referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Imaginea de sine la copilul cu debilitate mintala din clasele mici

Categoria: Referat Psihologie

Descriere:

Pornind chiar de la celebrul îndemn „Cunoaşte-te pe tine însuţi !“, putem afirma că autocunoaşterea şi imaginea de sine se situează în centrul problematicii umane, cu numeroase implicaţii asupra educaţiei şi autoeducaţiei, a dezvoltării şi integrării socio-profesionale şi morale a personalităţii...

Varianta Printabila 


1 Imaginea de sine la copilul
cu debilitate mintală din
clasele mici

2004
INTRODUCERE
„Este pentru mine n afară de orice ndoială faptul că fiecare om se comportă n viaţă de parcă ar avea o opinie precisă cu privire la puterea şi capacităţile de care dispune (...), pe scurt, comportamentul său şi are originea n opinia sa despre sine.“ (1, p. 17)
    După spusele psihologului Alfred Adler (1) şi a multor alţi autori (3), (6), (20), dar şi după părerea fiecăruia dintre noi, omul este n situaţia de a se putea privi din exterior şi a se descrie, aprecia şi judeca. A ne putea cunoaşte sinele, a ne
cunoaşte propriul Eu şi felul cum acesta se organizează este un lucru important pentru viaţa noastră socială, dar n acelaşi timp şi o condiţie indispensabilă n procesul de formare şi dezvoltare a individului supus unor influenţe benefice sau negative sociale.
    Adesea nsă se constată o neconcordanţă ntre ceea ce am dori să fim şi ceea ce credem că suntem la un moment dat. Unii psihologi (6), (9), (16), (53) cred că este o neconcordanţă şi cu ceea ce suntem de fapt. Aceasta este problematica imaginii de sine pe care individul şi-o formează de-a lungul vieţii sale.
Neconcordanţele care apar n structura imaginii de sine se referă de fapt la conflictul dintre Eul actual şi Eul ideal, conflict care poate duce la frustrare, stres şi o scăzută stimă de sine. Pentru unii dintre oameni conflictul poate părea copleşitor şi conduce la depresie, pentru alţii un asemenea conflict constituie modalitatea mobilizării resurselor necesare atingerii idealurilor propuse.
    Fiecare poartă n sine o „opinie despre sine“ şi despre ndatoririle vieţii. „O linie de viaţă şi o lege de mişcare care l domină fără ca el să-şi dea seama de ele.“ (1, p. 22). Această lege de mişcare şi are originea n spaţiul ngust al copilăriei şi se dezvoltă conform unei opţiuni automate de folosire liberă a forţelor native şi a impresiilor provenite de la lumea din afară.
    Multe „opinii despre sine“, extrem de diferite n multiplicitatea lor, se pot opune de cele mai multe ori realităţii şi certitudinilor sociale. Opinia eronată a unui om cu privire la sine şi la problemele vieţii se loveşte, mai devreme sau mai trziu, de opoziţia fermă a realităţii, care cere soluţii n sensul sentimentului de comuniune socială. Ceea ce se ntmplă n cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un efect de şoc.
    „Opinia celui care dă greş, al cărui stil de viaţă nu rezistă exigenţei factorului exogen, nu este prin aceasta dizolvată sau modificată. Aspiraţia către superioritatea personală şi continuă drumul ei, nsă este necesară eliminarea scopului care
ameninţă cu o nfrngere a stilului de viaţă, retragerea din faţa problemei pentru a
cărei rezolvare lipseşte pregătirea corespunzătoare. Efectul de şoc se manifestă nsă
n plan psihic şi corporal, devalorizează ultimul rest al sentimentului de comuniune socială şi produce toate eşecurile posibile n viaţă, n timp ce l constrnge pe individ la o retragere, ca n nevroză, ori l determină să se lase să alunece pe toboganul actelor sociale, ceea ce nu nseamnă nicidecum curaj.“ (1, p. 24).
