1
CALITATEA MEDIULUI IN ORASUL SANNICOLAU MARE
SI IMPACTUL ASUPRA VIETII
SBIRCIOG OCTAVIA DANA
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………….7
PARTEA ÎNTÂI
CAPITOLUL I. CADRUL NATURAL AL ORAŞULUI SÂNNICOLAU MARE
1. AŞEZARE GEOGRAFICĂ ŞI SUPRAFŢĂ……………………………………………………. 9
2. CONDIŢII GEOLOGICE, LITOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE………………………….11
3. CLIMA……………………………………………………………………………………………….……….13
1.1 Presiunea atmosferică………………………………………………………………….14
1.2 Regimul termic…………………………………………………………………………16
1.2.1 Variaţia anuală a temperaturii
aerului…………………………………………..16
1.2.2 Vartaţia anotimpuală a temperaturii
aerului…………………………………….17
1.2.3 Temperaturile maxime şi minime
absolute……………………………………..18
1.3 Precipitaţiile
atmosferice……………………………………………………………….18
1.3.1 Numărul zilelor cu precipitaţii
solide…………………………………………...20
1.4 Durata de strălucire a
Soarelui………………………………………………………….20
1.5 Umezeala aerului………………………………………………………………………..22
1.5.1 Umezeala relativă medie
anuală………………………………………………....22
1.5.2 Numărul mediu de zile cu
umezeală…………………………………………….22
1.6 Regimul eolian………………………………………………………………………….23
1.6.1 Frecvenţa vântului pe direcţii
principale………………………………………...23
1.6.2 Viteza medie lunară şi anuală a
vântului………………………………………..24
1.6.3 Viteza medie a vântului pe
anotimpuri………………………………………….25
1.6.4 Viteza maximă a vântului……………………………………………………….25
1.7 Nebulozitatea………………………………………………………………………..….25
1.8 Regimul termic al
solului……………………………………………………………….26
4. HIDROGRAFIA………………………………………………………………………………….27
5. VEGETAŢIA…………………………………………………………………………………..…30
6. FAUNA………………………………………………………………………………………...…31
7. SOLURILE………………………………………………………………………………………..31
PARTEA A DOUA
CAPITOLUL II. CONSIDERAŢII ASUPRA STĂRII DE CALITATE A FACTORILOR DE
MEDIU ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU
MARE.................................................................................43
2.1 Surse de poluare a atmosferei în oraşul Sânnicolau
Mare..........................................................44
2.1.1 Surse
naturale....................................................................................................................44
2.1.2 Surse
antropice...................................................................................................................45
2.1.2.1
Industria...........................................................................................................................45
2.1.2.2 Mijloace de
transport..............................................................................................47
2.1.2.3 Instalaţii de
încălzire................................................................................................48
2.1.2.4 Gospodărirea
comunală............................................................................................49
2.1.2.5
Agricultura................................................................................................................50
2.2 Elementele poluante ale
atmosferei.............................................................................................50
2.2.1 Poluarea
fonică...................................................................................................................50
2.2.2 Poluarea cu
pulberi.............................................................................................................52
2.2.2.1 Pulberi în
suspensie..................................................................................................52
2.2.2.2 Pulberi
sedimentabile...............................................................................................52
2.2.3
Gaze..................................................................................................................................53
2.3 Efectele poluării aerului asupra
populaţiei................................................................................54
2.3.1
Zgomotul...........................................................................................................................55
2.3.2 Poluanţi cu acţiune iritantă
...............................................................................................56
2.3.3 Poluanţi cu acţiune
asfixiantă............................................................................................57
2.3.4 Poluanţi cu acţiune
alergizantă............................................................................................58
2.3.5. Poluanţi cu acţiune
fibrozantă............................................................................................59
2.3.6 Poluanţi cu acţiune toxică
sistemică....................................................................................59
2.3.7 Acţiunea complexă a poluanţilor
atmosferici.......................................................................59
2.4 Sistemul de monitorizare a protecţiei aerului în oraşul
Sânnicolau Mare....................................60
Controlul poluării
emisiilor.................................................................................................................61
CAPITOLUL III. STAREA DE CALITATE A APELOR ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE..63
3.1 Poluarea
apelor.............................................................................................................................63
3.1.1 Poluarea
naturală.................................................................................................................63
3.1.2 Poluarea
antropică...............................................................................................................64
3.2 Surse de poluare a
apelor.............................................................................................................65
3.2.1 Surse permanente de
poluare.................................................................................................65
3.2.2 Surse de poluare
accidentală.................................................................................................65
3.3 Calitatea apei în oraşul Sânnicolau
Mare.....................................................................................65
3.4 Impactul apelor poluate asupra
omului.......................................................................................70
3.4.1 Patologia
hidrică...................................................................................................................70
3.4.1.1
Patologia hidrică
infecţioasă.......................................................................................71
3.4.1.2
Patologia hidrică
neinfecţioasă...................................................................................74
3.4.2 Excesele şi carenţele de elemente
chimice............................................................................74
3.4.2.1
Carenţa de iod şi distrofia endemică
tireopată...........................................................74
3.4.2.2
Carenţa de fluor şi caria
dentară.................................................................................74
3.4.2.3
Excesul de nitraţi şi
methemoglobinemia...................................................................75
3.4.2.4
Micro şi macroelementele şi bolile
cardiovasculare....................................................75
3.4.2.5
Mineralizarea apei şi bolile
renale...............................................................................76
3.5 Impactul apelor poluate asupra biosistemelor
acvatice...............................................................76
3.5.1 Impurităţi
neputrescibile......................................................................................................76
3.5.2 Impurităţi
putrescibile..........................................................................................................77
3.6 Impactul apelor poluate asupra
solului.........................................................................................77
3.6.1 Degradarea solului sub influenţa
apei..................................................................................77
3.7 Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice. Legile protecţiei
mediuluI.......................................77
CAPITOLUL IV. STAREA DE CALITATE A SOLURILOR ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU
MARE.................................................................................................................................................79
4.1 Surse de poluare a
solului.............................................................................................................80
4.1.1 Poluarea
biologică.................................................................................................................81
4.1.1.1
Calea de transmitere
om-sol-om..................................................................................82
4.1.1.2
Calea de transmitere
animal-sol-om............................................................................82
4.1.1.3 Calea de
transmitere
sol-om..........................................................................................82
4.1.2 Poluarea
chimică...................................................................................................................83
4.2 Solul-
Depoluator........................................................................................................................83
4.3 Activitatea de monitorizare a calităţii solului în
România..........................................................84
CAPITOLUL V. GESTIONAREA
DEŞEURILOR..........................................................................86
5.1 Clasificarea
deşeurilor.................................................................................................................86
5.2 Efectul deşeurilor asupra calităţii factorilor de
mediu.................................................................86
5.3 Colectarea, transportul şi depozitarea
deşeurilor.........................................................................87
5.3.1 Tehnici şi metode de
colectare.............................................................................................88
5.3.2 Tehnici şi metode de
transport.............................................................................................88
5.3.3 Tehnici şi metode de
depozitare...........................................................................................88
5.3.3.1 Criterii de amenajare şi exploatare a rampelor de
gunoi orăşeneşti..........................89
5.4 Gospodărirea deşeurilor în oraşul Sânnicolau
Mare....................................................................90
CAPITOLUL VI. ASPECTE PRIVIND PROTECŢIA
MEDIULUI.................................................93
6.1 Funcţionalitatea spaţiilor
verzi.....................................................................................................94
6.1.1 Funcţia
sanitară......................................................................................................................94
6.1.2 Funcţia
recreativă..................................................................................................................95
6.2 Amenajarea spaţiilor
verzi............................................................................................................95
6.2.1 Amenajarea spaţiilor verzi
industriale..................................................................................96
6.2.2 Amenajarea spaţiilor verzi de pe lângă
diverse
instituţii......................................................96
6.2.3 Amenajarea spaţiilor verzi pe lângă
spital............................................................................96
6.2.4 Amenajarea pădurilor –
parcuri............................................................................................97
6.2.5 Amenajarea spaţiilor verzi aferente
ansamblurilor de
locuit.................................................97
6.2.6 Amenajarea
scuarurilor.........................................................................................................97
6.2.7 Amenajarea spaţiilor verzi de pe
străzi.................................................................................98
6.2.8 Alegerea speciilor lemnoase pentru
spatiile
verzi.................................................................98
6.3 Clasificarea spaţiilor
verzi............................................................................................................99
6.4 Spaţiile verzi din cadrul oraşului Sânnicolau
Mare.....................................................................99
Concluzii...........................................................................................................................................103
Bibliografie........................................................................................................................................105
INTRODUCERE
De ani de
zile, întreaga populaţie a lumii îsi pune tot mai des aceleaşi
întrebări: Se află omenirea într-un stadiu de moarte lentă? Se pune
problema unei degradări a mediului înconjurător? Sunt resursele
naturale, atât de indispensabile vieţii, pe cale de dispariţie? Începe
aerul să devină impropriu vieţii? Ce se va întâmpla cu urmaşii noştri?
Vor fi ei condamnaţi să trăiască într-un mediu în care condiţiile
optime de viaţă se degradează treptat?
Aceste
întrebări sunt adresate atât de oamenii de stiinţă, cât şi de oamenii
de rând.Pentru geografi, protejarea şi conservarea mediului
înconjurător constituie o preocupare permanentă.
Degradarea
treptată a mediului înconjurător la nivelul întregii planete se
datoreză în special actiunii omului, care din necesitatea de a-şi
îmbunătăţii condiţiile de viaţă, duce la deteriorarea cadrului natural.
Elaborarea
acestei lucrări se datorează în principal necesităţii de a scoate în
evidenţă efectele negative ce pot avea repercursiuni asupra
locuitorilor în cazul poluării mediului în care aceştia trăiesc. În
vederea efectuării acestui studiu, am ales oraşul Sânnicolau Mare, un
oraş de talie mică, cu un număr de aproximativ 14 000 de locuitori,
aşezat din punct de vedere geografic în apropierea graniţei cu Ungaria
şi Serbia.
Prin
lucrarea pe care am realizat-o, am încercat să scot la lumină problema
caliăţii mediului, privită din perspectiva poluării aerului, a apei şi
a solului, cu urmări asupra vieţii atât din punct de vedere medical,
cât şi social.
Lucrarea
este structurată în două părţi, care prezintă într-o succesiune logică
aspectele temei abordate. Prima parte prezintă cadrul natural al
oraşului Sânnicolau Mare, unde au fost efectuate cercetările care
constituie subiectul acestei lucrări. Partea a doua, prezintă starea de
calitate a atmosferei, a apelor, a solurilor, precum şi aspecte ale
protejării mediului în Sânnicolau
Mare.
Sunt
prezentate principalele surse şi factori de poluare, elementele
poluante. efectele poluării asupra populaţiei şi sistemul de
monitorizare a activităţii de protecţie a mediului. La baza întocmirii
acestei lucrări am folosit date statistice oferite de: Primăria
Oraşului Sânnicolau Mare, Spitalul Oraşului Sânnicolau Mare, Staţia
Meteorologică Timişoara, SC GOSAN SRL, Oficiul de Studii Pedologice şi
Agrochimice Timişoara, cărora le mulţumesc pentru sprijinul acordat.
Doresc să-i
mulţumesc coordonatorului ştiinţific, domnului profesor universitar
doctor, Gheorghe Ianoş, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui
proiect şi nu în ultimul rând doresc să adresez mulţumiri întregii
Catedre de Geografie din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, pentru
cei patru ani de zile în care mi-au îndrumat paşii pe culmile
Geografiei.
CAPITOLUL I
CADRUL NATURAL AL ORAŞULUI SÂNNICOLAU MARE
1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ SI SUPRAFAŢA
Localitatea Sânnicolau Mare este cel mai vestic oraş al României şi al
judeţului Timiş. Este situat în sud-estul Câmpiei Panonice, în
nord-vestul Banatului si a judeţului Timis, in Câmpia Mureşului
Inferior, pe râul Aranca, un vechi braţ al râului Mureş. Este localizat
la 90 m altitudine, la 63 km nord-vest de Municipiul Timişoara, la 25
km de graniţa cu Ungaria şi la 19 km de frontiera cu
Serbia(Ghinea,2000).
Pe aceast
areal, din cele mai vechi timpuri au existat condiţii naturale
prielnice şi o configuraţie a terenului adecvata desfăşurării
activiţătii umane, situată pe vechiul drum european Timişoara –
Viena, localitatea a devenit un centru nodal important pentru zona
central vestică a României.
Aşezarea sa îi
conferă un potenţial natural bogat, fiind la 5 km de Lunca şi râul
Mureş.
Poziţia
geografică este marcată de întretăierea paralelei de 46°04’46’’
latitudine nordică cu meridianul de 20°37’41’’ longitudine estică,
aflându-se în fusul orar al Europei Centrale.
Din punct
de vedere geomorfologic, oraşul este plasat în Câmpia Mureşului, care
este o forma tipică de subsidenţa fluvio-lacustră, cu văi puţin adânci,
cu numeroase albii părăsite, rezultate în urma regularizării cursurilor
de apă şi a desecării, cu o altitudine cuprinsă între 80 şi 85m. Partea
nordică este situată în fosta luncă a Mureşului, iar partea de sud în
fosta luncă a vechiului pârâu Aranca, astăzi regularizat şi canalizat.
Aşezarea
apare menţionată prima oară în 1247 în Diploma Ioaniţilor, apoi este
consemnată în 1256 şi în 1334 cu numele de Sanctus Michael. Denumirea
actuală datează din secolul al XVIII- lea
odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice în Banat. În 1241
localitatea suferă mari pagube provocate de invazia tătarilor. În
august 1552, cetatea de aici a fost ocupată de turci, iar întreg
Banatul intră sub stăpânire habsburgică. În 1752 în această zonă au
fost colonizate numeroase familii germane.Este declarat oraş în
1950(Ghinea.D,
2000).
Oraşul este unicat în istoria universală, când în plină conflagraţie
mondială (al II- lea război mondial), o comună germană se uneşte cu o
comună românească prin Decret lege 495/26.06.1942, formând oraşul cel
mai vestic al României, oraşul Sânnicolau Mare.
Sânnicolau Mare se întinde pe o suprafaţă de 13.483 ha, deţinând 1.55%
din suprafaţa judeţului Timiş, dintre care 12.380 ha. reprezintă
terenul agricol. Zonele agricole ale oraşului au o suprafaţă de 12.717
de ha, din care, teren arabil 10.696 ha, păşune 1.687 ha, fâneţe 48 ha,
livezi 354 şi vii 12 ha.
Hotarul oraşului se învecinează la est cu hotarul comunei
Saravale (la 7 km), la sud cu hotarul comunei Tomnatic (la 12 km
distanţă), în sud-vest cu hotarul satului Nerău (comuna Teremia Mare,
la 13 km distanţă), în vest (la 12 km distanţă) cu hotarul comunei
Dudeştii Vechi, iar la nord- vest (la 6 km distanţă) cu hotarul comunei
Cenad.
Localitatea se află la 35 km de punctul cel mai vestic al ţarii, borna
TRIPLEX CONFINIUM, borna de frontieră ce marchează graniţa între cele
trei state: România, Serbia şi Ungaria.
Oraşul are un număr de 112 străzi, cu o lungime de 60,85 km, dispuse
perpendicular unele pe altele. Lungimea oraşului este de 4 km, iar
lăţimea de 3,3 km.
Sânnicolau Mare se înscrie în categoria oraşelor de rangul III (conform
L.489/04.07.2001), cu o populaţie de 14.644 locuitori, cu un număr de
13 naţionalităţi, cu un potenţial economic dezvoltat, bazat pe
investiţii străine de peste 150 milioane dolari, cu un buget anual de
peste 95 miliarde lei vechi. Într-un clasament al celor 174 oraşe sub
25.000 locuitori, Sânnicolau Mare se înscrie între primele 3 oraşe.
2. CONDIŢII GEOLOGICE, LITOLOGICE ŞI GEOMORFOLOGICE
Bazinul
Aranca face parte din punct de vedere geologic din Depresiunea Panonică
formată prin scufundarea masivului hercinic care se întindea între
Carpaţii Meridionali şi Dinarici.
Geografic, face parte din unitatea de relief ,”Câmpia Tisei” ce s-a
format prin colmatarea Lacului Panonic. Fiind o câmpie de acumulare are
la bază sedimente ale mărilor terţiare, peste care s-au depus sedimente
ale Lacului Panonic, iar mai târziu aluvunile râurilor, îndeosebi cele
ale Mureşului.
Fundamentul, constituit din şisturi cristaline şi roci eruptive, este
fragmentat în mai multe locuri de mişcările epirogenetice la care a
fost supus. Depozitele terţiare se caracterizează litologic prin
predominarea sedimentelor marno-argiloase (miocene) şi celor nisipoase
(pliocene).
Ca subdiviziune,
apare Câmpia Mureşului ce se desfăşoară la nord şi la sud de râul Mureş
şi prezintă două sectoare. În cadrul acestei câmpii apare, ca
subunitate, Câmpia Aranca.
Din punct de vedere
geologic, Câmpia Aranca are ca bază un fundament carpatic cristalin
acoperit de o cuvertură sedimentară, deasupra cărora au fost depuse
materiale fluviatile de cele mai diverse tipuri (nisipuri, pietrişuri,
mâluri). Pe acestea apar nisipurile dunificate şi rocile lutoargiloase,
ultimele conducând la stagnarea apelor meteorice. În urma forărilor
fântânilor arteziene pe teritoriul oraşului, la adâncimi de până la
aproximativ 300 m, s-a constatat că straturile sunt formate din
alternanţe de argilă vânătă, argilă galbenă şi nisip.
Morfologic
reprezintă o câmpie joasă subsidentă, de luncă şi de divagare, care se
continuă către sud-vest cu lunca Mureşului, în amonte de Periam. De la
acest punct, Mureşul şi unele braţe ale sale au baleiat spre sud-vest,
vest şi nord-vest, rămânând până azi ca urmă distinctă, Pârâul Aranca
(Posea,1997).
Câmpia
Aranca este situată în partea cea mai de vest a ţării, între râul Mureş
şi Câmpia loessică a Jimboliei, fiind cea mai nouă şi cea mai joasă
câmpie mureşană .
Teritoriul este
amplasat în Câmpia Mureşlui, care este formă tipică de subsidenţă
fluvio-lacustră, cu văi puţin adânci, cu albii părăsite rezultate în
urma regularizării cursurilor de apă şi a desecării, cu altitudini
cuprinse între 80 şi 85 m. Partea de nord este situată în fosta luncă a
Mureşului iar partea de sud în fosta luncă a Pârăului
Aranca, astăzi regularizat şi canalizat.
În fapt acest
perimetrul se află la sud de Mureş, la contactul a trei
subunităţi :
Lunca Mureşului,
care este cea mai tânără formaţiune de relief, aflată în extremitatea
nordică a arealului, prezentând lăţimni reduse, de la câteva zeci până
la câteva sute de metri. Relieful caracteristic este reprezentat de
grinduri cu zone depresionare, cu văi părăsite, slab estompate, chiar
dacă în prezent, o parte din luncă a fost scoasă de sub influenţa
inundaţiilor prin lucrări de îndiguire
Câmpia joasă
Aranca, are o pantă foarte redusă, fapt care a determinat meandrarea
foarte puternică a râului şi părăsirea albiilor, ori crearea de alte
cursuri cu noi sedimentări. Varietatea formelor de relief (alternanţă
de grinduri, belciuge, privaluri, popine, microdepresiuni presărate cu
martori de eroziune din vechea câmpie formată pe materiale loessoide),
este mai mare pe traiectul curgerii vechilor văi.
.
Limita de
nord include Lunca Mureşului, de la nord de Periam în aval, iar limita
de sud-est trece printre râurile Aranca şi Galaţca, urmărind o mică
diferenţă de nivel, pe curba de 90 metri, începând de la Sânpetru Mare,
pe la vest de Tomnatic şi nord de Teremia Mică
Câmpia Aranca
este o câmpie joasă, subsidentă, de luncă şi de divagare, în formă de
con, cu punctul de inserţie pe cota de 90° al Mureşului, la nord de
Periam .
Altitudinea dominantă a câmpiei este de 80-85 m, pe unele grinduri
urcând la 90 m, iar la ieşirea Pârâului Aranca din ţară coboară la 77
m. Panta câmpiei este de circa 0,30‰, adică aproape de orizontală.
Datorită acestui fapt apar microforme de tipul albiilor şi meandrelor
părăsite, canale de drenaj, grinduri fluviatile şi movile antropice
(Posea,1997).
Monotonia
câmpiei este întreruptă pe alocuri de mici movile antropice de
aproximativ 3-5 metri numite de localnici
gomile.’’(Munteanu,I.,Munteanu,R.,1998,pag7)
Cea mai
importantă resursă naturală este apa geotermală.
3. CLIMA
Oraşul Sânnicolau Mare se încadrează în condiţiile climatului temperat
– continental, ca o consecinţă a poziţiei geografice faţă de
principalele componente ale circulaţiei generale a atmosferei, la care
se adaugă diversitatea condiţiilor naturale.
Întregul judeţ se află sub influenţa maselor de aer polare,
continentale şi maritime.Masele de aer continentale sunt frecvente din
noiembrie până în februarie şi ajung aici prin intermediul
anticiclonului siberian. În acest interval se face simţită şi influenţa
aerului polar maritim, datorată ciclonilor din nordul Oceanului
Atlantic.
În unele ierni, aerul polar maritim determină o umezeală pronunţată şi
zăpezi abundente. La acestea se adaugă invaziile aerului dinspre Marea
Mediterană (ciclonii mediteraneeni), care produc creşteri bruşte ale
temperaturii aerului şi dezgheţ general. Primăvara, teritoriul
judeţului este dominat de prezenţa aerului temperat oceanic, care
determină cantităţi bogate de precipitaţii.
În
perioada iulie-septembrie, frecvenţă mare au masele de aer tropical
care determină un indice mai mare de ariditate.Toamna are loc, din nou,
o predominare a maselor de aer polar maritim, favorizând o uşoară
creştere a cantităţii de precipitaţii (Munteanu,1998).
Tipul topoclimatic Sânnicolau Mare se caracterizează printr-un climat
apropiat de cel stepic, cu temperaturi medii anuale de 10°C şi cu un
ridicat număr de zile tropicale (40 zile). Cantitatea medie de
precipitaţii este redusă (544,3mm), iar numărul zilelor cu ploaie mic
(<11 zile).
Repartiţia precipitaţiilor indică valori foarte reduse (sub 77mm) în
intervalul septembrie-octombrie, sub 210mm în intervalul
noiembrie-martie şi sub 210mm în intervalul mai-iulie. Indicele
hidrotermic este cel mai redus în toate cele patru momente
caracteristice : k1< 2,75 ; k2<2 ; k3<1,75 ; k4<1,25.
Toate aceste caracteristici termice şi pluviometrice, în dezacord cu
valorile generale pentru câmpia joasă s-au răsfrânt asupra covorului
vegetal şi a învelişului de sol.
3.1 Presiunea atmosferică.
Presiunea atmosferică se defineşte prin forţa (greutatea) cu care aerul
apasă pe unitatea de suprafaţă. Nu este o mărime constantă. Prezintă
variaţii în plan orizontal şi vertical. Presiunea aerului scade în
raport cu înălţimea, deoarece se micşorează greutatea coloanei de aer.
La staţia
meteorologică Sânnicolau Mare, situată în Câmpia tabulară a Mureşului,
la o altitudine de 85 m, pentru analiza acestui parametru meteorologic,
s-au efectuat calcule pe un interval de 20 ani (1984-2003).
Analiza
valorilor din tabel, scoate în evidenţă o medie multianuală de 1006,9
mb., caracteristică ţinuturilor joase cu altitudini sub 100 m.
Media anuală cu
valoarea cea mai mare de 1008,9 mb., a fost semnalată în anul 1989 şi
cea mai mică, de 1005,9 mb., în anii 1996 şi 1999.
În
privinţa mediilor lunare multianuale, se constată în luna ianuarie, cea
mai mare valoare, de 1011,3 mb, şi în luna aprilie cea mai mică
valoare, de 1002,9 mb.
În
condiţiile predominării unui regim anticiclonic în sezonul rece, când
activează anticiclonii termici continentali puternic dezvoltaţi
(siberian şi est-european) şi a căror dorsale se prelungesc peste
Europa de Sud-Est, se înregistrează cele mai ridicate valori ale
presiunii atmosferice. Astfel, valoarea maximă absolută s-a produs la
data de 05.01.1993.
În
situaţia în care se intensifică activitatea ciclonilor oceanici sau
mediteraneeni, se produc cele mai coborâte valori ale presiunii
atmosferice. Aşa se explică producerea valorii minime absolute de 964,7
mb în data de 26.02.1989.
3.2 Regimul termic.
Temperatura aerului
reprezintă un parametru meteorologic foarte important pentru
caracterizarea şi încadrarea unei regiuni într-un anume tip climatic,
alături de importanţa acordată precipitaţiilor atmosferice.
Oscilaţiile anuale ale
temperaturii sunt condiţionate de variaţiile anuale ale intensităţii
solare şi ale radiaţiei terestre, în strânsă dependenţă de latitudinea
locului.
Variaţiile temporare
pot fi periodice (diurne şi anuale) şi neperiodice, sau întâmplătoare.
Variaţiile în spaţiu se manifestă atât pe orizontală, cât şi pe
verticală.
O caracteristică
a variaţiei diurne a temperaturii aerului este amplitudinea termică
zilnică, adică diferenţa dintre cea mai mică şi cea mai mare valoare a
temperaturiilor celor 24 de ore. Amplitudinea termică diurnă este mai
mare vara, când insolaţia este mai puternică şi înălţimea Soarelui este
mai ridicată şi este mai mică iarna, datorită insolaţiei mai reduse şi
înălţimii mai mici a Soarelui.
3.2.1 Variaţia anuală a temperaturii aerului.
Pentru analiza
acestui element s-au folosit datele din intervalul 1961- 2002 (42 ani),
perioadă pentru care există şir complet de date.
În mersul anual al temperaturii aerului se constată o valoare maximă
vara şi una minimă iarna, care se produc cu întârziere faţă de momentul
solstiţiului emisferei respective datorită inerţiei termice.
La staţia meteorologică Sânnicolau Mare s-a calculat pentru intervalul
analizat o medie multianuală de 10,7°C. Valoarea cea mai ridicată, de
12,6°C, s-a înregistrat în anul 2000, considerat unul dintre cei mai
calzi ani din ultimul secol.
Anii deosebit de reci au fost : 1980 (9,5°C) şi 1985 (9,5°C), remarcaţi
la mai multe staţii meteorologice analizate.
