuarie, cea mai mare valoare, de 1011,3 mb, şi în luna aprilie cea mai mică valoare, de 1002,9 mb. În condiţiile predominării unui regim anticiclonic în sezonul rece, când activează anticiclonii termici continentali puternic dezvoltaţi (siberian şi est-european) şi a căror dorsale se prelungesc peste Europa de Sud-Est, se înregistrează cele mai ridicate valori ale presiunii atmosferice. Astfel, valoarea maximă absolută s-a produs la data de 05.01.1993. În situaţia în care se intensifică activitatea ciclonilor oceanici sau mediteraneeni, se produc cele mai coborâte valori ale presiunii atmosferice. Aşa se explică producerea valorii minime absolute de 964,7 mb în data de 26.02.1989. 3.2 Regimul termic. Temperatura aerului reprezintă un parametru meteorologic foarte important pentru caracterizarea şi încadrarea unei regiuni într-un anume tip climatic, alături de importanţa acordată precipitaţiilor atmosferice. Oscilaţiile anuale ale temperaturii sunt condiţionate de variaţiile anuale ale intensităţii solare şi ale radiaţiei terestre, în strânsă dependenţă de latitudinea locului. Variaţiile temporare pot fi periodice (diurne şi anuale) şi neperiodice, sau întâmplătoare. Variaţiile în spaţiu se manifestă atât pe orizontală, cât şi pe verticală. O caracteristică a variaţiei diurne a temperaturii aerului este amplitudinea termică zilnică, adică diferenţa dintre cea mai mică şi cea mai mare valoare a temperaturiilor celor 24 de ore. Amplitudinea termică diurnă este mai mare vara, când insolaţia este mai puternică şi înălţimea Soarelui este mai ridicată şi este mai mică iarna, datorită insolaţiei mai reduse şi înălţimii mai mici a Soarelui. 3.2.1 Variaţia anuală a temperaturii aerului. Pentru analiza acestui element s-au folosit datele din intervalul 1961- 2002 (42 ani), perioadă pentru care există şir complet de date. În mersul anual al temperaturii aerului se constată o valoare maximă vara şi una minimă iarna, care se produc cu întârziere faţă de momentul solstiţiului emisferei respective datorită inerţiei termice. La staţia meteorologică Sânnicolau Mare s-a calculat pentru intervalul analizat o medie multianuală de 10,7°C. Valoarea cea mai ridicată, de 12,6°C, s-a înregistrat în anul 2000, considerat unul dintre cei mai calzi ani din ultimul secol. Anii deosebit de reci au fost : 1980 (9,5°C) şi 1985 (9,5°C), remarcaţi la mai multe staţii meteorologice analizate. Analiza valorilor extreme diurne, permit o caracterizare a zilelor şi nopţilor respective din punct de vedere termic. Analiza valorilor de mai sus, scoate în evidenţă medii negative doar în luna ianuarie (-15°C), considerată luna cea mai rece. De asemenea se constată valori care depăşesc 21,0°C în lunile iulie (21,4°C), şi august (21,1°C). La această staţie, amplitudinea medie anuală este de 22,9°C, valoare relativ mare, specifică ţinuturilor joase de câmpie. 3.2.2 Variaţia anotimpuală a temperaturii aerului. Primăvara, anotimp de tranziţie, se caracterizează printr-o medie multianuală de 11°C, valoare care confirmă caracterul moderat al climatului bănăţean. Cea mai caldă primăvară în Sânnicolau Mare a fost cea a anului 2000, (13,0°C) si cea mai rece s-a înregistrat în anul 1987, (8,3°C). Vara, anotimpul cel mai cald, are o valoare medie de 20,7°C. Veri deosebit de calde s-au înregistrat în anii: 1992 (22,9°C), 2000 (22,7°C), 1994 (22,4°C), 2002 (22,3°C), dar au fost şi veri mai răcoroase în anii: 1984 (19,0°C), 1976 (19,1°C), şi 1969 (19,4°C). Pentru anotimpul de tranziţie, toamna, s-a calculat o medie multianuală de 11°C, aceeaşi ca şi în celălalt anotimp de tranziţie, aceasta presupune prezenţa toamnelor blânde în arealul studiat. Iarna, anotimpul cel mai rece, are o medie multianuală de -0,1°C, cu valori foarte scăzute în anii: 1964 (-5,3°C), 1985 (-4,9°C) şi 1996 (-4,4°C), dar şi cu valori mai ridicate în anii: 1998 (3,0°C), 2001 (19,7°C) şi 1994 (2,3°C) 3.2.3 Temperaturile maxime şi minime absolute. Temperaturile maxime absolute se înregistrează în condiţii de regim anticiclonic, în care predomină timpul senin şi secetos, determinat de invazii ale aerului tropical. Temperatura maximă absolută anuală a fost de 39,0°C, produsă în ziua de 21.08.2000, considerat un an foarte călduros şi secetos. Valorile minime absolute de temperatură se produc în situaţii sinoptice de regim anticiclonic, de obicei când dorsalele anticiclonilor est-european şi siberian, se extind peste Europa Centrală sau de Sud-Est. Temperatura minimă absolută anuală s-a înregistrat la data de 31.01.1987, când mercurul termometrului a coborât până la -29,4°C. Amplitudinea extremă absolută, calculată la staţia meteorologică Sânnicolau Mare (1961-2002), este de 69,2°C, valoare ridicată, specifică ţinuturilor de câmpie. În concluzie, analiza regimului termic la staţia meteorologică Sânnicolau Mare, scoate în evidenţă caracterul moderat al climatului temperat - continental cu influenţe oceanice şi submediteraneene, fapt confirmat de valorile medii lunare şi anuale, precum şi de valorile maxime şi minime. 3.3 Precipitaţiile atmosferice. Precipitaţiile atmosferice reprezintă un element meteorologic foarte important în caracterizarea climatică a unei regiuni, o verigă însemnată a circulaţiei apei în natură, cu implicaţii deosebite în anumite activităţi, în principal în agricultură. În funcţie de factorii genetici, cantităţiile medii de precipitaţii sunt repartizate neuniform în spaţiu, fiind condiţionate de altitudine şi de formele de relief. Pentru analiza acestui parametru meteorologic, s-au efectuat calcule pe un şir de date înregistrate în intervalul 1958 - 2002 (45 ani). Continentalismul arealului studiat se manifestă printr-o repartiţie neuniformă a precipitaţiilor pe parcursul anului, cu cantităţi suficiente, care permit menţinerea umidităţtii în sol, influenţele circulatiilor vestice şi tropicale contribuind la menţinerea unui climat moderat, mai umed. Analiza cantităţilor medii lunare scoate în evidenţă o scădere a valorilor din luna ianuarie pâna în martie, după care cresc progresiv şi ating maxima în luna iunie, apoi scad până în noiembrie, când se constată o uşoară creştere. Cantitatea medie anuală calculată pe un interval de 45 de ani, indică o valoare de 527,2 mm, caracteristică ţinuturilor de câmpie, şi reprezintă cea mai mică valoare din Banat, situaţie datorată poziţiei staţiei meteorologice în nord-vestul acestuia. Repartiţia cantităţiilor de precipitaţii evidenţiază valorile cele mai mari vara, cu o medie de 179,0 mm, reprezentând un procent de 34,1% din totalul anual, situaţie care se datorează intensificării activităţii ciclonice din Atlanticul de Nord sau din bazinul Mării Mediteraneene, precum şi procesele termodinamice locale, care iau amploare în acest timp. 3.3.1 Numărul zilelor cu precipitaţii solide. Precipitaţiile solide reprezintă ninsoarea, aversa de ninsoare, lapoviţa, granulele de gheaţă, zăpada grăunţoasă. Acestea se înregistreaza numai în sezonul rece. La staţia meteorologică Sânnicolau Mare, se constată că data medie a primei ninsori este 28 noiembrie, şi a ultimei ninsori, 08 martie, iar intervalul posibil cu ninsoare este de 100 de zile. Durata medie a primului strat de zăpadă este 13 decembrie şi a ultimului strat de zăpadă este 24 februarie, cu o durată medie a stratului de zăpadă de 73 de zile. 3.4 Durata de strălucire a Soarelui. Durata de strălucira a Soarelui reprezintă un interval de timp în cursul unei zile în care astrul a astrălucit pe bolta cerului. Observaţiile asupra duratei de strălucire constau din determinarea numărului de ore în cursul cărora Soarele a luminat platforma meteorologică şi împrejurimile acesteia. Durata de strălucire a Soarelui depinde de mai mulţi factori : Nebulozitate, latitudine, anotimpuri şi altitudine. Pentru analiza acestiu parametru la staţia meteorologică Sânnicolau Mare, s-au efectuat calcule pe un interval de 20 de ani (1979-1987, 1993-2003). Fiind situată în partea de vest a Câmpiei Timişului, valoarea medie anuală a duratei de strălucire a Soarelui la această staţie depăşeşte 2200 ore. Analiza datelor din tabel evidenţiază o medie multianuală de 2227,4 ore. În iulie, se constată cea mai mare medie lunară, 301,8 ore, iar în luna decembrie cea mai mica, 61,4 ore. 3.5 Umezeala aerului. Umiditaea atmosferică este unul dintre parametrii meteorologici cu un rol esenţial în viaţa plantelor, condiţionând în mare măsură procesul de transpiraţie al acestora. Pentru studiul umidităţii aerului la staţia meteorologică Sânnicolau Mare, s-au efectuat calcule referitoare la umezeala relativă pe un interval de 20 ani (1980-1999). 3.5.1 Umezeala relativă medie anuală. Datorită circulaţiei vestice, care determină o frecvenţă mai mare a maselor de aer umede, sau a circulaţiei tropicale din sud-vest, se constată valori mai ridicate ale umezelii aerului, ce depăşesc frecvent 80% şi uneori 90%. Analiza datelor de umezeală scoate în evidenţă o medie anuală de 82%, valoare caracteristică ţinuturilor de câmpie din vestul Banatului. În timpul zilei, maxima de umezeală se înregistrează dimineaţa, iar minima în jurul orei 14. În regiunile de câmpie, valorile medii lunare cele mai mari se realizează în lunile ianuarie şi decembrie, iar cea mai mică în luna august. 3.5.2 Numărul mediu de zile cu umezeală. Analiza numărului de zile cu diferite caracteristici ale umezelii relative, poate conduce la o caracterizare a tipului de vreme uscată sau umedă. Valorile umezelii relative de cel puţin 30% caracterizează condiţiile de uscăciune ale atmosferei, a atins la această staţie un număr de doar 2 zile anual. La pragul de umezeală de cel puţin 80% la ora 13, s-a calculat un număr mediu anual de 116 zile. În concluzie, valorile în general mai ridicate ale umezelii relative din vestul ţării, confirmă existenţa unui climat moderat, mai umed, ca urmare a influenţelor oceanice. 3.6 Regimul eolian. Factorii care determină frecvenţa, viteza şi durata vântului sunt legaţi de circulaţia generală a atmosferei, căreia i se suprapune sistemul circulaţiei locale. Principalii centri barici care influenţează oraşul Sânnicolau Mare sunt : ciclonii nord-atlantici, ciclonii mediteraneeni şi anticiclonul Azorelor. Atât direcţia, cât şi viteza vântului depind de mărimea şi sensul gradientului baric orizontal, dat de sistemele barice care traversează sau staţionează deasupra regiunii. Vânturile de vest, predominante în zona temperată, în stratul de frecare, suferă modificări atât sub aspectul direcţiei, cât şi a vitezei, în funcţie de anotimp sau de condiţiile locale. 3.6.1 Frecvenţa vântului pe direcţiile principale. Analiza frecvenţei vântului în intervalul 1961-2002, scoate în evidenţă o predominare a direcţilor : sud (15,5%), sud - est (13,8%), şi nord-vest (11,3%). În consecinţă, circulaţia tropicală şi vestică influenţează arealul studiat, fară a întâmpina obstacole majore. Calmul atmosferic la această staţie are o frecvenţă mică, de 21,5%, confirmând lipsa obstacolelor majore care să influenţeze mişcarea maselor de aer. 3.6.2 Viteza medie lunară şi anuală a vântului. Analiza mediilor lunare ale vitezei vântului la Sânnicolau Mare, scoate în evidenţă valori în general mai mari, în comparaţie cu staţiile învecinate, depaşind 3 m/s în mai multe luni. Media anuală este de 2,4 m/s, în general ridicată faţă de celelalte staţii din vecinătate. Tabelul 10. Valori medii lunare şi anuale ale vitezei vântului (m/s) la Sânnicolau Mare (1980-1999) Lunile I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anuale (m/s) 2,7 3,0 3,2 3,2 3,0 2,6 2,5 2,2 2,3 2,7 2,6 2,8 2,7 3.6.3. Viteza medie a vântului pe anotimpuri. Viteza medie a vântului prezintă o creştere de la începutul iernii şi primăvara, şi o scădere vare şi la începutul toamnei. Primăvara s-a calculat o medie pe anotimp de 3,1 m/s, valoarea cea mai mare din anotimpuri. Vara se caracterizează printr-o medie de 2,4 m/s, cea mai mică medie pe anotimpuri. Toamna, vântul începe să se intensifice, atingând medii de la 2,3 m/s la 2,6 m/s, iar pe anotimp s-a calculat o medie de 2,5m/s. Iarna, viteza medie pe anotimp este de 2,8 m/s, valoare relativ mare, cu valori lunare care oscilează între 2,7 m/s şi 3,0 m/s. 3.6.4 Viteza maximă a vântului. La staţia meteorologică Sânnicolau Mare, viteza maximă a vântului a depăşit frecvent 10 m/s, mai rar 20 m/s şi nu a atins 25 m/s. În concluzie, deşi valorile medii lunare sunt relativ mari, totuşi viteza maximă a vântului nu a depăşit 25 m/s. 3.7 Nebulozitatea Nebulozitatea este direct dependentă de particularităţiile circulaţiei generale a atmosferei şi ale suprafeţei active, determinând la rândul ei, regimul tuturor elementelor climatice. La staţia meteorologică Sânnicolau Mare, pentru analiza acestui parametru climatic s-au efectuat calcule pe un interval de 20 ani (1980-1999) La câmpie, mebulozitatea este determinată de circulaţia generală a atmosferei şi influenţată de condiţiile locale legate de convecţia termică. Sub influenţa diferitelor sisteme barice, care traversează sau staţionează deasupra arealului studiat, nebulozitatea înregistrează un mers anual cu valori maxime şi minime. În sezonul rece se înregistrează cele mai ridicate valori, astfel, maximul nebulozităţii, cu o medie de 7,4 zecimi, este semnalat în luna decembrie. Minimul nebulozităţii se produce în luna august, pentru care s-a calculat o medie de 3,8 zecimi. Analiza datelor din tabel scoate în evidenţă o valoare medie anuală a nebulozităţii totale de 5,5 zecimi, caracteristică ţinuturilor de câmpie din vestul Banatului. 3.8 Regimul termic al solului. Temperatura solului constituie unul dintre factorii care exercită o puternică influenţă asupra diferitelor procese şi fenomene care au loc în sol. Prin regim termic al solului se înţelege procesul care are loc în straturile superioare ale solului, unde radiaţia solară este absorbită, transformată în căldură şi reflectată către atmosferă. Procesele de încălzire şi răcire ale solului depind de mai mulţi factori, între care cei mai importanţi sunt: conductivitatea termică şi căldura specifică. Datorită proprietăţii care o are scoarţa terestră de a distribui energia calorică, ea poate fi numită suprafaţă activă. La staţia meteorologică Sânnicolau Mare, pentru analiza acestui parametru meteorologic, s-au efectuat calcule pe un interval de 20 ani (1984-2003). Variaţia temperaturii solului depinde în mare măsură de gradul de umectare, de tasarea sau afânarea solului, de natura vegetaţiei care acoperă solul, precum şi de prezenţa stratului de zăpada pe suprafaţa sa. În caracterizarea regimului termic al solului, se are în vedere şi analiza numărului de zile cu temperaturi mai mici de 0°C. Numărul mediu anual cu valori egale sau mai mici de 0°C la staţia meteorologică Sânnicolau Mare este de 116 zile. Cele mai multe zile (135) s-au înregistrat în anul 1993, şi cele mai puţine (90) în anul 2002. În concluzie, regimul termic al solului urmăreşte în general regimul termic al aerului, cu valorile cele mai ridicate în luna iulie şi cele mai coborâte în luna ianuarie. 4. HIDROGRAFIA Singura arteră hidrografică ce străbate oraşul Sânnicolau Mare este Pârâul Aranca. Acesta izvorăşte din lunca Mureşului (de la Felnac) şi se varsă în Tisa. Bazinul hidrografic al acestui sistem se suprapune peste cursurile parazitare, vechi, ale Mureşului (holocene), care înainte de îndiguire erau inundate la ape mari. Complexul Aranca se află şi azi sub influenţa apelor mari ale Mureşului, dar legatura se realizează hidraulic, pe cale subterană. Izvoarele Arancăi se află lângă Felnac, de unde porneşte şi digul de pe partea stângă a Mureşului. Cursul lui principal traversează frontiera cu Serbia şi se varsă în Tisa la sud de Senta, la Pade. Sistemul său dreneaă teritoriul pe ţării noastre o suprafaţă de 1016km², iar cursul său principal are o lungime de 108 km până la frontieră (Ujvari,1972). Pe teritoriul oraşului, Pârâul Aranca are o lungime de 10 km şi 532 m, o lăţime care variază între 6 şi 16 m şi o adâncime cuprinsă între 1 – 3 m. Panta este de 0,1-0,15 m, cu diferenţa de nivel între intrare şi ieşire din teritoriul localităţii de 2,5 m. Viteza apei este de 0,8-1,2 m/s, iar debitul maxim este de 2,5 m/s. Pârâul Aranca trece prin mijlocul oraşului Sânnicolau Mare şi a fost canalizat începând cu anul 1888 după inundaţiile din primăvara aceluiaşi an. Începând cu anii 1887-1894 s-a construit sistemul hidrotehnic Aranca ce cuprinde şi suprafeţele teritoriale ale oraşului pentru a deservi o suprafaţă de 98,4 km². Sistemul a funcţionat până în anul 1919 când bazinul Aranca a fost dezmembrat prin actuala frontieră. Bazinul hidrografic al Pârâului Aranca se prezintă ca o adevărată zonă de divagare, puternic aluvionată, părăsită însă de afluxul unor ape de inundaţie de mare amploare (Ujvari,1972). Pe marea majoritate a suprafeţei sale, apele freatice sunt la adâncimi de 0-2 m ; gleisolurile ocupă 316,6 km² din suprafaţa bazinului, aluviosolurile mai mult sau mai slab solficate 78 km², iar cernoziomurile dezvoltate pe popinele loessoide, abia 318 km². În partea dreaptă a cursului, apele freatice din bazinul hidrografic Aranca, au variaţii accentuat influenţate de variaţile de nivel ale apelor Mureşului. Nivelele apelor freatice în câmpia înaltă se găsesc între 2-5 m, iar în lunca Mureşului şi câmpia joasă a Arancăi între 1-5 m, în funcţie de microrelief. Apeşe freatice au un grad de mineralizare scăzut, de regulă sunt slab sălcii cu predominarea ionilor biocarbonatici şi calcici. Variaţia nivelelor freatice este relativ mică, dar în ultimii ani apare o tendinţă generală de coborâre. În anii cu precipitaţii bogate, în timpul iernii, sistemul poate fi inundat şi de apele interioare. În 1942 în bazinul Aranca a fost inundată o suprafaţă de 500 km², iar în 1932, 300 km². Aceste inundaţii însă, s-au produs şi din cauza cantităţii mici de apă, care a putut fi trecută prin stăvilarele înguste de la frontieră (Ujvari,1972) În urma proiectului din 1932, după inundaţiile din acelaşi an, s-a trecut la amenajarea canalului Aranca în colaborare cu ţara vecină, Serbia. Între anii 1932-1954 au existat preocupări pentru o mai bună folosire a sistemului şi abia începând cu anul 1954 s-a început, propriu-zis, executarea lucrărilor în amonte şi aval de oraş, finalizate spre sfârşitul anilor 1986. Acest canal avea în trecut ca scop evacuarea apei din terenurile inundate, fiind lărgit şi adâncit în anii 1959 şi 1960. Canalul Aranca are legătură cu râul Mureş prin două canale reversibile, pe fiecare fiind amplasate câte o staţie de pompare. Existenţa acestora a dat posibilitatea de irigare a culturilor, de eliminare a apelor abundente de suprafaţă şi au dus la o compartimentare a terenului, favorizând organizarea şi aplicarea celor mai noi tehnologii agrotehnice de prelucrare a pământului şi obţinerea unor recolte bogate. Alimentarea canalului cu apă se face din precipitaţii, izvoare de apa subterană şi din ape arteziene . Întreaga suprafaţă a oraşului şi chiar a împrejurimilor este apărată împotriva inundaţiilor, generate de râul Mureş prin digul ce însoţeşte râul, având o siguranţă de cel puţin 1m faţă de apele maxime ale Mureşului . Râul Mureş străbate judeţul Timiş prin partea sa nordică, pe o lungime de 42 km de la Periam Port până la Cenad, fiind îndiguit pe întreaga sa lungime. La sud de Mureş, de la nord-est către sud-vest curge Aranca, pe o lungime totală de 104 km, din care 65 km în cuprinsul judeţului Timiş. Râul Aranca are un curs domol şi se suprapune peste un vechi curs al Mureşului . Râul Mureş izvoreşte din Munţii Hăşmaşul Mare, străbate Podişul Târnavelor, Defileul Topliţa – Deda, trece prin dreapta Munţilor Apuseni, coboară în depresiunea Alba Iulia, trece apoi printre Munţii Zărandului şi Dealurile Lipovei, intră în Câmpia Vestică la Lipova, trece prin oraşul Arad, formează apoi frontieră cu Ungaria şi se varsă în Tisa pe teritoriul Ungariei. Are o lungime de 756 km. În vremuri îndepărtate, era o cale navigabilă ce transporta lemnul, sarea, piatra de pavaj şi alte produse din centrul Transilvaniei spre Occident, fiind a doua cale comercială, de-a lungul văii Mureşului. La ora actuală nu mai este navigabil. Acesta are limitrofe hotarele localităţilor Sânpetru Mare, Saravale, Sannicolau Mare şi Cenad, iar pe teritoriul maghiar, localităţile Apattfalva şi Cenadul Maghiar. Canalul Silvia este un canal construit în cadrul sistemului hidrotehnic, fiind un canal principal de distribuţie a apei pompate de la staţia de pompare de pe râul Mureş, borna PP55. Are o lungime de 2,7 km, cu o lăţime de 25 – 30 m. şi o adâncime de 3 – 5 m. Este străbătut de două poduri din ciment cu o lungime de 20 m, lăţime de 6 m, înălţime de 6 m şi o greutate maximă admisă de 30 t. Celalalte canale principale şi secundare de pe teritoriul oraşului, sunt de dimensiuni reduse, şi fac parte din Sistemul Hidrotehnic Sannicolau Mare, din Sistemul Hidrotehnic Aranca. 