    Este limpede că „opinia“ care stă la baza imaginii despre lume a unui om, care-i determină, ideile, sentimentele, voinţa şi actele sale, este opinia, sau mai bine zis, imaginea de sine.
    Deşi frecvent considerată ca avnd o natură eminamente subiectivă, imaginea de sine ntruneşte, datorită influenţei sale asupra cursului ntregii activităţi a omului, caracteristicile unui dat obiectiv. ntr-o viziune  sintetică şi unitară asupra
personalităţii, rolul imaginii de sine n cadrul adaptării sociale, al autocunoaşterii şi autoechilibrării nu poate fi nlăturat.
    Pornind chiar de la celebrul ndemn „Cunoaşte-te pe tine nsuţi !“, putem afirma că autocunoaşterea şi imaginea de sine se situează n centrul problematicii umane, cu numeroase implicaţii asupra educaţiei şi autoeducaţiei, a dezvoltării şi integrării socio-profesionale şi morale a personalităţii.
    n lucrarea de faţă ne propunem să studiem şi să analizăm caracteristicile imaginii de sine la o categorie specială de copii, defavorizaţi din anumite puncte de vedere de oameni şi de soartă; este vorba despre copiii cu debilitate mintală (n cazul studiului de faţă ne vom referi la copiii cu debilitate mintală din clasele mici).
    „Cum se formează imaginea de sine n cazul debilităţii mintale ?“ este
ntrebarea la care ncercăm să răspundem, ştiind şi spernd că acest răspuns al nostru ne va ajuta să-i nţelegem mai bine pe aceşti copii, dar şi că ne va ajuta pentru o mai bună organizare a procesului educaţional.
I. CE ESTE IMAGINEA DE SINE
I.1. Locul imaginii de sine n cadrul personalităţii umane
    „Conştiinţa este o modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman, elaborată prin activitate socială şi enculturaţie, mijlocită prin limbă, bazată pe un model comunicaţional intern şi intern-extern, constnd din reflectare codificată prin cunoştinţe, autoorganizare cu efecte emergente şi autoreglaj la nivelul
coordonării necesităţilor subiective cu necesitatea obiectivă, esenţială.“ (27, p. 138).
    Conştiinţa trebuie considerată n primul rnd n unitate cu activitatea socială de transformare a lumii, de adaptare de tip uman. Ea şi păstrează la nivel social şi individual, legătura sa vitală cu activitatea şi dobndeşte, n plan subiectiv, forma de desfăşurare a activităţii, pentru că, după cum arată A. N. Leontiev (27, p. 138),
odată cu transformarea structurii activităţii omului se schimbă şi structura conştiinţei. El precizează: „n faţa omului se află reţeaua fenomenelor naturii. Omul instinctelor, sălbaticul nu se desprinde pe sine din natură. Omul conştient se desprinde pe sine, categoriile sunt treptele acestei desprinderi, adică ale cunoaşterii lumii, puncte nodale n reţeaua care-l ajută s-o cunoască şi s-o cucerească“ (27, p. 139).
    Pierre Janet (27, p. 139) considera că „a fi conştient nseamnă a te nscrie povestea propriei tale experienţe“, iar Henri Ey (12) arăta că „asumndu-şi funcţia de  a vorbi, subiectul se ridică n faţa lumii sale, căci identificnd această lume el se
nfruntă cu sine nsuşi, şi apare sieşi.“ (12, p. 299).
    Conştiinţa este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii şi a lui
nsuşi. Vorbim astfel despre conştiinţa despre lume şi conştiinţa despre sine. n timp de conştiinţa despre lume este coercitivă, prezentnd măsura reală a lucrurilor, necesitatea obiectivă inexorabilă, conştiinţa despre sine este condiţia esenţială a activismului autoreglator, a selectivităţii şi a intervenţiei creative n mediu.