Analiza valorilor extreme diurne, permit o caracterizare a zilelor şi
nopţilor respective din punct de vedere termic. Analiza valorilor de
mai sus, scoate în evidenţă medii negative doar în luna ianuarie
(-15°C), considerată luna cea mai rece. De asemenea se constată valori
care depăşesc 21,0°C în lunile iulie (21,4°C), şi august (21,1°C). La
această staţie, amplitudinea medie anuală este de 22,9°C, valoare
relativ mare, specifică ţinuturilor joase de câmpie.
3.2.2 Variaţia anotimpuală a temperaturii aerului.
Primăvara, anotimp de tranziţie, se caracterizează printr-o medie
multianuală de 11°C, valoare care confirmă caracterul moderat al
climatului bănăţean. Cea mai caldă primăvară în Sânnicolau Mare a fost
cea a anului 2000, (13,0°C) si cea mai rece s-a înregistrat în
anul 1987, (8,3°C).
Vara, anotimpul cel mai cald, are o valoare medie de 20,7°C. Veri
deosebit de calde s-au înregistrat în anii: 1992 (22,9°C), 2000
(22,7°C), 1994 (22,4°C), 2002 (22,3°C), dar au fost şi veri mai
răcoroase în anii: 1984 (19,0°C), 1976 (19,1°C), şi 1969 (19,4°C).
Pentru anotimpul
de tranziţie, toamna, s-a calculat o medie multianuală de 11°C, aceeaşi
ca şi în celălalt anotimp de tranziţie, aceasta presupune prezenţa
toamnelor blânde în arealul studiat.
Iarna, anotimpul cel mai rece, are o medie multianuală de -0,1°C, cu
valori foarte scăzute în anii: 1964 (-5,3°C), 1985 (-4,9°C) şi 1996
(-4,4°C), dar şi cu valori mai ridicate în anii: 1998 (3,0°C), 2001
(19,7°C) şi 1994 (2,3°C)
3.2.3 Temperaturile maxime şi minime absolute.
Temperaturile maxime absolute se înregistrează în condiţii de regim
anticiclonic, în care predomină timpul senin şi secetos, determinat de
invazii ale aerului tropical.
Temperatura maximă absolută anuală a fost de 39,0°C, produsă în ziua de
21.08.2000, considerat un an foarte călduros şi secetos.
Valorile minime absolute de temperatură se produc în situaţii sinoptice
de regim anticiclonic, de obicei când dorsalele anticiclonilor
est-european şi siberian, se extind peste Europa Centrală sau de
Sud-Est.
Temperatura minimă absolută anuală s-a înregistrat la data de
31.01.1987, când mercurul termometrului a coborât până la -29,4°C.
Amplitudinea extremă absolută, calculată la staţia meteorologică
Sânnicolau Mare (1961-2002), este de 69,2°C, valoare ridicată,
specifică ţinuturilor de câmpie.
În
concluzie, analiza regimului termic la staţia meteorologică Sânnicolau
Mare, scoate în evidenţă caracterul moderat al climatului temperat -
continental cu influenţe oceanice şi submediteraneene, fapt confirmat
de valorile medii lunare şi anuale, precum şi de valorile maxime şi
minime.
3.3 Precipitaţiile atmosferice.
Precipitaţiile
atmosferice reprezintă un element meteorologic foarte important în
caracterizarea climatică a unei regiuni, o verigă însemnată a
circulaţiei apei în natură, cu implicaţii deosebite în anumite
activităţi, în principal în agricultură.
În funcţie de factorii
genetici, cantităţiile medii de precipitaţii sunt repartizate neuniform
în spaţiu, fiind condiţionate de altitudine şi de formele de relief.
Pentru analiza acestui
parametru meteorologic, s-au efectuat calcule pe un şir de date
înregistrate în intervalul 1958 - 2002 (45 ani).
Continentalismul arealului
studiat se manifestă printr-o repartiţie neuniformă a precipitaţiilor
pe parcursul anului, cu cantităţi suficiente, care permit menţinerea
umidităţtii în sol, influenţele circulatiilor vestice şi tropicale
contribuind la menţinerea unui climat moderat, mai umed.
Analiza
cantităţilor medii lunare scoate în evidenţă o scădere a valorilor din
luna ianuarie pâna în martie, după care cresc progresiv şi ating maxima
în luna iunie, apoi scad până în noiembrie, când se constată o uşoară
creştere.
Cantitatea medie anuală
calculată pe un interval de 45 de ani, indică o valoare de 527,2 mm,
caracteristică ţinuturilor de câmpie, şi reprezintă cea mai mică
valoare din Banat, situaţie datorată poziţiei staţiei meteorologice în
nord-vestul acestuia.
Repartiţia
cantităţiilor de precipitaţii evidenţiază valorile cele mai mari vara,
cu o medie de 179,0 mm, reprezentând un procent de 34,1% din totalul
anual, situaţie care se datorează intensificării activităţii ciclonice
din Atlanticul de Nord sau din bazinul Mării Mediteraneene, precum şi
procesele termodinamice locale, care iau amploare în acest timp.
3.3.1 Numărul zilelor cu precipitaţii solide.
Precipitaţiile
solide reprezintă ninsoarea, aversa de ninsoare, lapoviţa, granulele de
gheaţă, zăpada grăunţoasă. Acestea se înregistreaza numai în sezonul
rece.
La
staţia meteorologică Sânnicolau Mare, se constată că data medie a
primei ninsori este 28 noiembrie, şi a ultimei ninsori, 08 martie, iar
intervalul posibil cu ninsoare este de 100 de zile.
Durata
medie a primului strat de zăpadă este 13 decembrie şi a ultimului strat
de zăpadă este 24 februarie, cu o durată medie a stratului de zăpadă de
73 de zile.
3.4 Durata de strălucire a Soarelui.
Durata de
strălucira a Soarelui reprezintă un interval de timp în cursul unei
zile în care astrul a astrălucit pe bolta cerului. Observaţiile asupra
duratei de strălucire constau din determinarea numărului de ore în
cursul cărora Soarele a luminat platforma meteorologică şi
împrejurimile acesteia.
Durata de
strălucire a Soarelui depinde de mai mulţi factori : Nebulozitate,
latitudine, anotimpuri şi altitudine.
Pentru analiza
acestiu parametru la staţia meteorologică Sânnicolau Mare, s-au
efectuat calcule pe un interval de 20 de ani (1979-1987, 1993-2003).
Fiind situată în
partea de vest a Câmpiei Timişului, valoarea medie anuală a duratei de
strălucire a Soarelui la această staţie depăşeşte 2200 ore.
Analiza datelor din
tabel evidenţiază o medie multianuală de 2227,4 ore. În iulie, se
constată cea mai mare medie lunară, 301,8 ore, iar în luna decembrie
cea mai mica, 61,4 ore.
3.5 Umezeala aerului.
Umiditaea
atmosferică este unul dintre parametrii meteorologici cu un rol
esenţial în viaţa plantelor, condiţionând în mare măsură procesul de
transpiraţie al acestora.
Pentru
studiul umidităţii aerului la staţia meteorologică Sânnicolau Mare,
s-au efectuat calcule referitoare la umezeala relativă pe un interval
de 20 ani (1980-1999).
3.5.1 Umezeala relativă medie anuală.
Datorită circulaţiei vestice, care determină o frecvenţă mai mare a
maselor de aer umede, sau a circulaţiei tropicale din sud-vest, se
constată valori mai ridicate ale umezelii aerului, ce depăşesc frecvent
80% şi uneori 90%.
Analiza datelor de umezeală scoate în evidenţă o medie anuală de
82%, valoare caracteristică ţinuturilor de câmpie din vestul
Banatului.
În
timpul zilei, maxima de umezeală se înregistrează dimineaţa, iar minima
în jurul orei 14.
În
regiunile de câmpie, valorile medii lunare cele mai mari se realizează
în lunile ianuarie şi decembrie, iar cea mai mică în luna august.
3.5.2 Numărul mediu de zile cu umezeală.
Analiza
numărului de zile cu diferite caracteristici ale umezelii relative,
poate conduce la o caracterizare a tipului de vreme uscată sau umedă.
Valorile
umezelii relative de cel puţin 30% caracterizează condiţiile de
uscăciune ale atmosferei, a atins la această staţie un număr de doar 2
zile anual.
La
pragul de umezeală de cel puţin 80% la ora 13, s-a calculat un număr
mediu anual de 116 zile.
În
concluzie, valorile în general mai ridicate ale umezelii relative din
vestul ţării, confirmă existenţa unui climat moderat, mai umed, ca
urmare a influenţelor oceanice.
3.6 Regimul eolian.
Factorii care
determină frecvenţa, viteza şi durata vântului sunt legaţi de
circulaţia generală a atmosferei, căreia i se suprapune sistemul
circulaţiei locale.
Principalii
centri barici care influenţează oraşul Sânnicolau Mare sunt : ciclonii
nord-atlantici, ciclonii mediteraneeni şi anticiclonul Azorelor. Atât
direcţia, cât şi viteza vântului depind de mărimea şi sensul
gradientului baric orizontal, dat de sistemele barice care traversează
sau staţionează deasupra regiunii.
Vânturile de
vest, predominante în zona temperată, în stratul de frecare, suferă
modificări atât sub aspectul direcţiei, cât şi a vitezei, în funcţie de
anotimp sau de condiţiile locale.
3.6.1 Frecvenţa vântului pe direcţiile principale.
Analiza
frecvenţei vântului în intervalul 1961-2002, scoate în evidenţă o
predominare a direcţilor : sud (15,5%), sud - est (13,8%), şi nord-vest
(11,3%). În consecinţă, circulaţia tropicală şi vestică influenţează
arealul studiat, fară a întâmpina obstacole majore.
Calmul
atmosferic la această staţie are o frecvenţă mică, de 21,5%, confirmând
lipsa obstacolelor majore care să influenţeze mişcarea maselor de aer.
3.6.2 Viteza medie lunară şi anuală a vântului.
Analiza mediilor
lunare ale vitezei vântului la Sânnicolau Mare, scoate în evidenţă
valori în general mai mari, în comparaţie cu staţiile învecinate,
depaşind 3 m/s în mai multe luni. Media anuală este de 2,4 m/s, în
general ridicată faţă de celelalte staţii din vecinătate.
Tabelul 10. Valori medii lunare şi anuale ale vitezei vântului
(m/s) la Sânnicolau Mare (1980-1999)
Lunile I II
III IV V
VI VII VIII
IX X XI
XII Anuale
(m/s)
2,7 3,0 3,2
3,2 3,0 2,6
2,5 2,2 2,3
2,7 2,6 2,8
2,7
3.6.3. Viteza medie a vântului pe anotimpuri.
Viteza medie a vântului
prezintă o creştere de la începutul iernii şi primăvara, şi o scădere
vare şi la începutul toamnei.
Primăvara s-a calculat
o medie pe anotimp de 3,1 m/s, valoarea cea mai mare din anotimpuri.
Vara se caracterizează
printr-o medie de 2,4 m/s, cea mai mică medie pe anotimpuri.
Toamna, vântul începe
să se intensifice, atingând medii de la 2,3 m/s la 2,6 m/s, iar pe
anotimp s-a calculat o medie de 2,5m/s.
Iarna, viteza
medie pe anotimp este de 2,8 m/s, valoare relativ mare, cu valori
lunare care oscilează între 2,7 m/s şi 3,0 m/s.
3.6.4 Viteza maximă a vântului.
La staţia
meteorologică Sânnicolau Mare, viteza maximă a vântului a depăşit
frecvent 10 m/s, mai rar 20 m/s şi nu a atins 25 m/s.
În concluzie,
deşi valorile medii lunare sunt relativ mari, totuşi viteza maximă a
vântului nu a depăşit 25 m/s.
3.7 Nebulozitatea
Nebulozitatea este direct
dependentă de particularităţiile circulaţiei generale a atmosferei şi
ale suprafeţei active, determinând la rândul ei, regimul tuturor
elementelor climatice.
La staţia
meteorologică Sânnicolau Mare, pentru analiza acestui parametru
climatic s-au efectuat calcule pe un interval de 20 ani (1980-1999)
La câmpie,
mebulozitatea este determinată de circulaţia generală a atmosferei şi
influenţată de condiţiile locale legate de convecţia termică.
Sub influenţa
diferitelor sisteme barice, care traversează sau staţionează deasupra
arealului studiat, nebulozitatea înregistrează un mers anual cu valori
maxime şi minime.
În sezonul rece
se înregistrează cele mai ridicate valori, astfel, maximul
nebulozităţii, cu o medie de 7,4 zecimi, este semnalat în luna
decembrie.
Minimul
nebulozităţii se produce în luna august, pentru care s-a calculat o
medie de 3,8 zecimi.
Analiza datelor
din tabel scoate în evidenţă o valoare medie anuală a nebulozităţii
totale de 5,5 zecimi, caracteristică ţinuturilor de câmpie din vestul
Banatului.
3.8 Regimul termic al solului.
Temperatura
solului constituie unul dintre factorii care exercită o puternică
influenţă asupra diferitelor procese şi fenomene care au loc în sol.
Prin regim termic al solului se înţelege procesul care are loc în
straturile superioare ale solului, unde radiaţia solară este absorbită,
transformată în căldură şi reflectată către atmosferă.
Procesele de
încălzire şi răcire ale solului depind de mai mulţi factori, între care
cei mai importanţi sunt: conductivitatea termică şi căldura specifică.
Datorită proprietăţii care o are scoarţa terestră de a distribui
energia calorică, ea poate fi numită suprafaţă activă.
La staţia
meteorologică Sânnicolau Mare, pentru analiza acestui parametru
meteorologic, s-au efectuat calcule pe un interval de 20 ani
(1984-2003).
Variaţia temperaturii
solului depinde în mare măsură de gradul de umectare, de tasarea sau
afânarea solului, de natura vegetaţiei care acoperă solul, precum şi de
prezenţa stratului de zăpada pe suprafaţa sa.
În caracterizarea regimului
termic al solului, se are în vedere şi analiza numărului de zile cu
temperaturi mai mici de 0°C.
Numărul
mediu anual cu valori egale sau mai mici de 0°C la staţia meteorologică
Sânnicolau Mare este de 116 zile. Cele mai multe zile (135) s-au
înregistrat în anul 1993, şi cele mai puţine (90) în anul 2002.
În
concluzie, regimul termic al solului urmăreşte în general regimul
termic al aerului, cu valorile cele mai ridicate în luna iulie şi cele
mai coborâte în luna ianuarie.
4. HIDROGRAFIA
Singura
arteră hidrografică ce străbate oraşul Sânnicolau Mare este Pârâul
Aranca. Acesta izvorăşte din lunca Mureşului (de la Felnac) şi se varsă
în Tisa. Bazinul hidrografic al acestui sistem se suprapune peste
cursurile parazitare, vechi, ale Mureşului (holocene), care înainte de
îndiguire erau inundate la ape mari. Complexul Aranca se află şi
azi sub influenţa apelor mari ale Mureşului, dar legatura se realizează
hidraulic, pe cale subterană.
Izvoarele Arancăi se află lângă Felnac, de unde porneşte şi digul de pe
partea stângă a Mureşului. Cursul lui principal traversează frontiera
cu Serbia şi se varsă în Tisa la sud de Senta, la Pade. Sistemul său
dreneaă teritoriul pe ţării noastre o suprafaţă de 1016km˛, iar
cursul său principal are o lungime de 108 km până la frontieră
(Ujvari,1972).
Pe
teritoriul oraşului, Pârâul Aranca are o lungime de 10 km şi 532 m, o
lăţime care variază între 6 şi 16 m şi o adâncime cuprinsă între 1 – 3
m. Panta este de 0,1-0,15 m, cu diferenţa de nivel între intrare şi
ieşire din teritoriul localităţii de 2,5 m. Viteza apei este de 0,8-1,2
m/s, iar debitul maxim este de 2,5 m/s.
Pârâul Aranca
trece prin mijlocul oraşului Sânnicolau Mare şi a fost canalizat
începând cu anul 1888 după inundaţiile din primăvara aceluiaşi an.
Începând cu anii 1887-1894 s-a construit sistemul hidrotehnic Aranca ce
cuprinde şi suprafeţele teritoriale ale oraşului pentru a deservi o
suprafaţă de 98,4 km˛. Sistemul a funcţionat până în anul 1919 când
bazinul Aranca a fost dezmembrat prin actuala frontieră.
Bazinul
hidrografic al Pârâului Aranca se prezintă ca o adevărată zonă de
divagare, puternic aluvionată, părăsită însă de afluxul unor ape de
inundaţie de mare amploare (Ujvari,1972).
Pe
marea majoritate a suprafeţei sale, apele freatice sunt la adâncimi de
0-2 m ; gleisolurile ocupă 316,6 km˛ din suprafaţa bazinului,
aluviosolurile mai mult sau mai slab solficate 78 km˛, iar
cernoziomurile dezvoltate pe popinele loessoide, abia 318 km˛. În
partea dreaptă a cursului, apele freatice din bazinul hidrografic
Aranca, au variaţii accentuat influenţate de variaţile de nivel ale
apelor Mureşului. Nivelele apelor freatice în câmpia înaltă se găsesc
între 2-5 m, iar în lunca Mureşului şi câmpia joasă a Arancăi între 1-5
m, în funcţie de microrelief. Apeşe freatice au un grad de mineralizare
scăzut, de regulă sunt slab sălcii cu predominarea ionilor
biocarbonatici şi calcici.
Variaţia
nivelelor freatice este relativ mică, dar în ultimii ani apare o
tendinţă generală de coborâre.
În anii cu
precipitaţii bogate, în timpul iernii, sistemul poate fi inundat şi de
apele interioare. În 1942 în bazinul Aranca a fost inundată o suprafaţă
de 500 km˛, iar în 1932, 300 km˛. Aceste inundaţii însă, s-au produs şi
din cauza cantităţii mici de apă, care a putut fi trecută prin
stăvilarele înguste de la frontieră (Ujvari,1972)
În
urma proiectului din 1932, după inundaţiile din acelaşi an, s-a trecut
la amenajarea canalului Aranca în colaborare cu ţara vecină, Serbia.
Între anii 1932-1954 au existat preocupări pentru o mai bună folosire a
sistemului şi abia începând cu anul 1954 s-a început,
propriu-zis, executarea lucrărilor în amonte şi aval de oraş,
finalizate spre sfârşitul anilor 1986.
Acest
canal avea în trecut ca scop evacuarea apei din terenurile inundate,
fiind lărgit şi adâncit în anii 1959 şi 1960.
Canalul Aranca
are legătură cu râul Mureş prin două canale reversibile, pe fiecare
fiind amplasate câte o staţie de pompare. Existenţa acestora a dat
posibilitatea de irigare a culturilor, de eliminare a apelor abundente
de suprafaţă şi au dus la o compartimentare a terenului, favorizând
organizarea şi aplicarea celor mai noi tehnologii agrotehnice de
prelucrare a pământului şi obţinerea unor recolte bogate.
Alimentarea canalului cu apă se face din precipitaţii, izvoare de apa
subterană şi din ape arteziene .
Întreaga
suprafaţă a oraşului şi chiar a împrejurimilor este apărată împotriva
inundaţiilor, generate de râul Mureş prin digul ce însoţeşte râul,
având o siguranţă de cel puţin 1m faţă de apele maxime ale Mureşului .
Râul
Mureş străbate judeţul Timiş prin partea sa nordică, pe o lungime de 42
km de la Periam Port până la Cenad, fiind îndiguit pe întreaga sa
lungime. La sud de Mureş, de la nord-est către sud-vest curge Aranca,
pe o lungime totală de 104 km, din care 65 km în cuprinsul judeţului
Timiş. Râul Aranca are un curs domol şi se suprapune peste un vechi
curs al Mureşului .
Râul Mureş
izvoreşte din Munţii Hăşmaşul Mare, străbate Podişul Târnavelor,
Defileul Topliţa – Deda, trece prin dreapta Munţilor Apuseni, coboară
în depresiunea Alba Iulia, trece apoi printre Munţii Zărandului şi
Dealurile Lipovei, intră în Câmpia Vestică la Lipova, trece prin oraşul
Arad, formează apoi frontieră cu Ungaria şi se varsă în Tisa pe
teritoriul Ungariei.
Are o lungime de
756 km. În vremuri îndepărtate, era o cale navigabilă ce transporta
lemnul, sarea, piatra de pavaj şi alte produse din centrul
Transilvaniei spre Occident, fiind a doua cale comercială, de-a lungul
văii Mureşului. La ora actuală nu mai este navigabil.
Acesta are
limitrofe hotarele localităţilor Sânpetru Mare, Saravale, Sannicolau
Mare şi Cenad, iar pe teritoriul maghiar, localităţile Apattfalva şi
Cenadul Maghiar.
Canalul
Silvia este un canal construit în cadrul sistemului hidrotehnic, fiind
un canal principal de distribuţie a apei pompate de la staţia de
pompare de pe râul Mureş, borna PP55. Are o lungime de 2,7 km, cu o
lăţime de 25 – 30 m. şi o adâncime de 3 – 5 m. Este străbătut de două
poduri din ciment cu o lungime de 20 m, lăţime de 6 m, înălţime de 6 m
şi o greutate maximă admisă de 30 t.
Celalalte canale principale şi secundare de pe teritoriul
oraşului, sunt de dimensiuni reduse, şi fac parte din Sistemul
Hidrotehnic Sannicolau Mare, din Sistemul Hidrotehnic Aranca.
5. VEGETAŢIA
Fiind situat în Câmpia Aranca, oraşul Sânnicolau Mare adăposteşte
elemente de floră similare cu cele ale întregii Câmpii de Vest, (în
Banat există circa 21.000 de specii, reprezentând 2/3 din flora ţării).
Activităţiile umane au produs modificări majore în fizionomia covorului
vegetal, prin extinderea terenurilor agricole şi diminuarea vegetaţiei
naturale.
În lunca
Aranca apar terenuri agricole, dar şi pajişti mezofile cu: iarba
câmpului (Agrostis tenuis), coada vulpii (Alopecurus pratensis), firuţa
( Poa pratensis), păiuşul de livadă (Festuca pratensis), specii de
trifoi (Trifolium pratensis), lucernă sălbatică (Medicago arabica), iar
dintre arbori: salcia ( Salix alba), plopul ( Populus nigra).
Hotarul oraşului Sânnicolau Mare se poate încadra, ca tip de vegetaţie,
la stepă şi silvostepă, cu păduri de stejar. În zona de stepă,
stratul ierbos este constituit din toporaşi (Viola odorata), viorele (
Scila bifolia), ghiocei (Galanthus nivalis). Structura floristică a
silvostepei cuprinde stejar penduculat (Quercus robur), stejar pufos
(Quercus pubescens), plopul alb (Populus alba). În cadrul pădurii de
stejar apar, pe lângă stejar şi specii ca ulmul (Ulmus minor ) şi
frasinul (Fraxinus angustifolia).
În
zona oraşului Sânnicolau Mare sunt numeroase specii endemice ce ocupă
un areal foarte restrâns: laleaua (Tulipa gesneriana), creasta
cocoşului (Celosia cristata), muşcată curgătoare (Pelargonium
peltatum), begonie (Begonia semperflorens), crizantema (Chrysanthemum
indicum), vârdoage ( Tagetes patula)
În
parcurile oraşului se mai întâlnesc şi specii străine precum Ginkgo
biloba, originar din China, iar dintre speciile de conifere apare tisa
(Taxus bacata)
6. FAUNA
Fauna este de tip central european cu elemente submediteraneene, cu
pătrunderi şi amestec de specii venite din nordul, sudul şi vestul
ţării. Asociaţiile faunistice sunt specifice silvostepei şi pădurii de
stejar.
Fauna stepei şi silvostepei se caracterizează prin prezenţa
rozătoarelor precum popândăul (Citellus citellus), hârciogul
(Cricetus cricetus), iepurele de câmp (Lepus europaeus), iar dintre
păsări: turturica (Streptopelia turtur), privighetoarea (Luscina
megarhznchos), prepeliţa (Coturnix coturnix) şi potârnichea (Perdix
perdix).
În lunca
Aranca şi în mlaştinile din jurul oraşului trăiesc numeroase specii de
raţe sălbatice, gâşte, stârci între care ţigănuşul (Plegadis
falcinellus), buhaiul de baltă (Bombina bombina), iar dintre animalele
cu blană preţioasă apare vidra (Lutra lutra).
Fauna de
pădure e reprezentată prin căprioară , vulpe, iepure iar dintre
păsări sunt aceleaşi prezente şi în stepă şi silvostepă.
Fauna
piscicolă prezentă în canalul Aranca şi în Mureş cuprinde somnul pitic
(Silurus glanis), crapul (Cyprinus caprio), ştiuca (Esox lucius),
carasul (Carassius auratus gibelio), ţiparul (Angiullo) şi obleţul (
Alburnus alburnus).
7. SOLURILE
Solurile sunt corelate
cu roca, clima şi vegetaţia şi sunt foarte variate.
Solurile din cadrul
zonei Aranca prezintă mai multe caractere comune : toate solurile au
aceeaşi rocă mamă la bază – aluviunile şi cu mici excepţii loessul pe
terenurile mai ridicate; toate solurile actuale se găsesc într-un
stadiu de evoluţie medie şi conţin un procent ridicat de săruri uşor
solubile .
În funcţie de
aceste caractere şi de formele geomorfologice, solurile se împart în
două grupe : hidromorfe de luncă şi solurile antomorfe. Solurile din
cadrul luncilor şi a câmpiilor joase sunt formate exclusiv pe aluviuni
şi au evoluat sub influenţa directă a apei freatice. În cadrul acestei
grupe se deosebesc mai multe tipuri genetice de soluri.aluviosolurile
ce ocupă o suprafaţă de 3.800 ha şi se află în imediata apropiere
a văilor Aranca şi Galaţca ;gleiosolurile ocupă suprafeţe destul de
mari în perimetrul cadastral al localităţii, mai ales în Lunca
Mureşului şi a canalului Aranca. Se întâlnesc mai ales gleiosolurile
cernice şi molice şi alcalizate.
Salsodisolurile sunt prezente prin soloneţuri şi diferite subtipuri
aflate în diferite stadii de sodizare. Solurile antomorfe şi
antohidromorfe sunt situate înspre nord-est, spre Variaş. În cadrul
acestei grupe apar mai multe subtipuri genetice .
Din punct de
vedere agricol, aluviosolurile, sunt soluri uşor de lucrat şi foarte
productive, în afară de cele salinizate şi cele excesiv afectate de apa
freatică.
Influenţa şi acţiunea în
timp a factorilor pedogenetici (relief, rocă, climă, hidrologie,), ca
şi intervenţia omului prin importantele lucrări hidroameliorative
începute cu mai bine de 200 ani în urmă, au determinat existenta unei
cuverturi de sol de o accentuată complexitate şi diversitate.