5. VEGETAŢIA Fiind situat în Câmpia Aranca, oraşul Sânnicolau Mare adăposteşte elemente de floră similare cu cele ale întregii Câmpii de Vest, (în Banat există circa 21.000 de specii, reprezentând 2/3 din flora ţării). Activităţiile umane au produs modificări majore în fizionomia covorului vegetal, prin extinderea terenurilor agricole şi diminuarea vegetaţiei naturale. În lunca Aranca apar terenuri agricole, dar şi pajişti mezofile cu: iarba câmpului (Agrostis tenuis), coada vulpii (Alopecurus pratensis), firuţa ( Poa pratensis), păiuşul de livadă (Festuca pratensis), specii de trifoi (Trifolium pratensis), lucernă sălbatică (Medicago arabica), iar dintre arbori: salcia ( Salix alba), plopul ( Populus nigra). Hotarul oraşului Sânnicolau Mare se poate încadra, ca tip de vegetaţie, la stepă şi silvostepă, cu păduri de stejar. În zona de stepă, stratul ierbos este constituit din toporaşi (Viola odorata), viorele ( Scila bifolia), ghiocei (Galanthus nivalis). Structura floristică a silvostepei cuprinde stejar penduculat (Quercus robur), stejar pufos (Quercus pubescens), plopul alb (Populus alba). În cadrul pădurii de stejar apar, pe lângă stejar şi specii ca ulmul (Ulmus minor ) şi frasinul (Fraxinus angustifolia). În zona oraşului Sânnicolau Mare sunt numeroase specii endemice ce ocupă un areal foarte restrâns: laleaua (Tulipa gesneriana), creasta cocoşului (Celosia cristata), muşcată curgătoare (Pelargonium peltatum), begonie (Begonia semperflorens), crizantema (Chrysanthemum indicum), vârdoage ( Tagetes patula) În parcurile oraşului se mai întâlnesc şi specii străine precum Ginkgo biloba, originar din China, iar dintre speciile de conifere apare tisa (Taxus bacata) 6. FAUNA Fauna este de tip central european cu elemente submediteraneene, cu pătrunderi şi amestec de specii venite din nordul, sudul şi vestul ţării. Asociaţiile faunistice sunt specifice silvostepei şi pădurii de stejar. Fauna stepei şi silvostepei se caracterizează prin prezenţa rozătoarelor precum popândăul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), iepurele de câmp (Lepus europaeus), iar dintre păsări: turturica (Streptopelia turtur), privighetoarea (Luscina megarhznchos), prepeliţa (Coturnix coturnix) şi potârnichea (Perdix perdix). În lunca Aranca şi în mlaştinile din jurul oraşului trăiesc numeroase specii de raţe sălbatice, gâşte, stârci între care ţigănuşul (Plegadis falcinellus), buhaiul de baltă (Bombina bombina), iar dintre animalele cu blană preţioasă apare vidra (Lutra lutra). Fauna de pădure e reprezentată prin căprioară , vulpe, iepure iar dintre păsări sunt aceleaşi prezente şi în stepă şi silvostepă. Fauna piscicolă prezentă în canalul Aranca şi în Mureş cuprinde somnul pitic (Silurus glanis), crapul (Cyprinus caprio), ştiuca (Esox lucius), carasul (Carassius auratus gibelio), ţiparul (Angiullo) şi obleţul ( Alburnus alburnus). 7. SOLURILE Solurile sunt corelate cu roca, clima şi vegetaţia şi sunt foarte variate. Solurile din cadrul zonei Aranca prezintă mai multe caractere comune : toate solurile au aceeaşi rocă mamă la bază – aluviunile şi cu mici excepţii loessul pe terenurile mai ridicate; toate solurile actuale se găsesc într-un stadiu de evoluţie medie şi conţin un procent ridicat de săruri uşor solubile . În funcţie de aceste caractere şi de formele geomorfologice, solurile se împart în două grupe : hidromorfe de luncă şi solurile antomorfe. Solurile din cadrul luncilor şi a câmpiilor joase sunt formate exclusiv pe aluviuni şi au evoluat sub influenţa directă a apei freatice. În cadrul acestei grupe se deosebesc mai multe tipuri genetice de soluri.aluviosolurile ce ocupă o suprafaţă de 3.800 ha şi se află în imediata apropiere a văilor Aranca şi Galaţca ;gleiosolurile ocupă suprafeţe destul de mari în perimetrul cadastral al localităţii, mai ales în Lunca Mureşului şi a canalului Aranca. Se întâlnesc mai ales gleiosolurile cernice şi molice şi alcalizate. Salsodisolurile sunt prezente prin soloneţuri şi diferite subtipuri aflate în diferite stadii de sodizare. Solurile antomorfe şi antohidromorfe sunt situate înspre nord-est, spre Variaş. În cadrul acestei grupe apar mai multe subtipuri genetice . Din punct de vedere agricol, aluviosolurile, sunt soluri uşor de lucrat şi foarte productive, în afară de cele salinizate şi cele excesiv afectate de apa freatică. Influenţa şi acţiunea în timp a factorilor pedogenetici (relief, rocă, climă, hidrologie,), ca şi intervenţia omului prin importantele lucrări hidroameliorative începute cu mai bine de 200 ani în urmă, au determinat existenta unei cuverturi de sol de o accentuată complexitate şi diversitate. Dominante sunt următoarele tipuri de soluri : 1. Cernoziomuri calcarice, 1-18 (tipice, gleizate, sărăturate): 37% 2. Cernoziomuri cambice, 19-24 (gleizate, vermice, sărăturate): 5% 3. Eutricambiosoluri, 25-43 (molice, gleizate, sărăturate): 16 % 4. Gleiosoluri, 44-63: 5% 5. Soloneţuri, 64-74 (gleizate, sărăturate): 8 % 6. Aluviosoluri, 74-84 (molice, gleizate sărăturate): 8% 7. Asociaţii de vertosoluri, cernoziomuri şi soloneţuri 701-720: 20% (Ţăranu şi Luca,2002) Terenul agricol al oraşului se constituie din următoarele folosinţe: arabil: 10.768.0 ha, păşuni 11701 ha, vii 3,3 ha şi livezi387,3 ha. Referitor la încadrarea în clase de calitate (fertilitate), categoria de folosinţă “arabil”, a terenurilor agricole se prezintă astfel: cl. I 480,6 ha (3,9%), cl. a-II-a 6132,0 ha (49,5%), cl. a-III-a 4355,0 ha (35,2%), cl. a-IV-a 1060,0 ha (8,6%), cl a-V-a 350,7 ha (2,8%). Factorii limitativi care grevează asupra calităţii pământului în această zonă sunt dimensionaţi de fenomenul de sărăturare severă-moderată (salinizare 0,15% din suprafaţă şi alcalizare 0,29%) şi sărăturare redusă (salinizare 7,09%şi alcalizare 18,13%) de conţinutul redus în humus (7.27%), de textura argiloasă (moderată 20.22% şi redusă 45.69%) şi de tasare (severă 11,39%, moderată 10,43%, redusă 52,63%). Ameliorarea şi valorificarea potentialului productiv al pământului se poate realiza în condiţiile abordării integrate a măsurilor hidroameliorative cu cele agropedoameliorative şi culturale curente care vor viza asigurarea unui regim aerohidric în sol la parametri optimi de funcţionalitate, cât şi prin introducerea de noi sisteme tehnologice de conservare şi de adaptare a tehnologiilor culturale curente la specificul condiţiilor pedoclimatice (soiuri, hibrizi ). Fertilitatea naturală a solului a constituit un factor de atractivitate în procesul de formare şi constituire a comunităţii pe această vatră. Din timpurile străvechi, pământul în această zonă a fost fertil, asigurând atât hrana oamenilor şi a animalelor, cât şi comercializarea produselor, fie prelucrate, fie ca materie primă. Legenda detaliată a cartogramei unităţiilor de teren din Sânnicolau Mare. 1.01 Cernoziom gleizat slab, alcalizat în adâncime cu alcalizare slabă sub 100 km, extrem de profund pe materiale loessoide. 2.01 Cernoziom alcalizat, freatic umed, alcalizat slab, cu alcalizare slabă între 50-100 cm, semicarbonatic slab, extrem de profund pe materiale loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 3.01 Cernoziom alcalizat, freatic umed, alcalizat slab (cu alcalizare moderată) între 50-100 cm, semicarbonatic slab, extrem de profund, pe materiale loessoide mijlocii, lut nisipos mijlociu. 4.01 Cernoziom salinizat, gleizat puternic, salinizat slab (slab între20-50 cm), semicarbonatic, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate, lut mediu/ lut nisipos fin. 5.01 Cernoziom alcalizat, slab gleizat, salinizat în adâncime (slab sub 100 cm), alcalizat slab (slab între 20-50 cm), carbonatic, extrem de profund pe depozite loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 6.01 Cernoziom alcalizat, gleizat slab, alcalizat slab (slab între 50-100 cm), semicarbonatic slab, extrem de profund, pe materiale parentale tristratificate mijlocii, lut median/ lut nisipos argilos. 7.01 Cernoziom alcalizat, gleizat slab, salinizat în adâncime (slab sub 100 cm), alcalizat slab (între 50-100 cm), carbonatic moderat, extrem de profund, pe depozite loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 8.01 Cernoziom sărăturat, freatic umed, salinizat slab (slab între 20-50 cm), alcalizat slab (puternic între 50-100 cm), carbonatic slab, extrem de profund, pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 9.01 Cernoziom sărăturat, freatic umed, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 0-20 cm), carbonatic slab, extrem de profund pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 10.01 Cernoziom sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între 20-50 cm), alcalizat slab (slab între 20-50 cm), slab carbonatic, extrem de profund, pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă (vertic). 11.01 Cernoziom sărăturat, gleizat slab, salinizat slab (slab între 0-20 cm), alcalizat slab (slab între 0-20 cm), slab carbonatic, extrem de profund, pe depozite loessoide fine, lutoargilos mediu/ lutoargilos mediu. 12.01 Cernoziom sărăturat, slab gleizat, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), carbonatic slab, pe depozite loessoide fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 13.01 Cernoziom sărăturat, slab gleizat, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (puternic între 50-100 cm), carbonatic slab, pe depozite loessoide fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 14.01 Crenoziom sărăturat, gleizat slab, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (puternic între 50-100 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe depozite loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 15.01 Cernoziom sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între 20-50 cm), alcalizat slab (slab între 0-20 cm), semicarbonatic slab, extrem de profund, pe materiale parentale tristratificate mijlocii fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 16.01 Cernoziom sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab moderat între 20-50 cm), semicarbonatic slab, extrem de profund, pe depozite loessoide mijlocii, lut mediu7 lut argilos mediu. 17.01 Cernoziom sărăturat, gleizat moderat, slab salinizat (slab între 50-100 cm), slab alcalizat (moderat între 50-100 cm), moderat semicarbonatic, extrem de profund pe depozite loessoide mijlocii, lut argilos mediu/ lut mediu. 18.01 Cernoziom sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (moderat între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100cm), slab semicarbonatic, extrem de profund, pe depozite loessoide fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 19.01 Cernoziom cambic, gleizat moderat, alcalizat în adâncime ( slab sub 100 cm), slab levigat, extrem de profund pe depozite loessoide mijlocii, lut argilos mediu/ lut mediu. 20.01 Cernoziom cambic vermic, necarbonatic, extrem de profund, pe nisipuri grosiere, lut nisipos mijlociu/ lut nisipos mijlociu. 21.01 Cernoziom cambic vermic, gleizat slab, alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe depozite loessoide mijlocii, lut nisipos argilos/ lut nisipos argilos. 22.01 Cernoziom cambic vermic, gleizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), levigat slab, extrem de profund pe depozite loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 23.01 Cernoziom cambic, sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat moderat (foarte puternic între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund, pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 24.01 Cernoziom cambic sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos mediu, lut argilos prăfos. 25.01 Eutricambosol, gleizat slab, slab levigat, extrem de profund, pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 26.01 Eutricambosol, gleizat puternic, slab levigat, extrem de profund, pe luturi mijlocii fine, lut argilos mediu/ lut mediu. 27.01 Eutricambosol, gleizat puternic, slab levigat, extrem de profund, pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 28.01 Eutricambosol, gleizat puternic, alcaliazat în adâncime, slab sub 100 cm, slab levigat, extrem de profund pe materiale parentale tristratificate, lut argilos prăfos/ lut argilos mediu. 29.01 Eutricambosol, salinizat, gleizat slab, salinizat slab (slab între 50-100 cm), levigat slab, extrem de profund, pe materiale parentale tristratificate, lut mediu/ lut nisipos fin. 30.01 Eutricambosol, sărăturat, cu sol îngropat la adâncime moderată (între 76-100 cm), gleizat slab, salinizat slab (slab între 50-100 cm),alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund, pe materiale parentale bistratificate mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 31.01 Eutricambosol, sărăturat, cu sol îngropat la adâncime mică (între 50-75 cm), gleizat moderat, salinizat slab ( slab între 20-50 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 32.01 Eutricambosol, alcalizat, moderat gleizat, alcalizat slab (slab între 20-50 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 33.01 Eutricambosol, alcalizat, gleizat moderat, pseudogleizat moderat, alcalizat slab (slab între 20-50 cm), moderat levigat, extrem de profund pe luturi mijlocii, lut argilos mediu/ lut mediu. 34.01 Eutricambosol, alcalizat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe materiale tristratificate mijlocii, lut argilos mediu/ lut mediu. 35.01 Eutricambosol, alcalizat, gleizat moderat, slab pseudogleizat, alcalizat slab (slab între 50-100cm), slab levigat, extrem de profund, pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 36.01 Eutricambosol, alcalizat, cu sol îngropat la adâncime mică (între 50-75 cm), moderat gleizat, alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund, pe luturi fine, lut argilos prăfos/ lut argilos prăfos. 37.01 Eutricambosol,sărăturat, moderat gleizat, salinizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi mjlocii, lut mediu/ lut argilos mediu. 38.01 Eutricambosol, sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat moderat (foarte puternic între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, lut argilos mediu/ argilo lutos. 39.01 Eutricambosol, sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (slab în primii 20 cm), slab levigat, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate fine, lut argilos mediu/ lut argilo prăfos. 40.01 Eutricambosol, sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab între 50-100 cm9, alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 41.01 Eutricambosol, vertic, alcalizat, gleizat moderat, salinizat în adâncime (slab sub 100 cm), alcalizat slab (puternic între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 42.01 Eutricambosol, sărăturat, puternic gleizat, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi fine , lut argilos mediu7 lut argilos mediu. 43.01 Eutricambosol, gleizat puternic, pseudogleizat moderat, moderat levigat, pe materiale parentale polistratificate, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 44.01 Gleiosol cermic, alcalizat, gleizat foarte puternic, alcalizat slab (slab între 50-100 cm9, slab levigat, extrem de profund pe argile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 45.01 Gleiosol cermic, sărăturat, gleizat foarte puternic, salinizat slab (slab între 0-20 cm), alcalizat slab (slab între 0-20 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 46.01 Gleiosol alcalizat, foarte puternic gleizat, alcalizat slab (slab între 20-50 cm), slab carbinatic, extrem de profund pe materiale parentale polistratificate mijlocii, lut nisipos argilos/ lut argilos mediu. 47.01 Gleiosol molic-alcalizat, foarte puternic gleizat, alcalizat slab (slab între 20-50 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 48.01 Gleiosol molic, alcalizat, gleizat foarte puternic, alcalizat slab (slab între 0-20 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 49.01 Gleiosol cambic, alcalizat, foarte puternic gleizat, alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 50.01 Gleiosol molic cambic, foarte puternic gleizat, moderat pseudogleizat, moderat levigat, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 51.01 Gleiosol sărăturat, foarte puternic gleizat, puternic pseudogleizat, alcalinizat slab (între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat pe argile gonflate foarte fine, argilă lutoasă/ argilă medie. 52.01 Gleiosol sărăturat, foarte puternic gleizat, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), moderat levigat, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 53.01 Gleiosol sărăturat, foarte puternic gleizat,puternic pseudogleizat,salinizat slab (intre 50-100 cm), alcalizat moderat (foarte puternic între 50-100 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe materiale parentale tristratificate, lut mediu/ lut argilos mediu (vertic9. 54.01 Gleiosol sărăturat, gleizat foarte puternic, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat moderat (foarte puternic între 50-100 cm), slab semicarbonatic, extrem de profund pe argile gonflate foarte fine, lut argilos mediu/ argilă lutoasă (vertic). 55.01 Gleiosol sărăturat, foarte puternic gleizat, salinizat slab (moderat între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab decarbonatic, extrem de profund pe argile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 56.01 Gleiosol mlăştinos, alcalizat, excesiv gleizat, alcalizat slab (slab între 20-50 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate, grosiere, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos grosier. 57.01 Soloneţ salinizat, gleizat puternic, salinizat slab (între 0-20 cm), alcalizat foarte puternic (foarte puternic între 0-20 cm), moderat carbonatic, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 58.01 Soloneţ salinizat cu crustă, puternic gleizat, moderat salinizat (între 0-20 cm), alcalizat foarte puternic (foarte puternic între 0-20 cm), moderat carbonatic, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate, lut argilos mediu/ argilă lutoasă. 59.01 Soloneţ salinizat cu B la adâncime mică (B între 2-6 cm), gleizat puternic, salinizat puternic, puternic (între 0-20 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate, lut mediu/ lut argilos mediu. 60.01 Soloneţ salinizat, cu B la adâncime mare (B între 15-25 cm), gleizat puternic, pseudogleizat puternic, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat puternic (foarte puternic între 20-50 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu. 61.01 Soloneţ salinizat, cu B la adâncime mare (B între 15-25 cm), gleizat puternic, pseudogleizat puternic, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat foarte puternic (foarte puternic între 0-20 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe materiale parentale tristratificate, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 62. 01 Soloneţ salinizat, cu B la adâncime foarte mare (B mai mare de 25 cm), gleizat puternic, salinizat slab (slab între 20-50 cm), alcalizat puternic (puternic între 0-20 cm), semicarbonatic, extrem de profund pe luturi fine, lut nisipos argilos/ lut argilos mediu. 63.01 Soloneţ molic, salinizat, cu B la adâncime foarte mare (B mai mare de 25 cm), gleizat puternic, pseudogleizat puternic, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat puternic (foarte puternic între 20-50 cm), decarbonatat, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu. 64.01 Vertosol gleizat puternic, moderat levigat, extrem de profund, pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 65.01 Vertosol sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între 0-20 cm), alcalizat puternic (foarte puternic între 20-50 cm), slab carbonatic, extrem de profund, pe argile gonflabile foarte fine, nisipuri, argilă, lut/ argilă lutoasă. 66.01 Vertosol sărăturat, moderat gleizat, salinizat slab (slab între 20-50 cm), alcalizat slab (slab între 20-50 cm), semicarbonatic slab, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 67.01 Vertosol sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între 20-50 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 68.01 Vertosol sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (moderat între 50-100 cm), alcalizat moderat (puternic între 20-50 cm), decarbonatat slab, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă medie. 69.01 Vertosol sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab între 20-50 cm), alcalizat moderat (foarte puternic între 50-100 cm), moderat levigat, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 70.01 Vertosol sărăturat, gleizat puternic, pseudogleizat moderat, salinizat slab (slab între 20-50 cm), alcalizat puternic (puternic între 0-20 cm), slab semicarbonatic, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate foarte fine, argilă lutoasă/ argilă medie. 71.01 Vertosol sărăturat, puternic gleizat, slab salinizat (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 20 -50 cm), moderat levigat, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 72.01 Vertosol sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 73.01 Vertosol sărăturat, puternic gleizat, slab salinizat (slab între 50-100 cm), slab alcalizat (puternic între 50-100 cm), slab semicarbonatic, extrem de profund, pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă medie. 74.01 Vertosol sărăturat, cu sol îngropat la adâncime mică (50-75 cm), gleizat puternic, pseudogleizat moderat, salinizat slab (moderat între 50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă. 75.01 Aluviosol gleizat slab, slab carbonatic, extrem de profund pe depozite fluviatile grosiere, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos grosier. 76.01 Aluviosol, gleizat slab, slab semicarbonatic, extrem de profund, pe depozite fluviatile grosiere, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos grosier. 77.01 Aluviosol alcalizat, freatic umed, slab alcalizat (slab între 20-50 cm), slab levigat, extrem de profund, pe depozite fluviatile grosiere, lut mediu/ nisip lutos grosier. 78.01 Aluviosol molic, gleizat slab, alcalizat în adâncime (moderat sub 100 cm), slab semicarbonatic, extrem de profund, pe depozite fluviatile mijlocii, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos mijlociu. 