Conştiinţa despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realităţii obiective, pe
cnd conştiinţa despre sine se ntemeiază pe modelul eului şi pe trăsăturile personale.
    Eul este nucleul personalităţii n alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile fie conştiente, fie inconştiente faţă de cele mai importante interese şi valori.
    Eul, nţeles ca ansamblul nsuşirilor personalităţii, este alcătuit din
următoarele ansambluri:
      eu fizic sau biologic, ce are n vedere atitudinile corporale care se identifică     cu schema corporală;
     eu spiritual, alcătuit din totalitatea dispoziţiilor psihice nnăscute sau
    dobndite;
     eu social, ce are n vedere atitudinile faţă de relaţiile sociale ale individului.
    Gordon Allport (3) se ntreabă dacă ideea de eu este necesară şi dacă nu ar fi cazul să fie nlocuită cu alta ceva mai cuprinzătoare, incluznd simţul  corporal, self-identitatea, autoaprecierea, self-extensiunea, gndirea raţională, imaginea de sine, tendinţa proprie, funcţia cunoaşterii toate acestea fiind denumite prin conceptul
„proprium“.
    După G. Allport, conştiinţa reprezintă o structurarea a ctorva stări ale eului, n special:
     respectul faţă de sine;
     imaginea de sine;
     efortul central.
    Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi. G. Allport l consideră
„regiunea caldă, centrală, strict personală a vieţii noastre. Este un fel de nucleu al fiinţei noastre şi totuşi nu este un nucleu constant“ (3, p. 123).
    Eul se elaborează treptat, ncepnd din copilăria mică, atunci cnd copilul este „unicentrat“, dar nu egocentric după Allport, şi apare mai nti „non-eul“, adică „TU“. Eul corporal care ncepe să se dezvolte este o ancoră a conştiinţei de sine.
    Mai trziu, din al doilea an de viaţă, factorul limbaj este foarte important, pentru că prenumele este o delimitare strictă a Eului. Numele este strns legat de respectul de sine, dar şi de simţul identităţii de sine.
    Respectul de sine (self-esteem) apare n relaţia normală dintre copil şi
mediu din „impulsul explorator“. Simţul eului apare cnd acţiunile lui sunt
zădărnicite şi zdruncinate.
    Nevoia de autonomie este semnul principal al Eului.
    Gordon Allport consideră că „proprium“-ul are n structura lui şapte aspecte:
    Geneza EU TIMPURIU (0-3 ani)
        A1: Simţul eului corporal
        A2: Simţul unei identităţi de sine continue
        A3: Respectul faţă de sine, mndria
    Geneza: 4-6 ani
        A4: Extensia eului
        A5: Imaginea eului
    Geneza: 6-12 ani
        A6: Eul ca factor raţional
    Geneza: Adolescenţa
        A7: Efortul personal central
    „Proprium“-ul se consideră a fi unificarea celor şapte aspecte.
    n abordarea personalităţii umane, Gordon Allport o consideră ca fiind „organizarea dinamică, n cadrul individului, a sistemelor psihofizice care determină comportamentul său caracteristic şi ideile sale.“ (3, p.94)
    M. Zlate (53) consideră că pentru cunoaşterea naturii şi personalităţii umane are mare importanţă:
     ce este omul n realitate;
     ce crede el că este;
     ce doreşte să fie;
     ce gndeşte despre alţii;
     ce consideră că gndesc alţii despre el.
    El abordează personalitatea privind mai multe „faţete“ ale acesteia:
     personalitatea reală;
     personalitatea autoevaluată
     personalitatea ideală;
     personalitatea percepută;
     personalitatea proiectată;
     personalitatea manifestă.