Dominante sunt următoarele tipuri
de soluri
:
1. Cernoziomuri calcarice, 1-18 (tipice, gleizate,
sărăturate): 37%
2. Cernoziomuri cambice, 19-24 (gleizate, vermice,
sărăturate): 5%
3. Eutricambiosoluri, 25-43 (molice, gleizate,
sărăturate): 16 %
4. Gleiosoluri, 44-63: 5%
5. Soloneţuri, 64-74 (gleizate, sărăturate): 8 %
6. Aluviosoluri, 74-84 (molice, gleizate sărăturate):
8%
7. Asociaţii de vertosoluri, cernoziomuri şi
soloneţuri 701-720: 20% (Ţăranu şi Luca,2002)
Terenul agricol al oraşului se constituie din următoarele folosinţe:
arabil: 10.768.0 ha, păşuni 11701 ha, vii 3,3 ha şi livezi387,3 ha.
Referitor
la încadrarea în clase de calitate (fertilitate), categoria de
folosinţă “arabil”, a terenurilor agricole se prezintă astfel: cl. I
480,6 ha (3,9%), cl. a-II-a 6132,0 ha (49,5%), cl. a-III-a 4355,0 ha
(35,2%), cl. a-IV-a 1060,0 ha (8,6%), cl a-V-a 350,7 ha (2,8%).
Factorii limitativi care
grevează asupra calităţii pământului în această zonă sunt dimensionaţi
de fenomenul de sărăturare severă-moderată (salinizare 0,15% din
suprafaţă şi alcalizare 0,29%) şi sărăturare redusă (salinizare 7,09%şi
alcalizare 18,13%) de conţinutul redus în humus (7.27%), de textura
argiloasă (moderată 20.22% şi redusă 45.69%) şi de tasare (severă
11,39%, moderată 10,43%, redusă 52,63%).
Ameliorarea şi valorificarea
potentialului productiv al pământului se poate realiza în condiţiile
abordării integrate a măsurilor hidroameliorative cu cele
agropedoameliorative şi culturale curente care vor viza asigurarea unui
regim aerohidric în sol la parametri optimi de funcţionalitate,
cât şi prin introducerea de noi sisteme tehnologice de conservare şi de
adaptare a tehnologiilor culturale curente la specificul condiţiilor
pedoclimatice (soiuri, hibrizi ).
Fertilitatea naturală a solului a
constituit un factor de atractivitate în procesul de formare şi
constituire a comunităţii pe această vatră. Din timpurile străvechi,
pământul în această zonă a fost fertil, asigurând atât hrana oamenilor
şi a animalelor, cât şi comercializarea produselor, fie prelucrate, fie
ca materie
primă.
Legenda detaliată a cartogramei unităţiilor de teren din
Sânnicolau Mare.
1.01 Cernoziom gleizat slab, alcalizat în adâncime cu alcalizare slabă
sub 100 km, extrem de profund pe materiale loessoide.
2.01 Cernoziom alcalizat, freatic umed, alcalizat slab, cu alcalizare
slabă între 50-100 cm, semicarbonatic slab, extrem de profund pe
materiale loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
3.01 Cernoziom alcalizat, freatic umed, alcalizat slab (cu alcalizare
moderată) între 50-100 cm, semicarbonatic slab, extrem de profund, pe
materiale loessoide mijlocii, lut nisipos mijlociu.
4.01 Cernoziom salinizat, gleizat puternic, salinizat slab (slab
între20-50 cm), semicarbonatic, extrem de profund pe materiale
parentale bistratificate, lut mediu/ lut nisipos fin.
5.01 Cernoziom alcalizat, slab gleizat, salinizat în adâncime (slab sub
100 cm), alcalizat slab (slab între 20-50 cm), carbonatic, extrem de
profund pe depozite loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
6.01 Cernoziom alcalizat, gleizat slab, alcalizat slab (slab între
50-100 cm), semicarbonatic slab, extrem de profund, pe materiale
parentale tristratificate mijlocii, lut median/ lut nisipos argilos.
7.01 Cernoziom alcalizat, gleizat slab, salinizat în adâncime (slab sub
100 cm), alcalizat slab (între 50-100 cm), carbonatic moderat, extrem
de profund, pe depozite loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
8.01 Cernoziom sărăturat, freatic umed, salinizat slab (slab între
20-50 cm), alcalizat slab (puternic între 50-100 cm), carbonatic slab,
extrem de profund, pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu.
9.01 Cernoziom sărăturat, freatic umed, salinizat slab (slab între
50-100 cm), alcalizat slab (slab între 0-20 cm), carbonatic slab,
extrem de profund pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
10.01 Cernoziom sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între
20-50 cm), alcalizat slab (slab între 20-50 cm), slab carbonatic,
extrem de profund, pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/
argilă lutoasă (vertic).
11.01 Cernoziom sărăturat, gleizat slab, salinizat slab (slab între
0-20 cm), alcalizat slab (slab între 0-20 cm), slab carbonatic, extrem
de profund, pe depozite loessoide fine, lutoargilos mediu/ lutoargilos
mediu.
12.01 Cernoziom sărăturat, slab gleizat, salinizat slab (slab între
50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), carbonatic slab,
pe depozite loessoide fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu.
13.01 Cernoziom sărăturat, slab gleizat, salinizat slab (slab între
50-100 cm), alcalizat slab (puternic între 50-100 cm), carbonatic slab,
pe depozite loessoide fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu.
14.01 Crenoziom sărăturat, gleizat slab, salinizat slab (slab între
50-100 cm), alcalizat slab (puternic între 50-100 cm), slab carbonatic,
extrem de profund pe depozite loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
15.01 Cernoziom sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între
20-50 cm), alcalizat slab (slab între 0-20 cm), semicarbonatic slab,
extrem de profund, pe materiale parentale tristratificate mijlocii
fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu.
16.01 Cernoziom sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab
moderat între 20-50 cm), semicarbonatic slab, extrem de profund, pe
depozite loessoide mijlocii, lut mediu7 lut argilos mediu.
17.01 Cernoziom sărăturat, gleizat moderat, slab salinizat (slab între
50-100 cm), slab alcalizat (moderat între 50-100 cm), moderat
semicarbonatic, extrem de profund pe depozite loessoide mijlocii, lut
argilos mediu/ lut mediu.
18.01 Cernoziom sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (moderat
între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100cm), slab
semicarbonatic, extrem de profund, pe depozite loessoide fine, lut
argilos mediu/ lut argilos mediu.
19.01 Cernoziom cambic, gleizat moderat, alcalizat în adâncime ( slab
sub 100 cm), slab levigat, extrem de profund pe depozite loessoide
mijlocii, lut argilos mediu/ lut mediu.
20.01 Cernoziom cambic vermic, necarbonatic, extrem de profund, pe
nisipuri grosiere, lut nisipos mijlociu/ lut nisipos mijlociu.
21.01 Cernoziom cambic vermic, gleizat slab, alcalizat slab (slab între
50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe depozite loessoide
mijlocii, lut nisipos argilos/ lut nisipos argilos.
22.01 Cernoziom cambic vermic, gleizat slab (slab între 50-100 cm),
alcalizat slab (slab între 50-100 cm), levigat slab, extrem de profund
pe depozite loessoide mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
23.01 Cernoziom cambic, sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab
(slab între 50-100 cm), alcalizat moderat (foarte puternic între 50-100
cm), slab levigat, extrem de profund, pe luturi fine, lut argilos
mediu/ lut argilos mediu.
24.01 Cernoziom cambic sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab
(slab între 50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab
levigat, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos mediu, lut
argilos prăfos.
25.01 Eutricambosol, gleizat slab, slab levigat, extrem de profund, pe
luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
26.01 Eutricambosol, gleizat puternic, slab levigat, extrem de profund,
pe luturi mijlocii fine, lut argilos mediu/ lut mediu.
27.01 Eutricambosol, gleizat puternic, slab levigat, extrem de profund,
pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu.
28.01 Eutricambosol, gleizat puternic, alcaliazat în adâncime, slab sub
100 cm, slab levigat, extrem de profund pe materiale parentale
tristratificate, lut argilos prăfos/ lut argilos mediu.
29.01 Eutricambosol, salinizat, gleizat slab, salinizat slab (slab
între 50-100 cm), levigat slab, extrem de profund, pe materiale
parentale tristratificate, lut mediu/ lut nisipos fin.
30.01 Eutricambosol, sărăturat, cu sol îngropat la adâncime moderată
(între 76-100 cm), gleizat slab, salinizat slab (slab între 50-100
cm),alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de
profund, pe materiale parentale bistratificate mijlocii, lut mediu/ lut
mediu.
31.01 Eutricambosol, sărăturat, cu sol îngropat la adâncime mică (între
50-75 cm), gleizat moderat, salinizat slab ( slab între 20-50 cm),
alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund
pe materiale parentale bistratificate fine, lut argilos mediu/ lut
argilos mediu.
32.01 Eutricambosol, alcalizat, moderat gleizat, alcalizat slab (slab
între 20-50 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi mijlocii,
lut mediu/ lut mediu.
33.01 Eutricambosol, alcalizat, gleizat moderat, pseudogleizat moderat,
alcalizat slab (slab între 20-50 cm), moderat levigat, extrem de
profund pe luturi mijlocii, lut argilos mediu/ lut mediu.
34.01 Eutricambosol, alcalizat, gleizat moderat, salinizat slab (slab
între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat,
extrem de profund pe materiale tristratificate mijlocii, lut argilos
mediu/ lut mediu.
35.01 Eutricambosol, alcalizat, gleizat moderat, slab pseudogleizat,
alcalizat slab (slab între 50-100cm), slab levigat, extrem de profund,
pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
36.01 Eutricambosol, alcalizat, cu sol îngropat la adâncime mică (între
50-75 cm), moderat gleizat, alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab
levigat, extrem de profund, pe luturi fine, lut argilos prăfos/ lut
argilos prăfos.
37.01 Eutricambosol,sărăturat, moderat gleizat, salinizat slab (slab
între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi mjlocii,
lut mediu/ lut argilos mediu.
38.01 Eutricambosol, sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab
între 50-100 cm), alcalizat moderat (foarte puternic între 50-100 cm),
slab levigat, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, lut
argilos mediu/ argilo lutos.
39.01 Eutricambosol, sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab
între 50-100 cm), alcalizat slab (slab în primii 20 cm), slab levigat,
extrem de profund pe materiale parentale bistratificate fine, lut
argilos mediu/ lut argilo prăfos.
40.01 Eutricambosol, sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab
între 50-100 cm9, alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab
levigat, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut
argilos mediu.
41.01 Eutricambosol, vertic, alcalizat, gleizat moderat, salinizat în
adâncime (slab sub 100 cm), alcalizat slab (puternic între 50-100 cm),
slab levigat, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate
fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu.
42.01 Eutricambosol, sărăturat, puternic gleizat, salinizat slab (slab
între 50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab
levigat, extrem de profund pe luturi fine , lut argilos mediu7 lut
argilos mediu.
43.01 Eutricambosol, gleizat puternic, pseudogleizat moderat, moderat
levigat, pe materiale parentale polistratificate, lut argilos mediu/
lut argilos mediu.
44.01 Gleiosol cermic, alcalizat, gleizat foarte puternic, alcalizat
slab (slab între 50-100 cm9, slab levigat, extrem de profund pe argile
foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă.
45.01 Gleiosol cermic, sărăturat, gleizat foarte puternic, salinizat
slab (slab între 0-20 cm), alcalizat slab (slab între 0-20 cm), slab
carbonatic, extrem de profund pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
46.01 Gleiosol alcalizat, foarte puternic gleizat, alcalizat slab (slab
între 20-50 cm), slab carbinatic, extrem de profund pe materiale
parentale polistratificate mijlocii, lut nisipos argilos/ lut argilos
mediu.
47.01 Gleiosol molic-alcalizat, foarte puternic gleizat, alcalizat slab
(slab între 20-50 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe luturi
fine, lut argilos mediu/ lut argilos mediu.
48.01 Gleiosol molic, alcalizat, gleizat foarte puternic, alcalizat
slab (slab între 0-20 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe luturi
mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
49.01 Gleiosol cambic, alcalizat, foarte puternic gleizat, alcalizat
slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe luturi
mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
50.01 Gleiosol molic cambic, foarte puternic gleizat, moderat
pseudogleizat, moderat levigat, extrem de profund pe luturi fine, lut
argilos mediu/ lut argilos mediu.
51.01 Gleiosol sărăturat, foarte puternic gleizat, puternic
pseudogleizat, alcalinizat slab (între 50-100 cm), alcalizat slab (slab
între 50-100 cm), slab levigat pe argile gonflate foarte fine, argilă
lutoasă/ argilă medie.
52.01 Gleiosol sărăturat, foarte puternic gleizat, salinizat slab (slab
între 50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), moderat
levigat, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă
lutoasă/ argilă lutoasă.
53.01 Gleiosol sărăturat, foarte puternic gleizat,puternic
pseudogleizat,salinizat slab (intre 50-100 cm), alcalizat moderat
(foarte puternic între 50-100 cm), slab carbonatic, extrem de profund
pe materiale parentale tristratificate, lut mediu/ lut argilos mediu
(vertic9.
54.01 Gleiosol sărăturat, gleizat foarte puternic, salinizat slab (slab
între 50-100 cm), alcalizat moderat (foarte puternic între 50-100 cm),
slab semicarbonatic, extrem de profund pe argile gonflate foarte fine,
lut argilos mediu/ argilă lutoasă (vertic).
55.01 Gleiosol sărăturat, foarte puternic gleizat, salinizat slab
(moderat între 50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab
decarbonatic, extrem de profund pe argile foarte fine, argilă lutoasă/
argilă lutoasă.
56.01 Gleiosol mlăştinos, alcalizat, excesiv gleizat, alcalizat slab
(slab între 20-50 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe materiale
parentale bistratificate, grosiere, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos
grosier.
57.01 Soloneţ salinizat, gleizat puternic, salinizat slab (între 0-20
cm), alcalizat foarte puternic (foarte puternic între 0-20 cm), moderat
carbonatic, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos mediu/ lut
argilos mediu.
58.01 Soloneţ salinizat cu crustă, puternic gleizat, moderat salinizat
(între 0-20 cm), alcalizat foarte puternic (foarte puternic între 0-20
cm), moderat carbonatic, extrem de profund pe materiale parentale
bistratificate, lut argilos mediu/ argilă lutoasă.
59.01 Soloneţ salinizat cu B la adâncime mică (B între 2-6 cm), gleizat
puternic, salinizat puternic, puternic (între 0-20 cm), slab
carbonatic, extrem de profund pe materiale parentale bistratificate,
lut mediu/ lut argilos mediu.
60.01 Soloneţ salinizat, cu B la adâncime mare (B între 15-25 cm),
gleizat puternic, pseudogleizat puternic, salinizat slab (slab între
50-100 cm), alcalizat puternic (foarte puternic între 20-50 cm), slab
levigat, extrem de profund pe luturi mijlocii, lut mediu/ lut mediu.
61.01 Soloneţ salinizat, cu B la adâncime mare (B între 15-25 cm),
gleizat puternic, pseudogleizat puternic, salinizat slab (slab între
50-100 cm), alcalizat foarte puternic (foarte puternic între 0-20 cm),
slab carbonatic, extrem de profund pe materiale parentale
tristratificate, lut argilos mediu/ lut argilos mediu.
62. 01 Soloneţ salinizat, cu B la adâncime foarte mare (B mai mare de
25 cm), gleizat puternic, salinizat slab (slab între 20-50 cm),
alcalizat puternic (puternic între 0-20 cm), semicarbonatic, extrem de
profund pe luturi fine, lut nisipos argilos/ lut argilos mediu.
63.01 Soloneţ molic, salinizat, cu B la adâncime foarte mare (B mai
mare de 25 cm), gleizat puternic, pseudogleizat puternic, salinizat
slab (slab între 50-100 cm), alcalizat puternic (foarte puternic între
20-50 cm), decarbonatat, extrem de profund pe luturi fine, lut argilos
mediu/ lut argilos mediu.
64.01 Vertosol gleizat puternic, moderat levigat, extrem de profund, pe
argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă lutoasă.
65.01 Vertosol sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între
0-20 cm), alcalizat puternic (foarte puternic între 20-50 cm), slab
carbonatic, extrem de profund, pe argile gonflabile foarte fine,
nisipuri, argilă, lut/ argilă lutoasă.
66.01 Vertosol sărăturat, moderat gleizat, salinizat slab (slab între
20-50 cm), alcalizat slab (slab între 20-50 cm), semicarbonatic slab,
extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/
argilă lutoasă.
67.01 Vertosol sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între
20-50 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab carbonatic,
extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/
argilă lutoasă.
68.01 Vertosol sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (moderat
între 50-100 cm), alcalizat moderat (puternic între 20-50 cm),
decarbonatat slab, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine,
argilă lutoasă/ argilă medie.
69.01 Vertosol sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab între
20-50 cm), alcalizat moderat (foarte puternic între 50-100 cm), moderat
levigat, extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă
lutoasă/ argilă lutoasă.
70.01 Vertosol sărăturat, gleizat puternic, pseudogleizat moderat,
salinizat slab (slab între 20-50 cm), alcalizat puternic (puternic
între 0-20 cm), slab semicarbonatic, extrem de profund pe materiale
parentale bistratificate foarte fine, argilă lutoasă/ argilă medie.
71.01 Vertosol sărăturat, puternic gleizat, slab salinizat (slab între
50-100 cm), alcalizat slab (slab între 20 -50 cm), moderat levigat,
extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/
argilă lutoasă.
72.01 Vertosol sărăturat, gleizat puternic, salinizat slab (slab între
50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem
de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/ argilă
lutoasă.
73.01 Vertosol sărăturat, puternic gleizat, slab salinizat (slab între
50-100 cm), slab alcalizat (puternic între 50-100 cm), slab
semicarbonatic, extrem de profund, pe argile gonflabile foarte fine,
argilă lutoasă/ argilă medie.
74.01 Vertosol sărăturat, cu sol îngropat la adâncime mică (50-75 cm),
gleizat puternic, pseudogleizat moderat, salinizat slab (moderat între
50-100 cm), alcalizat slab (moderat între 50-100 cm), slab levigat,
extrem de profund pe argile gonflabile foarte fine, argilă lutoasă/
argilă lutoasă.
75.01 Aluviosol gleizat slab, slab carbonatic, extrem de profund pe
depozite fluviatile grosiere, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos grosier.
76.01 Aluviosol, gleizat slab, slab semicarbonatic, extrem de profund,
pe depozite fluviatile grosiere, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos
grosier.
77.01 Aluviosol alcalizat, freatic umed, slab alcalizat (slab între
20-50 cm), slab levigat, extrem de profund, pe depozite fluviatile
grosiere, lut mediu/ nisip lutos grosier.
78.01 Aluviosol molic, gleizat slab, alcalizat în adâncime (moderat sub
100 cm), slab semicarbonatic, extrem de profund, pe depozite fluviatile
mijlocii, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos mijlociu.
79.01 Aluviosol molic gleizat, gleizat moderat, cu alcalizare în
adâncime (moderată sub 100 cm), slab levigat, extrem de profund, pe
depozite fluviatile mijlocii, lut mediu/ lut nisipos argilos.
80.01 Aluviosol molic alcalizat, slab gleizat, slab alcalizat (slab
între 50-100 cm), slab semicarbonatic, extrem de profund, pe depozite
fluviatile mijlocii, lut nisipos mijlociu/ nisip lutos mijlociu.
81.01 Aluviosol molic alcalizat, gleizat moderat, alcalizat slab (slab
înte 50-100 cm), semicarbonatic slab, extrem de profund pe depozite
fluviatile mijlocii, lut mediu/ lut nisipos fin.
82.01 Aluviosol molic, alcalizat, puternic gleizat, moderat alcalizat
(puternic între 50-100 cm), slab carbonatic, extrem de profund pe
depozite fluviatile mijlocii, lut nisipos fin/ lut mediu.
83.01 Aluviosol sărăturat, gleizat moderat, salinizat slab (slab între
50-100 cm), alcalizat slab (slab între 50-100 cm), slab carbonatic,
extrem de profund pe depozite fluviatile mijlocii, lut nisipos
mijlociu/ lut nisipos mijlociu.
84.01 Aluviosol sărăturat cu sodiu, săpat la adâncimi mici, între 50-75
cm, gleizat slab, salinizat slab (slab între 50-100 cm), alcalizat slab
(slab între 50-100 cm), slab levigat, extrem de profund pe depozite
fluviatile mijlocii, lut mediu/ nisip lutos mijlociu.
PARTEA A DOUA
CONSIDERAŢII ASUPRA STĂRII DE CALITATE A FACTORILOR DE MEDIU ÎN ORAŞUL
SÂNNICOLAU MARE
Calitatea mediului înconjurător reprezintă un factor de bază al
desfăşurării vieţii umane. Factorii de mediu pot influenţa pozitiv sau
negativ ,în mod direct sau indirect, viaţa oamenilor. Ca urmare, omul a
încercat mereu să creeze condiţii cât mai favorabile pentru viaţă
şi pentru a-şi satisface diversele nevoi materiale şi spirituale.
În natură există un echilibru ecologic, un raport relativ stabil, creat
în decursul timpului, între diferitele grupe de plante, animale şi
microorganisme, între acestea şi condiţiile mediului în care trăiesc
(Răuţă şi Cârstea,1979).
Activităţile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toţi
factorii de mediu. De aceea aceste activităţi trebuie controlate şi
dirijate, pentru a se reduce la minim impactul asupra mediului.
În oraşe, aerul este încărcat cu impurităţi, particule de praf de
diferire dimensiuni şi gaze toxice. Toate acestea, odată introduse şi
fixate în organism, provoacă diferite tulburări, mai mult sau mai puţin
grave (Preda şi Palade,1973).
Factorii de risc sunt influenţaţi şi de condiţiile sociale, nivelul de
cultură, ansamblul sistemului social, de modul în care individul
înţelege să-şi ducă viaţa şi sa-şi îngrijească sănătatea (Barnea şi
Barnea,1989).
În România, preocupări pentru protecţia mediului înconjurător se
impun cu mult înaintea altor ţări, fiind gândite într-o serie de
legi privind: ocrotirea naturii (1964), inspecţia sanitară de stat
(1965), protecţia surselor de apă potabilă (1967), gospodărirea apelor
(1972 şi 1974), normele de igienă în spaţiile industriale, normele de
calitate a aerului atmosferic în centrele populate, etc.
În anul 1973 a luat fiinţă în România ”Consiliul Naţional pentru
Protecţia Mediului Înconjurător”. Astfel, protecţia mediului
înconjurător a devenit una din principalele probleme ale
contemporanităţii, ca urmare a nevoii de eliminare şi chiar de anulare
a efectelor negative pe care dezvoltarea societăţii le exercită asupra
cadrului natural.
În judeţul Timiş şi în Municipiul Timişoara, protecţia şi conservarea
mediului înconjurător se realizează prin colaborare între
Subcomisia Monumentelor Naturii Timişoara, Filiala Timişoara a R.A. a
Apelor Române, Direcţia Silvică Timişoara, Direcţia Judeţeană de
Urbanism şi de Organizare a Teritoriului, Centrul de Igienă şi Sănătate
Publică Timişoara- laboratorul de Protecţia Mediului Ambiant, etc.
CAPITOLUL II
STAREA DE CALITATE A MEDIULUI ATMOSFERIC ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE
Impurificarea atmosferei este o problemă deosebit de actuală şi
controversată, care preocupă atât organizaţiile sociale şi conducătorii
de state, cât şi mase largi ale cetăţenilor simpli.
Prin poluarea aerului se înţelege prezenţa unor substanţe străine de
compoziţia sa naturală sau variaţia importantă a componenţilor
(dioxidul de carbon) şi care pot produce direct sau indirect alterarea
sănătăţii omului (Vlaicu,1996).
Importanţa polării aerului şi a protecţiei atmosferice se datorează
numeroaselor domenii care pot fi afectate de aerul poluat. În domeniul
sănătăţii publice, acest aspect este ilustrat în primul rând de rolul
deosebit pe care îl prezintă aerul pentru organismul uman. O parte din
ce în ce mai mare a populaţiei urbane este afectată acum de acţiunea
aerului poluat. Pe lângă acţiunea directă a aerului poluat asupra
organismului, cu consecinţe asupra sănătăţii, nu trebuie ignorate
nici implicaţiile de ordin psihologic privind crearea unei ambianţe de
disconfort, degradarea clădirilor,reducerea radiaţilor solare,
distrugerea vegetaţiei, etc.
Primele procese de degradare a calităţii aerului au avut loc fără
intervenţia omului şi s-au datorat antrenării de către vânt a
pulberilor de pe sol, a gazelor rezultate din procesele biologice
petrecute în sol, a emanaţiilor vulcanice, etc. Impurificării naturale
a aerului i s-a adăugat, ulterior, poluarea artificială legată de
activităţile umane, prin utilizarea focului, a tehnologiilor
industrial, etc. (Vlaicu,1996).
2.1. SURSE DE POLUARE ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE
2.1.1. Surse naturale.
Sursele naturale de
poluare a aerului şi principalii poluanţi specifici sunt:
- omul şi animalele, care, prin procesele fiziologice evacuează
CO2, viruşi;
- plantele - impurifică atmosfera prin răspândirea
polenului,substanţe organice şi anorganice;
- solul - prin viruşi şi pulberi;
- apa - prin aerosoli încărcaţi cu săruri;
- descompunerea materiilor organice vegetale şi animale - prin metan,
hidrogen sulfurat, amoniac;
- incendii - prin cenuşă, oxizi de sulf, azot, carbon;
- descărcări electrice - prin ozon;
- furtuni de praf şi nisip, prin pulberi terestre;
2.1.2. Surse antropice.
Sursele artificiale de poluare ale aerului sunt rezultatul
activităţiilor umane, care conduc la evacuarea în atmosferă a unor
substanţe poluante.
Poluanţii degajaţi au o influenţă puternică asupra sănătăţii
populaţiei, mai ales sub formă de gaze şi vapori. Toxicitate mare este
dată de ei înşişi, cît şi de interacţiunea cu alţi poluanţi.
În cazul poluanţilor slabi, nebiodegradabili, care se află chiar
în concentraţii mici în mediul ambiant, are loc o acumulare, prin
intermediul lanţurilor trofice, către organismele situate la nivelele
trofice cele mai ridicate. Şi cum omul se găseşte prin excelenţă la cel
mai înalt nivel al lanţurilor trofice, ajunge ca, prin poluarea
ecosferei, să sufere un fel de „ efect de bumerang”, să fie victima
propriilor sale acţiuni (Răuţă şi Cârstea,1979).
Creşterea producţiei de energie, industria, circulaţia rutieră, arderea
gunoaielor, sunt cauzele care fac ca în ultimul timp, să devină tot mai
acută poluarea atmosferei. Aceasta poate să apară fie datorită
creşterii concentraţiei în aer a unor constituenţi normali ai
atmosferei (dioxid de carbon, peroxid de azot, ozon, etc), fie prin
pătrunderea în atmosferă a unor compuşi străini acestui mediu (elemente
radioactive, substanţe organice de sinteză, etc).