79.01 Aluviosol molic gleizat, gleizat moderat, cu alcalizare în adâncime (moderată sub 100 cm), slab levigat, extrem de profund, pe depozite fluviatile mijlocii, lut mediu/ lut nisipos argilos. 80.01 Aluviosol molic alcalizat, slab gleizat, slab alcalizat (slab între 50-100 cm), slab semicarbonatic, extrem de profund, pe depozite fluviatile mijlocii, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos mijlociu. 81.01 Aluviosol molic alcalizat, gleizat moderat, alcalizat slab (slab înte 50-100 cm), semicarbonatic slab, extrem de profund pe depozite fluviatile mijlocii, lut mediu/ lut nisipos fin. 82.01 Aluviosol molic, alcalizat, puternic gleizat, moderat alcalizat (puternic între 50-100 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe depozite fluviatile mijlocii, lut nisipos fin/ lut mediu. 83.01 Aluviosol sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe depozite fluviatile mijlocii, lut nisipos mijlociu/ lut nisipos mijlociu. 84.01 Aluviosol sărăturat cu sodiu, săpat la adâncimi mici, între 50-75 cm, gleizat slab, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe depozite fluviatile mijlocii, lut mediu/ nisip lutos mijlociu. PARTEA A DOUA CONSIDERAŢII ASUPRA STĂRII DE CALITATE A FACTORILOR DE MEDIU ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE Calitatea mediului înconjurător reprezintă un factor de bază al desfăşurării vieţii umane. Factorii de mediu pot influenţa pozitiv sau negativ ,în mod direct sau indirect, viaţa oamenilor. Ca urmare, omul a încercat mereu să creeze condiţii cât mai favorabile pentru viaţă şi pentru a-şi satisface diversele nevoi materiale şi spirituale. În natură există un echilibru ecologic, un raport relativ stabil, creat în decursul timpului, între diferitele grupe de plante, animale şi microorganisme, între acestea şi condiţiile mediului în care trăiesc (Răuţă şi Cârstea,1979). Activităţile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toţi factorii de mediu. De aceea aceste activităţi trebuie controlate şi dirijate, pentru a se reduce la minim impactul asupra mediului. În oraşe, aerul este încărcat cu impurităţi, particule de praf de diferire dimensiuni şi gaze toxice. Toate acestea, odată introduse şi fixate în organism, provoacă diferite tulburări, mai mult sau mai puţin grave (Preda şi Palade,1973). Factorii de risc sunt influenţaţi şi de condiţiile sociale, nivelul de cultură, ansamblul sistemului social, de modul în care individul înţelege să-şi ducă viaţa şi sa-şi îngrijească sănătatea (Barnea şi Barnea,1989). În România, preocupări pentru protecţia mediului înconjurător se impun cu mult înaintea altor ţări, fiind gândite într-o serie de legi privind: ocrotirea naturii (1964), inspecţia sanitară de stat (1965), protecţia surselor de apă potabilă (1967), gospodărirea apelor (1972 şi 1974), normele de igienă în spaţiile industriale, normele de calitate a aerului atmosferic în centrele populate, etc. În anul 1973 a luat fiinţă în România ”Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător”. Astfel, protecţia mediului înconjurător a devenit una din principalele probleme ale contemporanităţii, ca urmare a nevoii de eliminare şi chiar de anulare a efectelor negative pe care dezvoltarea societăţii le exercită asupra cadrului natural. În judeţul Timiş şi în Municipiul Timişoara, protecţia şi conservarea mediului înconjurător se realizează prin colaborare între Subcomisia Monumentelor Naturii Timişoara, Filiala Timişoara a R.A. a Apelor Române, Direcţia Silvică Timişoara, Direcţia Judeţeană de Urbanism şi de Organizare a Teritoriului, Centrul de Igienă şi Sănătate Publică Timişoara- laboratorul de Protecţia Mediului Ambiant, etc. CAPITOLUL II STAREA DE CALITATE A MEDIULUI ATMOSFERIC ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE Impurificarea atmosferei este o problemă deosebit de actuală şi controversată, care preocupă atât organizaţiile sociale şi conducătorii de state, cât şi mase largi ale cetăţenilor simpli. Prin poluarea aerului se înţelege prezenţa unor substanţe străine de compoziţia sa naturală sau variaţia importantă a componenţilor (dioxidul de carbon) şi care pot produce direct sau indirect alterarea sănătăţii omului (Vlaicu,1996). Importanţa polării aerului şi a protecţiei atmosferice se datorează numeroaselor domenii care pot fi afectate de aerul poluat. În domeniul sănătăţii publice, acest aspect este ilustrat în primul rând de rolul deosebit pe care îl prezintă aerul pentru organismul uman. O parte din ce în ce mai mare a populaţiei urbane este afectată acum de acţiunea aerului poluat. Pe lângă acţiunea directă a aerului poluat asupra organismului, cu consecinţe asupra sănătăţii, nu trebuie ignorate nici implicaţiile de ordin psihologic privind crearea unei ambianţe de disconfort, degradarea clădirilor,reducerea radiaţilor solare, distrugerea vegetaţiei, etc. Primele procese de degradare a calităţii aerului au avut loc fără intervenţia omului şi s-au datorat antrenării de către vânt a pulberilor de pe sol, a gazelor rezultate din procesele biologice petrecute în sol, a emanaţiilor vulcanice, etc. Impurificării naturale a aerului i s-a adăugat, ulterior, poluarea artificială legată de activităţile umane, prin utilizarea focului, a tehnologiilor industrial, etc. (Vlaicu,1996). 2.1. SURSE DE POLUARE ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE 2.1.1. Surse naturale. Sursele naturale de poluare a aerului şi principalii poluanţi specifici sunt: - omul şi animalele, care, prin procesele fiziologice evacuează CO2, viruşi; - plantele - impurifică atmosfera prin răspândirea polenului,substanţe organice şi anorganice; - solul - prin viruşi şi pulberi; - apa - prin aerosoli încărcaţi cu săruri; - descompunerea materiilor organice vegetale şi animale - prin metan, hidrogen sulfurat, amoniac; - incendii - prin cenuşă, oxizi de sulf, azot, carbon; - descărcări electrice - prin ozon; - furtuni de praf şi nisip, prin pulberi terestre; 2.1.2. Surse antropice. Sursele artificiale de poluare ale aerului sunt rezultatul activităţiilor umane, care conduc la evacuarea în atmosferă a unor substanţe poluante. Poluanţii degajaţi au o influenţă puternică asupra sănătăţii populaţiei, mai ales sub formă de gaze şi vapori. Toxicitate mare este dată de ei înşişi, cît şi de interacţiunea cu alţi poluanţi. În cazul poluanţilor slabi, nebiodegradabili, care se află chiar în concentraţii mici în mediul ambiant, are loc o acumulare, prin intermediul lanţurilor trofice, către organismele situate la nivelele trofice cele mai ridicate. Şi cum omul se găseşte prin excelenţă la cel mai înalt nivel al lanţurilor trofice, ajunge ca, prin poluarea ecosferei, să sufere un fel de „ efect de bumerang”, să fie victima propriilor sale acţiuni (Răuţă şi Cârstea,1979). Creşterea producţiei de energie, industria, circulaţia rutieră, arderea gunoaielor, sunt cauzele care fac ca în ultimul timp, să devină tot mai acută poluarea atmosferei. Aceasta poate să apară fie datorită creşterii concentraţiei în aer a unor constituenţi normali ai atmosferei (dioxid de carbon, peroxid de azot, ozon, etc), fie prin pătrunderea în atmosferă a unor compuşi străini acestui mediu (elemente radioactive, substanţe organice de sinteză, etc). 2.1.2.1 Industria Prin utilizarea proceselor tehnologice, industria constituie cea mai importantă sursă de poluare a aerului atmosferic, prin procese tehnologice diverse. Datorită amplasării zonelor industriale pe platforme anume destinate, atmosfera oraşului este, în general, ferită de poluări industriale accentuate. În funcţie de sursele de emitere a poluanţilor industriali în atmosferă, Barnea, în 1980, face următoarea clasificare: - emiţători de puberi (în special fabricile de ciment, de var şi, în general, de materiale de construcţie, de metale neferoase şi feroase, etc); - emiţători de fum (siderurgiile, coseriile, întreprinderile electrometalurgice, etc); - emiţători de substanţe iritante şi toxice (fabricile de cauciuc, de substanţe chimice, etc); - emiţători de mirosuri (fabricile de celuloză sau de prelucrare a produselor animale, etc); - emiţători de poluanţi (întreprinderile de prelucrare a petrolului); A doua categorie, ca sursă majoră de poluare, o constituie, procesele de combustie, care au loc în centralele electrotermice şi alte sisteme de încălzit, cele datorate mijloacelor de transport (rutiere, feroviare, aeriene, maritime), diferitelor industrii, uzinelor de incinerare a reziduurilor,etc. Procesele industriale diverse, reprezintă o foarte importantă sursă de poluare a aerului, din cauza diversităţii mari de poluanţi emişi în atmosferă, precum şi din cauza agresivităţii ridicate a unora dintre aceştia. Volumul şi teritoriile afectate de poluanţii emişi din procesele industriale, sunt mai mici decât volumul şi teritoriile afectate de poluanţii proveniţi din arderea combustibililor şi din surse mobile, importanţa acestora constând în marea lor diversitate şi nocivitate. Teritoriile afectate se limitează la cele situate în apropierea surselor de poluare, riscurile pentru sănătate şi degradarea mediului fiind foarte mari în absenţa unor măsuri adecvate de protecţie în teritoriile respective ( Buchman şi Bud,2004). Începând cu anul 1990, când are loc trecerea de la societatea socialistă la cea capitalistă cu economie de piaţă, situaţia industrială a oraşului Sânnicolau Mare începe să decadă şi rând pe rând, toate fabricile, existente până în anul 1996, dau faliment. În prezent, în oraş există o serie de firme industrialenoi. ZOPASS INDUSTRIES ROMANIA, firmă italiană, înfiinţată în 1997, produce rezistenţe, 40% din piaţa mondială, având ca şi clienţi firmele: Samsung, Daewoo, Moulinex, Ocean, Wirpol Group, etc. O altă firmă cu capital străin, ce funcţionează în Sânnicolau Mare este DELPHY PACKARD ROMÂNIA, înfiinţată în anul 1996. Este o filială a firmei austriece Delphy Packard Electric, producătoare de cablaje şi rezistenţe. SC AUTO MEC SRL, este o firmă situată în apropierea fostei fabrici de cânepă şi produce cablaje electrice pentru automobile. Printre celelalte firme industriale se numără: SC MAPOL IMPEX ROM SRL, înfiinţată în anul 1998, având ca obiect de activitate prelucrarea lemnului şi a mobilei, SC COPLASS GROUP SRL, având ca profil de fabricare răşinele armate cu fibră de sticlă, fabricate pentru export, SC METAL ZINC SRL, secţie a SC ELECTROMETAL TIMIŞOARA, având ca profil construcţii metalice, boilere electrice şi o secţie de galvanizare. Altă firmă o constituie ECLIPSA SHOES SRL, înfiinţată în anul 1999, cu profil de industrie textilă. Pe lânga firmele menţionate mai sus, în localitate se mai găsesc şi alte firme mai mici. Toate aceste centre industriale sunt situate la limita intravilanului, unele din ele, chiar în interiorul oraşului. S.C ZOPASS INDUSTRIES prezintă un debit mediu de ape uzate evacuate de 1,813 l/s şi constă în ape de răcire, care nu necesită epurare şi ape pluviale neimpurificate, convenţional curate. Are ca emisar canalul Mureşan. 2.1.2.2 Mijloace de transport. Intensificarea circulaţiei auto constituie o sursă importantă a poluării aerului atmosferic - direct, prin aportul de gaze de eşapament şi indirect, prin revehicularea pulberilor. Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă două particularităţi. În primul rând, eliminarea gazelor de eşapament se face foarte aproape de sol, ceea ce contribuie la obţinerea de concentraţii ridicate de poluanti foarte aproape de sol. În al doilea rând,emisiile de poluanţi se fac pe întreaga suprafaţă a localităţiilor, diferenţele de concentrţie depinzând de intensitatea traficului şi posibilităţiile de ventilaţie a străzii. Ca substanţe poluante, pe primul loc se situează gazele de eşapament. Dintre substanţele eliminate în atmosferă, considerate caracteristice acestui tip de poluare: monoxidul de carbon (CO), oxizii de azot (NOx), hidrocarburile, suspensiile, antioxidanţii, lubrifianţii, anticorozivii, detergenţii. Mijloacele de transport elimină 6,10 m³/zi gaze de eşapament în funcţie de puterea motorului. La motoare cu ardere combustibil, pentru arderea unui litru de benzină, se consumă 11600 litri de aer (15 kg de aer). Faţă de cantitatea de gaze emise de aceste motoare, CO reprezintă 1,2%, NO reprezintă 0,2%, iar CO2 reprezintă 13%. În urma arderii unei cantităţi de 1 litru de benzină, în atmosferă se elimină 275 g CO, 13,5 g NO şi 3000 g CO2. În urma arderii unui litru de motorină, rezultă că în atmosferă se emit 7 g CO, 25 g NO şi respectiv 3,1 g CO2. Poluarea aerului cu plumb (Pb) provine de la motoarele cu aprindere prin scânteie şi rezultă din tetraetilul de plumb care se adaugă în benzină (4,4 g/l) ca mijloc de îmbunătăţire a combustiei şi reducere a detonării, rezultând săruri de plumb halogenate. Pe străzi, concentraţia de plumb din atmosferă, variază proporţional cu densitatea traficului, atingând concentrţia de fond a regiunii respective la 50-100 m de la linia fluentă carosabilă maximă (Buchman şi Bud,2004). În localitatea Sânnicolau Mare, intensitatea traficului rutier, internaţional pe DN 6, prin vama Cenad, amplifică poluarea atmosferică, rezultată în urma arderii carburanţilor din motoarele autovehiculelor. 2.1.2.3 Instalaţiile de încălzire. O formă de poluare care trebuie luată în considerare, mai ales în timpul iernii, o constituie fumul, cenuşa, funinginea şi gazele evacuate de coşurile caselor. Încălzitul caselor, realizat prin diferite sisteme individuale sau centrale, favorizează poluarea aerului din încăperi şi a atmosferei, în general, eliminându-se dioxidul de sulf, hidrogen sulfurat, etc. Înălţimea redusă a coşului, ca şi instalţiile de ardere (sobe) cu randament scăzut, împiedică eliminarea în atmosferă a poluanţilor, mărind foarte mult potenţialul de degradare a aerului din oraş. Folosirea petrolului şi a motorinei la încălzitul locuinţelor duce la creşterea poluării. În localitate, prezenţa celor patru centrale termice, care asigură agent termic în zona blocurilor de locuinţe, produce poluare mai accentuată în momentul folosirii altor combustibili decât gazul metan. Centralele termice din Sânnicolau Marecare folosesc combustibili lichizi și gaze naturale, prezintă următoarele emisii (tabelul 13). 2.1.2.3 Gospodărirea comunală. O altă sursă de poluare din cadrul oraşului Sânnicolau Mare, o constituie pulberile stradale care pot provenii din următoarele condiţii: - din uzura îmbrăcăminţii asfaltice datorată circulaţiei; - din particulele de nisip şi argilă, smulse şi aspirate din pavaj de către anvelopelele autovehiculelor; - din particulele aduse de vânt şi de vehiculele din mediul înconjurător (existenţa construcţiilor urbanistice, a gunoaielor, precum şi cenuşa aruncată de locatarii caselor situate la periferia oraşului). Lungime totală a drumurilor în Sânnicolau Mare este de 63 km, dintre care 31 km reprezintă drumuri modernizate și 32 km constituie drumurile împietruite. Din circulaţia vehiculelor, sau din cauza vântului, o mare cantitate de pulberi sunt revehiculate în atmosferă,contribuind, alături de emanaţiile de pulberi industrial, la impurificarea atmosferei oraşului. 2.1.2.5 Agricultura. Prin arderea reziduurilor se formează o importantă sursă de impurificare a atmosferei cu fum, cenuşă şi gaze rău mirositoare, în cantităţi mai mari sau mai mici, în funcţie de natura reziduurilor şi de gradul de combustie, în special în zona haldei de gunoi a oraşului. În agricultură, poluarea se realizează prin intemediul pesticidelor, îngrăşămintelor şi amoniacului. Unii proprietari de terenuri agricole obişnuiesc ca după recoltarea diferitelor culturi să elibereze terenul de resturile vegetale prin incendierea acestora, ducând la poluarea atmosferei prin fumul şi diferitele gaze de ardere degajate. O altă sursă de poluare din agricultură pentru apele de suprafaţă şi subterane o constituie componentele lichide ce rezultă din dejecţiile animalelor din crescătorii, poluarea putându-se realiza prin diferiţi agenţi patogeni. În oraşul Sânnicolau Mare, dintre activităţiile agricole, cultura cerealelor şi a plantelor, constituie ramuri definitorii, de tradiţie pentru regiune, urmate de cultura zarzavaturilor şi pomilor fructiferi. Potenţialul agricol al regiunii este însemnat, deoarece zona beneficiază de terenuri întinse şi de sol fertil. În prezent, pentru agricultura din regiune, sunt specifice înfiinţarea şi dezvoltarea gospodăriilor particulare, care reprezintă elementul de bază al agriculturii tradiţionale, dar şi al structurilor agricole în formare, moderne, performante. 2.2 Elementele poluante ale atmosferei. 2.2.1 Poluarea fonică. Poluarea sonoră, respectiv zgomotul, este datorată în primul rând civilizaţiei şi apoi procesului tehnic ( industrializării, mobilităţii populaţiei, mijloacelor de transport, etc). Poluarea fonică reprezintă expunerea oamenilor sau a animalelor la sunete, a căror intensităţi sunt stresante, sau care afectează sistemul auditiv. Deşi sunetele puternice sau înspăimântătoare fac parte din natură, în ultimele două secole, zonele urbane şi industriale au devenit extrem de zgomotoase. Autovehiculele şi în special autoturismele sunt principalele surse de poluare ale aerului în zona urbană (Buchman şi Bud, 2004). Zgomotul reprezintă o suprapunere dezordonată de sunete cu frecvenţe şi intensităţi diferite. Sunetul este datorat vibraţiilor din natură, difuzate sub formă de unde, care trec prin mediile gazoase, lichide şi solide cu viteze diferite ( prin aer cu viteza de 744 m/s). Zgomotul influenţează negativ starea corporală şi psihică a omului, unele reprezentând surse de alarmă. Frecvenţa, reprezintă numărul de oscilaţii pe unitatea de timp (secunda) şi se măsoară în Hertzi (un Hertz este egal cu o oscilaţie pe secundă). Vibraţiile peste valoarea de 16000 Hz se numesc ultrasunete, iar cele inferioare de 16 Hz, infrasunete sau trepidaţii. Intensitatea reprezintă cantitatea de energie transportată de un fenomen de vibraţii. Ea se măsoară în bari sau ergi. Unitatea de măsură a sunetului este Bellul, notat cu B (unitatea logaritmică reprezentând raportul dintre două intensităţi sonore sau electro-magnetice). Din punct de vedere al deranjării auzului uman, limita inferioară este de 0 dB, iar cea superioară la 130-140 dB, limită la care omul se simte complet deranjat de zgomot. Scala decibelilor este logaritmică: o creştere a sunetului cu trei decibeli echivalează cu dublarea volumului sunetului. În sălbăticie, nivelul normal al sunetelor ar fi de 35 de decibeli. Intensitatea cu care un om vorbeste este de 65 pană la 70 de decibeli si traficul generează sunete de pană la 90 de decibeli. La intensitatea de 140 de decibeli, sunetul devine dureros pentru urechea umană şi poate chiar afecta sistemul auditiv. Cea mai mare parte din poluarea fonică provine de la automobile, trenuri si avioane. Supusă la 45 decibeli de zgomot o persoana normală nu poate dormi. La 120 decibeli urechea înregistreaza durere, dar afectarea auzului începe la un nivel mult mai mic, pe la 85 decibeli. Durata expunerii este de asemenea importantă. Există dovezi că în rândul tinerilor americani sensibilitatea auzului scade cu fiecare an din cauza expunerii îndelungate la zgomot, incluzând muzica amplificată excesiv. În afară de pierderea auzului, astfel de zgomot poate provoca lipsa somnului, iritabilitatea, indigestie, ulcer, hipertensiune, si posibil chiar boli de inimă. O singură izbucnire de zgomot, cum ar fi trecerea unui camion, poate dăuna functiilor endocrine, neurologice si cardiovasculare. Expunerea prelungită sau frecvenţa la astfel de zgomote tinde să facă acest disconfort fiziologic cronic. In plus, stresul provocat de zgomot induce o tensiune severă în viaţa zilnică şi contribuie la producerea bolilor psihice (Barnea,1989). Unele unităţi sonore exterioare au următoarele valori: camioanele - 80-90 dB, căruţele - 50-60 dB, incinte industriale, aeroporturi - 90-100 dB. Pentru intensităţi sonore interioare amintim următoarele valori: aspiratorul - 70 dB, cântatul - 80 Db. 2.2.2 Poluarea cu pulberi. Din bilanţul referitor la cantităţiile globale de poluanţi răspândiţi anual în atmosferă, se constată că pulberile de origine naturală însumează valori înzecite faţă de cele de origine artificială. Pulberile de origine artificială, prezintă importanţă sanitară mai mare, deoarece se produc şi se concentrează în mod curent în atmosfera localităţiilor, proporţional cu aglomeraţia populaţiei.” 2.2.2.1Pulberi în suspensie. Pulberile în suspensie sunt particule minerale sau organice, care rămân în aer timp îndelungat. Aerosolii reprezintă sisteme compuse din particule fine, solide sau lichide (sub 100 de microioni), dispersate într-un gaz. Fumul reprezintă aerosolii vizibili formaţi din particule fine, solide, provenind din combustibili sau din diferite procese tehnologice. Cantitatea maximă admisă pentru pulberile în suspensie este de 0,15 mg/m³. Pulberile rezultate din fabrici sunt controlate prin intermediul filtrelor electrostatice de diferite tipuri. Filtrele elecrostatice se folosesc pentru separarea dispersiilor de gaz solid ( praf, pulbere, fum ), în scopul epuizării gazului (emisiei), sau a recuperării solidului dispersat cu ajutorul unui câmp electrostatic. 