1
Economia
De Schimb
Am putea defini
economia de
schimb acel mod de organizare a activitatii economice care se
intemeiaza pe
mecanisme obiective ce pun in valoare fortele pietei in care raportul
dintre
cerere si oferta determina principiile de prioritate in alocarea si
utilizarea
resurselor materiale, umane si financiare disponibile. Intr-o astfel de
economie, activitatea agentilor economici sunt supuse examenului
riguros, dar
drept, al pietei, aceasta rasplatind ori sanctionand, dupa caz, munca
desfasurata
in toate celulele economiei nationale, criteriile cu care opereaza sunt
cele
ale eficientei si ale concordantei activitatilor economice cu nevoile
efective
ale societatii. Pentru a supravietui in conditiile economiei de piata
si cu atat
mai mult pentru a desfasura o activitate rentabila, unitatile economice
trebuie
sa fie receptive la semnalele pietei, sa aiba o inalta capacitate de
adaptare
la schimbarile mediului economico-social, flexibilitate in mecanismul
de functionare,
sa manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanenta
pentru innoirea
si modernizarea produselor, serviciilor, formelor de distributie,
metodelor de
promovare etc.
In
principal economia de piata a evoluat de la formarea spontana a
preturilor,
de la economie de piata libera si de la o libera concurenta, la o
economie de
piata dominata de marile corporatii monopoliste, la o economie tn care
a aparut
si s-a dezvoltat un agent economic nou, statul.
Reglementarea
economiei prin mecanismele pietei isi are originea in
ideile liberalismului economic, prefatat prin lucrarile fiziocratilor
si
dezvoltat de economistii clasici, Adam Smith si David Ricardo.
Conceptia lor
asupra societatii in general si asupra vietii economice, in special,
sintetizata
in formula „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” se
baza pe
considerarea acestora ca organisme care se dezvolta dupa legi proprii
si nu au
nevoie de nici un amestec din exterior. Aceasta conceptie a fost
consacrata de
ei prin doua principii esentiale: libera concurenta si libera
initiativa. Asa
cum arata A. Piettre „echilibrul in viata economica putea fi asigurat
numai
prin existenta unei depline libertati, deoarece numai astfel legile
economice
puteau sa actioneze fara nici o piedica. Problemele trebuiau sa se
rezolve ele insele,
prin singurul joc al mecanismelor autoreglatoare.”
Aceasta
doctrina a fost consacrata pe plan politic prin principiul dupa
care economicul era exclus din sfera de activitate a statului.
Singurele masuri
de interventie a statului admise erau acelea necesare pentru a elimina
obstacolele care apareau in calea jocului liber al concurentei, pentru
a impiedica
ca o unitate economica sau un grup de unitati economice sa distruga sau
sa
absoarba concurentii sai, controland o parte prea mare a pietei.
Adaptarea
productiei la nevoi se opera prin sistemul de semnalare ale preturilor,
de unde si numele de economie de piata. Din confruntarea dintre oferta
si
cerere rezulta un anumit pret care exercita o functie economica
esentiala,
producatorii orientandu-si activitatea in functie de oscilatiile
acestuia.
Astfel, daca la un moment dat oferta de marfuri era mai mica decat
cererea
solvabila, preturile cresteau avand drept rezultat sporirea
profiturilor, care
la randul sau incurajau producatorii in largirea productiei, in vederea
adaptarii
ei la cerere si in acelasi timp, o serie de consumatori ale caror
venituri erau
insuficiente, neputand face fata urcarii preturilor, erau indepartati
de pe piata
si echilibrul dintre productie si consum se restabilea. Invers, atunci
cand
oferta unui anumit produs era mai mare decat cererea solvabila, pretul
produsului respectiv scadea, fapt care determina pe producatori sa
restranga
productia intrucat profiturile se micsorau si, in acelasi timp, o parte
din
consumatori care pana atunci erau in afara pietei, puteau sa participe
la
cerere, avand drept rezultat sporirea acesteia, fapt prin care cererea
era adusa
la nivelul ofertei si echilibrul se restabilea. Fiecare unitate
economica se
supunea preturilor care rezultau din jocul ofertei si cererii.
Acest
mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de productie si o
concurenta perfecta. Prima inseamna posibilitatea pentru antreprenor de
a
modifica in orice moment orientarea si volumul productiei, de a spori
productia
cand preturile cresteau si de a o reduce pentru a se indrepta spre alte
domenii
cand preturile se micsorau. In realitate, acest lucru nu era posibil
nici chiar
in acele conditii ale micii productii de marfuri, existand dintotdeauna
o
anumita rigiditate ce tine atat de factorul capital, cat si de factorul
forta
de munca. In ceea ce priveste cel de-al doilea aspect, teza principala
a
concurentei perfecte era urmatoarea: unitatile economice erau mult mai
mici fata
de marimea pietei, nici una nu era in masura sa aiba prin propria-i
actiune o
anumita influenta asupra alteia. Insa, nici aceasta concurenta perfecta
nu a
existat niciodata, realitatea a fost in mod constant departe de aceasta
idealizare liberala. Procesul de dezvoltare a fortelor de productie, ca
urmare
a progresului tehnic din numeroase domenii de activitate, a marit
dimensiunea
unitatilor economice in raport cu piata si prin aceasta cele puternice
au castigat
o pozitie care le permit sa influenteze pietele si sa manuiasca
preturile.