2.1.2.1 Industria
Prin
utilizarea proceselor tehnologice, industria constituie cea mai
importantă sursă de poluare a aerului atmosferic, prin procese
tehnologice diverse. Datorită amplasării zonelor industriale pe
platforme anume destinate, atmosfera oraşului este, în general, ferită
de poluări industriale accentuate.
În funcţie
de sursele de emitere a poluanţilor industriali în atmosferă, Barnea,
în 1980, face următoarea clasificare:
- emiţători de puberi (în special fabricile de ciment, de var şi,
în general, de materiale de construcţie, de metale neferoase şi
feroase, etc);
- emiţători de fum (siderurgiile, coseriile, întreprinderile
electrometalurgice, etc);
- emiţători de substanţe iritante şi toxice (fabricile de cauciuc, de
substanţe chimice, etc);
- emiţători de mirosuri (fabricile de celuloză sau de prelucrare a
produselor animale, etc);
- emiţători de poluanţi (întreprinderile de prelucrare a
petrolului);
A doua categorie, ca sursă majoră de poluare, o constituie, procesele
de combustie, care au loc în centralele electrotermice şi alte sisteme
de încălzit, cele datorate mijloacelor de transport (rutiere,
feroviare, aeriene, maritime), diferitelor industrii, uzinelor de
incinerare a reziduurilor,etc.
Procesele industriale diverse, reprezintă o foarte importantă sursă de
poluare a aerului, din cauza diversităţii mari de poluanţi emişi în
atmosferă, precum şi din cauza agresivităţii ridicate a unora dintre
aceştia. Volumul şi teritoriile afectate de poluanţii emişi din
procesele industriale, sunt mai mici decât volumul şi teritoriile
afectate de poluanţii proveniţi din arderea combustibililor şi din
surse mobile, importanţa acestora constând în marea lor diversitate şi
nocivitate. Teritoriile afectate se limitează la cele situate în
apropierea surselor de poluare, riscurile pentru sănătate şi degradarea
mediului fiind foarte mari în absenţa unor măsuri adecvate de protecţie
în teritoriile respective ( Buchman şi Bud,2004).
Începând cu anul 1990, când are loc trecerea de la societatea
socialistă la cea capitalistă cu economie de piaţă, situaţia
industrială a oraşului Sânnicolau Mare începe să decadă şi rând pe
rând, toate fabricile, existente până în anul 1996, dau faliment.
În prezent, în oraş există o serie de firme industrialenoi.
ZOPASS INDUSTRIES ROMANIA, firmă italiană, înfiinţată în 1997,
produce rezistenţe, 40% din piaţa mondială, având ca şi clienţi
firmele: Samsung, Daewoo, Moulinex, Ocean, Wirpol Group, etc.
O
altă firmă cu capital străin, ce funcţionează în Sânnicolau Mare este
DELPHY PACKARD ROMÂNIA, înfiinţată în anul 1996. Este o filială a
firmei austriece Delphy Packard Electric, producătoare de cablaje şi
rezistenţe.
SC AUTO MEC SRL, este o firmă situată în apropierea fostei fabrici de
cânepă şi produce cablaje electrice pentru automobile.
Printre celelalte firme industriale se numără: SC MAPOL IMPEX ROM SRL,
înfiinţată în anul 1998, având ca obiect de activitate prelucrarea
lemnului şi a mobilei, SC COPLASS GROUP SRL, având ca profil de
fabricare răşinele armate cu fibră de sticlă, fabricate pentru export,
SC METAL ZINC SRL, secţie a SC ELECTROMETAL TIMIŞOARA, având ca profil
construcţii metalice, boilere electrice şi o secţie de galvanizare.
Altă firmă o constituie ECLIPSA SHOES SRL, înfiinţată în anul 1999, cu
profil de industrie textilă.
Pe lânga firmele menţionate mai sus, în localitate se mai găsesc şi
alte firme mai mici.
Toate aceste centre industriale sunt situate la limita intravilanului,
unele din ele, chiar în interiorul oraşului.
S.C ZOPASS INDUSTRIES prezintă un debit mediu de ape uzate evacuate de
1,813 l/s şi constă în ape de răcire, care nu necesită epurare şi ape
pluviale neimpurificate, convenţional curate. Are ca emisar canalul
Mureşan.
2.1.2.2 Mijloace de transport.
Intensificarea circulaţiei auto constituie o sursă importantă a
poluării aerului atmosferic - direct, prin aportul de gaze de
eşapament şi indirect, prin revehicularea pulberilor.
Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă două particularităţi.
În primul rând, eliminarea gazelor de eşapament se face foarte aproape
de sol, ceea ce contribuie la obţinerea de concentraţii ridicate de
poluanti foarte aproape de sol. În al doilea rând,emisiile de poluanţi
se fac pe întreaga suprafaţă a localităţiilor, diferenţele de
concentrţie depinzând de intensitatea traficului şi posibilităţiile de
ventilaţie a străzii.
Ca
substanţe poluante, pe primul loc se situează gazele de eşapament.
Dintre substanţele eliminate în atmosferă, considerate caracteristice
acestui tip de poluare: monoxidul de carbon (CO), oxizii de azot (NOx),
hidrocarburile, suspensiile, antioxidanţii, lubrifianţii,
anticorozivii, detergenţii.
Mijloacele
de transport elimină 6,10 mł/zi gaze de eşapament în funcţie de puterea
motorului. La motoare cu ardere combustibil, pentru arderea unui litru
de benzină, se consumă 11600 litri de aer (15 kg de aer). Faţă de
cantitatea de gaze emise de aceste motoare, CO reprezintă 1,2%, NO
reprezintă 0,2%, iar CO2 reprezintă 13%. În urma arderii unei cantităţi
de 1 litru de benzină, în atmosferă se elimină 275 g CO, 13,5 g NO şi
3000 g CO2. În urma arderii unui litru de motorină, rezultă că în
atmosferă se emit 7 g CO, 25 g NO şi respectiv 3,1 g CO2.
Poluarea aerului cu plumb (Pb) provine de la motoarele cu aprindere
prin scânteie şi rezultă din tetraetilul de plumb care se adaugă
în benzină (4,4 g/l) ca mijloc de îmbunătăţire a combustiei şi reducere
a detonării, rezultând săruri de plumb halogenate.
Pe străzi, concentraţia de plumb din atmosferă, variază proporţional cu
densitatea traficului, atingând concentrţia de fond a regiunii
respective la 50-100 m de la linia fluentă carosabilă maximă (Buchman
şi Bud,2004).
În localitatea Sânnicolau Mare, intensitatea traficului rutier,
internaţional pe DN 6, prin vama Cenad, amplifică poluarea atmosferică,
rezultată în urma arderii carburanţilor din motoarele autovehiculelor.
2.1.2.3 Instalaţiile de încălzire.
O formă de
poluare care trebuie luată în considerare, mai ales în timpul iernii, o
constituie fumul, cenuşa, funinginea şi gazele evacuate de coşurile
caselor. Încălzitul caselor, realizat prin diferite sisteme individuale
sau centrale, favorizează poluarea aerului din încăperi şi a
atmosferei, în general, eliminându-se dioxidul de sulf, hidrogen
sulfurat, etc.
Înălţimea redusă
a coşului, ca şi instalţiile de ardere (sobe) cu randament scăzut,
împiedică eliminarea în atmosferă a poluanţilor, mărind foarte
mult potenţialul de degradare a aerului din oraş.
Folosirea
petrolului şi a motorinei la încălzitul locuinţelor duce la creşterea
poluării.
În localitate,
prezenţa celor patru centrale termice, care asigură agent termic în
zona blocurilor de locuinţe, produce poluare mai accentuată în momentul
folosirii altor combustibili decât gazul metan.
Centralele termice din
Sânnicolau Marecare folosesc combustibili lichizi și gaze naturale,
prezintă următoarele emisii (tabelul 13).
2.1.2.3 Gospodărirea comunală.
O altă sursă de
poluare din cadrul oraşului Sânnicolau Mare, o constituie pulberile
stradale care pot provenii din următoarele condiţii:
- din uzura îmbrăcăminţii asfaltice datorată circulaţiei;
- din particulele de nisip şi argilă, smulse şi aspirate din
pavaj de către anvelopelele autovehiculelor;
- din particulele aduse de vânt şi de vehiculele din mediul
înconjurător (existenţa construcţiilor urbanistice, a gunoaielor,
precum şi cenuşa aruncată de locatarii caselor situate la periferia
oraşului).
Lungime totală a
drumurilor în Sânnicolau Mare este de 63 km, dintre care 31 km
reprezintă drumuri modernizate și 32 km constituie drumurile
împietruite.
Din circulaţia vehiculelor,
sau din cauza vântului, o mare cantitate de pulberi sunt revehiculate
în atmosferă,contribuind, alături de emanaţiile de pulberi industrial,
la impurificarea atmosferei oraşului.
2.1.2.5 Agricultura.
Prin
arderea reziduurilor se formează o importantă sursă de impurificare a
atmosferei cu fum, cenuşă şi gaze rău mirositoare, în cantităţi mai
mari sau mai mici, în funcţie de natura reziduurilor şi de gradul de
combustie, în special în zona haldei de gunoi a oraşului.
În
agricultură, poluarea se realizează prin intemediul pesticidelor,
îngrăşămintelor şi amoniacului.
Unii
proprietari de terenuri agricole obişnuiesc ca după recoltarea
diferitelor culturi să elibereze terenul de resturile vegetale prin
incendierea acestora, ducând la poluarea atmosferei prin fumul şi
diferitele gaze de ardere degajate.
O
altă sursă de poluare din agricultură pentru apele de suprafaţă şi
subterane o constituie componentele lichide ce rezultă din dejecţiile
animalelor din crescătorii, poluarea putându-se realiza prin diferiţi
agenţi patogeni.
În oraşul Sânnicolau Mare, dintre activităţiile agricole, cultura
cerealelor şi a plantelor, constituie ramuri definitorii, de tradiţie
pentru regiune, urmate de cultura zarzavaturilor şi pomilor fructiferi.
Potenţialul agricol al regiunii este însemnat, deoarece zona
beneficiază de terenuri întinse şi de sol fertil. În prezent, pentru
agricultura din regiune, sunt specifice înfiinţarea şi dezvoltarea
gospodăriilor particulare, care reprezintă elementul de bază al
agriculturii tradiţionale, dar şi al structurilor agricole în formare,
moderne, performante.
2.2 Elementele poluante ale atmosferei.
2.2.1 Poluarea fonică.
Poluarea sonoră, respectiv zgomotul,
este datorată în primul rând civilizaţiei şi apoi procesului tehnic (
industrializării, mobilităţii populaţiei, mijloacelor de transport,
etc).
Poluarea fonică reprezintă
expunerea oamenilor sau a animalelor la sunete, a căror intensităţi
sunt stresante, sau care afectează sistemul auditiv. Deşi sunetele
puternice sau înspăimântătoare fac parte din natură, în ultimele
două secole, zonele urbane şi industriale au devenit extrem de
zgomotoase. Autovehiculele şi în special autoturismele sunt
principalele surse de poluare ale aerului în zona urbană (Buchman
şi Bud, 2004).
Zgomotul
reprezintă o suprapunere dezordonată de sunete cu frecvenţe şi
intensităţi diferite. Sunetul este datorat vibraţiilor din natură,
difuzate sub formă de unde, care trec prin mediile gazoase, lichide şi
solide cu viteze diferite ( prin aer cu viteza de 744 m/s). Zgomotul
influenţează negativ starea corporală şi psihică a omului, unele
reprezentând surse de alarmă.
Frecvenţa,
reprezintă numărul de oscilaţii pe unitatea de timp (secunda) şi se
măsoară în Hertzi (un Hertz este egal cu o oscilaţie pe secundă).
Vibraţiile peste
valoarea de 16000 Hz se numesc ultrasunete, iar cele inferioare de 16
Hz, infrasunete sau trepidaţii.
Intensitatea reprezintă cantitatea de energie transportată de un
fenomen de vibraţii. Ea se măsoară în bari sau ergi.
Unitatea
de măsură a sunetului este Bellul, notat cu B (unitatea logaritmică
reprezentând raportul dintre două intensităţi sonore sau
electro-magnetice).
Din punct
de vedere al deranjării auzului uman, limita inferioară este de 0 dB,
iar cea superioară la 130-140 dB, limită la care omul se simte complet
deranjat de zgomot.
Scala
decibelilor este logaritmică: o creştere a sunetului cu trei decibeli
echivalează cu dublarea volumului sunetului. În sălbăticie, nivelul
normal al sunetelor ar fi de 35 de decibeli. Intensitatea cu care un om
vorbeste este de 65 pană la 70 de decibeli si traficul generează sunete
de pană la 90 de decibeli. La intensitatea de 140 de decibeli, sunetul
devine dureros pentru urechea umană şi poate chiar afecta sistemul
auditiv. Cea mai mare parte din poluarea fonică provine de la
automobile, trenuri si avioane.
Supusă la 45
decibeli de zgomot o persoana normală nu poate dormi. La 120 decibeli
urechea înregistreaza durere, dar afectarea auzului începe la un nivel
mult mai mic, pe la 85 decibeli. Durata expunerii este de asemenea
importantă. Există dovezi că în rândul tinerilor americani
sensibilitatea auzului scade cu fiecare an din cauza expunerii
îndelungate la zgomot, incluzând muzica amplificată excesiv. În afară
de pierderea auzului, astfel de zgomot poate provoca lipsa somnului,
iritabilitatea, indigestie, ulcer, hipertensiune, si posibil chiar boli
de inimă. O singură izbucnire de zgomot, cum ar fi trecerea unui
camion, poate dăuna functiilor endocrine, neurologice si
cardiovasculare. Expunerea prelungită sau frecvenţa la astfel de
zgomote tinde să facă acest disconfort fiziologic cronic. In plus,
stresul provocat de zgomot induce o tensiune severă în viaţa zilnică şi
contribuie la producerea bolilor psihice (Barnea,1989).
Unele unităţi sonore exterioare au următoarele valori: camioanele
- 80-90 dB, căruţele - 50-60 dB, incinte industriale,
aeroporturi - 90-100 dB. Pentru intensităţi sonore interioare
amintim următoarele valori: aspiratorul - 70 dB, cântatul - 80 Db.
2.2.2 Poluarea cu pulberi.
Din bilanţul referitor la cantităţiile globale de poluanţi răspândiţi
anual în atmosferă, se constată că pulberile de origine naturală
însumează valori înzecite faţă de cele de origine artificială.
Pulberile de origine artificială, prezintă importanţă sanitară mai
mare, deoarece se produc şi se concentrează în mod curent în atmosfera
localităţiilor, proporţional cu aglomeraţia populaţiei.”
2.2.2.1Pulberi în suspensie.
Pulberile în
suspensie sunt particule minerale sau organice, care rămân în aer timp
îndelungat. Aerosolii reprezintă sisteme compuse din particule fine,
solide sau lichide (sub 100 de microioni), dispersate într-un gaz.
Fumul reprezintă
aerosolii vizibili formaţi din particule fine, solide, provenind din
combustibili sau din diferite procese tehnologice.
Cantitatea maximă
admisă pentru pulberile în suspensie este de 0,15 mg/mł. Pulberile
rezultate din fabrici sunt controlate prin intermediul filtrelor
electrostatice de diferite tipuri. Filtrele elecrostatice se folosesc
pentru separarea dispersiilor de gaz solid ( praf, pulbere, fum ), în
scopul epuizării gazului (emisiei), sau a recuperării solidului
dispersat cu ajutorul unui câmp electrostatic.
2.2.2.2 Pulberi sedimentabile.
Pulberile sedimentabile, constituite din particule de natură minerală
sau organic mai mari de 0,1 mm, pot proveni din emisii
industriale, sau sunt rezultatul acţiunii vântului asupra unor zone cu
potenţial emitent (artere de circulaţie cu praf, terenuri arabile din
vecinătate, etc). Cantitatea de praf este exprimată în t/km˛/an, sau în
g/m˛/lună, iar cantitatea maximă admisă este de 200 t/km˛/an, sau 17 g
/m˛/lună.
În
ceea ce privește pulberile sedimentabile existente în microregiunea
Sânnicolau Mare, 16,4% din probe au avut valori peste CMA în anul 2003,
față de 29,8% în anul 2002. Cea mai mare valoare înregistrată în anul
2003 reprezintă 230% din CMA (proba prelevată în luna septembrie de pe
strada Victor Babeș la nr.109). De asemenea s-au înregistrat la SC.
SANSIRO următoarele cantități anuale: 187,34 g/m˛/10 luni
1
2.2.3 Gaze.
Gazele care pot polua atmosfera
zonelor de locuit se pot
sistematiza, în ordine descrescândă ca importanţă, în următoarele
categorii:
- compuşi ai carbonului: hidrocarburi, oxidanţi fotochimici, aldehide,
acizi organici, alcooli, eteri, esteri şi derivaţi ai acestora;
- compuşi ai sulfului: bioxid de sulf, mai rar trioxid, vapori de acid
sulfuros şi sulfuric, sulfuri, hidrogen sulfurat, mercaptani, etc;
- compuşi ai azotului: amoniac, oxizi de azot, vapori de acid azotos şi
azotic, amine şi nitrosamine;
- halogeni şi compuşi aia acestora: clor, vapori de acid clorhidric,
acid fluorhidric şi derivaţi ai acestora;
În mediul urban,
poluarea cu gaze este reprezentată îndeosebi
de poluanţii proveniţi din combustii şi anume: compuşi ai carbonului
(aldehide şi hidrocarburi), compuşi ai sulfului şi azotului şi poluanţi
proveniţi din industrie. Cei din urmă se pot întâlni numai pe unele
arii poluate, din vecinătatea intreprinderilor care îi elimină în
atmosferă.
Dioxidul de sulf – SO2. Este un
compus oxigenat al sulfului,
fiind un gaz incolor, cu miros înăbuşător şi pătrunzător. Acesta
rezultă în special din arderea combustibililor fosili ( cărbuni, petrol
), dar şi din unele procese industriale. În timpul combustiei, aproape
întreaga cantitate de sulf existentă în combustibilul utilizat, se
transformă în dioxid de sulf, iar acesta este eliminat aproape în
întregime în atmosferă, odată cu gazele de ardere (Răuţă şi
Cârstea,1979).
Dioxidul de sulf este cel mai
important dintre gazele cu acţiune
iritantă, fiind întâlnit aproape pretutindeni, iarna, în atmosfera
urbană, unde se găseşte în concentraţie medie de 100-200µg/mł. În aerul
încăperilor de locuit, concentraţia de SO2 depinde de sistemul de
încălzit, în general fiind de circa 20% din concentraţia exterioară
(Barnea şi Barnea,1989).
În oraşul
Sânnicolau Mare, principalele surse de poluare cu
dioxidul de sulf rezultă din arderea combustibililor fosili pentru
încălzirea locuinţelor şi din traficul rutier.
Concentraţia
maximă admisibilă pentru dioxidul de sulf în
aerul zonelor locuite este de 0,07 mg/mł (Mănescu,1978). Acestă
concentraţie nu este depăşită în localitatea Sânnicolau Mare datorită
lipsei unor importante surse de poluare industrială.
Cele mai mici valori
ale concentraţiei SO2 în atmosferă sunt
caracteristice lunilor de vară. Reducerea poluării în timpul verii,
duce la autopurificarea atmosferei. Valori mai ridicate se
înregistrează în anotimpul rece, datorită umidităţii ridicate şi a
ceţei.
Oxizii azotului. Sunt
compuşi ai azotului cu oxigenul. Aceştia
rezultă în mici concentraţii în urma descărcărilor electrice din
atmosferă, în concentraţii mai mari ei fiind evacuaţi de
întreprinderile industriale şi eşapamentele autovehiculelor.
În atmosfera
poluantă, dimineaţa, la primele ore ale zilei,
predomină monoxidul de azot, pentru ca ulterior să se creeze
concentraţia de dioxid de azot, care atinge un maxim la prânz. Spre
seară se constată o nouă creştere a concentraţiei de monoxid de azot.
Concentraţia maximă
admisibilă a dioxidului de azot în
atmosferă este de 0,1 mg/mł. Spre deosebire de dioxidul de sulf, în
cazul dioxidului de azot, poluarea este mai intensă în sezonul cald, în
zilele senine şi însorite. Cele mai mici valori se înregistrează în
sezonul rece (Mănescu,1978).
Principala sursă de
poluare cu dioxid de azot în oraşul Sânnicol au Mare sunt mijloacele de
transport.
Clorul şi acidul
clorhidric. Poluarea aerului cu clor şi acid
clorhidric, este mai puţin răspândită, ea limitându-se la ariile
învecinate fabricilor care produc sau folosesc aceste gaze în procesele
tehnologice, precum şi în cazul unor poluări accidentale, îndeosebi
prin scăpări din rezervoare. Se întâlnesc mai frecvent decât în cazul
altor gaze iritante.
În atmosferă, clorul şi acidul clorhidric, mai provin
din combustibilii care conţin cloruri. În ultima vreme, astfel de
poluanţi provin şi de la prepararea şi arderea PVC, poliglicolilor,
înălbirea pastei de hârtie, a textilelor, precum şi de la dezinfecţia
apei şi a reziduurilor lichide şi solide.
Monoxidul de carbon –
CO. Este un gaz invizibil şi fără
miros, rezultat prin arderea incompletă a diverşilor carburanţi. CO
rezultă din aproape toate unităţiile industriale. Sursa principală de
poluare o reprezintă autovehiculele. Concentraţia maximă admisă este de
6mg/mł. Poluarea cu monoxid de carbon este dependentă de intensitatea
traficului. Spre deosebire de unităţiile industriale, autovehiculele
poluează atmosfera pe spaţii mai extinse.
2.3 Efectele poluării aerului asupra populaţiei.
Factorii care ţin de poluarea aerului sunt reprezentaţi de
natura elementelor poluante, concentraţia în care se găsesc poluanţii
prezenţi în aer, numărul poluanţilor prezenţi concomitent în aer,
timpul în care acţionează poluarea aerului asupra populaţiei. (Pascu şi
Ursu,1981).
Factorii care depind de populaţie sunt:
- vârsta populaţiei supusă poluării aerului (în această privinţă copii
şi bătrânii sunt mult mai sensibili decât adulţii);
- sexul (femeile fiind mai sensibile decât bărbaţii, cu deosebire în
anumite perioade fiziologice ca gravitatea, alăptarea);
- starea de sănătate a populaţiei expuse (în general bolnavii sunt mai
sensibili decât persoanele sănătoase, iar o serie întreagă de
afecţiuni, mai ales cronice ale plămânilor, cordului, ficatului,
rinichiului, măresc sensibilitatea organismului uman, scăzând
rezistenţa faţă de acţiunea nocivă a poluanţiilor atmosferici). Şi
factorul constituţional sau genetic, care face posibil ca unele
persoane să se îmbolnăvească, în timp ce altele să reziste la acţiunea
nocivă a aerului poluat.
Influenţa poluării aerului
asupra populaţiei are efecte directe
şi efecte indirecte. Influenţa directă a poluării aerului asupra
populaţiei, constă în modificările ce apar în organismul persoanelor
expuse, ca urmare a contactului lor cu diferiţi poluanţi atmosferici,
iar efectele indirect pot decurge din lanţul trofic. (Răuţă şi
Cârstea,1979).
2.3.1 Zgomotul.
Zgomotul
influenţează negativ starea corporală şi psihică a
omului şi a animalelor în general, pentru care unele zgomote reprezintă
surse de alarmare, prezenţa hranei, etc. Zgomotele puternice pot
provoca stres. La niveluri de intensitate sonoră de 85 dB şi de durată
continuuă, de opt ore la locul de muncă, există pericolul unor
afecţiuni auditive premature. Chiar o muzică plăcută dacă are
intensitate mare, poate să producă neplăceri. Zgomotul poate produce
reacţii directe asupra urechii şi chiar asupra întregului organism.
Intensitatea dereglării produse de zgomot este în raport cu
intensitatea, frecvenţa şi durata lui.
În privinţa
impactului direct asupra urechii sunt de
menţionat următoarele maladii: tulburări acute rezultate în urma unor
zgomote prelungite de mare intensitate, care provoacă traumatisme ale
timpanului, hemoragii, moarte (la copii mici, surditatea apare numai în
cazuri excepţionale, în zonele industriale).
În privinţa
aspectului întregului organism, procesul este
mult mai complex, deoarece pătrunderea zgomotului se face nu numai pe
calea nervului auditiv, ci şi prin piele, muşchi, oase etc, rezultând
accelerarea pulsului şi creşterea tensiunii arteriale, creşterea
frecvenţei şi amplitudinii respiratorii etc.
Un impact deosebit
este suportat de scoarţa cerebrală, care
reacţionează concomitent sau independent, prin scăderea atenţiei,
apariţiei insomniei, oboselii rapide, toate acestea ducand la
diminuarea muncii intelectuale, apariţia cefaleei, asteniei nervoase
etc.
Printre maladiile
cauzate de zgomot, mai trebuie citate:
nevrozele, psihostenia, hipertensiunea arterială, gastrite, ulcerul
gastric şi duodenal, colita, diabetul, hipertiroidismul etc. (Preda şi
Palad,1973)
2.3.2 Poluanţi cu acţiune iritantă.
Poluanții cu
acțiune iritantă sunt: pulberile, oxizii azotului, substațele oxidante.
Pulberile, atât
cele sedimentabile, cât și cele în suspensie,
exercită o acțiune puternică asupra organismului, ea manifestându- se
asupra căilor respiratorii. Pulberile de dimensiuni foarte mari ( mai
mari de 50 µ) sunt ținute la nivelul nărilor, unde sunt filtrate prin
porii nazali.
Dintre pulberile de dimensiuni mijlocii (50 – 5 µ), cele mai mari sunt
reținute în căile respiratorii extrapulmonare, iar cele mai mici
în
căile respiratorii intrapulmonare. Pulberile foarte mici ( < 5µ)
pătrund în alveolele pulmonare. (Barnea şi Barnea,1989).
Ca urmare a
acțiunii iritante la nivelul căilor respiratorii
apar fenomene de inflamație și infecție acută. Se produc astfel:
rimite, faringite, laringite, traheite, bronșite și chiar alveolite.
Dacă acțiunea este de lungă durată, locul inflamației este luat de
procesele de atrofie a căilor respiratorii, cu mărirea traiectorului
acestora și favorizarea pătrunderii germenilor și a infecțiilor cronice
(bronho-pneumopatia cronică).
Prejudiciile
aduse de particulele în suspensie sunt
numeroase, conducând, în cazul beriliului, la boli pulmonare, a
arsenicului, la cancer, a benzenului, la leucemie, a clorurii de vinil,
la cancerul de ficat și plămâni, a plumbului, la întârzieri în
dezvoltarea creierului.
Dioxidul de sulf are
solubilitate mare, afectând căile
respiratorii superioare, iar în concentrații mari și absorbit pe
particule, poate pătrunde până la alveolele pulmonare.