2.2.2.2 Pulberi sedimentabile. Pulberile sedimentabile, constituite din particule de natură minerală sau organic mai mari de 0,1 mm, pot proveni din emisii industriale, sau sunt rezultatul acţiunii vântului asupra unor zone cu potenţial emitent (artere de circulaţie cu praf, terenuri arabile din vecinătate, etc). Cantitatea de praf este exprimată în t/km²/an, sau în g/m²/lună, iar cantitatea maximă admisă este de 200 t/km²/an, sau 17 g /m²/lună. În ceea ce privește pulberile sedimentabile existente în microregiunea Sânnicolau Mare, 16,4% din probe au avut valori peste CMA în anul 2003, față de 29,8% în anul 2002. Cea mai mare valoare înregistrată în anul 2003 reprezintă 230% din CMA (proba prelevată în luna septembrie de pe strada Victor Babeș la nr.109). De asemenea s-au înregistrat la SC. SANSIRO următoarele cantități anuale: 187,34 g/m²/10 luni 1 2.2.3 Gaze. Gazele care pot polua atmosfera zonelor de locuit se pot sistematiza, în ordine descrescândă ca importanţă, în următoarele categorii: - compuşi ai carbonului: hidrocarburi, oxidanţi fotochimici, aldehide, acizi organici, alcooli, eteri, esteri şi derivaţi ai acestora; - compuşi ai sulfului: bioxid de sulf, mai rar trioxid, vapori de acid sulfuros şi sulfuric, sulfuri, hidrogen sulfurat, mercaptani, etc; - compuşi ai azotului: amoniac, oxizi de azot, vapori de acid azotos şi azotic, amine şi nitrosamine; - halogeni şi compuşi aia acestora: clor, vapori de acid clorhidric, acid fluorhidric şi derivaţi ai acestora; În mediul urban, poluarea cu gaze este reprezentată îndeosebi de poluanţii proveniţi din combustii şi anume: compuşi ai carbonului (aldehide şi hidrocarburi), compuşi ai sulfului şi azotului şi poluanţi proveniţi din industrie. Cei din urmă se pot întâlni numai pe unele arii poluate, din vecinătatea intreprinderilor care îi elimină în atmosferă. Dioxidul de sulf – SO2. Este un compus oxigenat al sulfului, fiind un gaz incolor, cu miros înăbuşător şi pătrunzător. Acesta rezultă în special din arderea combustibililor fosili ( cărbuni, petrol ), dar şi din unele procese industriale. În timpul combustiei, aproape întreaga cantitate de sulf existentă în combustibilul utilizat, se transformă în dioxid de sulf, iar acesta este eliminat aproape în întregime în atmosferă, odată cu gazele de ardere (Răuţă şi Cârstea,1979). Dioxidul de sulf este cel mai important dintre gazele cu acţiune iritantă, fiind întâlnit aproape pretutindeni, iarna, în atmosfera urbană, unde se găseşte în concentraţie medie de 100-200µg/m³. În aerul încăperilor de locuit, concentraţia de SO2 depinde de sistemul de încălzit, în general fiind de circa 20% din concentraţia exterioară (Barnea şi Barnea,1989). În oraşul Sânnicolau Mare, principalele surse de poluare cu dioxidul de sulf rezultă din arderea combustibililor fosili pentru încălzirea locuinţelor şi din traficul rutier. Concentraţia maximă admisibilă pentru dioxidul de sulf în aerul zonelor locuite este de 0,07 mg/m³ (Mănescu,1978). Acestă concentraţie nu este depăşită în localitatea Sânnicolau Mare datorită lipsei unor importante surse de poluare industrială. Cele mai mici valori ale concentraţiei SO2 în atmosferă sunt caracteristice lunilor de vară. Reducerea poluării în timpul verii, duce la autopurificarea atmosferei. Valori mai ridicate se înregistrează în anotimpul rece, datorită umidităţii ridicate şi a ceţei. Oxizii azotului. Sunt compuşi ai azotului cu oxigenul. Aceştia rezultă în mici concentraţii în urma descărcărilor electrice din atmosferă, în concentraţii mai mari ei fiind evacuaţi de întreprinderile industriale şi eşapamentele autovehiculelor. În atmosfera poluantă, dimineaţa, la primele ore ale zilei, predomină monoxidul de azot, pentru ca ulterior să se creeze concentraţia de dioxid de azot, care atinge un maxim la prânz. Spre seară se constată o nouă creştere a concentraţiei de monoxid de azot. Concentraţia maximă admisibilă a dioxidului de azot în atmosferă este de 0,1 mg/m³. Spre deosebire de dioxidul de sulf, în cazul dioxidului de azot, poluarea este mai intensă în sezonul cald, în zilele senine şi însorite. Cele mai mici valori se înregistrează în sezonul rece (Mănescu,1978). Principala sursă de poluare cu dioxid de azot în oraşul Sânnicol au Mare sunt mijloacele de transport. Clorul şi acidul clorhidric. Poluarea aerului cu clor şi acid clorhidric, este mai puţin răspândită, ea limitându-se la ariile învecinate fabricilor care produc sau folosesc aceste gaze în procesele tehnologice, precum şi în cazul unor poluări accidentale, îndeosebi prin scăpări din rezervoare. Se întâlnesc mai frecvent decât în cazul altor gaze iritante. În atmosferă, clorul şi acidul clorhidric, mai provin din combustibilii care conţin cloruri. În ultima vreme, astfel de poluanţi provin şi de la prepararea şi arderea PVC, poliglicolilor, înălbirea pastei de hârtie, a textilelor, precum şi de la dezinfecţia apei şi a reziduurilor lichide şi solide. Monoxidul de carbon – CO. Este un gaz invizibil şi fără miros, rezultat prin arderea incompletă a diverşilor carburanţi. CO rezultă din aproape toate unităţiile industriale. Sursa principală de poluare o reprezintă autovehiculele. Concentraţia maximă admisă este de 6mg/m³. Poluarea cu monoxid de carbon este dependentă de intensitatea traficului. Spre deosebire de unităţiile industriale, autovehiculele poluează atmosfera pe spaţii mai extinse. 2.3 Efectele poluării aerului asupra populaţiei. Factorii care ţin de poluarea aerului sunt reprezentaţi de natura elementelor poluante, concentraţia în care se găsesc poluanţii prezenţi în aer, numărul poluanţilor prezenţi concomitent în aer, timpul în care acţionează poluarea aerului asupra populaţiei. (Pascu şi Ursu,1981). Factorii care depind de populaţie sunt: - vârsta populaţiei supusă poluării aerului (în această privinţă copii şi bătrânii sunt mult mai sensibili decât adulţii); - sexul (femeile fiind mai sensibile decât bărbaţii, cu deosebire în anumite perioade fiziologice ca gravitatea, alăptarea); - starea de sănătate a populaţiei expuse (în general bolnavii sunt mai sensibili decât persoanele sănătoase, iar o serie întreagă de afecţiuni, mai ales cronice ale plămânilor, cordului, ficatului, rinichiului, măresc sensibilitatea organismului uman, scăzând rezistenţa faţă de acţiunea nocivă a poluanţiilor atmosferici). Şi factorul constituţional sau genetic, care face posibil ca unele persoane să se îmbolnăvească, în timp ce altele să reziste la acţiunea nocivă a aerului poluat. Influenţa poluării aerului asupra populaţiei are efecte directe şi efecte indirecte. Influenţa directă a poluării aerului asupra populaţiei, constă în modificările ce apar în organismul persoanelor expuse, ca urmare a contactului lor cu diferiţi poluanţi atmosferici, iar efectele indirect pot decurge din lanţul trofic. (Răuţă şi Cârstea,1979). 2.3.1 Zgomotul. Zgomotul influenţează negativ starea corporală şi psihică a omului şi a animalelor în general, pentru care unele zgomote reprezintă surse de alarmare, prezenţa hranei, etc. Zgomotele puternice pot provoca stres. La niveluri de intensitate sonoră de 85 dB şi de durată continuuă, de opt ore la locul de muncă, există pericolul unor afecţiuni auditive premature. Chiar o muzică plăcută dacă are intensitate mare, poate să producă neplăceri. Zgomotul poate produce reacţii directe asupra urechii şi chiar asupra întregului organism. Intensitatea dereglării produse de zgomot este în raport cu intensitatea, frecvenţa şi durata lui. În privinţa impactului direct asupra urechii sunt de menţionat următoarele maladii: tulburări acute rezultate în urma unor zgomote prelungite de mare intensitate, care provoacă traumatisme ale timpanului, hemoragii, moarte (la copii mici, surditatea apare numai în cazuri excepţionale, în zonele industriale). În privinţa aspectului întregului organism, procesul este mult mai complex, deoarece pătrunderea zgomotului se face nu numai pe calea nervului auditiv, ci şi prin piele, muşchi, oase etc, rezultând accelerarea pulsului şi creşterea tensiunii arteriale, creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii etc. Un impact deosebit este suportat de scoarţa cerebrală, care reacţionează concomitent sau independent, prin scăderea atenţiei, apariţiei insomniei, oboselii rapide, toate acestea ducand la diminuarea muncii intelectuale, apariţia cefaleei, asteniei nervoase etc. Printre maladiile cauzate de zgomot, mai trebuie citate: nevrozele, psihostenia, hipertensiunea arterială, gastrite, ulcerul gastric şi duodenal, colita, diabetul, hipertiroidismul etc. (Preda şi Palad,1973) 2.3.2 Poluanţi cu acţiune iritantă. Poluanții cu acțiune iritantă sunt: pulberile, oxizii azotului, substațele oxidante. Pulberile, atât cele sedimentabile, cât și cele în suspensie, exercită o acțiune puternică asupra organismului, ea manifestându- se asupra căilor respiratorii. Pulberile de dimensiuni foarte mari ( mai mari de 50 µ) sunt ținute la nivelul nărilor, unde sunt filtrate prin porii nazali. Dintre pulberile de dimensiuni mijlocii (50 – 5 µ), cele mai mari sunt reținute în căile respiratorii extrapulmonare, iar cele mai mici în căile respiratorii intrapulmonare. Pulberile foarte mici ( < 5µ) pătrund în alveolele pulmonare. (Barnea şi Barnea,1989). Ca urmare a acțiunii iritante la nivelul căilor respiratorii apar fenomene de inflamație și infecție acută. Se produc astfel: rimite, faringite, laringite, traheite, bronșite și chiar alveolite. Dacă acțiunea este de lungă durată, locul inflamației este luat de procesele de atrofie a căilor respiratorii, cu mărirea traiectorului acestora și favorizarea pătrunderii germenilor și a infecțiilor cronice (bronho-pneumopatia cronică). Prejudiciile aduse de particulele în suspensie sunt numeroase, conducând, în cazul beriliului, la boli pulmonare, a arsenicului, la cancer, a benzenului, la leucemie, a clorurii de vinil, la cancerul de ficat și plămâni, a plumbului, la întârzieri în dezvoltarea creierului. Dioxidul de sulf are solubilitate mare, afectând căile respiratorii superioare, iar în concentrații mari și absorbit pe particule, poate pătrunde până la alveolele pulmonare. Organismele sensibile (de vârstă tânără sau avansată, bolnavii cardiovasculari și pulmonari), resimt mai timpuriu și mai puternic efectele nocive ale SO2. Mirosul său se resimte în aer începând de la concentrații de 2-5 mg/m³, iar iritarea căilor respiratorii superioare începe de la 6-13 mg/m³. Acțiunea vătămătoare se manifestă împreună cu alte noxe simultan (praf, negru de fum), determinând leziuni la nivel profund. Oxizii sulfului produc o serie de manifestări caracteristice de iritare a căilor respiratorii: salenație puternică, expectorașie, tuse, spasme ale căilor respiratorii cu dificultate în respirație. Pot apărea ca și în cazul pulberilor, rinite, faringite, laringite, traheite și chiar și bronșite. Oxizii azotului rezultă tot din procesele de ardere a combustibililor la temperaturi foarte ridicate și sunt produși în cantitate mare de arderea care are loc în motoarele de explozie ale autovehiculelor. Acțiunea oxizilor de azot este în general iritantă. Ei acționează asupra căilor respiratorii, dar datorită faptului că au un grad de solubilitate mai redus, pătrund mai adânc decât oxizii sulfului. Manifestările iritante produse de oxizii de azot sunt asemănătoare cu cele ale oxizilor de sulf, au foarte mici deosebiri, o salinație mai puternică, creșterea secreșiilor bronșice, spasme ale acestora cu fenomene de dispnee (greutate în respirație) și de asfixiere, și chiar creșterea agrsivității germenilor microbieni. Chiar la concentrații foarte mici ale oxizilor de azot din aer, mai ales în cazul unei acțiuni mai îndelungate, au loc infecții consecutive. Substanțele oxidante au efecte iritante asupra organismului și în principal asupra căilor respiratorii și mucoaselor. Formarea acestor substanțe este determinată de prezența radiațiilor solare și în special a radiațiilor ultraaviolete, care acționează asupra unor produși de ardere a hidrocarburilor, folosite drept combustibil în motoarele cu ardere internă a autovehiculelor. Ca acțiune asupra organismului, substanțele oxidante, determină fenomene iritante locale, cu lăcrimare, salinare, tuse, dificultate în respirație. Iritațiile mucoaselor oculare, nazale, faringiene, sunt produse la scurt timp după contactul cu ozonidele, ceea ce arată o mare solubilitate și reactivitate a acestora. Sub influența acestor substanțe, crește puterea de invazie a unor germeni prezenți în căile respiratorii, ca unii streptococi, pneumococi și alți generatori ai infecției. (Barnea şi Barnea,1989). 2.2.3 Poluanți cu acțiune asfixiantă. Ca acțiune asupra organismului, monoxidul de carbon (CO), se combină cu hemoglobina, dănd naștere la carboxihemoglobină (HbCO). În mod normal, în sângele tuturor oamenilor, se gășește o oarecare cantitate de carboxihemoglobină. Ea nu depășește însă, la persoanele sănătoase și nefumătoare 1% din totalul hemoglobinei. La fumători, această cantitate poate devni mai mare 5-7-10% din totalul hemoglobinei. Monoxidul de carbon are efecte asupra sistemului nervos central (SNC), fară a produce leziuni propriu-zise. Aceste efecte au fost evidențiate prin modificările electroencefalogramei și prin tulburări ale memoriei, disficultăți în calculele matematice simple, modificări ale vederii. Acțiunea monoxidului de carbon se face simțită și asupra cordului, cu producerea unor tulburări de ritm, tulburări în irigarea cu sânge a mușchiului carediac, favorizând infarctul mai ales la fumători. Oxidul de carbon exercită și unele efecte ca, inhibarea acțiunilor unor enzime și îndeosebi a acelora care intervin în metabolismul lipidelor de sânge, ceea ce ar favoriza depunerea acestora pe vase și producerea arterosclerozei. Substanța după care se apreciază proprietățiile fizico- chimice ale aerului din locuințe este dioxidul de carbon, idicator al vicierii aerului. Alterarea aerului se datorează creșterii temperaturii, umidității, lipsei de mișcare a aerului, precum și acumulării în paralel a dioxidului de carbon, ca urmare a ventilației insuficiente în raport cu numărul de persoane și volumul încăperii. Pentru om, CO2 este unul din componenții principali ai mediului extern și intern, fiind evacuat pe cale respiratorie în proporție de 4,7% (22-23 l/h). La o concentrație de peste 2-3% de CO2 poate constitui agent toxic cu efecte grave, chiar mortale. Contactul cu aerul din aceste locuri, duce la asfixierea și chiar la orirea respirației. 2.3.4 Poluanți cu acțiune alergizantă. Pulberile alergizante se împart în pulberi minerale și organice. Pulberile minerale cu rol alergic cele mai cunoscute sunt cuarțul și silicații, care provoacă pneumocomioze pe un fond de sensibilizare a organismului. Gazele care pot determina manifestări alergice sunt: dioxidul de sulf, oxizii de azot, hidrogenul sulfurat și chiar oxidul și dioxidul de carbon. Substanțele volatile care intră în componența unor insecticide, detergenți, medicamente, mase plasice, pot constitui poluanți atmosferici. Cele mai frecvente manifestări patologice determinate de poluanții alergizanți sunt cele respiratorii ca: rinite acute, trahicita spasmodică, astmul bronho-pulmonar, alveolita alergică. Pot apărea și unele manifestări oculare (conjunctivita) sau cutanate (eczeme, urticarie, etc). Dintre bolile infecțioase transmise prin aerul poluant cu germeni, cele mai cunoscute sunt: difteria, scarlatina, tusea convulsivă, rujeola, rubeola, variola, varicela, gripa și virozele respiratorii, tuberculoza. Pericolul contaminării este redus în atmosfera liberă și foarte mare în încăperi și mai ales în încăperile aglomerate, ca sălile de spectacole, sălile de clase, camerele de spital, mijloacele de transport în comun, etc. (Barnea şi Barnea 1989). 2.3.5 Poluanți cu acțiune fibrozantă. Poluanții cu acțiune fibrozantă se întâlnesc mai ales în mediul industrial, unde determină afecțiuni caracteristice la nivelul pulmonului, cunoscute sub denumirea generală de pneumocomicoze. În funcție de natura și agresivitatea pulberilor, ele provoacă cu timpul o scădere a elasticității pulmonului și o reacție de corp străin, cu formare de țesut nou în jur, care stă la baza apariției fibrozei. Acestea sunt însoțite de alterări ale funcției pulmonare, cu dificultăți în respirație și cu tuse, mai ales la efort. Cancerul bronho-pulmonar este o altă afecțiune , în a cărei producere a fost incriminată poluarea aerului. În țara noastră, decesele prin cancer ocupă locul al II-lea după bolile cardiovasculare. Poluanții anorganici cancerigeni cei mai cunoscuți sunt: arsenicul, cromul, beriliul, cobaltul, seleniul și azbestul. (Barnea şi Barnea 1989). 2.3.6 Poluanți cu acțiune toxică sistemică. Plumbul este eliberat atât în diferite procese industriale, cu precădere în metalurgia neferoasă, cât și de autovehiculele care folosesc benzină etilică. Suspensiile, ca și vaporii de plumb prezenți în atmosferă, pătrund în organism odată cu aerul, pe cale respiratorie, și pe cale digestivă, odată cu apa și alimentele. Cea mai mare parte a plumbului pătruns în organism este eliminat prin urină, dar o parte este reținută de organism. Plumbul reținut se depune în oase până la 90%. S-a observat că femeile au o cantitate mai mică de plumb reținut în organism decât bărbații. Ca urmare a încărcării organismului cu plumb, pot apărea unele manifestări: reducerea poftei de mâncare, scăderea în greutate, insomnii, dureri de cap, semne de nervozitate. O influență deosebită asupra sistemului nervos, observată la copii, constă în întârzierea dezvoltării intelectuale. (Barnea şi Barnea,1989). 2.3.7 Acțiunea complexă a poluanților atmosferici. Efectele acțiunii complexe a aerului asupra sănătății populației se pot împărți în: efecte imediate sau acute și efecte de lungă durată sau cronice. Efectele acute se întâlnes rar și sunt determinate de poluarea aerului cu concentrație crescută de poluanți, determinate de diferite defecțiuni tehnice, cu scăparea poluanților în atmosferă, dar și datorită concentrării poluanților emiși în situații meteorologice nefavorabile ( calm atmosferic, inversie termică, ceață). Efectele cronice sunt produse de niveluri de poluare sau concentrații ale poluanților atmosferici mult mai reduse, unele fiind chiar dificil de sesizat de populația asupra cărora acționează poluarea aerului. Importanța lor constă în faptul că produc efecte tardive (bronșita cronică). Grupul infecţiilor aerogene însumează 1/5 din totalul bolilor contagioase ale omului, fiind reprezentate de bolile eruptive ( rujeolă, rubeolă, varicelă, scarlatină, gripă, meningită, tuberculoză, tuse convulsivă, etc). Boli transmise pe cale aeriană sunt: poliomelita, infecţiile cu viruşi, antrax, febra Q, etc. În mediul de spital este realizabilă transmiterea aerogenă a infecţiilor stafilococice. Există însă posibilitatea transmiterii la distanţă a unor agenţi patogeni înglobaţi în diferite suporturi (picături, praf) şi antrenaţi de curenţii de aer. Se pot transmite prin praf, numai acei germeni care rezistă la uscăciune, şi care sunt încă viabili după pierderea completă a apei (stafilococul, streptococul, bacilul tuberculozei, etc). (Teodorovici,1978). 