La
aceste fapte, treptat, pe masura evolutiilor acestor economii, s-au
adaugat
noi distorsiuni create pe piata dintre care amintim: existenta marilor
grupari
monopoliste, interventia statului in viata economica, fenomenele de
integrare
economica.
Dupa
unele aprecieri, concentrarea productiei si a capitalului in cateva
corporatii gigant, nationale si transnationale, limiteaza asa numita
„suveranitate” a consumatorului, deoarece producatorii nu mai asculta
„absolut”
si „pasiv” de consumatori si de actiunile acestora. Acestea urmarind sa
vanda cat
mai mult, modeleaza opiniile, gusturile si chiar deciziile
consumatorilor,
dirijeaza prin variate metode si in mare masura cererea. Drept urmare,
economia
de piata, asa cum exista ea in realitate in prezent nu mai prezinta
trasaturile
economiei de piata perfect concurentiala din gandirea clasica si
neoclasica
(numar mare de producatori si consumatori de putere aproximativ egala
care actionau
exclusiv in baza unor principii de rationalitate economica si erau
perfect si
permanent informati asupra raportului dintre cerere si oferta); ea se
caracterizeaza printr-o „concurenta imperfecta”, ce presupune dominatia
unui
numar redus de unitati mari care duc o politica de piata in sensul de
„diferentiere”
(modificarea formala sau reala) a produsului, controleaza in grade
diferite preturile,
ridica bariere de diverse genuri la intrarea in domeniul lor de
activitate a
noilor concurenti (potentiali sau reali), influenteaza permanent,
rafinat sau
agresiv, cererea consumatorilor, opacizeaza informatia economica etc.
Totodata,
din punct de vedere al mecanismului de functionare, economiile
de piata sunt economii mixte, aceasta intrucat in conditiile dominarii
mecanismelor pietei, constatarea unor slabiciuni si esecuri ale
acestora au dus
la includerea statului in mecanismul general de functionare a economiei
nationale.
In functionarea economiei se impletesc mecanismele de piata cu
interventia
statului si ceea ce difera de la o tara la alta este natura si
proportiile
acesteia. Aparitia acestui agent economic, a fost considerat drept un
proces
necesar in contextul cresterii complexitatii economiei nationale, a
contradictiilor
economiei de piata, a necesitatii mentinerii echilibrului economic.
Statul, in
economiile moderne de piata, joaca un rol de catalizator economic,
conservand insa
principiile esentiale caracteristice mecanismului pietei. Insa,
interventia
statului in economie, prin politica bugetara, politica veniturilor,
politica
fiscala si monetara, prin legislatia economica (vizand concurenta,
salariul
etc.) peste anumite limite obiective, apare, mai ales in conceptia
economistilor
monetaristi, de natura sa deregleze functionarea pietei.
In
aceste conditii noi, intr-o asemenea economie, piata si mecanismul
preturilor se departeaza de schema teoretica a unei „piete pure” in
care pretul
ce se formeaza spontan la punctul de intersectie al cererii si ofertei
regleaza
automat functionarea economiei. Pretul nu mai apare ca rezultat unic al
fortelor
pietei care dicteaza o solutie unica agentilor economici, ci el
1
apare atat sub
impactul
deciziilor acestora, cat si ca urmare a unei interventii, mai mult sau
mai putin
permanente, a statului. Coexista mai multe tipuri de preturi, care
teoretic pot
fi grupate cel putin in doua categorii principale: preturi „liber” ce
se
formeaza pe pietele mai putin monopolizate, functie de cerere si
oferta, fiind
considerate ca preturi ale pietei, ca „date”, agentii economici
neputand actiona
asupra lor, dar ei isi determina liber optiunile lor ghidati de acest
pret care
le semnaleaza situatia de pe piata; preturi „administrate” – ce sunt
stabilite
sau fixate de catre anumite unitati economice, sau de catre stat,
preturi ce
prezinta un anumit grad de rigiditate, ele neraspunzand la dinamica
raportului
cerere – oferta, dezechilibrul dintre acestea rezolvandu-se prin
ajustari de
cantitate.
Toate
acestea nu au presupus insa o schimbare de esenta a mecanismului
economic din aceste economii. Trasatura sa principala ramane
autoreglarea, piata
ocupand locul principal in deciziile si comportamentul agentilor
economici.
Prin mecanismele sale, piata reprezinta conditia generala a
functionarii
acestui tip de economie, avand un rol hotarator in alocarea si
utilizarea
resurselor ca si in organizarea, gestiunea si reglarea economiilor
nationale.