Organismele sensibile
(de vârstă tânără sau avansată, bolnavii
cardiovasculari și pulmonari), resimt mai timpuriu și mai puternic
efectele nocive ale SO2. Mirosul său se resimte în aer începând de la
concentrații de 2-5 mg/mł, iar iritarea căilor respiratorii superioare
începe de la 6-13 mg/mł. Acțiunea vătămătoare se manifestă împreună cu
alte noxe simultan (praf, negru de fum), determinând leziuni la nivel
profund.
Oxizii sulfului produc
o serie de manifestări caracteristice
de iritare a căilor respiratorii: salenație puternică, expectorașie,
tuse, spasme ale căilor respiratorii cu dificultate în respirație. Pot
apărea ca și în cazul pulberilor, rinite, faringite, laringite,
traheite și chiar și bronșite.
Oxizii azotului
rezultă tot din procesele de ardere a
combustibililor la temperaturi foarte ridicate și sunt produși în
cantitate mare de arderea care are loc în motoarele de explozie ale
autovehiculelor.
Acțiunea
oxizilor de azot este în general iritantă. Ei
acționează asupra căilor respiratorii, dar datorită faptului că au un
grad de solubilitate mai redus, pătrund mai adânc decât oxizii
sulfului. Manifestările iritante produse de oxizii de azot sunt
asemănătoare cu cele ale oxizilor de sulf, au foarte mici deosebiri, o
salinație mai puternică, creșterea secreșiilor bronșice, spasme ale
acestora cu fenomene de dispnee (greutate în respirație) și de
asfixiere, și chiar creșterea agrsivității germenilor microbieni. Chiar
la concentrații foarte mici ale oxizilor de azot din aer, mai ales în
cazul unei acțiuni mai îndelungate, au loc infecții consecutive.
Substanțele oxidante au
efecte iritante asupra organismului și
în principal asupra căilor respiratorii și mucoaselor. Formarea acestor
substanțe este determinată de prezența radiațiilor solare și în special
a radiațiilor ultraaviolete, care acționează asupra unor produși de
ardere a hidrocarburilor, folosite drept combustibil în motoarele cu
ardere internă a autovehiculelor.
Ca acțiune asupra
organismului, substanțele oxidante, determină
fenomene iritante locale, cu lăcrimare, salinare, tuse, dificultate în
respirație. Iritațiile mucoaselor oculare, nazale, faringiene, sunt
produse la scurt timp după contactul cu ozonidele, ceea ce arată o mare
solubilitate și reactivitate a acestora.
Sub influența acestor substanțe,
crește puterea de invazie a
unor germeni prezenți în căile respiratorii, ca unii streptococi,
pneumococi și alți generatori ai infecției. (Barnea şi Barnea,1989).
2.2.3 Poluanți cu acțiune asfixiantă.
Ca acțiune asupra
organismului, monoxidul de carbon (CO), se
combină cu hemoglobina, dănd naștere la carboxihemoglobină (HbCO). În
mod normal, în sângele tuturor oamenilor, se gășește o oarecare
cantitate de carboxihemoglobină. Ea nu depășește însă, la persoanele
sănătoase și nefumătoare 1% din totalul hemoglobinei. La fumători,
această cantitate poate devni mai mare 5-7-10% din totalul hemoglobinei.
Monoxidul de carbon
are efecte asupra sistemului nervos
central (SNC), fară a produce leziuni propriu-zise. Aceste efecte au
fost evidențiate prin modificările electroencefalogramei și prin
tulburări ale memoriei, disficultăți în calculele matematice simple,
modificări ale vederii.
Acțiunea monoxidului
de carbon se face simțită și asupra
cordului, cu producerea unor tulburări de ritm, tulburări în irigarea
cu sânge a mușchiului carediac, favorizând infarctul mai ales la
fumători.
Oxidul de carbon
exercită și unele efecte ca, inhibarea
acțiunilor unor enzime și îndeosebi a acelora care intervin în
metabolismul lipidelor de sânge, ceea ce ar favoriza depunerea acestora
pe vase și producerea arterosclerozei.
Substanța după care se
apreciază proprietățiile fizico-
chimice ale aerului din locuințe este dioxidul de carbon, idicator al
vicierii aerului. Alterarea aerului se datorează creșterii
temperaturii, umidității, lipsei de mișcare a aerului, precum și
acumulării în paralel a dioxidului de carbon, ca urmare a ventilației
insuficiente în raport cu numărul de persoane și volumul încăperii.
Pentru om, CO2
este unul din componenții principali ai
mediului extern și intern, fiind evacuat pe cale respiratorie în
proporție de 4,7% (22-23 l/h). La o concentrație de peste 2-3% de CO2
poate constitui agent toxic cu efecte grave, chiar mortale. Contactul
cu aerul din aceste locuri, duce la asfixierea și chiar la orirea
respirației.
2.3.4 Poluanți cu acțiune alergizantă.
Pulberile alergizante se împart în
pulberi minerale și organice.
Pulberile minerale cu rol alergic cele mai cunoscute sunt cuarțul și
silicații, care provoacă pneumocomioze pe un fond de sensibilizare a
organismului.
Gazele care pot determina
manifestări alergice sunt: dioxidul
de sulf, oxizii de azot, hidrogenul sulfurat și chiar oxidul și
dioxidul de carbon.
Substanțele volatile care
intră în componența unor insecticide,
detergenți, medicamente, mase plasice, pot constitui poluanți
atmosferici.
Cele mai frecvente manifestări
patologice determinate de
poluanții alergizanți sunt cele respiratorii ca: rinite acute,
trahicita spasmodică, astmul bronho-pulmonar, alveolita alergică. Pot
apărea și unele manifestări oculare (conjunctivita) sau cutanate
(eczeme, urticarie, etc).
Dintre bolile infecțioase
transmise prin aerul poluant cu
germeni, cele mai cunoscute sunt: difteria, scarlatina, tusea
convulsivă, rujeola, rubeola, variola, varicela, gripa și virozele
respiratorii, tuberculoza. Pericolul contaminării este redus în
atmosfera liberă și foarte mare în încăperi și mai ales în încăperile
aglomerate, ca sălile de spectacole, sălile de clase, camerele de
spital, mijloacele de transport în comun, etc. (Barnea şi Barnea 1989).
2.3.5 Poluanți cu acțiune fibrozantă.
Poluanții cu acțiune
fibrozantă se întâlnesc mai ales în
mediul industrial, unde determină afecțiuni caracteristice la nivelul
pulmonului, cunoscute sub denumirea generală de pneumocomicoze. În
funcție de natura și agresivitatea pulberilor, ele provoacă cu timpul o
scădere a elasticității pulmonului și o reacție de corp străin, cu
formare de țesut nou în jur, care stă la baza apariției fibrozei.
Acestea sunt însoțite de alterări ale funcției pulmonare, cu
dificultăți în respirație și cu tuse, mai ales la efort. Cancerul
bronho-pulmonar este o altă afecțiune , în a cărei producere a fost
incriminată poluarea aerului.
În țara noastră,
decesele prin cancer ocupă locul al II-lea după bolile cardiovasculare.
Poluanții
anorganici cancerigeni cei mai cunoscuți sunt:
arsenicul, cromul, beriliul, cobaltul, seleniul și azbestul. (Barnea şi
Barnea 1989).
2.3.6 Poluanți cu acțiune toxică sistemică.
Plumbul este eliberat
atât în diferite procese industriale, cu
precădere în metalurgia neferoasă, cât și de autovehiculele care
folosesc benzină etilică.
Suspensiile, ca și vaporii
de plumb prezenți în atmosferă,
pătrund în organism odată cu aerul, pe cale respiratorie, și pe cale
digestivă, odată cu apa și alimentele. Cea mai mare parte a plumbului
pătruns în organism este eliminat prin urină, dar o parte este reținută
de organism. Plumbul reținut se depune în oase până la 90%. S-a
observat că femeile au o cantitate mai mică de plumb reținut în
organism decât bărbații.
Ca urmare a încărcării
organismului cu plumb, pot apărea unele
manifestări: reducerea poftei de mâncare, scăderea în greutate,
insomnii, dureri de cap, semne de nervozitate. O influență deosebită
asupra sistemului nervos, observată la copii, constă în întârzierea
dezvoltării intelectuale. (Barnea şi Barnea,1989).
2.3.7 Acțiunea complexă a poluanților atmosferici.
Efectele acțiunii
complexe a aerului asupra sănătății
populației se pot împărți în: efecte imediate sau acute și efecte de
lungă durată sau cronice.
Efectele acute se
întâlnes rar și sunt determinate de poluarea
aerului cu concentrație crescută de poluanți, determinate de diferite
defecțiuni tehnice, cu scăparea poluanților în atmosferă, dar și
datorită concentrării poluanților emiși în situații meteorologice
nefavorabile ( calm atmosferic, inversie termică, ceață).
Efectele cronice sunt
produse de niveluri de poluare sau
concentrații ale poluanților atmosferici mult mai reduse, unele fiind
chiar dificil de sesizat de populația asupra cărora acționează poluarea
aerului. Importanța lor constă în faptul că produc efecte tardive
(bronșita cronică).
Grupul
infecţiilor aerogene însumează 1/5 din totalul
bolilor contagioase ale omului, fiind reprezentate de bolile eruptive (
rujeolă, rubeolă, varicelă, scarlatină, gripă, meningită, tuberculoză,
tuse convulsivă, etc). Boli transmise pe cale aeriană sunt:
poliomelita, infecţiile cu viruşi, antrax, febra Q, etc. În mediul de
spital este realizabilă transmiterea aerogenă a infecţiilor
stafilococice. Există însă posibilitatea transmiterii la distanţă a
unor agenţi patogeni înglobaţi în diferite suporturi (picături, praf)
şi antrenaţi de curenţii de aer. Se pot transmite prin praf, numai acei
germeni care rezistă la uscăciune, şi care sunt încă viabili după
pierderea completă a apei (stafilococul, streptococul, bacilul
tuberculozei, etc). (Teodorovici,1978).
2.4 Sistemul de monitorizare a protecției aerului în orașul Sânnicolau
Mare.
Supravegherea și
evoluția calității aerului este foarte
complexă datorită unei distribuții de multe ori complicate a resurselor
de poluare, dar și în egală măsură a variabilității condițiilor
meteorologice în care are loc procesul de transport și dispersie a
poluanților în atmosferă. Se impune o planificare atentă de surprindere
în spațiu și timp a evoluției caracteristicilor cantitative și
calitative a aerului.
Datele de
calitate a aerului, cele meteorologice și
inventarul surselor de poluare, permit, cu ajutorul unui model
matematic de evaluare a calității aerului, analizarea tendințelor de
variație a acestora, oferind o apreciere obiectivă a fenomenului de
poluare și posibilitatea luării unor măsuri judicioase din punct de
vedere ecologic și social.
Criteriile care
trebuie avute în vedere la amplasarea
aparaturii destinate supravegherii calității aerului trebuie să
satisfacă următoarele scopuri:
- să furnizeze o bază de informații pentru reglementările și
ameliorarea calității aerului;
- să determine cu precizie eficacitatea masurilor de control sau a
reglementărilor privind calitatea aerului;
- să furnizeze date de timp și tendințe pentru sistemele de alertă în
cazul episoadelor de poluare sau în cazul sistemelor de veghere a
calității aerului;
- să caracterizeze cantitativ cât mai exact, relația surse-receptori;
Din aceste criterii sunt foarte importante două funcții ale procesului
de amplasare a aparatului de supraveghere:
- determinarea efectului schimbărilor parametrilor surselor asupra
evoluției calității aerului;
- stabilirea nivelurilor dozelor la care este expusă populația, sau
alte categorii de receptori;
- monitoringul integrat al mediului, corespunde unei cerințe obiective
de obținere a unor imagini asupra stadiului la un moment dat, si al
tendinței de evoluție a calității mediului la care cele două componente
de bază, mediul biotic și cel abiotic. Cele două componente trebuie
investigate în directă corelație cu interdependențele lor și
condiționării reciproce. Caracterizarea circulației, acumulării,
transformării poluanților și al efectului acestora constituie un
obiectiv abordat pe plan mondial, integrându-se în politica generală de
protecție a mediului, urmărită de Ministerul Mediului.
Pentru S.M.I.R (Sistemul de Monitoring Integrat din România) se disting
două tipuri de activități:
- activitatea operativă de culegere a datelor, avertizarea unor poluări
accidentale și luarea unor măsuri de protecție a folosințelor;
- activitatea de caracterizare a calității mediului pe termen lung, de
evaluare a tendințelor de evoluție și a măsurilor de protecție a
mediului. Periodic, anual, se vor edita sinteze referitoare la
calitatea mediului, se vor organiza investigații de teren și laborator,
legate de acumularea în mediu a unor micropoluanți ți se vor elibera
rapoarte de calitatea a mediului. („Model de Mediu Sustenabil prin
Cooperare Transfrontalieră”, 2005)
Controlul poluării emisiilor.
Spre
deosebire de monitoringul emisiilor, controlul poluării la emisie se
diferențiază prin următoarele elemente:
- concentrațiile, parametri și frecvențele de urmărire sunt diferite ca
niveluri, game și perioade de timp;
- alături de înregistrarea valorilor determinate, activitatea de
control impune necesitatea condițiilor de intervenție în procesele
tehnologice de fabricație și de epurare a apelor, respectiv purificarea
aerului, pentru a aduce parametrii urmăriți sub limitele prestabilite.
Printre măsurile
care pot duce la micsorarea numărului de
germeni din aer se numără: ventilaţia, reducerea prafului din încăpere,
dezinfecţia aerului prin procedee fizice şi chimice. (Teodorovici,1978).
Prin aderarea
României la Uniunea Europeană, s-a transpus în
legislaţia naţională acquis-ul comunitar de mediu. Astfel, activitatea
instalaţiilor mari de ardere este reglementată de următoarele acte
normative:
- Legea 271/2003, care ratifică Protocolul de la Gothenburg;
- H.G 541/2003, modificată şi completată de H.G 322/2005, privind
stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale unor
anumiţi poluanţi proveniţi de la instalaţiile mari de ardere, prin care
se transpun prevederile directive 2001/80/C.E;
- Ordinul comun 712/2003 al Ministerului Economiei şi Comerţului şi nr
126/2004 al Ministerului Administraţiei şi Internelor, care aprobă
“Ghidul privind elaborarea propunerilor de programe de reducere
progresivă a emisiilor anuale de oxizi de azot şi pulberi provenite din
instalaţiile mari de ardere”;
- OUG 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al
poluării, aprobată şi modificată prin Legea 645/2002, prin care se
transpun prevederile Directivei I.P.P.C 96/61/CE.;
- HG 142/2003 privind limitarea conţinutului de sulf din combustibilii
lichizi prin care se transpun prevederile Directivei 99732/CE, conform
căreia, începând cu 1 ianuarie 2007, conţinutul maxim de sulf trebuie
să fie de 1% din greutate;
- Ordinul MAPAM 818/2003 pentru aprobarea procedurii de emitere a
autorizaţiei integrate de
mediu;
CAPITOLUL III
STAREA DE CALITATE A APELOR ÎN ORAŞUL SÂNNICOLAU MARE
3.1 Poluarea apelor.
Poluarea apei
reprezintă alterarea caracteristicilor normale,
fizice, chimice, biologice şi bacteriologice ale acesteia, în urma
cărora devine necorespunzătoare folosirii şi dăunătoare populaţiei,
vegetaţiei şi solului.
În ansamblu, poluarea
apelor este determinată de trei mari
grupe de agenţi: biologici, chimici şi fizici. Aceasta este, în
general, consecinţa unor fenomene antropice, şi, foatre rar, consecinţa
unor fenomene naturale.
3.1.1 Poluarea naturală.
Polarea naturală
a apei determină o alterare pasageră a
proprietăţilor apei prin reziduuri organice descompuse, resturi
vegetale, nisip, clorură de sodiu de pe terenurile salifere, cadavre
aduse de apele de precipitaţie.
Nu mai puţin
periculoase, sunt apele uzate, provenite de la
creşterea animalelor în marile complexe agroindustriale, caracterizate
printr-o foarte mare concentrare a animalelor pe spaţii închise,
restrânse.
Principalele condiţii
în care se produce poluarea naturală a apelor sunt:
- trecerea apei prin zone cu roci solubile;
- trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu fenomene de eroziune a
solului (provoacă impurificări cu particule solide antrenate),
- vegetaţia acvatică intensă (conduce la fenomene de impurificare
variabile în timp, în funcţie de perioadele de vegetaţie);
- vegetaţia de pe maluri (prin căderea frunzelor, a plantelor întregi,
putrezirea şi descompunerea
lor);
Poluarea naturală duce la scăderea concentraţiei de oxigen, modificerea
ecosistemului acvatic, moartea peştilor, descompunere anaerobă, cu
formarea de metan şi hidrogen sulfurat, etc.
3.1.2 Poluarea antropică.
Poluarea antropică este
exclusiv legată de activităţiile umane
şi se datorează cel mai frecvent apelor uzate care s-au încărcat cu
substanţe străine.
Poluarea antropică poate fi:
chimică, fizică, biologică şi radioloactivă.
Poluarea chimică -
rezultă din deversaea în ape a diverşilor
compuşi ca: nitraţi, fosfaţi şi alte substanţe folosite în agricultură,
a unor reziduuri şi deşeuri provenite din industrie sau din activităţi
care conţin: plumb (evacuările unităţiilor industriale, gazele de
eşapament ale autovehiculelor, manipularea greşită a tetretilplumbului
folosit ca antidetonant în benzine), cupru , zinc (provenit din ape cu
conţinut sporit în zinc, incinerarea accidentală a unor săruri sau
oxizi de zinc din vopsele, deşeuri sau scăpări industriale), crom,
nichel, mercur (provenit din deşeuri industriale),hidrocarburi
(provenite din gazele de eşapament ale autovehiculelor, scurgerile de
ţiţei, gudroanele de fum, arderea incompletă a combustibililor fosili,
fumul de ţigară), pesticide (pulverizări aeriene, spălarea substanţelor
de către apa de ploaie de pe terenurile agricole tratate), detergentii
(proveniţi din apele uzate menajere, industriale, publice). (Buchman şi
Bud,2004)
Substanţele chimice
rezultate din procesele industriale,
imprimă miros, gust particular, diferite culori, creşte turbiditatea şi
duritatea, scad oxigenul dizolvat, modifică pH-ul, având atfel
repercursiuni asupra calităţii biologice a apei, putând genera
intoxicaţii acute sau cronice.
Poluarea fizică –
apare ca urmare a evacuării în apă a
materiilor minerale solide, insolubile, depunerii şi deşeuri
radioactive, evacuări de ape termale, a lichidelor calde provenite de
la răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor termoelectrice.
(Buchman, A.,Bud,M.,2004)
Poluarea biologică – este un
rezultat al dezvoltării populaţiei
şi al gradului de civilizaţie. Se realizează prin organisme vii:
bacterii, viruşi, protozoare, helmiţi, ciuperci, care determină şi
întreţin patologia hidrică infecţioasă.
Poluarea radioactivă – se
datorează utilizării substanţelor
radioactive. În cadrul arealului hidrografic Aranca, nu este cazul.
3.2. Surse de poluare a apelor.
3.2.1 Surse permanente de poluare.
Sursele permanente de
poluare a apelor sunT reprezentate prin
reziduurile lichide ale colectivităţiilor umane. Aceste surse cuprind
următoarele categorii de poluanţi:
- apele reziduale comunale, din locuinţe, instituţii publice. Se
caracterizează prin încărcătura microbiană importantă şi prin
substanţele chimice utilizate în gospodării (detergenţi, insecticide),
acestea prezentând un risc infecţios important;
- ape reziduale industriale, conţin substanţe chimice potenţial toxice
(reziduuri de petrol, fenoli, amoniac) şi microorganisme (industria
alimentară), prezentând risc toxic. (Buchman si Bud,2004).
2.3.2 Surse de poluare accidentală.
Sursele de poluare
accidentală a apelor au caracter temporar,
nefiind întotdeauna cunoscute şi ca atare mai dificil de stăpânit.
Acestea pot fi reprezentate de unităţiile piscicole sau de apele
meteorice infectate (reprezentând ape de precipitaţii, care vin în
contact cu terenul unor zone sau incinte amenajate, sau al unor centre
populate, care în procesul scurgerii antrenează sau dizolvă substanţe
minerale şi organice).
Apele meteorice se pot
încărca cu substanşe străine în cursul
scurgerii lor pe teritorii pe care se găsesc deşeuri de diferite
tipuri, sau pe teritorii pe care s-au utilizat substanţe chimice, în
activităţiile agricole sau silvice.
În anul 2003 şi 2004,
în bazinul hidrografic Aranca, nu s-a înregistrat nicio poluare
accidentală.
3.3. Calitatea apei în oraşul Sânnicolau Mare.
În bazinul hidrografic
Aranca, funcţionează subsiteme de
monitorig al calităţii apelor de suprafaţă, cu secţiuni de control de
ordinul I.
Alimentarea cu
apă potabilă a oraşului Sânnicolau Mare, cu un
număr total de 14.644 locuitori, se realizează centralizat, prin
captarea unui front de apă de mare adâncime (100 m). Forajele executate
între 1974-1980, sunt situate la 17 km distanţă spre est de oraş, între
localitatea Sâmpetru Mare şi Periam, având autorizat un debit total
maxim de 5898 mł/zi, respectiv 68,3 l/s (volum mediu anual de 1,
793.975 mc). Instalaţia de tratare, situată la intrarea în oraş dinspre
Saravale, cuprinde înmagazinarea, urmată de o fază de clorinare
şi
pompare. Lungimea totală simplă a reţelei de distribuţie a apei, la
care sunt racordaţi 70-90% din populaţiile localităţiilor Sânnicolau
Mare, Sânpetru Mare şi Saravale, este de cca.35 km.
Calitatea globală a apei pe
canalul Aranca, de la staţia de
pompare Mureş-Periam şi până în amonte Sânnicolau Mare, pe o lungime de
72 km, este de calitatea a II-a, iar între Sânnicolau Mare şi
frontieră, pe o lungime de 42 km, este de calitatea a III-a. Faţă de
anul 2002, se constată că în anul 2003 calitatea globală a apei pe
ansamblul bazinului s-a înrăutăţit. Calitatea apei în secţiunea
Sânnicolau Mare a fost de categoria a II-a cu depăşiri la grupele de
indicatori nutrienţi (amoniu- 1,019 mgN/l; azotiţi – 0,088 mgN/l;
azotaţi – 3,969 mgN/l; fosfaţi – 0,059 mgP/l) şi grad de mineralizare
(rezidiu fix - 749,8 mg/l, cloruri – 107 mg/l, sodiu – 95,4 mg/l,
mangan 0,09 mg/l). Clasa a III-a de calitate este determinată de
aportul surselor de poluare difuze (localităţi rurale) şi de debitele
de diluţie scăzute.
În anul 2004, potrivit
analizelor zilnice efectuate, a rezultat
că în secţiunea amonte de Sânnicolau Mare, oxigenul dizolvat a avut un
domeniu de variaţie înre 3,8 mg/l şi 7,8 mg/l şi substanţe
organice
între 7,6 mg/l şi 10,0 mg/l.
În cursul anului 2003 s-a
evacuat în râul Aranca un volum de
0,093 mil.mł ape uzate, din
care: - 0,004
mil.mł/an din
industria uşoară (4,3%);
- 0,086 mil.mł/an din industria mecanică fină şi
electrotehnică (92,5%);
- 0,003 mil.mł/an din alte activităţi (3,2%).
Poluarea în acest
bazin este în mare parte datorată surselor
punctiforme, dar şi difuze şi deversărilor de ape geotermale. La
sursele de poluare punctiforme, în anul 2003, nocivităţile importante
evacuate sunt: - suspensii (2 t/an); CBO5 (3 t/an); CCO-Cr (7
t/an);
amoniu (0,9 t/an); extractibile (1,9 t/an); cupru (4,3 kg/an); crom
(2,6 kg/an); nichel (7,7 kg/an); zinc (6,9 kg/an); azotaţi (176 kg/an);
fosfaţi (97 kg/an). („Model de Mediu Sustenabil prin Cooperare
Transfrontalieră”, 2005).
După folosire casnică
şi industrială, printr-un sistem de
canalizare de tip unitar şi mixt (lungime totală de 20 km), apele uzate
din reţeaua de canalizare (la care este racordată circa 40% din
populaţia oraşului), ajung în staţia de epurare cu ajutorul a trei
staţii de pompare
intermediare.
În Sânnicolau Mare, apa
uzată este în general colectată în sistemul de canalizare a oraşului şi
este filtrată prin staţia de epurare. Sunt totuşi zone în oraş, în
special la periferie, care nu sunt racordate la acest sistem şi
gospodăriile respective au fose septice private, care sunt vidanjate
periodic de serviciul de gospodărie comunală şi locativă.
Nivelul poluării
în majoritatea forajelor executate în
stratul acvifer freatic în bazinul hidrogarfic Aranca nu prezintă
modificări faţă de anii anteriori, înregistrându-se depăşiri ale
limitei maxime admise la cel puţin doi indicatori de caracterizare a
calităţii apei (amoniu şi substanţe organice).
Reţeaua de canalizare a oraşului este într-o stare avansată
de degradare, cu exfiltraţii, dar şi infiltraţii. În majoritatea
timpului staţia de epurare este nefuncţională. Există 21 de guri de
deversare gravitaţionale, prin care o cantitate însemnată de ape uzate
şi ape pluviale se evacuează direct, fără epurare în canalul Aranca.
(maxim 1650 mc/zi). Cea mai mare parte din apele urbane din canalizarea
oraşului, după o epurare insuficientă, (circa 30%), sunt descărcate
prin pompare în râul Mureş, prin canalul Silvia. Există şi cazuri în
care aceste ape uzate, datorită unor situaţii speciale, pot fi evacuate
şi în canalul Mureşan, emisar final fiind canalul
Aranca.
Totuşi apa
râului Aranca este destul de degradată, ca
urmare a poluării suferite mulţi ani în şir, cand în aceasta erau
deversate deşeuri chimice rezultate de la fosta fabrică de ciorapi şi
de la fostul abator. Ecosisitemul a fost atunci puternic afectat, iar
restabilirea echilibrului ecologic necesită mari cheltuieli financiare.
În prezent, râul ar
trebui dragat şi ar trebui eliminate toate deşeurile care zac pe fundul
acestuia.
În cursul
anului 2005, a fost evacuat în canalul Aranca un
volum de 0,156 mil. mł ape uzate, dintre care, 0,015 mil.mł/an ape
uzate cu provenienţă din industria uşoară şi 0,047 mil.mł/an ape uzate
cu provenienţă din industria mecanică fină şi electronică.
Din punct de
vedere al încărcărilor evacuate în emisar,
acestea au valori cu impact asupra calităţii apei de suprafaţă din
cauza debitului de diluţie redus.