2.4 Sistemul de monitorizare a protecției aerului în orașul Sânnicolau Mare. Supravegherea și evoluția calității aerului este foarte complexă datorită unei distribuții de multe ori complicate a resurselor de poluare, dar și în egală măsură a variabilității condițiilor meteorologice în care are loc procesul de transport și dispersie a poluanților în atmosferă. Se impune o planificare atentă de surprindere în spațiu și timp a evoluției caracteristicilor cantitative și calitative a aerului. Datele de calitate a aerului, cele meteorologice și inventarul surselor de poluare, permit, cu ajutorul unui model matematic de evaluare a calității aerului, analizarea tendințelor de variație a acestora, oferind o apreciere obiectivă a fenomenului de poluare și posibilitatea luării unor măsuri judicioase din punct de vedere ecologic și social. Criteriile care trebuie avute în vedere la amplasarea aparaturii destinate supravegherii calității aerului trebuie să satisfacă următoarele scopuri: - să furnizeze o bază de informații pentru reglementările și ameliorarea calității aerului; - să determine cu precizie eficacitatea masurilor de control sau a reglementărilor privind calitatea aerului; - să furnizeze date de timp și tendințe pentru sistemele de alertă în cazul episoadelor de poluare sau în cazul sistemelor de veghere a calității aerului; - să caracterizeze cantitativ cât mai exact, relația surse-receptori; Din aceste criterii sunt foarte importante două funcții ale procesului de amplasare a aparatului de supraveghere: - determinarea efectului schimbărilor parametrilor surselor asupra evoluției calității aerului; - stabilirea nivelurilor dozelor la care este expusă populația, sau alte categorii de receptori; - monitoringul integrat al mediului, corespunde unei cerințe obiective de obținere a unor imagini asupra stadiului la un moment dat, si al tendinței de evoluție a calității mediului la care cele două componente de bază, mediul biotic și cel abiotic. Cele două componente trebuie investigate în directă corelație cu interdependențele lor și condiționării reciproce. Caracterizarea circulației, acumulării, transformării poluanților și al efectului acestora constituie un obiectiv abordat pe plan mondial, integrându-se în politica generală de protecție a mediului, urmărită de Ministerul Mediului. Pentru S.M.I.R (Sistemul de Monitoring Integrat din România) se disting două tipuri de activități: - activitatea operativă de culegere a datelor, avertizarea unor poluări accidentale și luarea unor măsuri de protecție a folosințelor; - activitatea de caracterizare a calității mediului pe termen lung, de evaluare a tendințelor de evoluție și a măsurilor de protecție a mediului. Periodic, anual, se vor edita sinteze referitoare la calitatea mediului, se vor organiza investigații de teren și laborator, legate de acumularea în mediu a unor micropoluanți ți se vor elibera rapoarte de calitatea a mediului. („Model de Mediu Sustenabil prin Cooperare Transfrontalieră”, 2005) Controlul poluării emisiilor. Spre deosebire de monitoringul emisiilor, controlul poluării la emisie se diferențiază prin următoarele elemente: - concentrațiile, parametri și frecvențele de urmărire sunt diferite ca niveluri, game și perioade de timp; - alături de înregistrarea valorilor determinate, activitatea de control impune necesitatea condițiilor de intervenție în procesele tehnologice de fabricație și de epurare a apelor, respectiv purificarea aerului, pentru a aduce parametrii urmăriți sub limitele prestabilite. Printre măsurile care pot duce la micsorarea numărului de germeni din aer se numără: ventilaţia, reducerea prafului din încăpere, dezinfecţia aerului prin procedee fizice şi chimice. (Teodorovici,1978). Prin aderarea României la Uniunea Europeană, s-a transpus în legislaţia naţională acquis-ul comunitar de mediu. Astfel, activitatea instalaţiilor mari de ardere este reglementată de următoarele acte normative: - Legea 271/2003, care ratifică Protocolul de la Gothenburg; - H.G 541/2003, modificată şi completată de H.G 322/2005, privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale unor anumiţi poluanţi proveniţi de la instalaţiile mari de ardere, prin care se transpun prevederile directive 2001/80/C.E; - Ordinul comun 712/2003 al Ministerului Economiei şi Comerţului şi nr 126/2004 al Ministerului Administraţiei şi Internelor, care aprobă “Ghidul privind elaborarea propunerilor de programe de reducere progresivă a emisiilor anuale de oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţiile mari de ardere”; - OUG 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării, aprobată şi modificată prin Legea 645/2002, prin care se transpun prevederile Directivei I.P.P.C 96/61/CE.; - HG 142/2003 privind limitarea conţinutului de sulf din combustibilii lichizi prin care se transpun prevederile Directivei 99732/CE, conform căreia, începând cu 1 ianuarie 2007, conţinutul maxim de sulf trebuie să fie de 1% din greutate; - Ordinul MAPAM 818/2003 pentru aprobarea procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu; CAPITOLUL III STAREA DE CALITATE A APELOR ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE 3.1 Poluarea apelor. Poluarea apei reprezintă alterarea caracteristicilor normale, fizice, chimice, biologice şi bacteriologice ale acesteia, în urma cărora devine necorespunzătoare folosirii şi dăunătoare populaţiei, vegetaţiei şi solului. În ansamblu, poluarea apelor este determinată de trei mari grupe de agenţi: biologici, chimici şi fizici. Aceasta este, în general, consecinţa unor fenomene antropice, şi, foatre rar, consecinţa unor fenomene naturale. 3.1.1 Poluarea naturală. Polarea naturală a apei determină o alterare pasageră a proprietăţilor apei prin reziduuri organice descompuse, resturi vegetale, nisip, clorură de sodiu de pe terenurile salifere, cadavre aduse de apele de precipitaţie. Nu mai puţin periculoase, sunt apele uzate, provenite de la creşterea animalelor în marile complexe agroindustriale, caracterizate printr-o foarte mare concentrare a animalelor pe spaţii închise, restrânse. Principalele condiţii în care se produce poluarea naturală a apelor sunt: - trecerea apei prin zone cu roci solubile; - trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu fenomene de eroziune a solului (provoacă impurificări cu particule solide antrenate), - vegetaţia acvatică intensă (conduce la fenomene de impurificare variabile în timp, în funcţie de perioadele de vegetaţie); - vegetaţia de pe maluri (prin căderea frunzelor, a plantelor întregi, putrezirea şi descompunerea lor); Poluarea naturală duce la scăderea concentraţiei de oxigen, modificerea ecosistemului acvatic, moartea peştilor, descompunere anaerobă, cu formarea de metan şi hidrogen sulfurat, etc. 3.1.2 Poluarea antropică. Poluarea antropică este exclusiv legată de activităţiile umane şi se datorează cel mai frecvent apelor uzate care s-au încărcat cu substanţe străine. Poluarea antropică poate fi: chimică, fizică, biologică şi radioloactivă. Poluarea chimică - rezultă din deversaea în ape a diverşilor compuşi ca: nitraţi, fosfaţi şi alte substanţe folosite în agricultură, a unor reziduuri şi deşeuri provenite din industrie sau din activităţi care conţin: plumb (evacuările unităţiilor industriale, gazele de eşapament ale autovehiculelor, manipularea greşită a tetretilplumbului folosit ca antidetonant în benzine), cupru , zinc (provenit din ape cu conţinut sporit în zinc, incinerarea accidentală a unor săruri sau oxizi de zinc din vopsele, deşeuri sau scăpări industriale), crom, nichel, mercur (provenit din deşeuri industriale),hidrocarburi (provenite din gazele de eşapament ale autovehiculelor, scurgerile de ţiţei, gudroanele de fum, arderea incompletă a combustibililor fosili, fumul de ţigară), pesticide (pulverizări aeriene, spălarea substanţelor de către apa de ploaie de pe terenurile agricole tratate), detergentii (proveniţi din apele uzate menajere, industriale, publice). (Buchman şi Bud,2004) Substanţele chimice rezultate din procesele industriale, imprimă miros, gust particular, diferite culori, creşte turbiditatea şi duritatea, scad oxigenul dizolvat, modifică pH-ul, având atfel repercursiuni asupra calităţii biologice a apei, putând genera intoxicaţii acute sau cronice. Poluarea fizică – apare ca urmare a evacuării în apă a materiilor minerale solide, insolubile, depunerii şi deşeuri radioactive, evacuări de ape termale, a lichidelor calde provenite de la răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termoelectrice. (Buchman, A.,Bud,M.,2004) Poluarea biologică – este un rezultat al dezvoltării populaţiei şi al gradului de civilizaţie. Se realizează prin organisme vii: bacterii, viruşi, protozoare, helmiţi, ciuperci, care determină şi întreţin patologia hidrică infecţioasă. Poluarea radioactivă – se datorează utilizării substanţelor radioactive. În cadrul arealului hidrografic Aranca, nu este cazul. 3.2. Surse de poluare a apelor. 3.2.1 Surse permanente de poluare. Sursele permanente de poluare a apelor sunT reprezentate prin reziduurile lichide ale colectivităţiilor umane. Aceste surse cuprind următoarele categorii de poluanţi: - apele reziduale comunale, din locuinţe, instituţii publice. Se caracterizează prin încărcătura microbiană importantă şi prin substanţele chimice utilizate în gospodării (detergenţi, insecticide), acestea prezentând un risc infecţios important; - ape reziduale industriale, conţin substanţe chimice potenţial toxice (reziduuri de petrol, fenoli, amoniac) şi microorganisme (industria alimentară), prezentând risc toxic. (Buchman si Bud,2004). 2.3.2 Surse de poluare accidentală. Sursele de poluare accidentală a apelor au caracter temporar, nefiind întotdeauna cunoscute şi ca atare mai dificil de stăpânit. Acestea pot fi reprezentate de unităţiile piscicole sau de apele meteorice infectate (reprezentând ape de precipitaţii, care vin în contact cu terenul unor zone sau incinte amenajate, sau al unor centre populate, care în procesul scurgerii antrenează sau dizolvă substanţe minerale şi organice). Apele meteorice se pot încărca cu substanşe străine în cursul scurgerii lor pe teritorii pe care se găsesc deşeuri de diferite tipuri, sau pe teritorii pe care s-au utilizat substanţe chimice, în activităţiile agricole sau silvice. În anul 2003 şi 2004, în bazinul hidrografic Aranca, nu s-a înregistrat nicio poluare accidentală. 3.3. Calitatea apei în oraşul Sânnicolau Mare. În bazinul hidrografic Aranca, funcţionează subsiteme de monitorig al calităţii apelor de suprafaţă, cu secţiuni de control de ordinul I. Alimentarea cu apă potabilă a oraşului Sânnicolau Mare, cu un număr total de 14.644 locuitori, se realizează centralizat, prin captarea unui front de apă de mare adâncime (100 m). Forajele executate între 1974-1980, sunt situate la 17 km distanţă spre est de oraş, între localitatea Sâmpetru Mare şi Periam, având autorizat un debit total maxim de 5898 m³/zi, respectiv 68,3 l/s (volum mediu anual de 1, 793.975 mc). Instalaţia de tratare, situată la intrarea în oraş dinspre Saravale, cuprinde înmagazinarea, urmată de o fază de clorinare şi pompare. Lungimea totală simplă a reţelei de distribuţie a apei, la care sunt racordaţi 70-90% din populaţiile localităţiilor Sânnicolau Mare, Sânpetru Mare şi Saravale, este de cca.35 km. Calitatea globală a apei pe canalul Aranca, de la staţia de pompare Mureş-Periam şi până în amonte Sânnicolau Mare, pe o lungime de 72 km, este de calitatea a II-a, iar între Sânnicolau Mare şi frontieră, pe o lungime de 42 km, este de calitatea a III-a. Faţă de anul 2002, se constată că în anul 2003 calitatea globală a apei pe ansamblul bazinului s-a înrăutăţit. Calitatea apei în secţiunea Sânnicolau Mare a fost de categoria a II-a cu depăşiri la grupele de indicatori nutrienţi (amoniu- 1,019 mgN/l; azotiţi – 0,088 mgN/l; azotaţi – 3,969 mgN/l; fosfaţi – 0,059 mgP/l) şi grad de mineralizare (rezidiu fix - 749,8 mg/l, cloruri – 107 mg/l, sodiu – 95,4 mg/l, mangan 0,09 mg/l). Clasa a III-a de calitate este determinată de aportul surselor de poluare difuze (localităţi rurale) şi de debitele de diluţie scăzute. În anul 2004, potrivit analizelor zilnice efectuate, a rezultat că în secţiunea amonte de Sânnicolau Mare, oxigenul dizolvat a avut un domeniu de variaţie înre 3,8 mg/l şi 7,8 mg/l şi substanţe organice între 7,6 mg/l şi 10,0 mg/l. În cursul anului 2003 s-a evacuat în râul Aranca un volum de 0,093 mil.m³ ape uzate, din care: - 0,004 mil.m³/an din industria uşoară (4,3%); - 0,086 mil.m³/an din industria mecanică fină şi electrotehnică (92,5%); - 0,003 mil.m³/an din alte activităţi (3,2%). Poluarea în acest bazin este în mare parte datorată surselor punctiforme, dar şi difuze şi deversărilor de ape geotermale. La sursele de poluare punctiforme, în anul 2003, nocivităţile importante evacuate sunt: - suspensii (2 t/an); CBO5 (3 t/an); CCO-Cr (7 t/an); amoniu (0,9 t/an); extractibile (1,9 t/an); cupru (4,3 kg/an); crom (2,6 kg/an); nichel (7,7 kg/an); zinc (6,9 kg/an); azotaţi (176 kg/an); fosfaţi (97 kg/an). („Model de Mediu Sustenabil prin Cooperare Transfrontalieră”, 2005). După folosire casnică şi industrială, printr-un sistem de canalizare de tip unitar şi mixt (lungime totală de 20 km), apele uzate din reţeaua de canalizare (la care este racordată circa 40% din populaţia oraşului), ajung în staţia de epurare cu ajutorul a trei staţii de pompare intermediare. În Sânnicolau Mare, apa uzată este în general colectată în sistemul de canalizare a oraşului şi este filtrată prin staţia de epurare. Sunt totuşi zone în oraş, în special la periferie, care nu sunt racordate la acest sistem şi gospodăriile respective au fose septice private, care sunt vidanjate periodic de serviciul de gospodărie comunală şi locativă. Nivelul poluării în majoritatea forajelor executate în stratul acvifer freatic în bazinul hidrogarfic Aranca nu prezintă modificări faţă de anii anteriori, înregistrându-se depăşiri ale limitei maxime admise la cel puţin doi indicatori de caracterizare a calităţii apei (amoniu şi substanţe organice). Reţeaua de canalizare a oraşului este într-o stare avansată de degradare, cu exfiltraţii, dar şi infiltraţii. În majoritatea timpului staţia de epurare este nefuncţională. Există 21 de guri de deversare gravitaţionale, prin care o cantitate însemnată de ape uzate şi ape pluviale se evacuează direct, fără epurare în canalul Aranca. (maxim 1650 mc/zi). Cea mai mare parte din apele urbane din canalizarea oraşului, după o epurare insuficientă, (circa 30%), sunt descărcate prin pompare în râul Mureş, prin canalul Silvia. Există şi cazuri în care aceste ape uzate, datorită unor situaţii speciale, pot fi evacuate şi în canalul Mureşan, emisar final fiind canalul Aranca. Totuşi apa râului Aranca este destul de degradată, ca urmare a poluării suferite mulţi ani în şir, cand în aceasta erau deversate deşeuri chimice rezultate de la fosta fabrică de ciorapi şi de la fostul abator. Ecosisitemul a fost atunci puternic afectat, iar restabilirea echilibrului ecologic necesită mari cheltuieli financiare. În prezent, râul ar trebui dragat şi ar trebui eliminate toate deşeurile care zac pe fundul acestuia. În cursul anului 2005, a fost evacuat în canalul Aranca un volum de 0,156 mil. m³ ape uzate, dintre care, 0,015 mil.m³/an ape uzate cu provenienţă din industria uşoară şi 0,047 mil.m³/an ape uzate cu provenienţă din industria mecanică fină şi electronică. Din punct de vedere al încărcărilor evacuate în emisar, acestea au valori cu impact asupra calităţii apei de suprafaţă din cauza debitului de diluţie redus. 3.4 Impactul apelor poluate asupra omului. La fel ca şi aerul, apa este un factor de mediu indispensabil vieţii. În organism, ea îndeplineşte multiple funcţii, de la dizolvarea şi absorbţia elementelor nutritive, la transportul şi eliminarea produşilor nocivi ce ajung în organism. Cantitatea totală de apă din organism, reprezintă, la omul adult, 60% din greutatea sa. Apa constituie un element important în transmiterea bolilor infecţioase, microbiene, virotice şi parazitare, dând naştere la epidemii de natură hidrică. Poluarea apei se datorează pătrunderii în sursele de apă a dejectelor umane şi animale, şi a reziduurilor rezultate din activitatea omului şi a colectivităţiilor. Dintre cele trei feluri de apă, meteorică, de suprafaţă şi de adâncime, apa de suprafaţă prezintă potenţialul cel mai mare de contaminare, având şi rolul cel mai de seamă din punct de vedere epidemiologic. (Teodorovici,1978) Apa de conductă, din instalaţiile de aprovizionare centrală se poate contamina prin defecţiuni, avarii la instalaţiile de captare a surselor de apă, insuficienţe în procesul filtrării şi clorurării, fisuri la nivelul conductelor de distribuire a apei şi pătrunderea impurităţilor. Apa de fântână se poate contamina prin infiltrarea apelor de suprafaţă poluate cu dejecţii umane sau animale, prin substanţe impurificatoare din gropile latrinelor şi gropile de gunoi. Viabilitatea în apă a diferitelor microorganisme patogene: bacterii, viruşi, helmiţi, variază cu numeroşi factori: compoziţia chimică, pH-ul şi temperatura apei, gradul de aerare, acţiunea luminii, concurenţa florei microbiene saprofite, prezenţa protozoarelor, a bacteriofagilor şi a altor factori. Neacoperirea nevoilor de apă ale omului duce la imposibilitatea menţinerii stării de curăţenie şi salubritate, creând condiţii favorabile de apariţie a unor boli infecţioase ca: febra tifoidă, dizenteria, hepatita epidemică, boli de piele (piodermitele, scabia, pesta etc). (Teodorovici,1978) Bolile în care apa constituie calea de transmitere, se numesc boli hidrice. Organizaţia Mondială de Sănătate (OMS) raportează anual peste 500 milioane de cazuri de boli hidrice, boli cu mare extindere în rândul populaţiei. 3.4.1 Patologia hidrică. Patologia hidrică este legată de prezenţa unor microorganisme patogene cu semnificaţie epidemiologică primordială, din cauza bolilor hidrice infecţioase şi a compoziţiei chimice modificată (carenţă sau exces), cu semnificaţie epidemiologică secundară. Epidemiile hidrice sunt cunoscute a avea următoarele caractere generale: - izbucnirea explozivă, în funcţie de masivitatea şi durata contaminării, într-un timp scurt producându-se un număr mare de cazuri. Îmbolnăvirile se limitează numai la persoanele receptive, care au consumat apaă din sursă contaminată, indiferent de vârstă, sex şi condiţii sociale. Populaţia care a consumat apă din alte surse, nepoluate, sau persoanele vaccinate, rămân neafectate. (Teodorovici,1978) - epidemia se manifestă pe teritoriul alimentat cu apă contaminată; - epidemia poate surveni în orice anotimp al anului; - epidemia hidrică îşi are sfârşitul, de obicei, prin îmbolnăviri secundare, de contact, realizând aşa numita „coadă epidemică”. În raport cu mediul de apariţie, evoluţie şi durată, se pot distinge două categorii de epidemii hidrice: - epidemii cu debut brusc, exploziv şi cu evoluţie scurtă (epidemii „acute”, adevăratele epidemii hidrice); - epidemii cu debut lent, cu durată lungă, de câteva luni (epidemii „cronice”); Epidemiile cu caracter hidric se pot produce nu numai prin apa de băut contaminată, ci şi prin intermediul fructelor, legumelor, zarzavaturilor, care au fost irigate cu ape de suprafaţă poluate sau cu ape reziduale insuficient epurate. Animalele pot fi şi ele contaminate, dacă adăparea lor este realizată din surse de apă contaminată, sau dacă se foloseşte în hrana lor furaje din zone irigate cu ape poluate din râu, sau ape reziduale. 3.4.1.1 Patologia hidrică infecţioasă. Bolile produse de apa poluată, cuprind în general, un număr mare de persoane, îmbrăcând caracterul unor boli cu extindere în masă. Cei mai expuşi bolilor infecţioase, transmise prin apă, sunt sugarii şi copii mici, persoanele cu rezistenţă scăzută şi cele care trăiesc în condiţii precare, bolnavii, vârstnicii. Pentru toate aceste categorii, dozele infectante sunt mult mai mici comparativ cu populaţia adultă sănătoasă. a) Boli microbiene. Cele mai des întâlnite, care dau naştere la epidemii hidrice, sunt: - febra tifoidă şi paratifoidă, determinată de bacilul tific (Salmonella tiphi), specifică omului, care se produce numai ca urmare a pătrunderii bacilului în organism pe cale digestivă, odată cu apa sau cu alimentele; - dezinteria, este tot o boală microbiană determinată de un grup de germeni cunoscuţi sub denumirea de bacili dezinterici. Calea principală de transmitere este prin apă şi mâinile murdare. Uneori epidemiile de dezinterie nu îmbracă caracter specific bolii, apărând în forme atipice, care sunt diagnosticate ca diaree, enterite; - holera, este produsă de vibrionul holeric şi este considerată ca o afecţiune specifică de transmisie hidrică; - tuberculoza provocată de bacilul Koch, transmisă prin consum şi îmbăieri în apa contaminată, în care se deversează ape uzate de la spitale şi sanatorii. În oraşul Sânnicolau Mare, pe parcursul anului 2007, la spitalul orăşenesc au fost identificate, în total patru cazuri de tuberculoză. - tuleremia, provocată de Pasteurella tularensis, se transmite prin apa contaminată cu fecale, urină şi cadavre de rozătoare, prin îmbăiere, pescuit; (Teodorovici,1978). În anul 2007 nu s-a înregistrat în spitalul oraşului Sânnicolau Mare niciun caz de tuleremie. b) Boli virotice. Prin apa din toate sursele pot fi transmise peste 100 de viruşi patogeni pentru om: enteroviruşi, virusul hepatitei A, viruşii gastroenteritei de tip Norwalc, rotaviruşii, adenoviruşii. Cei mai importanţi în patologia umană sunt enteroviruşii (eliminaţi pe cale fecală în apa de suprafaţă, apa potabilă insuficient clorinată) şi adenoviruşii (în apa de băut, în apa de piscină). Cele mai cunoscute boli virotice sunt: - poliomielita, produsă ca şi dizenteria, de mai multe tipuri de viruşi numiţi poliomelitici. Poliomielita este considerată o boală digestivă, care poate fi transmisă prin intermediul apei. Un singur caz de poliomelită a fost diagnosticat în Sânnicolau Mare pe parcursul anului 2007. - hepatita epidemică, este o boală infecţioasă care cunoaşte ca agent determinant un virus. Hepatita poate fi determinată de două tipuri diferite de viruşi: virusul care pătrunde în organism pe cale digestivă şi se transmite prin apă şi virusul transmis prin injecţii, transfuzii, vaccinuri. În total au fost depistate 27 de cazuri de hepatită, înregistrate la spitalul orăşenesc Sânnicolau Mare în anul 2007. c) Boli parazitare. Cele mai frecvente boli parazitare, transmise prin apă sunt: - lambiaza sau geardiaza, este datorată parazitului Giardia, sau lambia intestinală. Îmbolnăvirea omului se face cel mai frecvent prin ingestia apei infectate; - amitoza, sau dezinteria amibiană, este cea mai răspândită parazitoză pe cale hidrică Îmbolnăvirea omului se poate realiza prin consumul de apă infectată, dar şi prin consumul de alimente crude, care au fost produse pe terenuri irigate cu apă poluată; - trichomoniaza este o parazitoză în a cărei transmitere apa joacă un rol important. Agentul patogen poate ajunge cu uşurinţă în apă, în special în bazinele de înot, unde se pot afla , concomitent, persoane bolnave şi persoane sănătoase; - fasciolioza este o parazitoză la care apa constituie o etapă obligatorie în ciclul său de dezvoltare. Cel mai frecvent se întâlneşte fascioloza hepatică, precum şi cea intestinală. (Teodorovici,1978). Un singur caz de fasciolioză s-a înregistrat în anul 2007 la spitalul oraşenesc Sânnicolau Mare. Prin procesele de autopurificare, se realizează distrugerea agenţilor patogeni ai bolilor infecţioase. Agenţii patogeni pot fi vehiculaţi de ape la distanţe mari, de până la 25-30 km, în funcţie de încărcătura microbiană, debitul apei, cantitatea de substanţe nutritive, când unele bacterii se pot chiar multiplica. În apă se pot găsi agenţii patogeni: - Salmonella tiphi, care trăieşte 10-30 zile în apele de suprafaţă şi câteva luni în nămolul fântânilor şi iazurilor mai ales la temperaturi scăzute; - Shigella flexneri, care trăieşte 5-38 zile în apa de suprafaţă; - vibrionul holeric, care trăieşte 1-3 zile în apa de suprafaţă şi câteva luni în apa de canal şi apa lacurilor; - leptospirele, care trăiesc între 12 ore şi 60 zile în apă şi nămol, în funcţie de pH, temperatură şi flora ambientală; - Francisella tularensis, trăieşte 2-3 luni în apă; - Brucella, care trăieşte 40-60 zile în apele de suprafaţă; - virusul poliomelitic, trăieşte 200 zile în apele de canal şi 31 zile în apa de băut nesterilizată; - virusul hepatitei A, trăieşte 3-4 luni în apa de suprafaţă; (Vlaicu,1996) 3.4.1.2 Patologia hidrică neinfecţiosă. Compoziţia naturală a apei, cuprinde diverse substanţe minerale, care se găsesc în organismul uman, unele în cantităţi relativ mari - macroelementele (săruri de calciu şi magneziu, natriu, potasiu, cloruri), altele în cantităţi foarte mici, microelementele (iod, crom, fluor, seleniu). Acestea sunt vitale pentru funcţionarea organismului.