Cu
toate afirmatiile continute in numeroase lucrari de specialitate sau
cursuri universitare conform carora economia de piata nu ar prezenta
decat
dezavantaje, ca ar permite fortelor stihinice sa actioneze in economie,
ducand
la dezechilibre si la mari pierderi, experienta a dovedit ca aceasta
reprezinta
prin toate elementele si institutiile sale componente create si
perfectionate in
decursul secolelor, mecanismul care poate asigura o functionare
normala,
acceptabila oricarei economii, deoarece permite o actiune efectiva,
nedistorsionata
a legilor economice, inlatura blocajele in functionarea economiei,
promoveaza
competenta si calitatea.
Economia
de schimb poate asigura corelatiile necesare functionarii
eficiente a economiei, prin virtutile sale, prin jocul cererii si
ofertei, al
preturilor, concurentei, deciziilor de productie si optiunile
consumatorilor,
orientand resursele societatii spre activitatile necesare si rentabile.
Prin
aceste parghii ea realizeaza adaptarile necesare in economie, li se
ofera
consumatorilor largi posibilitati de comparare a bunurilor si
serviciilor si
alegerea lor la preturi convenabile, iar pentru producatori evitarea
risipei,
fabricarea la costuri inferioare si vanzarea la preturile cele mai
rentabile.
Economia
de schimb presupune existenta mecanismului concurential, ce se
caracterizeaza prin formarea libera a preturilor, care reprezinta
principalul
factor de echilibrare a ofertei cu cererea si, in acelasi timp, una din
premisele maximizarii rezultatelor activitatii economice, in conditiile
unui volum
limitat al resurselor. Regula de joc a unui asemenea mecanism consta in
a lasa
economia sa functioneze plecand de la celulele sale autonome –
intreprinderile
– care se vor forma sau vor dispare in functie de initiativele
particulare sau
publice, vor creste sau se vor micsora, in functie de capacitatea lor
de a raspunde
cererii, care este indicata de pretul pietei. Desi, legile productiei
de marfuri,
ale concurentei si competitiei sunt dure, uneori generand irevocabil
falimentul, ele stimuleaza initiativa creatoare si spiritul de
intreprindere.
Mecanismul concurential genereaza o alocare a resurselor in functie de
nevoile
reale ale societatii. In aceste conditii consumul are o influenta mult
mai mare
asupra productiei, concurenta stimuleaza diversificarea, innoirea sa in
ritmuri
rapide, anticiparea directiilor de evolutie a consumului, crearea de
produse si
servicii diferite care satisfac aceeasi nevoie de consum sau care
satisfac
simultan mai multe nevoi. Prin aceasta concurenta reprezinta o
puternica forta
motrice pentru impulsionarea creativitatii in economie, pentru asezarea
ei pe
coordonatele modernizarii si cresterii rentabilitatii.
Totusi,
nu trebuie subestimat faptul ca mecanismul economiei de schimb nu
conduce in mod automat la o alocare a resurselor optima sub aspect
economic,
social si uman deopotriva. Situatii critice ivite in economie, de genul
somajului,
inflatiei, irosirii unor resurse, saracirii unor paturi sociale s.a.,
pot fi in
legatura cu functionarea pietei, cu mecanismele concurentei,
preturilor, relatiei
cerere-oferta. Iata de ce interventia statului in acest mecanism devine
oportuna,
chiar daca aceasta oportunitate este contestata de unii economisti. De
fapt mai
ales domeniul si amploarea investitiei sunt disputate, actiunea
statului in
economia moderna este o realitate. Numai ca interventia sa se
infaptuieste
exclusiv prin parghii economico-financiare, in vederea asigurarii
echilibrului
economic si pentru realizarea unor obiective de interes general.
Ingerintele
sale in mecanismul economiei de schimb urmaresc, de fapt, evitarea sau
atenuarea, pe cat posibil, a efectelor negative pe care acesta le
genereaza.
Tipul
actual de economie de schimb existent in tarile dezvoltate se
caracterizeaza, in principal, prin urmatoarele trasaturi:
-
multipolaritate, in sensul ca se
caracterizeaza
prin multitudinea si diversitatea centrelor de decizie economica;
-
descentralizare, in sensul ca orice
agent
economic are autonomie de optiune, decizie si actiune;
-
economie de intreprindere, in
care spatiul
microeconomic este fundamental in activitatile din economia nationala;
-
calcul in expresie monetara, moneda
servind
drept numitor comun al activitatilor agentilor economici, raspunzand
cerintelor
de evaluare – cuantificare a costurilor si a rezultatelor;
-
economie in care statul exercita o
interventie
indirecta si globala, prin care acesta nu desfiinteaza piata si
nici nu indeplineste
functiile ei, ci cauta sa o completeze, sa-i corecteze esecurile si sa
vegheze
asupra functionarii ei;
-
profitul reprezinta mobil central
al unitatilor
economice.
In
concluzie, economia de schimb in care piata are un rol hotarator in
alocarea si utilizarea resurselor ca si in organizarea, gestionarea si
reglarea
economiei nationale, s-a dovedit asa cum experienta acumulata pana in
prezent
demonstreaza, sistemul economic de o deosebita performanta.
|