3.4 Impactul apelor poluate asupra omului.
La fel ca şi aerul,
apa este un factor de mediu indispensabil
vieţii. În organism, ea îndeplineşte multiple funcţii, de la dizolvarea
şi absorbţia elementelor nutritive, la transportul şi eliminarea
produşilor nocivi ce ajung în organism. Cantitatea totală de apă din
organism, reprezintă, la omul adult, 60% din greutatea sa.
Apa constituie un element
important în transmiterea bolilor
infecţioase, microbiene, virotice şi parazitare, dând naştere la
epidemii de natură hidrică. Poluarea apei se datorează pătrunderii în
sursele de apă a dejectelor umane şi animale, şi a reziduurilor
rezultate din activitatea omului şi a colectivităţiilor.
Dintre cele trei
feluri de apă, meteorică, de suprafaţă şi de
adâncime, apa de suprafaţă prezintă potenţialul cel mai mare de
contaminare, având şi rolul cel mai de seamă din punct de vedere
epidemiologic. (Teodorovici,1978)
Apa de conductă, din
instalaţiile de aprovizionare centrală se
poate contamina prin defecţiuni, avarii la instalaţiile de captare a
surselor de apă, insuficienţe în procesul filtrării şi clorurării,
fisuri la nivelul conductelor de distribuire a apei şi pătrunderea
impurităţilor.
Apa de fântână se poate
contamina prin infiltrarea apelor de
suprafaţă poluate cu dejecţii umane sau animale, prin substanţe
impurificatoare din gropile latrinelor şi gropile de gunoi.
Viabilitatea în apă a diferitelor microorganisme patogene: bacterii,
viruşi, helmiţi, variază cu numeroşi factori: compoziţia chimică, pH-ul
şi temperatura apei, gradul de aerare, acţiunea luminii, concurenţa
florei microbiene saprofite, prezenţa protozoarelor, a bacteriofagilor
şi a altor factori.
Neacoperirea nevoilor de apă ale
omului duce la imposibilitatea
menţinerii stării de curăţenie şi salubritate, creând condiţii
favorabile de apariţie a unor boli infecţioase ca: febra tifoidă,
dizenteria, hepatita epidemică, boli de piele (piodermitele, scabia,
pesta etc). (Teodorovici,1978)
Bolile în care apa constituie
calea de transmitere, se numesc
boli hidrice. Organizaţia Mondială de Sănătate (OMS) raportează anual
peste 500 milioane de cazuri de boli hidrice, boli cu mare extindere în
rândul populaţiei.
3.4.1 Patologia hidrică.
Patologia hidrică este
legată de prezenţa unor microorganisme
patogene cu semnificaţie epidemiologică primordială, din cauza bolilor
hidrice infecţioase şi a compoziţiei chimice modificată (carenţă sau
exces), cu semnificaţie epidemiologică secundară.
Epidemiile hidrice sunt
cunoscute a avea următoarele caractere generale:
- izbucnirea explozivă, în funcţie de masivitatea şi durata
contaminării, într-un timp scurt producându-se un număr mare de cazuri.
Îmbolnăvirile se limitează numai la persoanele receptive, care au
consumat apaă din sursă contaminată, indiferent de vârstă, sex şi
condiţii sociale. Populaţia care a consumat apă din alte surse,
nepoluate, sau persoanele vaccinate, rămân neafectate.
(Teodorovici,1978)
- epidemia se manifestă pe teritoriul alimentat cu apă contaminată;
- epidemia poate surveni în orice anotimp al anului;
- epidemia hidrică îşi are sfârşitul, de obicei, prin îmbolnăviri
secundare, de contact, realizând aşa numita „coadă epidemică”. În
raport cu mediul de apariţie, evoluţie şi durată, se pot distinge două
categorii de epidemii hidrice:
- epidemii cu debut brusc, exploziv şi cu evoluţie scurtă (epidemii
„acute”, adevăratele epidemii hidrice);
- epidemii cu debut lent, cu durată lungă, de câteva luni (epidemii
„cronice”);
Epidemiile
cu caracter hidric se pot produce nu numai prin
apa de băut contaminată, ci şi prin intermediul fructelor, legumelor,
zarzavaturilor, care au fost irigate cu ape de suprafaţă poluate sau cu
ape reziduale insuficient epurate. Animalele pot fi şi ele contaminate,
dacă adăparea lor este realizată din surse de apă contaminată, sau dacă
se foloseşte în hrana lor furaje din zone irigate cu ape poluate
din
râu, sau ape reziduale.
3.4.1.1 Patologia hidrică infecţioasă.
Bolile produse de apa poluată,
cuprind în general, un număr mare
de persoane, îmbrăcând caracterul unor boli cu extindere în masă. Cei
mai expuşi bolilor infecţioase, transmise prin apă, sunt sugarii şi
copii mici, persoanele cu rezistenţă scăzută şi cele care trăiesc în
condiţii precare, bolnavii, vârstnicii. Pentru toate aceste categorii,
dozele infectante sunt mult mai mici comparativ cu populaţia adultă
sănătoasă.
a) Boli microbiene. Cele mai des întâlnite, care dau
naştere la epidemii hidrice, sunt:
- febra tifoidă şi paratifoidă, determinată de bacilul tific
(Salmonella tiphi), specifică omului, care se produce numai ca urmare a
pătrunderii bacilului în organism pe cale digestivă, odată cu apa sau
cu alimentele;
- dezinteria, este tot o boală microbiană determinată de un grup de
germeni cunoscuţi sub denumirea de bacili dezinterici. Calea principală
de transmitere este prin apă şi mâinile murdare. Uneori epidemiile de
dezinterie nu îmbracă caracter specific bolii, apărând în forme
atipice, care sunt diagnosticate ca diaree, enterite;
- holera, este produsă de vibrionul holeric şi este considerată ca o
afecţiune specifică de transmisie hidrică;
- tuberculoza provocată de bacilul Koch, transmisă prin consum şi
îmbăieri în apa contaminată, în care se deversează ape uzate de la
spitale şi sanatorii. În oraşul Sânnicolau Mare, pe parcursul anului
2007, la spitalul orăşenesc au fost identificate, în total patru cazuri
de tuberculoză.
- tuleremia, provocată de Pasteurella tularensis, se transmite prin apa
contaminată cu fecale, urină şi cadavre de rozătoare, prin îmbăiere,
pescuit; (Teodorovici,1978). În anul 2007 nu s-a înregistrat în
spitalul oraşului Sânnicolau Mare niciun caz de tuleremie.
b) Boli virotice. Prin apa din toate sursele pot fi
transmise peste 100 de viruşi patogeni pentru
om: enteroviruşi, virusul hepatitei A, viruşii gastroenteritei de tip
Norwalc, rotaviruşii, adenoviruşii.
Cei mai importanţi în patologia umană sunt
enteroviruşii (eliminaţi pe cale fecală în apa
de suprafaţă, apa potabilă insuficient clorinată) şi adenoviruşii (în
apa de băut, în apa de piscină).
Cele mai cunoscute boli virotice sunt:
- poliomielita, produsă ca şi dizenteria, de mai multe tipuri de viruşi
numiţi poliomelitici. Poliomielita este considerată o boală digestivă,
care poate fi transmisă prin intermediul apei. Un singur caz de
poliomelită a fost diagnosticat în Sânnicolau Mare pe parcursul anului
2007.
- hepatita epidemică, este o boală infecţioasă care cunoaşte ca agent
determinant un virus. Hepatita poate fi determinată de două tipuri
diferite de viruşi: virusul care pătrunde în organism pe cale digestivă
şi se transmite prin apă şi virusul transmis prin injecţii, transfuzii,
vaccinuri. În total au fost depistate 27 de cazuri de hepatită,
înregistrate la spitalul orăşenesc Sânnicolau Mare în anul 2007.
c) Boli parazitare. Cele mai frecvente boli parazitare,
transmise prin apă sunt:
- lambiaza sau geardiaza, este datorată parazitului Giardia, sau lambia
intestinală. Îmbolnăvirea omului se face cel mai frecvent prin ingestia
apei infectate;
- amitoza, sau dezinteria amibiană, este cea mai răspândită parazitoză
pe cale hidrică Îmbolnăvirea omului se poate realiza prin consumul de
apă infectată, dar şi prin consumul de alimente crude, care au fost
produse pe terenuri irigate cu apă poluată;
- trichomoniaza este o parazitoză în a cărei transmitere apa joacă un
rol important. Agentul patogen poate ajunge cu uşurinţă în apă, în
special în bazinele de înot, unde se pot afla , concomitent, persoane
bolnave şi persoane sănătoase;
- fasciolioza este o parazitoză la care apa constituie o etapă
obligatorie în ciclul său de dezvoltare. Cel mai frecvent se întâlneşte
fascioloza hepatică, precum şi cea intestinală.
(Teodorovici,1978).
Un singur caz de fasciolioză s-a înregistrat în anul 2007 la spitalul
oraşenesc Sânnicolau Mare.
Prin procesele
de autopurificare, se realizează distrugerea agenţilor patogeni ai
bolilor infecţioase.
Agenţii patogeni
pot fi vehiculaţi de ape la distanţe mari, de până la 25-30 km,
în funcţie
de încărcătura microbiană, debitul apei, cantitatea de substanţe
nutritive, când unele bacterii se pot chiar multiplica.
În apă se pot
găsi agenţii patogeni:
- Salmonella tiphi, care trăieşte 10-30 zile în apele de suprafaţă şi
câteva luni în nămolul fântânilor şi iazurilor mai ales la temperaturi
scăzute;
- Shigella flexneri, care trăieşte 5-38 zile în apa de suprafaţă;
- vibrionul holeric, care trăieşte 1-3 zile în apa de suprafaţă şi
câteva luni în apa de canal şi apa lacurilor;
- leptospirele, care trăiesc între 12 ore şi 60 zile în apă şi nămol,
în funcţie de pH, temperatură şi flora ambientală;
- Francisella tularensis, trăieşte 2-3 luni în apă;
- Brucella, care trăieşte 40-60 zile în apele de suprafaţă;
- virusul poliomelitic, trăieşte 200 zile în apele de canal şi 31 zile
în apa de băut nesterilizată;
- virusul hepatitei A, trăieşte 3-4 luni în apa de suprafaţă;
(Vlaicu,1996)
3.4.1.2 Patologia hidrică neinfecţiosă.
Compoziţia
naturală a apei, cuprinde diverse substanţe
minerale, care se găsesc în organismul uman, unele în cantităţi relativ
mari - macroelementele (săruri de calciu şi magneziu, natriu, potasiu,
cloruri), altele în cantităţi foarte mici, microelementele (iod, crom,
fluor, seleniu). Acestea sunt vitale pentru funcţionarea
organismului.(Vlaicu,1996)
3.4.2 Excesele şi carenţele de elemente chimice.
Carenţa sau excesul
diverselor substanţe minerale, perturbă
funcţionalitatea organismului, prin posibila apariţie a unor probleme
de sănătate.
3.4.2.1 Carenţa de iod şi distrofia endemică tireopetă.
Iodul este componenta
principală a hormonului tiroidian,
tirozina. În organismul uman, tiroida concentrează cel mai activ iodul,
comparativ cu alte organe. Necesarul de iod al organismului, va asigura
optima funcţionalitate a glandei tiroide şi este estimat la 100-200
micrograme de iod/24 ore, asigurat într-un procentaj de 80-90% prin
alimente şi 10-20% prin apă şi aer.
Carenţa de iod este
definită prin concentraţia iodului din
apă, sub 5 micrograme/litru de apă, ca indicator global al carenţei de
iod în factorii de mediu (sol, apă, aer, alimente).
3.4.2.2 Carenţa de fluor şi caria dentară.
Fluorul din organism
este localizat în oase şi dinţi.
Necesarul de fluor se asigură prin apă (2/3, 3/4) şi prin alimente (
peşti, crustacee, scoici, frunzele şi mugurii arborelui de ceai).
Se apreciază ca
optime, concentraţiile de fluor în apă între
0,7 - 1,5 mgr/dmł. Pe glob, peste 75% din sursele de apă sunt
deficitare în fluor. Raţia zilnică totală de fluor pentru adult este de
3-4 mg. (Vlaicu,1996)
În condiţiile
consumului de apă cu carenţă de fluor apare
caria dentară, boală cu extindere în masă, întâlnită la toate vârstele
şi la ambele sexe, care reprezintă un focar de infecţie, ce întreţine o
stare septică permanentă a cavităţii bucale şi influenţează negativ
întregul organism.
Pentru
profilaxia cariei dentare se recomandă asigurarea unei
concentraţii de 1 mg fluor/dmc apă (OMS) prin fluorizarea apei.
3.4.2.3 Excesul de nitraţi şi methemoglobinemia.
În apele de
suprafaţă şi cele subterane, poate apărea o
concentraţie crescută de nitraţi, prin utilizarea fertilizantelor
azotoase în agricultură, prin poluarea solului cu reziduuri organice
naturale şi artificiale.
Prin utilizarea apei
cu conţinut ridicat de nitraţi în
alimentaţia artificială apare intoxicaţia numită methemoglobinemie.
Intoxicaţia acută cu nitraţi (boala albastră, boala de apă) se
manifestă prin cianoza feţei şi a buzelor, tulburări respiratorii şi
gastrointestinale.
3.4.2.4 Macro şi microelementele şi bolile cardiovasculare.
Bolile cardiovasculare
reprezintă 60% din acuzele de deces. În
apariţia bolii intervin factorii endogeni (predispoziţia familială,
tulburări metabolice) şi factori exogeni (deprinderi neigienice,
alimentaţie neraţională,fumatul excesiv, factorul hidric).
Factorul hidric are o
acţiune de lungă durată asupra stării de
sănătate. Duritatea scăzută a apei potabile (sărurile de calciu şi
magmeziu) este însoţită de o mortalitate crescută prin boli
cardiovasculare. Elementele minerale manifestă o acţiune de protecţie a
miocardului.
Magneziul este un
modulator al activităţii muşchiului cardic.
Cromul are o acţiune de protecţie împotriva factorilor nefavorabili ai
activităţii cardiace. În zonele cu morbiditate şi mortalitate crescută
prin arteroscleroză, concentraţia cromului scade cu vârsta până la
dispariţie, după infarct miocardic, cromul este foarte scăzut.
Manganul şi zincul
împiedică modificările arterosclerotice ale
vaselor şi participă la transportul oxigenului la ţesuturi.
Cuprul, în
concentraţie crescută este un factor aterogen.
Cadminul în concentraţie crescută are rol în apariţia hipertensiunii
arteriale. Clorura de sodiu în exces, în apă, determină hipertensiunea
arterială endemică. (Vlaicu,1996)
3.4.2.5 Mineralizarea apei şi bolile renale.
În
apariţia litiazei renale s-a observat influenţa
diferiţilor factori exogeni (climatici, geoclimatici), dar şi relaţia
dintre duritatea apei (gradul de mineralizare) şi morbiditatea prin
litiaza renală. Litiaza este însoţită de creşterea calciului şi
magneziului în sânge şi urină. Litiaza căilor renale deţine o pondere
redusă în cazul îmbolnăvirilor aparatului urinar.
3.5 Impactul apelor poluate asupra biosistemelor acvatice.
Apa pură din
punct de vedere chimic, nu există în natură.
Orice izvor care iese din pământ aduce cu el impurităţi, partcule
minerale şi vegetale, săruri, materii humice etc. Pe lângă această
murdărire naturală a apelor, are loc şi o degradare nenaturală.
Variatele
substanţe ce murdăresc apa, se pot împărţi din
punct de vedere practic şi după originea lor în: impurităţi
neputrescibile (impurităţi insolubile, scurgerile acide sau alcaline,
anumite substanţe toxice, otrăvitoare pentru animale şi plante,
substanţe netoxice, care depuse în grăsimea peştilor, le strică gustul)
şi impurităţi putrescibile..
3.5.1 Impurităţi neputrescibile.
Dintre
numeroasele impurităţi neputrescibile (substanţe în
suspensie, acizi şi alcalini, otrăvuri, substanţe odorante), pentru apa
râului Aranca se individualizează:
- substanţe în suspensie;
- acizi şi alcalini, datoraţi reziduurilor din îngrăşăminte chimice
folosite în agricultură;
Peştii
sunt foarte sensibili la variaţiile pH-ului natural a
apei şi reacţionează corespunzător. Unele substanţe pot fi considerate
otrăvuri pentru organismele acvatice, care sub influenţa lor, mor
repede. Un exemplu în acest sens îl constituie amoniacul,clorul,
hihrogen sulfurat, unele materii clorate etc. Substanţele odorante,
care strică gustul cărnii peştilor se fixează în grăsimea lor,
făcându-i necomestibili.
3.5.2 Impurităţi putrescibile.
Impurităţile
putrescibile sunt materializate prin reziduuri
şi dejecte organice. Pentru ca echilibrul natural să nu fie tulburat,
este firesc să existe un raport direct între ceea ce intră în apă, ca
materii străine, şi ceea ce iese din apă, după prelucrarea fizică,
chimică şi biologică.
3.6 Impactul apelor poluate asupra solului.
Practic, nu se
poate vorbi despre o poluare a solului cu apă
poluată. Poluarea solului este consecinţa unor obiceiuri neigienice sau
practici necorespunzătoare. Se datorează îndepărtării şi depozitării
neigienice a reziduurilor lichide ale colectivităţii umane, dejectelor
şi cadavrelor animale, deşeurilor industriale, substanţelor chimice
folosite în agricultură. Toate acestea constituie subiectul capitolului
IV, unde problemele sunt tratate detaliat.
3.6.1 Degradarea solului sub influenţa apei.
Dintre tipurile
cele mai frecvente de degradare a solului
(modificări de structură, compoziţie şi funcţionare a solului) datorită
apei, amintim:
- colmatarea, problemă de actualitate pentru solurile marginale
cursului de apă;
- entrofizarea apei;
- inundaţiile;
- sărăturarea de natură antropică;
Actualmente, aceste
fenomene naturale de degradare a solului prin intermediul apei au fost
înlăturate total sau paţial.
3.7 Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice. Legile protecţiei
mediului.
Lupta împotriva
poluări a început printr-o serie de legi
universale. S-au elaborat totodată programe ce vizează tehnici tot mai
puţin poluante, ca şi tehnici de epurare a apelor înainte de a fi
deversate în râuri sau lacuri.
În România, prin
Legea 107/1996 – Legea protecţiei apelor, se
stabileşte că: “ Apele fac parte integrantă din patrimonial public”.
Trebuie precizate aici şi dimensiunile sub care această lege tratează
apa: ca resursă natural regenerabilă, ca resursă vulnerabilă şi
limitată, ca element indispensabil vieţii şi societăţii, ca materie
primă necesară pentru activităţi productive, ca sursă de energie şi
cale de transport, şi în sfârşit, ca element determinant pentru
menţinerea echilibrului ecologic. (Oprean,2003).
Condiţiile ce
trebuie îndeplinite de apa potabilă sunt
prevazute în normative (în România- –Legea nr. 458/2002, privind
calitatea apei potabile, modificată şi copletată de Legea nr.
311/2004), precizându-se caracteristicile organoleptice, fizice,
chimice, radiochimice, biologice şi alimentare.
Ca urmare a
formelor extreme de diverse pe care le îmbracă
poluarea apelor, au fost stabilite strategii multiple de protecţie
împotriva poluării acestora prin:
- identificarea surselor de poluare ( indiferent că acestea sunt
permanente, nepermanente sau accidentale);
- stabilirea indicatorilor de calitate şi reglementarea nivelelor de la
care se consideră că apele (în funcţie de natura lor) devin poluate şi
legiferarea la nivel local, zonal, naţional, comunitar şi
internaţional, a măsurilor adecvate de protecţie a acestora;
- crearea de atitudini, responsabilităţi, motivaţii, conştientizări,
comunicări, şi în special cadre juridice adecvate şi favorabile
gestiunii şi protecţiei apelor în accord strâns cu condiţiile de mediu
diferite, existente în diverse regiuni ale globului;
- aplicarea pe scară largă, în mod preventiv a unor biotehnologii
nepoluante în procesele industrial sau din altă ramură a economiei,
care contribuie la poluarea apelor;
- generalizarea utilizării tehnologiilor de recuperare, reciclare şi
revalorificare a apelor uzate şi îmbunătăţirea continuă a tehnicilor de
epurare a acestora;
- înţelegerea, protejarea, supravegherea şi menţinerea
fenomenelor naturale de autoepurare;
- instituirea în jurul surselor de apă importante a unor zone de
protecţie sanitară; (Oprean,2003)
CAPITOLUL IV
SANOLOGIA SOLURILOR DIN PERIMETRUL CADASTRAL SÂNNICOLAU MARE
Solul reprezintă unul
dintre factorii de mediu, care prin
funcţia sa, joacă un important rol epidemiologic în transmiterea unora
dintre germenii patogeni. Ca şi aerul şi apa, solul este un factor de
mediu cu influenţă deosebită asupra sănătăţii. El se află în strânsă
corelaţie cu poziţia geografică a unei regiuni, atât prin configuraţia,
natura, cât şi prin structura sa. De calitatea solului depinde formarea
şi protecţia surselor de apă de suprafaţă şi subterane. Solul determină
creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei, influenţând astfel, în mod direct,
alimentaţia omului.
„Normele de calitate a solului au
ca principală menire
demarcarea limitei superioare de concentraţie a poluanţilor, limită
deasupra căreia pot fi afectate sănătatea umană şi echilibrul
ecosistemelor.” (Buchman şi Bud,2004)
Conştientizarea unor
riscuri importante, prin depăşirea
pragului de admisibilitate, stabilit conform normelor de calitate,
reprezintă primul pas în prevederea poluării. Legea fondului funciar
prevede reglementări privind recuperarea terenurilor agricole, care
prin degradare şi poluare, si-au pierdut parţial sau total capacitatea
productivă. În legislaţia românească, normele tehnice de protecţie a
solului se limitează la prezentarea concentraţiilor maxime admise doar
la unele săruri uşor solubile şi pentru unii ioni cu potenţial ridicat
de mineralizare.
4.1 Surse de poluare a solului.
Poluarea solului
reprezintă orice modificare nedorită a
caracteristicilor fizice, chimice sau biologice, cu implicaţii directe
asupra vegetaţiei, animalelor, sau asupra stării de sănătate a omului.
Solul reprezintă
unul dintre factorii de mediu, care, prin
funcţia sa, joacă un rol epidemiologic important în transmiterea
unora
dintre germenii patogeni. Microorganismele care se întâlnesc în sol
aparţin, fie speciilor saprofite proprii solului, fie speciilor
patogene sau condiţionat patogene, provenind de la om sau animale, şi
ajunse aici odată cu excreţiile, secreţiile, sau cu cadavrele acestora.
În general, în sol microorganismele patogene nu găsesc condiţii de
înmulţire, ci numai de conservare, de supravieţuire, un timp mai mult,
sau mai puţin îndelungat, datorită influenţei compoziţiei chimice a
pământului, însuşirilor fizice ale acestuia, temperaturii, prezenţei
florei microbiene telurice şi concurenţei microorganismelor
antagoniste, care pot elabora substanţe antibiotice, precum şi
prezenţei bacteriofagilor.(Teodorovici,1978)
Calitatea solului este
mult influenţată de degradare şi poluare. Cauzele degradării solului
pot fi:
- cauze naturale: eroziunea, alunecarea, deflaţia, aluvionarea,
prăbuşirea, salinizarea, etc;
- cauzele datorate activităţii umane: defrişarea pădurilor, desecările,
aratul necorespunzător, exploatarea intensivă, folosirea excesivă a
îngrăşămintelor şi pesticidelor, păşunatul excesiv etc;
Principalele
surse de poluare a solului sunt reziduurile. Ţinând seama de
provenienţa lor, ele pot fi clasificate în:
- reziduuri menajere, rezultate din activitatea zilnică a oamenilor în
locuinţe şi locuri pubilice. Din acestea fac parte: diverse resturi
alimentare, sticlă, ţesături, ambalaje, materiale plastice;
- reziduuri industriale, provenite din diverse procese tehnologice,
care pot fi formate din materii brute, finite sau intermediare. Au o
compoziţie variată, în funcţie de ramura industrială şi de tehnologia
utilizată;
Elementele
poluante ale solului pot fi de natură biologică
sau chimică. Elementele biologice sunt reprezentate de microorganisme
(bacterii, viruşi, paraziţi), eliminate de om sau animale, fiind în cea
mai mare parte patogene. În anumite soluri, unele microorganisme se pot
chiar înmulţi, cum este cazul bacteriei cărbunoase. Supravieţuirea
germenilor patogeni este mai scurtă în solurile în care au loc procese
biologice intese (în solurile nisipoase, în solurile expuse razelor
solare). Gradul de rezistenţă al acestora este de asemenea dependent de
existenţa formelor vegetative sau sporulate. Dacă majoritatea speciilor
care prezintă numai forme vegetative supravieţuiesc în sol un timp
limitat (3-30 zile), germenii sporulaţi, aerobi şi anaerobi, pot
persista ani de zile. .(Teodorovici,1978)
Elementele chimice
care poluează solul sunt în cea mai mare
parte de natură organică. Cele mai importante elemente chimice poluante
ale solului sunt însă substanţele toxice, prezente aproape exclusiv în
reziduurile industriale. Mai frecvent sunt întâlnite metalele grele,
pesticidele, detergenţii, coloranţii etc.
Solul constitue locul
de întâlnire al tuturor poluanţilor:
pulberile din aer, gazele toxice dizolvate de ploaie în atmosferă care
se întorc în sol, apele de infiltraţie care impregnează solul cu
poluanţi atenuându-i spre adâncime, râurile poluate care contaminează
solurile inundate sau irigate, aproape toate reziduurile solide
depozitate sau aruncate pe sol.
În concluzie, poluarea
solului constituie sau poate cauza un
pericol potenţial pentru sănătatea omului, deteriorarea resurselor
biologice, a ecosistemelor, a bunurilor materiale, un obstacol în calea
utilizării legitime a mediului.
4.1.1 Poluarea biologică.
Poluarea biologică a solului
reprezintă infestarea cu germeni
patogeni. Aceasta se datorează microorganismelor si helmiţilor
patogeni, care ajung pe sol cu diferite reziduuri organice: dejecte
depuse direct pe sol, irigări cu ape fecaloid- menajere insuficient
epurate, care pot produce diverse îmbolnăviri.
În sol se pot găsi germeni
patogeni variaţi: bacilul tific,
bacilii dezinterici, vibrionul holeric, bacilul Koch, leptospirele.
Dintre viruşi se întâlnesc: virusul febrei aftoase, virusul
poliomelitic, etc. Se mai găseesc şi ouă, larve şi spori de fungi
patogeni.