(Vlaicu,1996) 3.4.2 Excesele şi carenţele de elemente chimice. Carenţa sau excesul diverselor substanţe minerale, perturbă funcţionalitatea organismului, prin posibila apariţie a unor probleme de sănătate. 3.4.2.1 Carenţa de iod şi distrofia endemică tireopetă. Iodul este componenta principală a hormonului tiroidian, tirozina. În organismul uman, tiroida concentrează cel mai activ iodul, comparativ cu alte organe. Necesarul de iod al organismului, va asigura optima funcţionalitate a glandei tiroide şi este estimat la 100-200 micrograme de iod/24 ore, asigurat într-un procentaj de 80-90% prin alimente şi 10-20% prin apă şi aer. Carenţa de iod este definită prin concentraţia iodului din apă, sub 5 micrograme/litru de apă, ca indicator global al carenţei de iod în factorii de mediu (sol, apă, aer, alimente). 3.4.2.2 Carenţa de fluor şi caria dentară. Fluorul din organism este localizat în oase şi dinţi. Necesarul de fluor se asigură prin apă (2/3, 3/4) şi prin alimente ( peşti, crustacee, scoici, frunzele şi mugurii arborelui de ceai). Se apreciază ca optime, concentraţiile de fluor în apă între 0,7 - 1,5 mgr/dm³. Pe glob, peste 75% din sursele de apă sunt deficitare în fluor. Raţia zilnică totală de fluor pentru adult este de 3-4 mg. (Vlaicu,1996) În condiţiile consumului de apă cu carenţă de fluor apare caria dentară, boală cu extindere în masă, întâlnită la toate vârstele şi la ambele sexe, care reprezintă un focar de infecţie, ce întreţine o stare septică permanentă a cavităţii bucale şi influenţează negativ întregul organism. Pentru profilaxia cariei dentare se recomandă asigurarea unei concentraţii de 1 mg fluor/dmc apă (OMS) prin fluorizarea apei. 3.4.2.3 Excesul de nitraţi şi methemoglobinemia. În apele de suprafaţă şi cele subterane, poate apărea o concentraţie crescută de nitraţi, prin utilizarea fertilizantelor azotoase în agricultură, prin poluarea solului cu reziduuri organice naturale şi artificiale. Prin utilizarea apei cu conţinut ridicat de nitraţi în alimentaţia artificială apare intoxicaţia numită methemoglobinemie. Intoxicaţia acută cu nitraţi (boala albastră, boala de apă) se manifestă prin cianoza feţei şi a buzelor, tulburări respiratorii şi gastrointestinale. 3.4.2.4 Macro şi microelementele şi bolile cardiovasculare. Bolile cardiovasculare reprezintă 60% din acuzele de deces. În apariţia bolii intervin factorii endogeni (predispoziţia familială, tulburări metabolice) şi factori exogeni (deprinderi neigienice, alimentaţie neraţională,fumatul excesiv, factorul hidric). Factorul hidric are o acţiune de lungă durată asupra stării de sănătate. Duritatea scăzută a apei potabile (sărurile de calciu şi magmeziu) este însoţită de o mortalitate crescută prin boli cardiovasculare. Elementele minerale manifestă o acţiune de protecţie a miocardului. Magneziul este un modulator al activităţii muşchiului cardic. Cromul are o acţiune de protecţie împotriva factorilor nefavorabili ai activităţii cardiace. În zonele cu morbiditate şi mortalitate crescută prin arteroscleroză, concentraţia cromului scade cu vârsta până la dispariţie, după infarct miocardic, cromul este foarte scăzut. Manganul şi zincul împiedică modificările arterosclerotice ale vaselor şi participă la transportul oxigenului la ţesuturi. Cuprul, în concentraţie crescută este un factor aterogen. Cadminul în concentraţie crescută are rol în apariţia hipertensiunii arteriale. Clorura de sodiu în exces, în apă, determină hipertensiunea arterială endemică. (Vlaicu,1996) 3.4.2.5 Mineralizarea apei şi bolile renale. În apariţia litiazei renale s-a observat influenţa diferiţilor factori exogeni (climatici, geoclimatici), dar şi relaţia dintre duritatea apei (gradul de mineralizare) şi morbiditatea prin litiaza renală. Litiaza este însoţită de creşterea calciului şi magneziului în sânge şi urină. Litiaza căilor renale deţine o pondere redusă în cazul îmbolnăvirilor aparatului urinar. 3.5 Impactul apelor poluate asupra biosistemelor acvatice. Apa pură din punct de vedere chimic, nu există în natură. Orice izvor care iese din pământ aduce cu el impurităţi, partcule minerale şi vegetale, săruri, materii humice etc. Pe lângă această murdărire naturală a apelor, are loc şi o degradare nenaturală. Variatele substanţe ce murdăresc apa, se pot împărţi din punct de vedere practic şi după originea lor în: impurităţi neputrescibile (impurităţi insolubile, scurgerile acide sau alcaline, anumite substanţe toxice, otrăvitoare pentru animale şi plante, substanţe netoxice, care depuse în grăsimea peştilor, le strică gustul) şi impurităţi putrescibile.. 3.5.1 Impurităţi neputrescibile. Dintre numeroasele impurităţi neputrescibile (substanţe în suspensie, acizi şi alcalini, otrăvuri, substanţe odorante), pentru apa râului Aranca se individualizează: - substanţe în suspensie; - acizi şi alcalini, datoraţi reziduurilor din îngrăşăminte chimice folosite în agricultură; Peştii sunt foarte sensibili la variaţiile pH-ului natural a apei şi reacţionează corespunzător. Unele substanţe pot fi considerate otrăvuri pentru organismele acvatice, care sub influenţa lor, mor repede. Un exemplu în acest sens îl constituie amoniacul,clorul, hihrogen sulfurat, unele materii clorate etc. Substanţele odorante, care strică gustul cărnii peştilor se fixează în grăsimea lor, făcându-i necomestibili. 3.5.2 Impurităţi putrescibile. Impurităţile putrescibile sunt materializate prin reziduuri şi dejecte organice. Pentru ca echilibrul natural să nu fie tulburat, este firesc să existe un raport direct între ceea ce intră în apă, ca materii străine, şi ceea ce iese din apă, după prelucrarea fizică, chimică şi biologică. 3.6 Impactul apelor poluate asupra solului. Practic, nu se poate vorbi despre o poluare a solului cu apă poluată. Poluarea solului este consecinţa unor obiceiuri neigienice sau practici necorespunzătoare. Se datorează îndepărtării şi depozitării neigienice a reziduurilor lichide ale colectivităţii umane, dejectelor şi cadavrelor animale, deşeurilor industriale, substanţelor chimice folosite în agricultură. Toate acestea constituie subiectul capitolului IV, unde problemele sunt tratate detaliat. 3.6.1 Degradarea solului sub influenţa apei. Dintre tipurile cele mai frecvente de degradare a solului (modificări de structură, compoziţie şi funcţionare a solului) datorită apei, amintim: - colmatarea, problemă de actualitate pentru solurile marginale cursului de apă; - entrofizarea apei; - inundaţiile; - sărăturarea de natură antropică; Actualmente, aceste fenomene naturale de degradare a solului prin intermediul apei au fost înlăturate total sau paţial. 3.7 Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice. Legile protecţiei mediului. Lupta împotriva poluări a început printr-o serie de legi universale. S-au elaborat totodată programe ce vizează tehnici tot mai puţin poluante, ca şi tehnici de epurare a apelor înainte de a fi deversate în râuri sau lacuri. În România, prin Legea 107/1996 – Legea protecţiei apelor, se stabileşte că: “ Apele fac parte integrantă din patrimonial public”. Trebuie precizate aici şi dimensiunile sub care această lege tratează apa: ca resursă natural regenerabilă, ca resursă vulnerabilă şi limitată, ca element indispensabil vieţii şi societăţii, ca materie primă necesară pentru activităţi productive, ca sursă de energie şi cale de transport, şi în sfârşit, ca element determinant pentru menţinerea echilibrului ecologic. (Oprean,2003). Condiţiile ce trebuie îndeplinite de apa potabilă sunt prevazute în normative (în România- –Legea nr. 458/2002, privind calitatea apei potabile, modificată şi copletată de Legea nr. 311/2004), precizându-se caracteristicile organoleptice, fizice, chimice, radiochimice, biologice şi alimentare. Ca urmare a formelor extreme de diverse pe care le îmbracă poluarea apelor, au fost stabilite strategii multiple de protecţie împotriva poluării acestora prin: - identificarea surselor de poluare ( indiferent că acestea sunt permanente, nepermanente sau accidentale); - stabilirea indicatorilor de calitate şi reglementarea nivelelor de la care se consideră că apele (în funcţie de natura lor) devin poluate şi legiferarea la nivel local, zonal, naţional, comunitar şi internaţional, a măsurilor adecvate de protecţie a acestora; - crearea de atitudini, responsabilităţi, motivaţii, conştientizări, comunicări, şi în special cadre juridice adecvate şi favorabile gestiunii şi protecţiei apelor în accord strâns cu condiţiile de mediu diferite, existente în diverse regiuni ale globului; - aplicarea pe scară largă, în mod preventiv a unor biotehnologii nepoluante în procesele industrial sau din altă ramură a economiei, care contribuie la poluarea apelor; - generalizarea utilizării tehnologiilor de recuperare, reciclare şi revalorificare a apelor uzate şi îmbunătăţirea continuă a tehnicilor de epurare a acestora; - înţelegerea, protejarea, supravegherea şi menţinerea fenomenelor naturale de autoepurare; - instituirea în jurul surselor de apă importante a unor zone de protecţie sanitară; (Oprean,2003) CAPITOLUL IV SANOLOGIA SOLURILOR DIN PERIMETRUL CADASTRAL SÂNNICOLAU MARE Solul reprezintă unul dintre factorii de mediu, care prin funcţia sa, joacă un important rol epidemiologic în transmiterea unora dintre germenii patogeni. Ca şi aerul şi apa, solul este un factor de mediu cu influenţă deosebită asupra sănătăţii. El se află în strânsă corelaţie cu poziţia geografică a unei regiuni, atât prin configuraţia, natura, cât şi prin structura sa. De calitatea solului depinde formarea şi protecţia surselor de apă de suprafaţă şi subterane. Solul determină creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei, influenţând astfel, în mod direct, alimentaţia omului. „Normele de calitate a solului au ca principală menire demarcarea limitei superioare de concentraţie a poluanţilor, limită deasupra căreia pot fi afectate sănătatea umană şi echilibrul ecosistemelor.” (Buchman şi Bud,2004) Conştientizarea unor riscuri importante, prin depăşirea pragului de admisibilitate, stabilit conform normelor de calitate, reprezintă primul pas în prevederea poluării. Legea fondului funciar prevede reglementări privind recuperarea terenurilor agricole, care prin degradare şi poluare, si-au pierdut parţial sau total capacitatea productivă. În legislaţia românească, normele tehnice de protecţie a solului se limitează la prezentarea concentraţiilor maxime admise doar la unele săruri uşor solubile şi pentru unii ioni cu potenţial ridicat de mineralizare. 4.1 Surse de poluare a solului. Poluarea solului reprezintă orice modificare nedorită a caracteristicilor fizice, chimice sau biologice, cu implicaţii directe asupra vegetaţiei, animalelor, sau asupra stării de sănătate a omului. Solul reprezintă unul dintre factorii de mediu, care, prin funcţia sa, joacă un rol epidemiologic important în transmiterea unora dintre germenii patogeni. Microorganismele care se întâlnesc în sol aparţin, fie speciilor saprofite proprii solului, fie speciilor patogene sau condiţionat patogene, provenind de la om sau animale, şi ajunse aici odată cu excreţiile, secreţiile, sau cu cadavrele acestora. În general, în sol microorganismele patogene nu găsesc condiţii de înmulţire, ci numai de conservare, de supravieţuire, un timp mai mult, sau mai puţin îndelungat, datorită influenţei compoziţiei chimice a pământului, însuşirilor fizice ale acestuia, temperaturii, prezenţei florei microbiene telurice şi concurenţei microorganismelor antagoniste, care pot elabora substanţe antibiotice, precum şi prezenţei bacteriofagilor.(Teodorovici,1978) Calitatea solului este mult influenţată de degradare şi poluare. Cauzele degradării solului pot fi: - cauze naturale: eroziunea, alunecarea, deflaţia, aluvionarea, prăbuşirea, salinizarea, etc; - cauzele datorate activităţii umane: defrişarea pădurilor, desecările, aratul necorespunzător, exploatarea intensivă, folosirea excesivă a îngrăşămintelor şi pesticidelor, păşunatul excesiv etc; Principalele surse de poluare a solului sunt reziduurile. Ţinând seama de provenienţa lor, ele pot fi clasificate în: - reziduuri menajere, rezultate din activitatea zilnică a oamenilor în locuinţe şi locuri pubilice. Din acestea fac parte: diverse resturi alimentare, sticlă, ţesături, ambalaje, materiale plastice; - reziduuri industriale, provenite din diverse procese tehnologice, care pot fi formate din materii brute, finite sau intermediare. Au o compoziţie variată, în funcţie de ramura industrială şi de tehnologia utilizată; Elementele poluante ale solului pot fi de natură biologică sau chimică. Elementele biologice sunt reprezentate de microorganisme (bacterii, viruşi, paraziţi), eliminate de om sau animale, fiind în cea mai mare parte patogene. În anumite soluri, unele microorganisme se pot chiar înmulţi, cum este cazul bacteriei cărbunoase. Supravieţuirea germenilor patogeni este mai scurtă în solurile în care au loc procese biologice intese (în solurile nisipoase, în solurile expuse razelor solare). Gradul de rezistenţă al acestora este de asemenea dependent de existenţa formelor vegetative sau sporulate. Dacă majoritatea speciilor care prezintă numai forme vegetative supravieţuiesc în sol un timp limitat (3-30 zile), germenii sporulaţi, aerobi şi anaerobi, pot persista ani de zile. .(Teodorovici,1978) Elementele chimice care poluează solul sunt în cea mai mare parte de natură organică. Cele mai importante elemente chimice poluante ale solului sunt însă substanţele toxice, prezente aproape exclusiv în reziduurile industriale. Mai frecvent sunt întâlnite metalele grele, pesticidele, detergenţii, coloranţii etc. Solul constitue locul de întâlnire al tuturor poluanţilor: pulberile din aer, gazele toxice dizolvate de ploaie în atmosferă care se întorc în sol, apele de infiltraţie care impregnează solul cu poluanţi atenuându-i spre adâncime, râurile poluate care contaminează solurile inundate sau irigate, aproape toate reziduurile solide depozitate sau aruncate pe sol. În concluzie, poluarea solului constituie sau poate cauza un pericol potenţial pentru sănătatea omului, deteriorarea resurselor biologice, a ecosistemelor, a bunurilor materiale, un obstacol în calea utilizării legitime a mediului. 4.1.1 Poluarea biologică. Poluarea biologică a solului reprezintă infestarea cu germeni patogeni. Aceasta se datorează microorganismelor si helmiţilor patogeni, care ajung pe sol cu diferite reziduuri organice: dejecte depuse direct pe sol, irigări cu ape fecaloid- menajere insuficient epurate, care pot produce diverse îmbolnăviri. În sol se pot găsi germeni patogeni variaţi: bacilul tific, bacilii dezinterici, vibrionul holeric, bacilul Koch, leptospirele. Dintre viruşi se întâlnesc: virusul febrei aftoase, virusul poliomelitic, etc. Se mai găseesc şi ouă, larve şi spori de fungi patogeni. Agenţii patogeni prezenţi în sol pot contamina omul fie direct, fie indirect, prin intermediul apei sau al zarzavaturilor nespălate şi întrebuinţate în stare crudă. Pătrunderea germenilor în organism se face pe cale digestivă (enterobacterii, enterovirusuri), sau pe cale tegumentară (leptospire, germeni gangrenari).(Teodorovici,1978) Agenţii patogeni de poluare a solului, incriminaţi în patologia umană pot fi calsificaţi astfel: - organisme patogene excretate de om; contaminează solul, cu ciclu de transmitere om-sol-om; - organisme patogene excretate de animale, care contaminează solul, cu ciclu în transmitere animal-sol-om; - organisme prezente în mod natural în sol, cu care omul vine în contact, cu ciclu în transmitere sol-om; 4.1.1.1 Calea de transmitere om-sol-om. Afecţiunile care se pot transmite la om pe cale om-sol-om se datorează unor bacterii, viruşi şi helmiţi patogeni. Prezenţa acestor germeni este legată de carenţe majore de educaţie pentru sănătate: depunerea excrementelor pe sol, folosirea excrementelor umane ca îngrăşământ natural pe terenuri agricole, folosirea apelor uzate fecaloid-menajere pentru irigaţii, în condiţiile unor deficienţe cantitative privind sursele de apă. Bacteriile şi virusurile patogene mai importante sunt: salmonelele, vibrionul holeric, brucellele, francisella, enteroviruşii, stafilococii. Transmiterea se face atât în mod direct, cât şi în mod indirect. În total, în decursul anului 2007, s-au înregistrat la spitalul orăşenesc Sânnicolau Mare, trei cazuri de îmbolnăviri cu salmonella şi 27 de cazuri de stafilococii. Transmiterea paraziţiilor de la sol la om, are loc cel mai adesea indirect, prin consumul zarzavaturilor crude, consumul fructelor, apei, prin contactul cu obiectele infestate de la sol, prin mâini murdare,etc. (Buchman şi Bud,2004) 4.1.1.2 Calea de transmitere animal-sol-om. Numărul microorganismelor patogene de provenienţă animală este mare, iar bolile transmise la om sunt: leptospirozele, febra Q, tuberculoza, etc. Problemele de sănătate deosebite sunt create de germeni anaerobi şi sporulaţi: bacilul antracis şi clostridiile. Transmiterea are loc cel mai frecvent prin contact indirect cu solul, la nivelul unor leziuni cutanate deschise. La Sânnicolau Mare, în anul 2007, s-au înregistrat la spitalul orăşenesc patru cazuri de pacienţi diagnosticaţi cu tuberculoză. Transmiterea unor boli se datorează unor insecte care desăvârşesc ciclul evolutiv în reziduuri. Dintre insectele mai cunoscute, blatidele se dezvoltă în gunoaiele menajere. Vectorul cel mai frecvent pentru transmiterea unor boli digestive şi pe baza căreia se poate aprecia starea igienico-sanitară a unor locuri, este reprezentat de musca domestică. 4.1.1.3 Calea de transmitere sol-om. Un număr considerabil de ciuperci şi actinomicete saprofite de pe sol şi de pe vegeteţie, devin patogene pentru om, determinând micoze cutanate, respiratorii şi chiar generalizate. Solurile tehnice ale blocurilor inundate cu ape fecaloid menajere, reprezintă atât un risc în situaţia avarierii conductelor de apă potabilă ce traversează subsolurile, cât şi pericolul izbucnirii unor epidemii hidrice. Constuie de asemena şi un mediu propice pentru înmulţirea vectorilor (ţânţari). O gravă problemă o reprezintă rampa de gunoi. Perimetrul acesteia se încadrează actualmente în categoria zonelor degradate, ceea ce a dus la afectarea gravă a factorilor de mediu. (Teodorovici,1978) 4.1.2 Poluarea chimică. Dintre cauzele antropice de poluare a solului, poluarea chimică se consideră a fi cea mai importantă. În Sânnicolau Mare, poluarea chimică este rezultatul depozitării dejecţiilor animale, a eliminării finale a apelor uzate industriale, a depozitării deşeurilor menajere, precum şi a traficului rutier. Dintre sursele de poluare potenţială a solului acestui oraş menţionăm: - surse de poluare de tip industrial: poluanţi atmosferici rezultaţi de la centralele termice şi cei proveniţi de la societăţi industriale; - surse de poluare de tip urban: gestionarea deşeurilor, salubrizarea străzilor, gestionarea deşeurilor stradale şi traficul rutier; În Sânnicolau Mare, principalele activităţi industriale cu risc de afectare a calităţii solului sunt: SC. Agricola Sinagro SRL, SC. Orlandi Investment SRL, SC Emiliana West Rom SRL,etc. În oraş, una din principalele surse de emisii atmosferice, care pot polua direct sau indirect solul, este traficul rutier, în principal pe drumul naţional DN6 şi drumul judeţean DJ682. De asemena, ţinând cont de amplasarea terenurilor agricole în imediata vecinătate a drumurilor, poluanţii rezultaţi din traficul rutier, pot ajunge în sol şi pot determina poluarea acesuia, în principal cu metale grele (plumb şi compuşi cu plumb,etc.). 4.2 Solul-Depoluator. Unele materiale plastice, metale şi alte substanţe depozitate pe sol rămân neschimbate pentru că nu există microorganisme capabile să le descompună. Totuşi, solul poate fi în anumite limite, considerat depoluator. Majoritatea acestor materiale se vor degrada, vor ruginii sau se vor descompune în sol, dacă trece suficient timp. Când sunt aplicate în sau pe sol, unele deşeuri sau reziduuri care pot fi încadrate în categoria poluanţi oriunde s-ar găsi, devin surse de energie pentru microorganismele din sol şi sursă de elemente nutritive pentru creşterea plantelor. Spre deosebire de celelalte componente ale mediului înconjurător, solul, împreună cu microorganismele asociate, joacă rolul unui absorbant, purificator şi neutralizator biologic de poluanţi, mineralizator al tuturor reziduurilor organice. Uneori, capacitatea solului de a-ţi împlinii funcţia de autopurificare este suprasolicitată sau depăşită, rezultând poluarea. Printre caracteristicile mai importante ale solurilor, care le permit să-şi asigure mai deplin acest rol, se au în vedere următoarele: - larga distribuţie geografică a solurilor; - adâncimea solului şi respectiv volumul imens pe care acesta îl ocupă în natură, ceea ce îi permite preluarea şi transformarea unor cantităţi mari de substanţe complexe; - capacitatea de filtrare a solului, soluţiile care trec prin sol sunt supuse la filtrare şi purificare, fiind reţinute cele mai multe suspensii; - activitatea biologică a solului datorită micro şi macro organismelor existente în sol. Datorită acestor caracteristici şi proprietăţi, solul poate constitui un mijloc şi mediu eficace de preluare, neutralizare, reciclare, transformare şi valorificare a diverselor deşeuri şi reziduuri anorganice şi organice, ca şi a dejecţiilor. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că solul are capacitatea limitată de încărcare cu poluanţi. Pentru aceasta, este necesară cunoaşterea amănunţită a proceselor privind capacitatea de autoepurare naturală a solurilor, pentru stabilirea capacităţiilor maxim admisibile (CMA) ale poluanţilor în sol, astfel încât să se asigure prevenirea poluării solului, ca şi a celorlalţi factori ai mediului înconjurător. 4.3 Activitatea de monitorizare a calităţii solului în România. Monitoringul mediului reprezintă supravegherea continuă a mediului şi a componentelor sale, evidenţierea schimbărilor în starea mediului şi evaluarea semnificaţiilor ecologice şi a implicaţiilor sociale ale acestor schimbări, urmate de măsurile care se impun. În România, după Conferinţa ONU privind Mediul Uman (Stockholm,1972) în colaborare cu Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, s-a instituit Sistemul Naţional de Monitoring al Calităţii Mediului Înconjurător, compus din trei subsisteme: - monitoringul aerului şi apelor în cadrul Consiliului Naţional al Apelor; - monitoringul solului în cadrul Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare- Academia de Stiinţe Agricole şi Silvice; Sistemul de monitoring al calităţii solului are în vedere evoluţia capacităţii de producţie a solului în cadrul diferitelor ecosisteme, ţinând seama de folosinţă, dar şi de intervenţia omului. Rolul şi scopul sistemului naţional de monitoring al calităţii solului în România are în vedere următoarele: - urmărirea sistematică a caracteristicilor calitative ale solurilor, atât în zonele influenţate de activităţile umane, cât şi în zonele neafectate direct de astfel de activităţi, în vederea cunoaşterii stării de calitatea a solurilor, a evoluţiei şi tendinţei acestora, în zonele caracteristice şi pe întreg ansamblul ţării; - prognoza evoluţiei stării de calitate a solurilor pe baza prelucrării şi interpretării datelor referitoare la evoluţia şi tendinţa acesteia; - avertizarea organelor si unităţilor interesate asupra situaţiilor în care se evidenţiază extinderi şi intensificări periculoase ale fenomenelor dăunătoare, creşteri periculoase ale substanţelor poluante,etc; - furnizarea de date pentru stabilirea principalelor cauze care generează fenomene de poluare a solurilor, în vederea fundamentării măsurilor preventive, inclusiv recuperarea şi reciclarea substanţelor reziduale utilizate şi evitarea, limitarea, sau atenuarea pagubelor posibile aduse agriculturii, economiei naţionale, societăţii în ansamblu; - asigurarea datelor necesare fundamentării programului naţional privind protecţia mediului înconjurător, în special privind resursele de subsol, mai ales cele folosite în producţia vegetală; CAPITOLUL V GESTIONAREA DEŞEURILOR În momentul de faţă, deşeurile, veriga finală a tututror activităţiilor antropice, reprezintă pe plan mondial o mare problemă pentru protecţia mediului, datorită acumulării lor în mari cantităţi de-a lungul anilor şi a eliminării lor mai mult sau mai puţin corespunzătoare. 5.1 Clasificarea deşeurilor. Deşeurile sunt componente reziduale rezultate din toate activităţiile antropice, atât cele cu caracter gospodăresc, cât şi cele cu caracter productiv. Din punct de vedere al naturii şi locurilor de producere, deşeurile se clasifică astfel: - deşeuri menajere, provenite din sectorul casnic, care pot fi preluate de către sistemele de colectare; - deşeuri stradale, specifice căilor de circulaţie publică, provenite din activitatea cotidiană a populaţiei, de la spaţiile verzi, animale, din depunerea de substanţe solide din atmosferă; - deşeuri asimilabile cu deşeuri menajere, provenite de la mica sau marea industrie, din comerţ, din sectorul public sau administrativ; - deşeuri periculoase, toxice, inflamabile, explozive, infecţioase sau de altă natură, care introduse în natură pot dăuna plantelor, animalelor sau omului; - deşeuri agricole, provenite din unităţiile agricole şi zootehnice; - deşeuri spitaliere, provenite din activitatea spitalelor, unităţilor sanitare, care sunt incinerate în crematoriile spitalelor; (Apostol şi Mărculescu,2006) 5.2 Efectul deşeurilor asupra calităţii factorilor de mediu. Deşeurile pot constitui vectori importanţi în răspândirea infecţiilor. Reziduurile provenite din diferite surse conţin foarte des o gamă variată de microorganisme, printre care şi agenţi patogeni, răspânditori de boli infecţioase (viruşi, bacterii, ouăle diverşilor helmiţi, etc). În condiţii prielnice, agenţii patogeni pot trăi în reziduuri timp îndelungat, de unde părtund în sol, apă, putând provoca astfel infecţia şi prin contact direct. Agenţii patogeni, semnalează în reziduuri numai posibilitatea infecţiilor, iar reziduurile respective sunt considerate medii de propagare a infecţiilor. Ele pot conduce la crearea unor condiţii favorabile pentru înmulţirea insectelor şi rozătoarelor. Reziduurile necorespunzător tratate şi descompuse, pot fi spălate de apele de precipitaţii, şi astfel se împrăştie şi pătrund în sol. În acest mod se poluează suprafaţa solului pe întinderi mari, după care particulele de sol contaminate (prin apele de precipitaţii), pătrund în apele freatice sau în apele de suprafaţă din apropiere. Reziduurile provenite din procesele de curăţire şi spălare, din diferite gospodării individuale, dar mai ales reziduurile proceselor industriale, pot ajunge în mediul înconjurător şi prin circulaţia schimbului de materie (alimentarea cu apă, legumicultură), şi deci pot ajunge în organismul uman. Descompunerea reziduurilor cu conţinut de substanţe organice, este însoţită de degajarea unor gaze rău mirositoare (metan, amoniac, hidrogen sulfurat, etc). Vântul ridică praful din grămezile de reziduuri, poluând astfel atmosfera. Pe arterele de circulaţie murdare, insuficient curăţate, reziduurile sunt zdrobite şi sfărâmate de mijloacele de transport, iar praful fin este ridicat în aer, chiar de către mijloacele de transport. Produsele de ardere (fum, funingine, cenuşă), apărute în urma autoaprinderii reziduurilor la locurile de depozitare, poluează mediul înconjurător pe întinderi foarte mari. Nu în ultimul rând, aceste reziduuri afectează şi estetica cadrului natural. Pe lângă pericolul de epidemie şi alte consecinţe negative de poluare a mediului înconjurător, ca urmare a evacuării necorespunzătoare a reziduurilor, apare o privelişte care provoacă oamenilor dezgust. 5.3 Colectarea, transportul şi depozitarea deşeurilor. Deşeurile prost gestionate, aruncate la întâmplare în depozite necontrolate, sau arse în spatele curţii, sunt un pericol pentru sănătatea publică. La nivel european există o Strategie privind Gestionarea Deşeurilor, domeniu reglementat de acquis prin Directiva 12CE din 2006, deja transpusă în legislaţia românească. Principalele obiective ale gestiunii deşeurilor solide sunt: - protejarea sănătăţii publice; - protejarea mediului; - menţinerea curăţeniei publice şi a esteticului; - conservarea resurselor naturale prin intermediul politicilor de reducere a deşeurilor şi prin reciclare; Toate aceste obiective se realizează prin intermediul unei colectări şi tratări în condiţii de siguranţă, a unei eliminări şi depozitări corespunzătoare. Gospodărirea deşeurilor este vitală pentru comunitate şi din următoarele motive: - capacitatea depozitelor scade continuu; - amplasarea şi construirea de noi depozite constituie un proces dificil şi scump; - multe materiale din deşeuri pot fi recuperate, micşorându-se astfel impactul asupra mediului şi crescând calitatea vieţii; 5.3.1 Tehnici şi metode de colectare. Prima fază de evacuare a gunoaielor, şi anume colectarea, şi stocarea la locul de producere, realizată în funcţie de sistemul de transport, este în general o parte foarte neglijată, insuficient dezvoltată şi neunitară din punct de vedere tehnic al întregului sistem de evacuare. Introducerea recentă a europubelelor în Sânnicolau Mare facilitează şi în acelaşi timp îmbunătăţeşte metodele de colectare a deşeurilor. Gunoaiele menajere sunt depozitate în saci de plastic, care la rândul lor sunt depozitaţi în pubelele uşor manevrabile şi închise cu capace rezistente. 5.3.2 Tehnici şi metode de transport. În cazul reziduurilor solide, sistemul de evacuare cel mai des utilizat este cel cuprinzând folosirea mijloacelor de transport, sistem aproape unic în ţara noastră. În Sânnicolau Mare transportul deşeurilor se realizează prin intermediul unei autoutiliare, care se deplasează săptămânal pe străzi în vederea colectării deşeurilor menajere. 5.3.3 Tehnici şi metode de depozitare. În prezent, în lume, se practică mai multe sisteme de tratare a reziduurilor menajere, atât pentru neutralizarea lor, cât şi pentru valorificarea unor materiale sau subproduse obţinute, cum ar fi: - incinerarea cu sau fără recuperarea energiei termice şi a fierului; - compostarea materialelor organice şi transformarea în îngrăşământ agricol; - depozitarea controlată a reziduurilor menajere şi stradale, cu recuperarea unor terenuri degradate; Terenul necesar pentru depozitarea deşeurilor, trebuie stabilit de comun acord cu oganele locale, sanitare şi de protecţie a mediului, având la dispoziţie studii hidrogeologice, topografice, care să permită stabilirea măsurilor pentru a evita riscurile unei poluări ale apelor subterane sau de suprafaţă, prin infiltraţiile sau scurgerile de suprafaţă ale apelor. În ţara noastră, metoda principală de neutralizare a reziduurilor menajere este depozitarea acestora pe terenuri neproductive. Soluţia cea mai răspândită este depozitarea gunoaielor în perimetrul localităţilor, sau în locuri mai îndepărtate, prin aşezarea direct pe sol. Acest lucru se explică, în primul rând, prin faptul ca această soluţie nu necesită nicio investiţie, iar cheltuielile de exploatare sunt minime. În localităţi se găsesc în general terenuri adânci sau gropi, care trebuie asanate şi care pot fi valorificate prin umplerea lor cu gunoaie. Metoda cea mai simplă pentru umplerea acestor terenuri este depozitarea deschisă a gunoaielor (nearanjată), de mai multe ori, în straturi de 3-4 m grosime, fară nivelare şi acoperire. 5.3.3.1 Criterii de amenajare şi exploatare a rampelor de gunoi orăşeneşti. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, prin comisiile sale de studiu, a ajuns la concluzia că rampele de depozitare controlată trebuie să fie la cel puţin 2000 m faţă de anumite aglomeraţii urbane sau rurale. În România, distanţa de protecţie este limitată la 1000 m prin normele sanitare existente.(Apostol şi Mărculescu,2006) În zona depozitelor de gunoaie deschise, aerul este viciat de un miros urât. De multe ori sunt semnalate cazuri de autoaprindere şi de ardere a gunoaielor. Fumul şi cenuşa degajate, praful de suprafaţă şi materiale mai uşoare, poluează mediul înconjurător pe întinderi apreciabile. De multe ori, în gunoaiele depuse în straturi groase, substanţele organice se descompun greu şi lent. Pe de altă parte, produsele de descompunere, dizolvabile în apele de precipitaţiii, prin scurgerea lor în sol, poluează si contaminează apele freatice, fenomen care, mai ales în cazul gropilor adânci, poate să se extindă pe suprafeţe mari. Prin urmare, astfel de locuri de depozitare a deşeurilor sunt acceptate din punct de vedere igienic, numai la distanţe relativ mari faţă de sursele de apă. Conform prescripţiilor în vigoare, nivelul interior al gunoaielor depozitate trebuie să fie deasupra nivelului cel mai ridicat al apelor freatice. Stabilirea amplasamentelor pentru aceste depozite de gunoaie, cât şi exploatarea lor sunt reglementate de prescripţii foarte severe: - gunoaiele pot fi depuse în termen de depozitare numai în straturi cu grosimea de cel mult 1,8 m; - după o grosime de 20-22 cm, straturile trebuie să fie acoperite cu pământ sau alte materiale corespunzătoare, stratul proaspăt depus nu poate sta neacoperit mai mult de 24 de ore; - împrăştierea materialelor uşoare de către vânt, trebuie împiedicată prin garduri din plase de sârmă; - materialele care se descompun uşor, sau cele putrescibile, trebuie să fie separate şi îngropate într-un loc special, stabilit în incinta depozitului, la o adâncime de cel puţin 60 cm; - trebuie prevenită apariţia incendiilor, în care scop se vor asigura instalaţiile de stins corespunzătoare; (Apostol şi Mărculescu,2006) 5.4 Gospodărirea deşeurilor în oraşul Sânnicolau Mare. În Sânnicolau Mare, gestionarea deşeurilor la nivelul localităţii se realizează de către serviciul public specializat al Consiliului Local (SC. GOSAN SRL). Deşeurile gestionate în cadrul activităţii de gospodărire comunală, cuprid deşeuri menajere provenite de la populaţie, deşeuri menajere şi industriale nepericuloase de la agenţii economici, instituţii, etc. Pentru colectarea deşeurilor, serviciul public are îndotare un număr de 15 containere cu o capacitate de 4 m³ pentru colectarea deşeurilor menajere şi 8 containere cu capacitate de 1,1 m³ pentru colectarea deşeurilor de ambalaje (tip hârtie, carton şi PET), ampalaste în patru locaţii din centrul localităţii. Transportul deşeurilor la locul de depozitare definitivă, se realizează cu o autogunoieră compactoare, cu o capacitate de 10 m³ şi trei tractoare cu remorcă, cu capacitate de 16 m³. Ritmul de ridicare a deşeurilor este de 1-2 ori pe săptămână, în funcţie de zonă, pentru deşeurile de la populaţie şi o data pe săptămână pentru deşeurile de la agenţii economici, instituţii, etc. Colectarea deşeurilor periculoase în oraşul Sânnicolau Mare nu este rezolvată. Din lipsa totală a unui sistem integrat de colectare selectivă, transport şi eliminare a deşeurilor periculoase, aceste tipuri de deşeuri ajung la depozitele locale, afectând în mod grav mediul. Desi există prevederi legislative în domeniul gospodăririi diferitelor categorii de deşeuri periculoase (uleiuri uzate, baterii şi acumulatori uzaţi, etc), care încurajează reciclarea acestora, problema rămâne, lipsa instrumentului economic stimulativ şi slaba dezvoltare a industriei de prelucrare a acestor deşeuri. Astfel, se impune dezvoltarea sistemului organizatoric în domeniul gestionării acestor tipuri de deşeuri, inclusiv conştientizarea şi motivarea populaţiei pentru eliminarea ecologică a acestora. (”Model de Mediu Sustenabil prin Cooperare Transfrontalieră”,2005) Având în vedere potenţialul agricol al oraşului, se poate aprecia faptul că sunt generate cantităţi însemnate de deşeuri biodegradabile. Cantităţiile generate sunt greu de apreciat, fiind în funcţie de culturile vegetale şi condiţiile de climă. Deşeurile vegetale rezultate din agricultură constituie biomasa vegetală, putând fi reutilizată în urma unor procedee de compostare. Estimativ, în oraşul Sânnicolau Mare, din totalul de deşeuri colectate şi eliminate la depozit, deşeurile biodegradabile reprezintă circa 60%. În categoria deşeurilor periculoase, identificate în Sânnicolau Mare, se încadrează şi deşeurile medicale, provenite de la Spitalul Oraşului Sânnicolau Mare. Cantitatea generată pe an este de 7,2 tone, în prezent modul de eliminare constând în incinerarea acestora în incineratorul spitalului. Având în vedere că acest incinerator nu este conform cu Directiva CE privind incinerarea deşeurilor, trebuia închis până in anul 2005. Bazat pe principiile prezentate, se poate concluziona că, în oraşul Sânnicolau Mare, îndeplinirea obiectivelor privind gestionarea deşeurilor este îngreunată, datorită următoarelor aspecte principale: - nu este organizată colectarea selectivă a deşeurilor; - nu există sistem organizat de colectare şi distrugere a deşeurilor de origine animală; -deşeurile sunt depozitate în totalitate netratate, în condiţii necorespunzătoare, pe suprafeţe de teren fără impermeabilizare; - nu este organizată colectarea, transportul şi eliminarea în condiţii controlate a deşeurilor periculoase; - există posibilităţi de valorificare reduse şi neatractive pentru deşeurile colectate separat; -constituie o problemă şi comportamentul necorespunzător al populaţiei faţă de facilităţiile existente pentru colectarea selectivă, generat de lipsa acţiunilor de promovare şi a programelor educative; În luna februarie 2008, Consiliul Local al oraşului Sânnicolau Mare a aprobat achiziţionarea a 4.000 de europubele, care au fost repartizate populaţiei în mod gratuit, astfel desfinţîndu-se Altele 45,1% 122.734,35 tone Total 100% 28.235,8 tone Tabelul 18. Valorificarea şi eliminarea deşeurilor în anul 2007 în oraşul Sânnicolau Mare TIPURI DE DEŞEU CANTITATE COLECTATĂ CANTITATE ELIMINATĂ Deşeuri menajere: 25.609 25.609 a) de la populaţie 15.155 - b) de la agenţi economici 10.454 10.454 Deşeuri municipale: 706,8 706,8 a) stradale 379,8 379,8 b) din pieţe 314,4 314,4 c) din parcuri 12,6 12,6 Deşeuri din construcţii 1.710 1.710 Deşeuri spitaliceşti - - Alte deşeuri 210 210 Total deşeuri 28.235,8 28.235,8 CAPITOLUL VI ASPECTE PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI Mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului. Este necesară o atenţie deosebită asupra problemelor privind protecţia mediului înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic şi conservarea naturii. Singura posibilitate de oprire a proceselor de destabilizare a echilibrului ecologic global, constă în integrarea conservării naturii cu dezvoltarea socio- economică. (Ionescu,1991) Demersul de prevenire şi combatere a fenomenului de poluare implică şi dezvoltarea spaţiilor verzi. Spaţiul verde este o categorie funcţională din cadrul localităţilor sau din afara acestora, care se caracterizează prin existenţa unui cadru vegetal natural sau amenajat, şi existenţa unui cadru construit, cuprinzând amenajări şi dotări corespunzătoare unor activităţi cultural-educative, sportive şi recreative în aer liber, ale populaţiei. (Muja,1984) Spaţiile verzi constituie, componente de bază în structura mediului ambiant al omului, reprezintă un factor esenţial de care se ţine seama în activităţiile de sistematizare a teritoriului şi localităţilor, în procesul de organizare a formelor de aşezare a colectivităţiilor umane. Funcţiile principale pe care le deţine sunt: - funcţia economică şi funcţia de protecţie a mediului înconjurător; - zonă de recreere şi de odihnă a locuitorilor; - punerea în valoare a unor ansambluri arhitecturale şi urbanistice; - funcţia de îmbunătăţire a microclimatului; - funcţi de sporire a calitaţiilor, sau de corectare a deficienţelor cadrului natural şi de combatere a unor factori de poluare a mediului înconjurător; - în cadrul localităţii şi a teritoriului periurban au rol cultural, educativ şi social; - au rol recreeativ şi igienico-sanitar, constituind o componentă esenţială, majoră, a habitatului uman, cu importante efecte asupra echilibrului ecologic al acestuia; - nivelul de dezvoltare al spaţiilor verzi reprezintă unul dintre indicatorii ce măsoară gradul de civilizaţie al unui popor, de bunăstare şi prosperitate socială. (Muja,1984) 6.1 Funcţionalitatea spaţiilor verzi. 6.1.1 Funcţia sanitară. În perioada actuală, ca urmare a dezvoltării intense a oraşelor şi a supraaglomerării lor, populaţia este nevoită să trăiască în spaţii construite, ruptă de natură. Multe din maladiile omului contemporan, printre care bolile cardiovasculare, hipertermia şi nevroza, sunt consecinţele frustrării omului şi lipsa petrecerii timpului în natură. Influenţa vegetaţiei asupra sănătăţii oamenilor se resimte direct sau indirect. Puritatea aerului, amplitudinile mai mici diurne sau anotimpuale ale valorilor de temperatură, umbra generată de arbore, armonia liniilor, a culorilor, gruparea artistică a arborilor, arbuştilor şi a florilor, incită privirea, creând o dispoziţie sufletească favorabilă, care, la rândul ei, influenţează pozitiv starea generală a organismului. Masivele forestiere, fâşiile plantate de-a lungul străzilor, contribuie la reducerea valorilor de temperatură în zilele călduroase de vară, astfel, pulsul rărindu-se cu până la 8-10 bătăi pe minut, temperatura pielii scade, iar datorită faptului că la suprafaţa frunzelor şi a tulpinilor se înregistrează mai puţine grade, omul nu mai captează căldură suficientă, ci dimpotrivă, el o elimină prin radiaţie. De aceea, într-un grup de arbori, omul are senzaţia de răcorire. Arborii şi arbuştii miscşorează viteza de deplasare a aerului şi constituie o protecţie împotriva vântului, ale cărei izbucniri pot fi deosebit de periculoase pentru cardiaci şi nevrotici. Prin ponderea oxigenului şi consumarea dioxidului de carbon, vegetaţia, în special cea lemnoasă, contribuie la îmbunătăţirea evidentă a compoziţiei aerului, asigurând menţinerea vieţii. Un hectar de pădure produce, în medie, 10 tone de oxigen/an şi consumă 14 tone de CO2 /an. Conţinutul de CO2 în compoziţia aerului, a crescut în ultimii ani, ca urmare a dezvoltării industriale, a arderilor şi a reducerii suprafeţelor ocupate cu vegetaţie, în special cu păduri. Funcţia sanitară a spaţiilor verzi, se manifestă prin reducerea gradului de poluare atmosferică, proces dinamic în care poluarea suferă în mod continuu modificări datorită reacţiilor chimice dintre poluant şi mediul înconjurător, inclusiv vegetaţia. Poluarea poate fi diminuată şi datorită raportului favorabil în care se găsesc oglinziile de apă şi vegetaţia, cea lemnoasă în special, socotite „suprafeţe purificatoare” şi care înlesnesc fenomenele naturale de autoapărare prin: diluţie, sedimentare, interreacţii chimice, concurenţă microbiană, etc. Acţiunea bactericidă a vegetaţiei, rezidă în însuşirea ce o au arborii de a emana substanţe volatile, care contribuie la distrugerea unor ciuperci şi bacterii, inclusiv a celor generatoare a unor boli grave, cum ar fi febra tifoidă, difteria, tuberculoza, etc. Vegetaţia lemnoasă, reprezentată prin păduri, are un rol activ în reducerea zgomotului. Absorbţia şi dispersia sunetelor la nivelul coroanei unui arbore, poate fi micşorată cu 24%, iar în cazul unei grupări compacte de arbuşti, această diminuare ajunge până la 50% din valoarea iniţială. Acţionând asupra psihicului, spaţiile verzi pot stimula unele emoţii (bucurie, voiciune, etc), care tonifică şi fortifică activitatea organismului, ori, dimpotrivă, reduc sau îndepărtează pe cele contradictorii (îngrijorare, tristeţe, stres, depresie, etc), care slăbesc şi detorganizează buna desfăşurare a unor procese fiziologice (Muja,1984). 