Agenţii patogeni prezenţi în
sol pot contamina omul fie direct,
fie indirect, prin intermediul apei sau al zarzavaturilor nespălate şi
întrebuinţate în stare crudă. Pătrunderea germenilor în organism se
face pe cale digestivă (enterobacterii, enterovirusuri), sau pe cale
tegumentară (leptospire, germeni gangrenari).(Teodorovici,1978)
Agenţii patogeni de poluare
a solului, incriminaţi în patologia umană pot fi calsificaţi astfel:
- organisme patogene excretate de om; contaminează solul, cu ciclu de
transmitere om-sol-om;
- organisme patogene excretate de animale, care contaminează solul, cu
ciclu în transmitere animal-sol-om;
- organisme prezente în mod natural în sol, cu care omul vine în
contact, cu ciclu în transmitere sol-om;
4.1.1.1 Calea de transmitere om-sol-om.
Afecţiunile care se
pot transmite la om pe cale om-sol-om se
datorează unor bacterii, viruşi şi helmiţi patogeni. Prezenţa acestor
germeni este legată de carenţe majore de educaţie pentru sănătate:
depunerea excrementelor pe sol, folosirea excrementelor umane ca
îngrăşământ natural pe terenuri agricole, folosirea apelor uzate
fecaloid-menajere pentru irigaţii, în condiţiile unor deficienţe
cantitative privind sursele de apă.
Bacteriile şi virusurile
patogene mai importante sunt:
salmonelele, vibrionul holeric, brucellele, francisella, enteroviruşii,
stafilococii. Transmiterea se face atât în mod direct, cât şi în mod
indirect.
În total, în decursul
anului 2007, s-au înregistrat la
spitalul orăşenesc Sânnicolau Mare, trei cazuri de îmbolnăviri cu
salmonella şi 27 de cazuri de stafilococii.
Transmiterea paraziţiilor de
la sol la om, are loc cel mai
adesea indirect, prin consumul zarzavaturilor crude, consumul
fructelor, apei, prin contactul cu obiectele infestate de la sol, prin
mâini murdare,etc. (Buchman şi Bud,2004)
4.1.1.2 Calea de transmitere animal-sol-om.
Numărul microorganismelor patogene
de provenienţă animală este
mare, iar bolile transmise la om sunt: leptospirozele, febra Q,
tuberculoza, etc.
Problemele de sănătate deosebite
sunt create de germeni anaerobi
şi sporulaţi: bacilul antracis şi clostridiile. Transmiterea are
loc
cel mai frecvent prin contact indirect cu solul, la nivelul unor
leziuni cutanate deschise.
La Sânnicolau Mare, în anul
2007, s-au înregistrat la spitalul
orăşenesc patru cazuri de pacienţi diagnosticaţi cu tuberculoză.
Transmiterea unor boli
se datorează unor insecte care
desăvârşesc ciclul evolutiv în reziduuri. Dintre insectele mai
cunoscute, blatidele se dezvoltă în gunoaiele menajere. Vectorul cel
mai frecvent pentru transmiterea unor boli digestive şi pe baza căreia
se poate aprecia starea igienico-sanitară a unor locuri, este
reprezentat de musca domestică.
4.1.1.3 Calea de transmitere sol-om.
Un număr considerabil de
ciuperci şi actinomicete saprofite de
pe sol şi de pe vegeteţie, devin patogene pentru om, determinând micoze
cutanate, respiratorii şi chiar generalizate.
Solurile tehnice ale
blocurilor inundate cu ape fecaloid
menajere, reprezintă atât un risc în situaţia avarierii conductelor de
apă potabilă ce traversează subsolurile, cât şi pericolul izbucnirii
unor epidemii hidrice. Constuie de asemena şi un mediu propice pentru
înmulţirea vectorilor (ţânţari).
O gravă problemă o
reprezintă rampa de gunoi. Perimetrul
acesteia se încadrează actualmente în categoria zonelor degradate, ceea
ce a dus la afectarea gravă a factorilor de mediu. (Teodorovici,1978)
4.1.2 Poluarea chimică.
Dintre cauzele antropice de
poluare a solului, poluarea chimică
se consideră a fi cea mai importantă. În Sânnicolau Mare, poluarea
chimică este rezultatul depozitării dejecţiilor animale, a eliminării
finale a apelor uzate industriale, a depozitării deşeurilor menajere,
precum şi a traficului rutier. Dintre sursele de poluare potenţială a
solului acestui oraş menţionăm:
- surse de poluare de tip industrial: poluanţi atmosferici rezultaţi de
la centralele termice şi cei proveniţi de la societăţi industriale;
- surse de poluare de tip urban: gestionarea deşeurilor, salubrizarea
străzilor, gestionarea deşeurilor stradale şi traficul rutier;
În Sânnicolau Mare,
principalele activităţi industriale cu risc
de afectare a calităţii solului sunt: SC. Agricola Sinagro SRL, SC.
Orlandi Investment SRL, SC Emiliana West Rom SRL,etc.
În oraş, una din principalele
surse de emisii atmosferice, care
pot polua direct sau indirect solul, este traficul rutier, în principal
pe drumul naţional DN6 şi drumul judeţean DJ682. De asemena, ţinând
cont de amplasarea terenurilor agricole în imediata vecinătate a
drumurilor, poluanţii rezultaţi din traficul rutier, pot ajunge în sol
şi pot determina poluarea acesuia, în principal cu metale grele (plumb
şi compuşi cu plumb,etc.).
4.2 Solul-Depoluator.
Unele materiale plastice,
metale şi alte substanţe depozitate
pe sol rămân neschimbate pentru că nu există microorganisme capabile să
le descompună. Totuşi, solul poate fi în anumite limite, considerat
depoluator. Majoritatea acestor materiale se vor degrada, vor ruginii
sau se vor descompune în sol, dacă trece suficient timp.
Când sunt aplicate în sau pe sol,
unele deşeuri sau reziduuri
care pot fi încadrate în categoria poluanţi oriunde s-ar găsi, devin
surse de energie pentru microorganismele din sol şi sursă de elemente
nutritive pentru creşterea plantelor.
Spre deosebire de celelalte
componente ale mediului
înconjurător, solul, împreună cu microorganismele asociate, joacă rolul
unui absorbant, purificator şi neutralizator biologic de poluanţi,
mineralizator al tuturor reziduurilor organice.
Uneori, capacitatea solului de a-ţi
împlinii funcţia de
autopurificare este suprasolicitată sau depăşită, rezultând poluarea.
Printre caracteristicile mai importante
ale solurilor, care le
permit să-şi asigure mai deplin acest rol, se au în vedere următoarele:
- larga distribuţie geografică a solurilor;
- adâncimea solului şi respectiv volumul imens pe care acesta îl ocupă
în natură, ceea ce îi permite preluarea şi transformarea unor
cantităţi mari de substanţe complexe;
- capacitatea de filtrare a solului, soluţiile care trec prin sol sunt
supuse la filtrare şi purificare, fiind reţinute cele mai multe
suspensii;
- activitatea biologică a solului datorită micro şi macro organismelor
existente în sol.
Datorită acestor caracteristici şi
proprietăţi, solul poate
constitui un mijloc şi mediu eficace de preluare, neutralizare,
reciclare, transformare şi valorificare a diverselor deşeuri şi
reziduuri anorganice şi organice, ca şi a dejecţiilor. Cu toate
acestea, trebuie avut în vedere că solul are capacitatea limitată de
încărcare cu poluanţi. Pentru aceasta, este necesară cunoaşterea
amănunţită a proceselor privind capacitatea de autoepurare naturală a
solurilor, pentru stabilirea capacităţiilor maxim admisibile (CMA) ale
poluanţilor în sol, astfel încât să se asigure prevenirea poluării
solului, ca şi a celorlalţi factori ai mediului înconjurător.
4.3 Activitatea de monitorizare a calităţii solului în România.
Monitoringul mediului
reprezintă supravegherea continuă a
mediului şi a componentelor sale, evidenţierea schimbărilor în starea
mediului şi evaluarea semnificaţiilor ecologice şi a implicaţiilor
sociale ale acestor schimbări, urmate de măsurile care se impun.
În România, după Conferinţa
ONU privind Mediul Uman
(Stockholm,1972) în colaborare cu Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediul Înconjurător, s-a instituit Sistemul Naţional de Monitoring al
Calităţii Mediului Înconjurător, compus din trei subsisteme:
- monitoringul aerului şi apelor în cadrul Consiliului Naţional al
Apelor;
- monitoringul solului în cadrul Ministerului Agriculturii şi
Industriei Alimentare- Academia de Stiinţe Agricole şi Silvice;
Sistemul de monitoring al
calităţii solului are în vedere
evoluţia capacităţii de producţie a solului în cadrul diferitelor
ecosisteme, ţinând seama de folosinţă, dar şi de intervenţia omului.
Rolul şi scopul
sistemului naţional de monitoring al calităţii solului în România are
în vedere următoarele:
- urmărirea sistematică a caracteristicilor calitative ale solurilor,
atât în zonele influenţate de activităţile umane, cât şi în zonele
neafectate direct de astfel de activităţi, în vederea cunoaşterii
stării de calitatea a solurilor, a evoluţiei şi tendinţei
acestora, în
zonele caracteristice şi pe întreg ansamblul ţării;
- prognoza evoluţiei stării de calitate a solurilor pe baza prelucrării
şi interpretării datelor referitoare la evoluţia şi tendinţa acesteia;
- avertizarea organelor si unităţilor interesate asupra situaţiilor în
care se evidenţiază extinderi şi intensificări periculoase ale
fenomenelor dăunătoare, creşteri periculoase ale substanţelor
poluante,etc;
- furnizarea de date pentru stabilirea principalelor cauze care
generează fenomene de poluare a solurilor, în vederea fundamentării
măsurilor preventive, inclusiv recuperarea şi reciclarea substanţelor
reziduale utilizate şi evitarea, limitarea, sau atenuarea pagubelor
posibile aduse agriculturii, economiei naţionale, societăţii în
ansamblu;
- asigurarea datelor necesare fundamentării programului naţional
privind protecţia mediului înconjurător, în special privind resursele
de subsol, mai ales cele folosite în producţia vegetală;
CAPITOLUL V
GESTIONAREA DEŞEURILOR
În momentul de faţă,
deşeurile, veriga finală a tututror
activităţiilor antropice, reprezintă pe plan mondial o mare problemă
pentru protecţia mediului, datorită acumulării lor în mari cantităţi
de-a lungul anilor şi a eliminării lor mai mult sau mai puţin
corespunzătoare.
5.1 Clasificarea deşeurilor.
Deşeurile sunt componente
reziduale rezultate din toate
activităţiile antropice, atât cele cu caracter gospodăresc, cât şi cele
cu caracter productiv. Din punct de vedere al naturii şi locurilor de
producere, deşeurile se clasifică astfel:
- deşeuri menajere, provenite din sectorul casnic, care pot fi
preluate de către sistemele de colectare;
- deşeuri stradale, specifice căilor de circulaţie publică,
provenite
din activitatea cotidiană a populaţiei, de la spaţiile verzi, animale,
din depunerea de substanţe solide din atmosferă;
- deşeuri asimilabile cu deşeuri menajere, provenite de la mica
sau
marea industrie, din comerţ, din sectorul public sau administrativ;
- deşeuri periculoase, toxice, inflamabile, explozive,
infecţioase sau
de altă natură, care introduse în natură pot dăuna plantelor,
animalelor sau omului;
- deşeuri agricole, provenite din unităţiile agricole şi zootehnice;
- deşeuri spitaliere, provenite din activitatea spitalelor,
unităţilor
sanitare, care sunt incinerate în crematoriile spitalelor; (Apostol şi
Mărculescu,2006)
5.2 Efectul deşeurilor asupra calităţii factorilor de mediu.
Deşeurile pot constitui vectori
importanţi în răspândirea
infecţiilor. Reziduurile provenite din diferite surse conţin foarte des
o gamă variată de microorganisme, printre care şi agenţi patogeni,
răspânditori de boli infecţioase (viruşi, bacterii, ouăle diverşilor
helmiţi, etc). În condiţii prielnice, agenţii patogeni pot trăi în
reziduuri timp îndelungat, de unde părtund în sol, apă, putând provoca
astfel infecţia şi prin contact direct.
Agenţii patogeni, semnalează
în reziduuri numai posibilitatea
infecţiilor, iar reziduurile respective sunt considerate medii de
propagare a infecţiilor. Ele pot conduce la crearea unor condiţii
favorabile pentru înmulţirea insectelor şi rozătoarelor.
Reziduurile necorespunzător
tratate şi descompuse, pot fi
spălate de apele de precipitaţii, şi astfel se împrăştie şi pătrund în
sol. În acest mod se poluează suprafaţa solului pe întinderi mari, după
care particulele de sol contaminate (prin apele de precipitaţii),
pătrund în apele freatice sau în apele de suprafaţă din apropiere.
Reziduurile provenite din
procesele de curăţire şi spălare, din
diferite gospodării individuale, dar mai ales reziduurile proceselor
industriale, pot ajunge în mediul înconjurător şi prin circulaţia
schimbului de materie (alimentarea cu apă, legumicultură), şi deci pot
ajunge în organismul uman.
Descompunerea
reziduurilor cu conţinut de substanţe organice,
este însoţită de degajarea unor gaze rău mirositoare (metan, amoniac,
hidrogen sulfurat, etc). Vântul ridică praful din grămezile de
reziduuri, poluând astfel atmosfera. Pe arterele de circulaţie murdare,
insuficient curăţate, reziduurile sunt zdrobite şi sfărâmate de
mijloacele de transport, iar praful fin este ridicat în aer, chiar de
către mijloacele de transport.
Produsele de ardere
(fum, funingine, cenuşă), apărute în urma
autoaprinderii reziduurilor la locurile de depozitare, poluează mediul
înconjurător pe întinderi foarte mari.
Nu în ultimul rând, aceste
reziduuri afectează şi estetica
cadrului natural. Pe lângă pericolul de epidemie şi alte consecinţe
negative de poluare a mediului înconjurător, ca urmare a evacuării
necorespunzătoare a reziduurilor, apare o privelişte care provoacă
oamenilor dezgust.
5.3 Colectarea, transportul şi depozitarea deşeurilor.
Deşeurile prost gestionate,
aruncate la întâmplare în depozite
necontrolate, sau arse în spatele curţii, sunt un pericol pentru
sănătatea publică.
La nivel european există o
Strategie privind Gestionarea
Deşeurilor, domeniu reglementat de acquis prin Directiva 12CE din 2006,
deja transpusă în legislaţia românească.
Principalele obiective ale
gestiunii deşeurilor solide sunt:
- protejarea sănătăţii publice;
- protejarea mediului;
- menţinerea curăţeniei publice şi a esteticului;
- conservarea resurselor naturale prin intermediul politicilor de
reducere a deşeurilor şi prin reciclare;
Toate aceste obiective se
realizează prin intermediul unei
colectări şi tratări în condiţii de siguranţă, a unei eliminări şi
depozitări corespunzătoare. Gospodărirea deşeurilor este vitală pentru
comunitate şi din următoarele motive:
- capacitatea depozitelor scade continuu;
- amplasarea şi construirea de noi depozite constituie un proces
dificil şi scump;
- multe materiale din deşeuri pot fi recuperate, micşorându-se astfel
impactul asupra mediului şi crescând calitatea vieţii;
5.3.1 Tehnici şi metode de colectare.
Prima fază de evacuare
a gunoaielor, şi anume colectarea, şi
stocarea la locul de producere, realizată în funcţie de sistemul de
transport, este în general o parte foarte neglijată, insuficient
dezvoltată şi neunitară din punct de vedere tehnic al întregului sistem
de evacuare.
Introducerea recentă a
europubelelor în Sânnicolau Mare
facilitează şi în acelaşi timp îmbunătăţeşte metodele de colectare a
deşeurilor. Gunoaiele menajere sunt depozitate în saci de plastic, care
la rândul lor sunt depozitaţi în pubelele uşor manevrabile şi închise
cu capace rezistente.
5.3.2 Tehnici şi metode de transport.
În cazul reziduurilor
solide, sistemul de evacuare cel mai des
utilizat este cel cuprinzând folosirea mijloacelor de transport, sistem
aproape unic în ţara noastră.
În Sânnicolau Mare
transportul deşeurilor se realizează prin
intermediul unei autoutiliare, care se deplasează săptămânal pe străzi
în vederea colectării deşeurilor menajere.
5.3.3 Tehnici şi metode de depozitare.
În prezent, în
lume, se practică mai multe sisteme de tratare
a reziduurilor menajere, atât pentru neutralizarea lor, cât şi pentru
valorificarea unor materiale sau subproduse obţinute, cum ar fi:
- incinerarea cu sau fără recuperarea energiei termice şi a fierului;
- compostarea materialelor organice şi transformarea în îngrăşământ
agricol;
- depozitarea controlată a reziduurilor menajere şi stradale, cu
recuperarea unor terenuri degradate;
Terenul
necesar pentru depozitarea deşeurilor, trebuie
stabilit de comun acord cu oganele locale, sanitare şi de protecţie a
mediului, având la dispoziţie studii hidrogeologice, topografice, care
să permită stabilirea măsurilor pentru a evita riscurile unei poluări
ale apelor subterane sau de suprafaţă, prin infiltraţiile sau
scurgerile de suprafaţă ale apelor.
În ţara
noastră, metoda principală de neutralizare a
reziduurilor menajere este depozitarea acestora pe terenuri
neproductive.
Soluţia
cea mai răspândită este depozitarea gunoaielor în
perimetrul localităţilor, sau în locuri mai îndepărtate, prin aşezarea
direct pe sol. Acest lucru se explică, în primul rând, prin faptul ca
această soluţie nu necesită nicio investiţie, iar cheltuielile de
exploatare sunt minime. În localităţi se găsesc în general terenuri
adânci sau gropi, care trebuie asanate şi care pot fi valorificate prin
umplerea lor cu gunoaie.
Metoda cea mai simplă pentru umplerea acestor terenuri este
depozitarea deschisă a gunoaielor (nearanjată), de mai multe ori, în
straturi de 3-4 m grosime, fară nivelare şi acoperire.
5.3.3.1 Criterii de amenajare şi exploatare a rampelor de gunoi
orăşeneşti.
Organizaţia Mondială a
Sănătăţii, prin comisiile sale de
studiu, a ajuns la concluzia că rampele de depozitare controlată
trebuie să fie la cel puţin 2000 m faţă de anumite aglomeraţii urbane
sau rurale. În România, distanţa de protecţie este limitată la 1000 m
prin normele sanitare existente.(Apostol şi Mărculescu,2006)
În zona depozitelor de
gunoaie deschise, aerul este viciat de
un miros urât. De multe ori sunt semnalate cazuri de autoaprindere şi
de ardere a gunoaielor. Fumul şi cenuşa degajate, praful de suprafaţă
şi materiale mai uşoare, poluează mediul înconjurător pe întinderi
apreciabile. De multe ori, în gunoaiele depuse în straturi groase,
substanţele organice se descompun greu şi lent. Pe de altă parte,
produsele de descompunere, dizolvabile în apele de precipitaţiii, prin
scurgerea lor în sol, poluează si contaminează apele freatice, fenomen
care, mai ales în cazul gropilor adânci, poate să se extindă pe
suprafeţe mari. Prin urmare, astfel de locuri de depozitare a
deşeurilor sunt acceptate din punct de vedere igienic, numai la
distanţe relativ mari faţă de sursele de apă.
Conform prescripţiilor în
vigoare, nivelul interior al
gunoaielor depozitate trebuie să fie deasupra nivelului cel mai ridicat
al apelor freatice.
Stabilirea
amplasamentelor pentru aceste depozite de gunoaie,
cât şi exploatarea lor sunt reglementate de prescripţii foarte severe:
- gunoaiele pot fi depuse în termen de depozitare numai în straturi cu
grosimea de cel mult 1,8 m;
- după o grosime de 20-22 cm, straturile trebuie să fie acoperite cu
pământ sau alte materiale corespunzătoare, stratul proaspăt depus nu
poate sta neacoperit mai mult de 24 de ore;
- împrăştierea materialelor uşoare de către vânt, trebuie împiedicată
prin garduri din plase de sârmă;
- materialele care se descompun uşor, sau cele putrescibile, trebuie să
fie separate şi îngropate într-un loc special, stabilit în incinta
depozitului, la o adâncime de cel puţin 60 cm;
- trebuie prevenită apariţia incendiilor, în care scop se vor asigura
instalaţiile de stins corespunzătoare; (Apostol şi Mărculescu,2006)
5.4 Gospodărirea deşeurilor în oraşul Sânnicolau Mare.
În Sânnicolau Mare,
gestionarea deşeurilor la nivelul
localităţii se realizează de către serviciul public specializat al
Consiliului Local (SC. GOSAN SRL). Deşeurile gestionate în cadrul
activităţii de gospodărire comunală, cuprid deşeuri menajere provenite
de la populaţie, deşeuri menajere şi industriale nepericuloase de la
agenţii economici, instituţii, etc.
Pentru colectarea
deşeurilor, serviciul public are îndotare un
număr de 15 containere cu o capacitate de 4 mł pentru colectarea
deşeurilor menajere şi 8 containere cu capacitate de 1,1 mł pentru
colectarea deşeurilor de ambalaje (tip hârtie, carton şi PET),
ampalaste în patru locaţii din centrul localităţii.
Transportul deşeurilor la
locul de depozitare definitivă, se
realizează cu o autogunoieră compactoare, cu o capacitate de 10 mł şi
trei tractoare cu remorcă, cu capacitate de 16 mł. Ritmul de ridicare a
deşeurilor este de 1-2 ori pe săptămână, în funcţie de zonă, pentru
deşeurile de la populaţie şi o data pe săptămână pentru deşeurile de la
agenţii economici, instituţii, etc.
Colectarea deşeurilor
periculoase în oraşul Sânnicolau Mare nu
este rezolvată. Din lipsa totală a unui sistem integrat de colectare
selectivă, transport şi eliminare a deşeurilor periculoase, aceste
tipuri de deşeuri ajung la depozitele locale, afectând în mod grav
mediul. Desi există prevederi legislative în domeniul gospodăririi
diferitelor categorii de deşeuri periculoase (uleiuri uzate, baterii şi
acumulatori uzaţi, etc), care încurajează reciclarea acestora, problema
rămâne, lipsa instrumentului economic stimulativ şi slaba dezvoltare a
industriei de prelucrare a acestor deşeuri. Astfel, se impune
dezvoltarea sistemului organizatoric în domeniul gestionării acestor
tipuri de deşeuri, inclusiv conştientizarea şi motivarea populaţiei
pentru eliminarea ecologică a acestora. (”Model de Mediu Sustenabil
prin Cooperare Transfrontalieră”,2005)
Având în vedere potenţialul
agricol al oraşului, se poate
aprecia faptul că sunt generate cantităţi însemnate de deşeuri
biodegradabile. Cantităţiile generate sunt greu de apreciat, fiind în
funcţie de culturile vegetale şi condiţiile de climă. Deşeurile
vegetale rezultate din agricultură constituie biomasa vegetală, putând
fi reutilizată în urma unor procedee de compostare.
Estimativ, în oraşul
Sânnicolau Mare, din totalul de deşeuri
colectate şi eliminate la depozit, deşeurile biodegradabile reprezintă
circa 60%.
În categoria
deşeurilor periculoase, identificate în
Sânnicolau Mare, se încadrează şi deşeurile medicale, provenite de la
Spitalul Oraşului Sânnicolau Mare. Cantitatea generată pe an este de
7,2 tone, în prezent modul de eliminare constând în incinerarea
acestora în incineratorul spitalului. Având în vedere că acest
incinerator nu este conform cu Directiva CE privind incinerarea
deşeurilor, trebuia închis până in anul 2005.
Bazat pe principiile
prezentate, se poate concluziona că, în
oraşul Sânnicolau Mare, îndeplinirea obiectivelor privind gestionarea
deşeurilor este îngreunată, datorită următoarelor aspecte principale:
- nu este organizată colectarea selectivă a deşeurilor;
- nu există sistem organizat de colectare şi distrugere a deşeurilor de
origine animală;
-deşeurile sunt depozitate în totalitate netratate, în condiţii
necorespunzătoare, pe suprafeţe de teren fără impermeabilizare;
- nu este organizată colectarea, transportul şi eliminarea în condiţii
controlate a deşeurilor periculoase;
- există posibilităţi de valorificare reduse şi neatractive pentru
deşeurile colectate separat;
-constituie o problemă şi comportamentul necorespunzător al populaţiei
faţă de facilităţiile existente pentru colectarea selectivă, generat de
lipsa acţiunilor de promovare şi a programelor educative;
În luna februarie
2008, Consiliul Local al oraşului Sânnicolau
Mare a aprobat achiziţionarea a 4.000 de europubele, care au fost
repartizate populaţiei în mod gratuit, astfel desfinţîndu-se
Altele
45,1%
122.734,35 tone
Total
100%
28.235,8 tone
Tabelul 18. Valorificarea şi eliminarea deşeurilor în anul 2007 în
oraşul Sânnicolau Mare
TIPURI DE DEŞEU CANTITATE COLECTATĂ
CANTITATE ELIMINATĂ
Deşeuri menajere: 25.609 25.609
a) de la populaţie
15.155 -
b) de la agenţi economici 10.454
10.454
Deşeuri municipale: 706,8 706,8
a) stradale 379,8 379,8
b) din pieţe 314,4 314,4
c) din parcuri 12,6
12,6
Deşeuri din construcţii 1.710 1.710
Deşeuri spitaliceşti - -
Alte deşeuri 210 210
Total deşeuri 28.235,8 28.235,8
CAPITOLUL VI
ASPECTE PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI
Mediul
reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale
ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale
peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi
anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot
influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
Este necesară o
atenţie deosebită asupra problemelor privind
protecţia mediului înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic şi
conservarea naturii. Singura posibilitate de oprire a proceselor de
destabilizare a echilibrului ecologic global, constă în integrarea
conservării naturii cu dezvoltarea socio- economică. (Ionescu,1991)
Demersul de prevenire
şi combatere a fenomenului de poluare
implică şi dezvoltarea spaţiilor verzi. Spaţiul verde este o categorie
funcţională din cadrul localităţilor sau din afara acestora, care se
caracterizează prin existenţa unui cadru vegetal natural sau amenajat,
şi existenţa unui cadru construit, cuprinzând amenajări şi dotări
corespunzătoare unor activităţi cultural-educative, sportive şi
recreative în aer liber, ale populaţiei. (Muja,1984)
Spaţiile verzi
constituie, componente de bază în structura
mediului ambiant al omului, reprezintă un factor esenţial de care se
ţine seama în activităţiile de sistematizare a teritoriului şi
localităţilor, în procesul de organizare a formelor de aşezare a
colectivităţiilor umane. Funcţiile principale pe care le deţine sunt:
- funcţia economică şi funcţia de protecţie a mediului înconjurător;
- zonă de recreere şi de odihnă a locuitorilor;
- punerea în valoare a unor ansambluri arhitecturale şi urbanistice;
- funcţia de îmbunătăţire a microclimatului;
- funcţi de sporire a calitaţiilor, sau de corectare a deficienţelor
cadrului natural şi de combatere a unor factori de poluare a mediului
înconjurător;
- în cadrul localităţii şi a teritoriului periurban au rol cultural,
educativ şi social;
- au rol recreeativ şi igienico-sanitar, constituind o componentă
esenţială, majoră, a habitatului uman, cu importante efecte asupra
echilibrului ecologic al acestuia;
- nivelul de dezvoltare al spaţiilor verzi reprezintă unul dintre
indicatorii ce măsoară gradul de civilizaţie al unui popor, de
bunăstare şi prosperitate socială. (Muja,1984)
6.1 Funcţionalitatea spaţiilor verzi.
6.1.1 Funcţia sanitară.
În perioada actuală, ca
urmare a dezvoltării intense a oraşelor
şi a supraaglomerării lor, populaţia este nevoită să trăiască în spaţii
construite, ruptă de natură. Multe din maladiile omului contemporan,
printre care bolile cardiovasculare, hipertermia şi nevroza, sunt
consecinţele frustrării omului şi lipsa petrecerii timpului în natură.