6.1.2 Funcţia recreativă. Populaţia din centrele administrative şi industriale, din fabrici şi birouri, suferă tot mai mult de „răul de oraş”, trăind şi lucrând departe de natură, fiind izolată printr-o perdea de fum de adevărata lumină solară, de razele ultraviolete. Ca urmare a intensificării poluării chimice, fizice şi fonice, omul simte tot mai mult nevoia ca în timpul liber să evadeze în natură, în scopul refacerii capacităţii sale psihice şi fizice. Recreerea poate fi definită ca o activitate practicată de om, după bunul său plac. Spaţiile verzi constituie o ambianţă deosebit de favorabilă pentru practicarea a numeroase activităţi recreative. Însăşi trecerea printr-o zonă verde intravilană provoacă sentimente contrastante cu cele înregistrate atunci când traversează peisaje urbane în care predomină construcţiile. 6.2 Amenajarea spaţiilor verzi. În ceea ce priveşte clasificarea şi amenajarea spaţiilor verzi, aceasta se poate face în raport cu criteriul de amplasare şi de folosinţă. Zonele necesare odihnei şi recreeri se amplasează în locuri care prezintă cele mai avantajoase elemente naturale şi care permit dezvoltarea normală a plantaţiilor conform destinaţiei terenurilor. Este necesar să se asigure în cadrul amenajării şi dotării acestor zone plantate, instalaţii de alimentare cu apă potabilă, WC-uri publice, locuri pentru colectarea temporară a gunoaielor şi sisteme de îndepărtare a apelor uzate, a căror construcţie şi exploatare să evite contaminarea factorilor de mediu (Muja,1984). 6.2.1 Amenajarea spaţiilor verzi industriale. Amenajarea acestor spaţii este o problemă de mare actualitate, deoarece se referă direct la sănătatea oamenilor, la păstrarea unor condiţii igienico-saniatre în centrele populate. La amenajarea spaţiilor verzi industriale, se va ţine cont de mărimea unităţii industriale, de felul ei, de efectele pe care le poate avea asupra organismelor etc. Pentru a se lupta împotriva zgomotului, se utilizează plantaţii de arbori şi arbuşti cu o structură mai deasă. Acolo unde se degajă mirosuri puternice sau se formează mult praf, se folosesc specii cu frunze păroase, cu multe asperităţi. La amenajarea plantaţiilor protectoare împotriva prafului se va ţine seama că cele mai rezistente sunt: Acer saccharinum, Hedera helix, Frasinus excelsior, Populus nigra, Sophora japonica etc. (Muja,1984). 6.2.2 Amenajarea spaţiilor verzi de pe lângă diverse instituţii. Acestea se realizează în funcţie de felul instituţiei, mărimea spaţiului afectat, relieful terenului, condiţii climatice etc. Este necesar să se asigure un cadru de verdeaţă, care să asigure protecţia împotriva zgomotului, prafului, un spaţiu stenic şi estetic. În cadrul spaţiilor verzi moderne din faţa instituţiilor şi complexelor comerciale, este necesar să se amenajeze mari spaţii de parcare. 6.2.3 Amenajarea spaţiilor verzi pe lângă spital. S-a constatat, că atât vegetaţia, cât şi cadrul special obţinut prin amenajările peisagistice, creează un mediu stenic cu rol curativ important. De aceea, în jurul spitalelor, suprafeţele de vegetaţie se supun unui regim special de amenajare şi exploatare, considerându-se a fi de o importanţă deosebită. Pentru relaxarea organismului se folosesc decoruri florale mai bogate, colorate, un gen de peisaj vesel, cu plante exotice. Pentru afecţiunile de plămâni se introduc conifere care ozonifică aerul, pergole pe alei, care să ferească de soarele puternic, plantaţii masive marginale împotriva curenţiilor de aer şi a vânturilor etc. 6.2.4 Amenajarea pădurilor-parcuri. Acestea sunt suprafeţe împădurite de zeci şi chiar sute de hectare care sunt destinate a fi vizitate pe o periodă mai lungă de o zi sau de a petrece aici aproximativ o zi. 6.2.5 Amenajarea spaţiilor verzi aferente ansamblurilor de locuit. Spaţiile plantate aferente ansamblului de locuit au o mare importanţă în viaţa de zi cu zi a locuitorilor şi îndeplinesc multiple funcţii. Au, mai ales, un rol igienic, furnizând oxigenul necesar vieţii şi consumând CO2, preluând praful de pe frunze, contribuind la mărirea umidităţii atmosferi şi reducând zgomotele. Aceste spaţii cuprind terenuri de joacă pentru copii, dar sunt şi destinate pentru odihna locuitorilor. La amenajarea acestor spaţii verzi se va ţine seama de condiţiile climatice, de luminozitatea din cursul zilei şi de influenţa culorilor asupra psihicului uman, de modul de grupare al locuinţelor, de felul acestora etc. Organizării spaţiilor plantate din cvartalele de locuit trebuie să li se acorde o deosebită atenţie, de ea depinzând asigurarea celor mai elementare necesităţi ale vieţii. 6.2.6 Amenajarea scuarurilor. Scuarurile sunt suprafeţe mici, obişnuit 300-15000 m², care se amenajează ca spaţii verzi, ce servesc unei odihne active, de scurtă durată. Suprafaţa scuarurilor este în funcţie de numărul de locuitori pe care îl deservesc. Pentru un vizitator se socoteşte o normă de 10-20 m², sau pentru fiecare locuitor, 1-4 m². Reţeaua de alei a unui scuar poate cuprinde 20-35% din întreaga suprafaţă. Scuarul fiind destinat odihnei de scurtă durată, pe aleii trebuie să fie amplasat un număr mai mare de bănci. Plantaţiile vor trebui să asigure umbra binefăcătoare din timpul verii, de aceea circa 30-40% din suprafaţă va fi ocupată de arbori. Spaţiile gazonate şi arbuştii ocupă 20-25%, iar decorurile florale 5-10%. (Muja,1984) 6.2.7 Amenajarea spaţiilor verzi de pe străzi. Spaţiile verzi de pe străzi sunt alcătuite din plantaţii de aliniament, arbuşti şi decoruri florale. Ţesându-se ca o pânză de păianjen pe planul oraşului, spaţiile verzi îndeplinesc multe roluri: - asigură protecţia pietonilor împotriva insolaţiei; - reduc viteza vântului; - măresc umiditatea relativă a aerului; - îmbogăţesc aerul cu oxigen şi reduc dioxidul de carbon din atmosferă, mai ales pe străzi, unde circulaţia automobilelor poluează foarte mult aerul; - atenuează prin sistemul radicular dezvoltat trepidaţiile care se transmit la fundaţiile clădirilor; - emană fitoncide, care ucid microbii; - diminuează foarte mult zgomotele (cercetările au arătat că pe străzile plantate, intensitatea zgomotului se reduce de 5 ori, faţă de cele neplantate); - aromele florilor înmiresmează aerul; - culorile trunchiurilor, frunzelor, florilor, fructelor, înfrumuseţează cadrul, oferind aspecte variate străzilor; La plantarea pe aliniamente se folosesc specii de arbori cu trunchiul drept, regulat, de talie mijlocie, având coronamentul ridicat la circa 3 m de sol. Se caută specii care înfloresc abundent şi florile sunt parfumate, cu arome plăcute. Cele mai folosite specii sunt: salcâmul globos, platanul, teiul, paltinul, arţarul, plopul piramidal, frasinul. Pentru a nu aduce prejudicii reţelelor electrice şi telefonice, se va menţine coronamentul arborilor la o distanţă de 1-5 m lăţime şi 1-2 m înălţime faţă de acestea, prin tăieri repetate. Odată infiinţate, plantaţiile de pe străzi şi bulevarde, exercită importante efecte igienico- sanitare şi estetice. 6.2.8 Alegerea speciilor lemnoase pentru spaţiile verzi. Alegerea plantelor lemnoase se face cunoscând temeinic cerinţele diferitelor specii faţă de: a) Factorii ecologici: - climatici (lumina, temperatura aerului, umiditate etc.); - edafici (textura şi profunzimea solului, troficitatea specifică şi globală, regimul de umiditate, fertilitatea); - geomorfologici (altitudine, expoziţie, pantă); - biotici (animali şi vegetali); b) Factori antropici. Alegerea speciilor trebuie să se facă luând în considerare rezistenţa acestora la nocivităţi, agenţi cu acţiune dăunătoare asupra organismului uman, animal sau vegetal. De aceea s-au realizat numeroase cercetări pe baza cărora s-au întocmit scări de rezistenţă ale plantelor. (Muja,1984) 6.3 Clasificarea spaţiilor verzi. După destinaţia lor, spaţiile verzi sunt: - spaţii verzi de folosinţă generală, care sunt destinate pentru a fi folosite de întreaga populaţie a oraşului (parcurile de cultură şi odihnă, scuarurile, grădinile de cartier, plantaţiile de pe străzi şi bulevarde etc); - spaţii verzi de folosinţă limitată, (cele de lângă intreprinderi şi instituţii, de pe terenurile sportive, cele destinate pentru joaca copiilor, grădinile individuale), frecventate doar de o parte a populaţiei; - spaţii verzi cu destinaţie specială (cele din jurul expoziţiilor, a monumentelor, cele destinate protecţiei sanitare, gradinile botanice etc.); 6.4 Spațiile verzi din cadrul orașului Sânnicolau Mare. În orașul Sânnicolau Mare, spațiul verde este constituit din 57 ha și este deflacat pe tipuri de categorii de spații verzi: - parcuri - 9,86 ha; - spații verzi de pe lângă bazinele de apă (ștranduri) - 1,90 ha; - agrement - 10,5 ha; - lucii de apă (inclusiv zona verde din jur) - 14,78 ha; - spații verzi plantate - 4,00 ha; - scuaruri - 8,00 ha; - aliniamente plantate ( de-a lungul străzilor, a cursurilor de apă etc) - 8,21 ha. Zona orașului Sânnicolau Mare cuprinde spații verzi publice cu acces nelimitat, spații pentru sport și agrement, cu accea limitat de apartenența la cluburi, sau contra cost, spații plantate de protecție. Spațiile verzi publice cu acces nelimitat sunt: parcuri, scuaruri ți fâsii plantate publice ( Parcul Copiilor, Parcul Mare; scuarurile se regăsesc în zonele de blocuri; în aliniamente plantate de-a lungul străzilor și cursului de apă-canal Aranca); amenajări sportive (bazele sportive UNIREA, Stadionul VOINȚA). Parcul copiilor este situat între stadionul din oraș, ștrandul rece și ștrandul termal și este dotat cu aparate de joacă pentru copii, dar ar trebui cu siguranță îmbunătățite condițiile de joacă. Parcul Mare nu este amenajat sau dotat cu aparate de joacă pentru copii, prezentând doar arbori, care la rândul lor sunt destul de bătrâni. Spațiile verzi pentru agrement din cadrul orașului sunt reprezentate de : baze de agrement, poli de agrement etc. ( baza de hipism Gestimob Sânnicolau Mare, balta din Dr. Cenadului). Conform ART.6 din legea nr./24/,din 15 ianuarie 2007, statul recunoaște dreptul fiecărei persoane fizice la un mediu sănătos, accesul liber pentru recreere în spațiile verzi proprietate publică, dreptul de a contribui la amenajarea spațiilor verzi, la creerea aliniamentelor de arbori și arbuști, în condițiile respectării prevederilor legale în vigoare. Pentru protecția și conservarea spațiilor verzi, personele fizice au următoarele obligații: - să nu arunce niciun fel de deșeuri pe teritoriul spațiilor verzi; - să respecte regulile de apărare împotriva incendiilor pe spațiile verzi; - să nu producă tăieri neautorizate sau vătămări ale arborilor și arbuștilor, deteriorări ale aranjamentelor florale și ale gazonului, distrugeri ale mușuroaielor naturale etc. Să nu ocupe cu construcții provizorii sau permanente zonele inventariate ca spații verzi. Prin administrarea spațiilor verzi se asigură îndeplinirea următoarelor obiective: protecția și conservarea spațiilor verzi pentru menținerea biodiversității lor regenerarea, extinderea și ameliorarea compoziției și a calității spațiilor verzi. identificarea zonelor deficitare și realizarea de lucrări pentru extinderea suprafețelor acoperite cu vegetație; menținerea și dezvoltarea funcțiilor de protecție a spațiilor verzi, privind apele, solul, schimbrile climatice, menținerea peisajelor în scopul ocrotirii sănătății populației, protecției mediului și asigurării calității vieții. Autoritățiile administrației publice locale, au obligația de a lua toate măsurile pentru creerea spațiilor verzi, care se vor realiza în baza documentației de urbanism și amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, prin transformarea terenurilor neproductive, a altor categorii de terenuri și a celor eliberate de construcții, ori prin aplicarea unor metode alternative, pe baza unor proiecte de specialitate peisagistică și urbanism.( ART.12/24/15/01/2007). Controlul realizării măsurilor de protecție a spațiilor verzi este exercitat de instituțiile abilitate de autoritatea publică centrală pentru administrație și interne, autoritățiile administrației publice și locale și de unitățiile fitosanitare locale pentru protecția plantelor. Referitor la spațiile verzi, cele existente, vor fi cuprinse, în fiecare an, în acțiunea -Curățenia de Primăvară-, acțiune demarată de Primăria oraşului Sânnicolau Mare în colaborare cu S.C. GOSAN SRL., iar pentru extinderea suprafețelor ocupate de spațiile verzi, se vor demara acțiuni de amenajare a terenurilor situate în intersecțiile rutiere din oraș. În vederea conservării și dezvoltării parcurilor, zonelor florale, spațiilor verzi din perimetrul orașului Sânnicolau Mare, se interzice și constituie contravenție: tăierea și scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, lăstari, cu sau fără ridicarea acestora, de pe străzi, zone de agrement sau parcuri. Pentru fiecare copac care urmează să fie tăiat, se va planta altul, soiul fiind stabilit de către peisagistul primăriei orașului Sânnicolau Mare. Concluzii În urma efectuării acestui studiu privind calitatea mediului în oraşul Sannicolau Mare, se desprind urmatoarele concluzii: - intensitatea traficului rutier,mai ales cel international pe DN-6, prin vama Cenad, amplifică nivelul de poluare al atmosferei, prin gazele de ardere emanate din motoarele autovehiculelor; - cele 4 centrale termice care asigură agentul termic în zona blocurilor de locuinţe, produc o poluare mai accentuată, atunci cand folosesc alţi combustibili decat gazul metan; - pulberile stradale si cele sedimentabile au înregistrat valori mari, ultimele ca urmare a activitatii firmei SC SANSIRO; - calitatea globală a apei canalului Aranca s-a înrautaţit treptat din anul 2003 încoace ca urmare a creşterii concentraţiei de nitraţi; - stratul acvifer freatic din bazinul hidrografic Aranca, prezintă modificari semnificative faţa de anii anteriori, cu depăşiri ale limitei maxime admise pentru doi indicatori de calitate: amoniu si sunbstantele organice; - reteaua de canalizare a oraşului se află într-o stare avansată de degradare, cu infiltraţii şi exfiltraţii, datorită faptului că în majoritatea timpului, staţia de epurare este nefuncţională; - apele uzate şi pluviale sunt deversate direct în canalul Aranca fără o epurare prealabilă; - o contribuţie la creşterea nivelului de poluare al canalului l-au avut fosta fabrică de ciorapi şi abatorul, în prezent aceste unitaţi fiind închise; - o masură eficientă şi pe termen apropiat este dragarea canalului şi curăţirea acestuia de toate deşeurile depuse pe fundul bazinului; - privind apele de suprafată, care sunt şi vectori pentru numeroase boli, datorită agenţilor patogeni pe care îi conţin, în Sannicolau Mare s-a înregistrat o patologie hidrică deosebit de variată( lambliaza, trichomoniaza, echinococoza, ascaridiza, oxiuroza), care au au cauzat un numar destul de mare de îmbolnaviri; - poluarea biologica a solului reperezintă infestarea acestuia cu germeni patogeni (bacilul tific, bacilul dizenteric, bacilul Koch, vibrionul holeric, leptospirele) care produc o patologie variată; - în decursul anului 2007, la Spitalul Oraşenesc Sannicolau Mare s-au inregistrat 3 cazuri de îmbolnaviri cu Salmonella, 27 cazuri de îmbolnaviri cu stafilococi şi 4 cazuri de pacienţi diagnosticaţi cu tuberculoză; - principalele surse, în ceea ce priveşte poluarea solului, sunt reprezentate în mod direct de activitatea fermelor agricole particulare şi în mod indirect de traficul rutier care emană gaze cu un conţinut ridicat în metale grele (plumb, compuşi cu plumb) care pot ajunge in sol; - problema deşeurilor casnice, stradale, menajere, periculoase (uleiuri uzate, baterii de acumulatori) si spitaliere, pentru care nu exista o gestionare eficienta; - colectarea deşeurilor periculoase nu este încă rezolvată, acestea ajung la depozitele locale, din lipsa totală a unui sistem integrat de colectare selectivă, transport şi eliminare a lor, afectând astfel mediul; - deşeurile medicale, produse anual în cantităţi ce depaşesc 7 tone si provenite de la Spitalul Oraşenesc, sunt neutralizate prin ardere într-un incinerator neconform cu Directiva UE, pentru care trebuia închis din anul 2005; - depozitul de deşeuri al oraşului (groapa de gunoi), deschis în anul 1962, nu mai poate face faţa volumului mare al deşeurilor depozitate anual, trebuind a fi închis în anul 2010; - un pas important în colectarea şi transportarea deşeurilor casnice, l-a reprezentat finalizarea proiectului de achiziţionare a acelor 4000 de europubele, care au fost repartizate populaţiei începând din luna februarie 2008. Prin acestă masură luatî de Consiliul Locala al oraşului, se desfiinţează containerele neaspectuoase din microraioane si străzi; - spaţiile verzi ale oraşului ocupă o suprafaţă reprezentativă în arealul aşezarii, cuprinzand: parcuri, scuaruri, aliniamente plantate, spaţii verzi plantate, spaţii de agrement, lucii de apă, care sunt permanent bine gospodărite şi extinse de la an la an, astfel că în prezent la o populatie de aproximativ 13200 locuitori, unui singur locuitor, îi revine o suprafaţă de zonă verde, de 43m2. Tinând cont de faptul că marea majoritate a indicatorilor de calitate ai mediuluiu din oraşul Sannicolau Mare, se încadrează în parametri normali, se poate concluziona că factorii de mediu ai acestui areal nu au o influienţă negativă pronunţată asupra echilibrului biologic şi a sănătăţii populatiei. BIBLIOGRAFIE 1. Apostol,T., Mărculescu,C., (2006), Managementul deşeurilor solide, Editura Agir, Bucureşti. 2. Ardelean V., Zăvoianu I., (1979), Judeţele patriei. Judeţul Timiş, Editura Academiei Române, Bucureşti. 3. Barnea,M., Barnea,E., (1989), Bolile respiratorii și factorii de mediu, Editura Medicală, București. 4. Buchman A., Bud M., Marinescu M., Stan F., (2004), Studiul calităţii mediului, Editura Economică, Bucureşti. 5. Ionescu, A., (1991), Ecologie şi societate, Editura Ceres, Bucureşti. 6. Mănescu, S., (1978), Poluarea mediului şi sănătatea, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 7. Measnicov M., (1987), Protejarea mediului înconjurător prin combaterea eroziunii solului, Editura Ceres, Bucureşti. 8. Mihalache D, (1971), Localităţiile judeţului Timiş, Editura Ceres, Bucureşti. 9. Muja S., (1984), Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului localităţilor, Editura Ceres, Bucureşti. 10. Muntean I., Muntean Rodica, (1998), Timiş.Monografie, Editura Marineasa, Timişoara. 11. Oprean,C., Suciu,O., (2003), Menegementul calităţii mediului, Editura Academia Română, Bucureşti. 12. Pascu D.Ursu, (1981), Atmosfera şi poluarea, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 13. Posea G., (1997), Campia de Vest a României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. 14. Preda M., Palade L., (1973), Arhitectura peisageră, Editura Ceres, Bucureşti. 15. Răuţă C., Cârstea S., (1979), Poluarea şi protecţia mediului înconjurător, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 16. Ţăran D., Luca,M., (2002), Panoptic al comunelor bănăţene din perspectiva pedologică, Editura Marineasa, Timişoara. 17. Teodoreanu E., (2004), Geografie medicală, Editura Academiei Române, Bucureşti. 18. Teodorovici Gr., (1978), Epidemiologia bolilor transmisibile, Editura Medicală, Bucureşti. 19. Ujvari,I., (1972), Geografia apelor României, Editura Ştiinţifică Bucureşti. 20. Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie, Catedra de Geografie, Geographica Timisienis, (1995), Vol.IV. 21. Vlaicu B., (1996), Sănătatea mediului ambiant, Editura Brumar, Bucureşti. 22. *** Geografia Romaniei, vol IV, (1992), Editura Academiei, Bucureşti. ****** Asociaţia pentru Dezvoltare a Consiliilor din Microregiunea Mako, (2005), Model de M ediu Sustenabil prin Cooperare Transfrontalieră” studiu I. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat Word
Free Download Referat PDF |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