Influenţa vegetaţiei asupra
sănătăţii oamenilor se resimte
direct sau indirect. Puritatea aerului, amplitudinile mai mici diurne
sau anotimpuale ale valorilor de temperatură, umbra generată de arbore,
armonia liniilor, a culorilor, gruparea artistică a arborilor,
arbuştilor şi a florilor, incită privirea, creând o dispoziţie
sufletească favorabilă, care, la rândul ei, influenţează pozitiv starea
generală a organismului.
Masivele forestiere, fâşiile
plantate de-a lungul străzilor,
contribuie la reducerea valorilor de temperatură în zilele călduroase
de vară, astfel, pulsul rărindu-se cu până la 8-10 bătăi pe minut,
temperatura pielii scade, iar datorită faptului că la suprafaţa
frunzelor şi a tulpinilor se înregistrează mai puţine grade, omul nu
mai captează căldură suficientă, ci dimpotrivă, el o elimină prin
radiaţie. De aceea, într-un grup de arbori, omul are senzaţia de
răcorire.
Arborii şi arbuştii
miscşorează viteza de deplasare a aerului
şi constituie o protecţie împotriva vântului, ale cărei izbucniri pot
fi deosebit de periculoase pentru cardiaci şi nevrotici. Prin ponderea
oxigenului şi consumarea dioxidului de carbon, vegetaţia, în special
cea lemnoasă, contribuie la îmbunătăţirea evidentă a compoziţiei
aerului, asigurând menţinerea vieţii. Un hectar de pădure produce, în
medie, 10 tone de oxigen/an şi consumă 14 tone de CO2 /an. Conţinutul
de CO2 în compoziţia aerului, a crescut în ultimii ani, ca urmare a
dezvoltării industriale, a arderilor şi a reducerii suprafeţelor
ocupate cu vegetaţie, în special cu păduri.
Funcţia sanitară a
spaţiilor verzi, se manifestă prin
reducerea gradului de poluare atmosferică, proces dinamic în care
poluarea suferă în mod continuu modificări datorită reacţiilor
chimice
dintre poluant şi mediul înconjurător, inclusiv vegetaţia.
Poluarea poate fi
diminuată şi datorită raportului favorabil
în care se găsesc oglinziile de apă şi vegetaţia, cea lemnoasă în
special, socotite „suprafeţe purificatoare” şi care înlesnesc
fenomenele naturale de autoapărare prin: diluţie, sedimentare,
interreacţii chimice, concurenţă microbiană, etc.
Acţiunea
bactericidă a vegetaţiei, rezidă în însuşirea ce o
au arborii de a emana substanţe volatile, care contribuie la
distrugerea unor ciuperci şi bacterii, inclusiv a celor generatoare a
unor boli grave, cum ar fi febra tifoidă, difteria, tuberculoza, etc.
Vegetaţia
lemnoasă, reprezentată prin păduri, are un rol
activ în reducerea zgomotului. Absorbţia şi dispersia sunetelor la
nivelul coroanei unui arbore, poate fi micşorată cu 24%, iar în cazul
unei grupări compacte de arbuşti, această diminuare ajunge până la 50%
din valoarea iniţială.
Acţionând asupra
psihicului, spaţiile verzi pot stimula unele
emoţii (bucurie, voiciune, etc), care tonifică şi fortifică activitatea
organismului, ori, dimpotrivă, reduc sau îndepărtează pe cele
contradictorii (îngrijorare, tristeţe, stres, depresie, etc), care
slăbesc şi detorganizează buna desfăşurare a unor procese fiziologice
(Muja,1984).
6.1.2 Funcţia recreativă.
Populaţia din
centrele administrative şi industriale, din
fabrici şi birouri, suferă tot mai mult de „răul de oraş”, trăind şi
lucrând departe de natură, fiind izolată printr-o perdea de fum de
adevărata lumină solară, de razele ultraviolete. Ca urmare a
intensificării poluării chimice, fizice şi fonice, omul simte tot mai
mult nevoia ca în timpul liber să evadeze în natură, în scopul
refacerii capacităţii sale psihice şi fizice. Recreerea poate fi
definită ca o activitate practicată de om, după bunul său plac.
Spaţiile verzi
constituie o ambianţă deosebit de favorabilă
pentru practicarea a numeroase activităţi recreative. Însăşi trecerea
printr-o zonă verde intravilană provoacă sentimente contrastante cu
cele înregistrate atunci când traversează peisaje urbane în care
predomină construcţiile.
6.2 Amenajarea spaţiilor verzi.
În ceea ce priveşte clasificarea
şi amenajarea spaţiilor verzi,
aceasta se poate face în raport cu criteriul de amplasare şi de
folosinţă. Zonele necesare odihnei şi recreeri se amplasează în locuri
care prezintă cele mai avantajoase elemente naturale şi care permit
dezvoltarea normală a plantaţiilor conform destinaţiei terenurilor.
Este necesar să se asigure în cadrul amenajării şi dotării acestor zone
plantate, instalaţii de alimentare cu apă potabilă, WC-uri publice,
locuri pentru colectarea temporară a gunoaielor şi sisteme de
îndepărtare a apelor uzate, a căror construcţie şi exploatare să evite
contaminarea factorilor de mediu (Muja,1984).
6.2.1 Amenajarea spaţiilor verzi industriale.
Amenajarea
acestor spaţii este o problemă de mare
actualitate, deoarece se referă direct la sănătatea oamenilor, la
păstrarea unor condiţii igienico-saniatre în centrele populate.
La amenajarea
spaţiilor verzi industriale, se va ţine cont de
mărimea unităţii industriale, de felul ei, de efectele pe care le poate
avea asupra organismelor etc.
Pentru a se lupta
împotriva zgomotului, se utilizează
plantaţii de arbori şi arbuşti cu o structură mai deasă. Acolo unde se
degajă mirosuri puternice sau se formează mult praf, se folosesc specii
cu frunze păroase, cu multe asperităţi. La amenajarea plantaţiilor
protectoare împotriva prafului se va ţine seama că cele mai rezistente
sunt: Acer saccharinum, Hedera helix, Frasinus excelsior, Populus
nigra, Sophora japonica etc. (Muja,1984).
6.2.2 Amenajarea spaţiilor verzi de pe lângă diverse instituţii.
Acestea se realizează în
funcţie de felul instituţiei, mărimea
spaţiului afectat, relieful terenului, condiţii climatice etc. Este
necesar să se asigure un cadru de verdeaţă, care să asigure protecţia
împotriva zgomotului, prafului, un spaţiu stenic şi estetic.
În cadrul spaţiilor verzi
moderne din faţa instituţiilor şi
complexelor comerciale, este necesar să se amenajeze mari spaţii de
parcare.
6.2.3 Amenajarea spaţiilor verzi pe lângă spital.
S-a constatat, că atât
vegetaţia, cât şi cadrul special
obţinut prin amenajările peisagistice, creează un mediu stenic cu rol
curativ important. De aceea, în jurul spitalelor, suprafeţele de
vegetaţie se supun unui regim special de amenajare şi exploatare,
considerându-se a fi de o importanţă deosebită.
Pentru relaxarea
organismului se folosesc decoruri florale
mai bogate, colorate, un gen de peisaj vesel, cu plante exotice. Pentru
afecţiunile de plămâni se introduc conifere care ozonifică aerul,
pergole pe alei, care să ferească de soarele puternic, plantaţii masive
marginale împotriva curenţiilor de aer şi a vânturilor etc.
6.2.4 Amenajarea pădurilor-parcuri.
Acestea sunt
suprafeţe împădurite de zeci şi chiar sute de
hectare care sunt destinate a fi vizitate pe o periodă mai lungă de o
zi sau de a petrece aici aproximativ o zi.
6.2.5 Amenajarea spaţiilor verzi aferente ansamblurilor de locuit.
Spaţiile plantate
aferente ansamblului de locuit au o mare
importanţă în viaţa de zi cu zi a locuitorilor şi îndeplinesc multiple
funcţii. Au, mai ales, un rol igienic, furnizând oxigenul necesar
vieţii şi consumând CO2, preluând praful de pe frunze, contribuind la
mărirea umidităţii atmosferi şi reducând zgomotele.
Aceste spaţii cuprind
terenuri de joacă pentru copii, dar sunt
şi destinate pentru odihna locuitorilor. La amenajarea acestor spaţii
verzi se va ţine seama de condiţiile climatice, de luminozitatea din
cursul zilei şi de influenţa culorilor asupra psihicului uman, de modul
de grupare al locuinţelor, de felul acestora etc. Organizării spaţiilor
plantate din cvartalele de locuit trebuie să li se acorde o deosebită
atenţie, de ea depinzând asigurarea celor mai elementare
necesităţi
ale vieţii.
6.2.6 Amenajarea scuarurilor.
Scuarurile sunt suprafeţe
mici, obişnuit 300-15000 m˛, care se
amenajează ca spaţii verzi, ce servesc unei odihne active, de scurtă
durată. Suprafaţa scuarurilor este în funcţie de numărul de locuitori
pe care îl deservesc. Pentru un vizitator se socoteşte o normă de 10-20
m˛, sau pentru fiecare locuitor, 1-4 m˛. Reţeaua de alei a unui scuar
poate cuprinde 20-35% din întreaga suprafaţă. Scuarul fiind destinat
odihnei de scurtă durată, pe aleii trebuie să fie amplasat un număr mai
mare de bănci.
Plantaţiile vor trebui
să asigure umbra binefăcătoare din
timpul verii, de aceea circa 30-40% din suprafaţă va fi ocupată de
arbori. Spaţiile gazonate şi arbuştii ocupă 20-25%, iar decorurile
florale 5-10%. (Muja,1984)
6.2.7 Amenajarea spaţiilor verzi de pe străzi.
Spaţiile verzi de pe străzi sunt
alcătuite din plantaţii de
aliniament, arbuşti şi decoruri florale. Ţesându-se ca o pânză de
păianjen pe planul oraşului, spaţiile verzi îndeplinesc multe roluri:
- asigură protecţia pietonilor împotriva insolaţiei;
- reduc viteza vântului;
- măresc umiditatea relativă a aerului;
- îmbogăţesc aerul cu oxigen şi reduc dioxidul de carbon din atmosferă,
mai ales pe străzi, unde circulaţia automobilelor poluează foarte mult
aerul;
- atenuează prin sistemul radicular dezvoltat trepidaţiile care se
transmit la fundaţiile clădirilor;
- emană fitoncide, care ucid microbii;
- diminuează foarte mult zgomotele (cercetările au arătat că pe
străzile plantate, intensitatea zgomotului se reduce de 5 ori, faţă de
cele neplantate);
- aromele florilor înmiresmează aerul;
- culorile trunchiurilor, frunzelor, florilor, fructelor,
înfrumuseţează cadrul, oferind aspecte variate străzilor;
La
plantarea pe aliniamente se folosesc specii de arbori cu
trunchiul drept, regulat, de talie mijlocie, având coronamentul ridicat
la circa 3 m de sol. Se caută specii care înfloresc abundent şi florile
sunt parfumate, cu arome plăcute.
Cele mai folosite
specii sunt: salcâmul globos, platanul, teiul, paltinul, arţarul,
plopul piramidal, frasinul.
Pentru a nu aduce
prejudicii reţelelor electrice şi
telefonice, se va menţine coronamentul arborilor la o distanţă de 1-5 m
lăţime şi 1-2 m înălţime faţă de acestea, prin tăieri repetate. Odată
infiinţate, plantaţiile de pe străzi şi bulevarde, exercită importante
efecte igienico- sanitare şi estetice.
6.2.8 Alegerea speciilor lemnoase pentru spaţiile verzi.
Alegerea
plantelor lemnoase se face cunoscând temeinic cerinţele diferitelor
specii faţă de:
a) Factorii ecologici: - climatici (lumina, temperatura aerului,
umiditate etc.);
- edafici (textura şi profunzimea
solului, troficitatea specifică şi globală, regimul de umiditate,
fertilitatea);
- geomorfologici (altitudine, expoziţie, pantă);
- biotici (animali şi vegetali);
b) Factori antropici.
Alegerea speciilor trebuie să se facă luând în
considerare
rezistenţa acestora la nocivităţi, agenţi cu acţiune dăunătoare asupra
organismului uman, animal sau vegetal. De aceea s-au realizat numeroase
cercetări pe baza cărora s-au întocmit scări de rezistenţă ale
plantelor. (Muja,1984)
6.3 Clasificarea spaţiilor verzi.
După destinaţia lor,
spaţiile verzi sunt:
- spaţii verzi de folosinţă generală, care sunt destinate pentru a fi
folosite de întreaga populaţie a oraşului (parcurile de cultură şi
odihnă, scuarurile, grădinile de cartier, plantaţiile de pe străzi şi
bulevarde etc);
- spaţii verzi de folosinţă limitată, (cele de lângă intreprinderi şi
instituţii, de pe terenurile sportive, cele destinate pentru joaca
copiilor, grădinile individuale), frecventate doar de o parte a
populaţiei;
- spaţii verzi cu destinaţie specială (cele din jurul expoziţiilor, a
monumentelor, cele destinate protecţiei sanitare, gradinile botanice
etc.);
6.4 Spațiile verzi din cadrul orașului Sânnicolau Mare.
În orașul Sânnicolau Mare, spațiul
verde este constituit din 57
ha și este deflacat pe tipuri de categorii de spații verzi:
- parcuri - 9,86 ha;
- spații verzi de pe lângă bazinele de apă (ștranduri) - 1,90 ha;
- agrement - 10,5 ha;
- lucii de apă (inclusiv zona verde din jur) - 14,78 ha;
- spații verzi plantate - 4,00 ha;
- scuaruri - 8,00 ha;
- aliniamente plantate ( de-a lungul străzilor, a cursurilor de apă
etc) - 8,21 ha.
Zona orașului Sânnicolau
Mare cuprinde spații verzi publice cu
acces nelimitat, spații pentru sport și agrement, cu accea limitat de
apartenența la cluburi, sau contra cost, spații plantate de protecție.
Spațiile verzi publice
cu acces nelimitat sunt: parcuri,
scuaruri ți fâsii plantate publice ( Parcul Copiilor, Parcul Mare;
scuarurile se regăsesc în zonele de blocuri; în aliniamente plantate
de-a lungul străzilor și cursului de apă-canal Aranca); amenajări
sportive (bazele sportive UNIREA, Stadionul VOINȚA).
Parcul copiilor
este situat între stadionul din oraș,
ștrandul rece și ștrandul termal și este dotat cu aparate de joacă
pentru copii, dar ar trebui cu siguranță îmbunătățite condițiile de
joacă.
Parcul Mare nu
este amenajat sau dotat cu aparate de joacă
pentru copii, prezentând doar arbori, care la rândul lor sunt destul de
bătrâni.
Spațiile
verzi pentru agrement din cadrul orașului sunt
reprezentate de : baze de agrement, poli de agrement etc. ( baza de
hipism Gestimob Sânnicolau Mare, balta din Dr. Cenadului).
Conform ART.6
din legea nr./24/,din 15 ianuarie 2007, statul
recunoaște dreptul fiecărei persoane fizice la un mediu sănătos,
accesul liber pentru recreere în spațiile verzi proprietate publică,
dreptul de a contribui la amenajarea spațiilor verzi, la creerea
aliniamentelor de arbori și arbuști, în condițiile respectării
prevederilor legale în vigoare.
Pentru protecția și
conservarea spațiilor verzi, personele fizice au următoarele obligații:
- să nu arunce niciun fel de deșeuri pe teritoriul spațiilor verzi;
- să respecte regulile de apărare împotriva incendiilor pe spațiile
verzi;
- să nu producă tăieri neautorizate sau vătămări ale arborilor și
arbuștilor, deteriorări ale aranjamentelor florale și ale gazonului,
distrugeri ale mușuroaielor naturale etc.
Să nu ocupe cu construcții provizorii sau permanente zonele
inventariate ca spații verzi.
Prin
administrarea spațiilor verzi se asigură îndeplinirea următoarelor
obiective:
protecția și conservarea spațiilor verzi pentru menținerea
biodiversității lor
regenerarea, extinderea și ameliorarea compoziției și a calității
spațiilor verzi.
identificarea zonelor deficitare și realizarea de lucrări pentru
extinderea suprafețelor
acoperite cu vegetație;
menținerea și dezvoltarea funcțiilor de protecție a spațiilor verzi,
privind apele, solul,
schimbrile climatice, menținerea peisajelor în scopul ocrotirii
sănătății populației, protecției mediului și asigurării calității
vieții.
Autoritățiile administrației publice locale, au obligația
de a lua toate măsurile pentru creerea spațiilor verzi, care se vor
realiza în baza documentației de urbanism și amenajare a teritoriului,
aprobate conform legii, prin transformarea terenurilor neproductive, a
altor categorii de terenuri și a celor eliberate de construcții, ori
prin aplicarea unor metode alternative, pe baza unor proiecte de
specialitate peisagistică și urbanism.( ART.12/24/15/01/2007).
Controlul realizării măsurilor de protecție a spațiilor
verzi este exercitat de instituțiile abilitate de autoritatea publică
centrală pentru administrație și interne, autoritățiile administrației
publice și locale și de unitățiile fitosanitare locale pentru protecția
plantelor.
Referitor la spațiile
verzi, cele existente, vor fi cuprinse,
în fiecare an, în acțiunea -Curățenia de Primăvară-, acțiune demarată
de Primăria oraşului Sânnicolau Mare în colaborare cu S.C. GOSAN SRL.,
iar pentru extinderea suprafețelor ocupate de spațiile verzi, se vor
demara acțiuni de amenajare a terenurilor situate în intersecțiile
rutiere din oraș.
În vederea
conservării și dezvoltării parcurilor, zonelor
florale, spațiilor verzi din perimetrul orașului Sânnicolau Mare, se
interzice și constituie contravenție: tăierea și scoaterea din
rădăcini, fără drept, de arbori, lăstari, cu sau fără ridicarea
acestora, de pe străzi, zone de agrement sau parcuri. Pentru fiecare
copac care urmează să fie tăiat, se va planta altul, soiul fiind
stabilit de către peisagistul primăriei orașului Sânnicolau Mare.
Concluzii
În urma efectuării
acestui studiu privind calitatea mediului
în oraşul Sannicolau Mare, se desprind urmatoarele concluzii:
- intensitatea traficului
rutier,mai ales cel international pe
DN-6, prin vama Cenad, amplifică nivelul de poluare al atmosferei, prin
gazele de ardere emanate din motoarele autovehiculelor;
- cele 4 centrale
termice care asigură agentul termic în zona
blocurilor de locuinţe, produc o poluare mai accentuată, atunci cand
folosesc alţi combustibili decat gazul metan;
- pulberile stradale si cele
sedimentabile au înregistrat
valori mari, ultimele ca urmare a activitatii firmei SC SANSIRO;
- calitatea globală a apei
canalului Aranca s-a înrautaţit
treptat din anul 2003 încoace ca urmare a creşterii concentraţiei de
nitraţi;
- stratul acvifer freatic
din bazinul hidrografic Aranca,
prezintă modificari semnificative faţa de anii anteriori, cu depăşiri
ale limitei maxime admise pentru doi indicatori de calitate: amoniu si
sunbstantele organice;
- reteaua de canalizare a
oraşului se află într-o stare
avansată de degradare, cu infiltraţii şi exfiltraţii, datorită faptului
că în majoritatea timpului, staţia de epurare este nefuncţională;
- apele uzate şi pluviale
sunt deversate direct în canalul Aranca fără o epurare prealabilă;
- o contribuţie la creşterea
nivelului de poluare al canalului
l-au avut fosta fabrică de ciorapi şi abatorul, în prezent aceste
unitaţi fiind închise;
- o masură eficientă şi pe
termen apropiat este dragarea
canalului şi curăţirea acestuia de toate deşeurile depuse pe fundul
bazinului;
- privind apele de
suprafată, care sunt şi vectori pentru
numeroase boli, datorită agenţilor patogeni pe care îi conţin, în
Sannicolau Mare s-a înregistrat o patologie hidrică deosebit de
variată( lambliaza, trichomoniaza, echinococoza, ascaridiza, oxiuroza),
care au au cauzat un numar destul de mare de îmbolnaviri;
- poluarea biologica a
solului reperezintă infestarea acestuia
cu germeni patogeni (bacilul tific, bacilul dizenteric, bacilul Koch,
vibrionul holeric, leptospirele) care produc o patologie variată;
- în decursul anului 2007,
la Spitalul Oraşenesc Sannicolau
Mare s-au inregistrat 3 cazuri de îmbolnaviri cu Salmonella, 27 cazuri
de îmbolnaviri cu stafilococi şi 4 cazuri de pacienţi diagnosticaţi cu
tuberculoză;
- principalele surse,
în ceea ce priveşte poluarea solului,
sunt reprezentate în mod direct de activitatea fermelor agricole
particulare şi în mod indirect de traficul rutier care emană gaze cu un
conţinut ridicat în metale grele (plumb, compuşi cu plumb) care pot
ajunge in sol;
- problema
deşeurilor casnice, stradale, menajere,
periculoase (uleiuri uzate, baterii de acumulatori) si spitaliere,
pentru care nu exista o gestionare eficienta;
- colectarea
deşeurilor periculoase nu este încă rezolvată,
acestea ajung la depozitele locale, din lipsa totală a unui sistem
integrat de colectare selectivă, transport şi eliminare a lor, afectând
astfel mediul;
- deşeurile
medicale, produse anual în cantităţi ce depaşesc
7 tone si provenite de la Spitalul Oraşenesc, sunt neutralizate prin
ardere într-un incinerator neconform cu Directiva UE, pentru care
trebuia închis din anul 2005;
- depozitul de
deşeuri al oraşului (groapa de gunoi), deschis
în anul 1962, nu mai poate face faţa volumului mare al deşeurilor
depozitate anual, trebuind a fi închis în anul 2010;
- un pas
important în colectarea şi transportarea deşeurilor
casnice, l-a reprezentat finalizarea proiectului de achiziţionare a
acelor 4000 de europubele, care au fost repartizate populaţiei începând
din luna februarie 2008. Prin acestă masură luatî de Consiliul Locala
al oraşului, se desfiinţează containerele neaspectuoase din
microraioane si străzi;
- spaţiile verzi
ale oraşului ocupă o suprafaţă reprezentativă în arealul aşezarii,
cuprinzand:
parcuri, scuaruri, aliniamente plantate, spaţii verzi plantate, spaţii
de agrement, lucii de apă, care sunt permanent bine gospodărite şi
extinse de la an la an, astfel că în prezent la o populatie de
aproximativ 13200 locuitori, unui singur locuitor, îi revine o
suprafaţă de zonă verde, de 43m2.
Tinând
cont de faptul că marea majoritate a indicatorilor de
calitate ai mediuluiu din oraşul Sannicolau Mare, se încadrează
în
parametri normali, se poate concluziona că factorii de mediu ai acestui
areal nu au o influienţă negativă pronunţată asupra echilibrului
biologic şi a sănătăţii populatiei.
BIBLIOGRAFIE
1. Apostol,T., Mărculescu,C., (2006), Managementul
deşeurilor solide, Editura Agir, Bucureşti.
2. Ardelean V., Zăvoianu I., (1979), Judeţele
patriei. Judeţul Timiş, Editura Academiei Române, Bucureşti.
3. Barnea,M., Barnea,E., (1989), Bolile respiratorii
și factorii de mediu, Editura Medicală, București.
4. Buchman A., Bud M., Marinescu M., Stan F., (2004),
Studiul calităţii mediului, Editura Economică, Bucureşti.
5. Ionescu, A., (1991), Ecologie şi societate,
Editura Ceres, Bucureşti.
6. Mănescu, S., (1978), Poluarea mediului şi
sănătatea, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
7. Measnicov M., (1987), Protejarea mediului
înconjurător prin combaterea eroziunii solului, Editura Ceres,
Bucureşti.
8. Mihalache D, (1971), Localităţiile judeţului
Timiş, Editura Ceres, Bucureşti.
9. Muja S., (1984), Spaţiile verzi în sistematizarea
teritoriului localităţilor, Editura Ceres, Bucureşti.
10. Muntean I., Muntean Rodica, (1998),
Timiş.Monografie, Editura Marineasa, Timişoara.
11. Oprean,C., Suciu,O., (2003), Menegementul
calităţii mediului, Editura Academia Română, Bucureşti.
12. Pascu D.Ursu, (1981), Atmosfera şi poluarea,
Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
13. Posea G., (1997), Campia de Vest a României,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
14. Preda M., Palade L., (1973), Arhitectura
peisageră, Editura Ceres, Bucureşti.
15. Răuţă C., Cârstea S., (1979), Poluarea şi
protecţia mediului
înconjurător,
Editura
Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
16. Ţăran D., Luca,M., (2002), Panoptic al comunelor
bănăţene din perspectiva pedologică, Editura Marineasa, Timişoara.
17. Teodoreanu E., (2004), Geografie medicală,
Editura Academiei Române, Bucureşti.
18. Teodorovici Gr., (1978), Epidemiologia bolilor
transmisibile, Editura Medicală, Bucureşti.
19. Ujvari,I., (1972), Geografia apelor României,
Editura Ştiinţifică Bucureşti.
20. Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de
Chimie-Biologie-Geografie, Catedra de Geografie, Geographica
Timisienis, (1995), Vol.IV.
21. Vlaicu B., (1996), Sănătatea mediului ambiant,
Editura Brumar, Bucureşti.
22. *** Geografia Romaniei, vol IV,
(1992), Editura Academiei, Bucureşti.
****** Asociaţia pentru Dezvoltare a Consiliilor din
Microregiunea
Mako, (2005), Model
de
M ediu Sustenabil prin
Cooperare Transfrontalieră” studiu I.
| Cele mai ok referate! www.referateok.ro |