    1. Personalitatea reală este constituită din ansamblul proceselor, funcţiilor, tendinţelor, nsuşirilor şi stărilor psihice de care dispune omul la un moment dat şi pe care le poate pune oricnd n disponibilitate, fapt care-i asigură identitatea şi durabilitatea n timp.
    2. Personalitatea autoevaluată  cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor, credinţelor individului despre propria sa personalitate incluse, de regulă, n ceea ce numim noi imaginea de sine. Este vorba de felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc şi atribuie n raport cu ceilalţi.
    Imaginea de sine reprezintă un integrator şi un organizator al vieţii psihice a individului, cu rol major n alegerea valorilor şi scopurilor. Ea este nucleul central al personalităţii, reper, constantă orientativă a ei, element definitoriu al statutului şi rolului social după cum consideră N. Bogatu (5).
    Imaginea de sine şi are originea nu doar n personalitatea reală, ci şi n alte
faţete ale ei. Uneori ea şi trage seva din personalitatea ideală, alteori din cea manifestă, sau din cea proiectată. Cercetările de psihologie socială au arătat că un copil care crede ca alţii l apreciază ca fiind simpatic, sociabil, va sfrşi prin a introduce aceste trăsături n imaginea de sine; la fel, copiii mai puţin populari, se
preţuiesc pe ei nşişi mai puţin.
    Sub raport evolutiv, imaginea de sine cunoaşte o traiectorie specifică. n
copilărie ea este mai pregnant dependentă de ceea ce individul ar dori să fie şi mai puţin de ceea ce este n realitate, pentru ca la vrstele mai naintate ea să se construiască n funcţie de ceea ce omul este sau a fost, de ceea ce face sau a făcut.
    M. Zlate (53) nu crede că imaginea de sine este automat eronată sau că ea nu reprezintă fidel realitatea. n fond spune el ea este n funcţie de capacitatea de cunoaştere de sine a omului. Şi, dacă această capacitate este formată şi dezvoltată corespunzător, nu este exclus ca şi imaginea despre sine să fie ct mai adecvată. (53, p. 117).
    Nu este nsă mai puţin adevărat că mult mai răspndite sunt situaţiile de supraapreciere sau de subapreciere a propriilor nsuşiri sau trăsături, de dilatare sau
ngustare nepermisă a lor, deci cele de deformare a imaginii de sine.
    Şi dilatarea şi ngustarea rămn n esenţă forme de reflectare eronată, care se cer a fi corectate cu timpul, pentru a asigura adoptarea corespunzătoare la solicitările mediului nconjurător.
    3. Personalitatea ideală este cea pe care individul doreşte să o obţină. Ea se referă nu la ceea ce este un individ n realitate sau la ceea ce crede el despre sine, ci la ceea ce ar dori să fie, cum să fie; ea reprezintă personalitatea proiectată n viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul şi-l propune să-l construiască n decursul vieţii sale.
    4. Personalitatea percepută  cuprinde ansamblul reprezentărilor, ideilor, aprecierilor cu privire la alţii. Aşa cum individul şi formează o imagine despre sine, tot aşa, el şi elaborează şi o imagine despre alţii, care l ghidează n comportamentele sale faţă de aceştia. Imaginea despre altul este o creaţie proprie a persoanei
cunoscătoare, dar ea va fi influenţată şi va depinde maximal de posibilităţile şi limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaşte, de scopul, motivaţiile şi aspiraţiile sale, de felul de selecţionare, organizare şi structurare a indicilor perceptivi,
influenţate toate la rndul lor, de ordinea perceperii indicilor, de relevanţa lor, de
stările psihologice temporare ale celui care percepe, de atitudinile sau de caracteristicile personale ale acestuia.
    5. Personalitatea proiectată cuprinde ansamblul gndurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ că le au, le nutresc, le fac ceilalţi asupra sa.
    V. Ceauşu (6, p. 133) o numeşte: „imaginea de sine atribuită lumii“, adică ce cred eu că gndesc alţii despre mine.
    O asemenea imagine este uneori expresia celor mai intime dorinţe ale individului de a apărea „n ochii lumii“, iar alteori reflexul imediat al comportamentului celorlalţi faţă de persoana respectivă.
    6. Personalitatea manifestă este reprezentată de ansamblul trăsăturilor şi
nsuşirilor ce-şi găsesc expresia n modalităţile particulare, proprii, specifice de exteriorizare şi obiectivare comportamentală. Este o construcţie psiho-comportamentală sintetică, deoarece cuprinde fie aspecte, laturi, părţi din fiecare
faţetă a personalităţii, fie toate faţetele articulate şi integrate ntre ele.
    Faţetele personalităţii nu sunt izolate, ci, dimpotrivă, se ntrepătrund, se presupun reciproc, se intersectează şi se convertesc unele n altele. Datorită relaţiilor de cooperare sau conflictuale ntre ele, de prelungire a unora n altele sau de compensare a lor, ca şi celor de asociere sau de discrepanţă şi disjuncţie valorică, personalitatea umană capătă o „nfăţişare“ aparte.
    La cele şase „faţete“ ale personalităţii, M. Zlate (53, p.120) asociază 6
„faţete“ ale Eului:
    1. Eul real (cum este);
    2. Eul autoperceput (cum crede că este);
    3. Eul ideal (cum ar vrea să fie);
    4. Eul perceput (cum percepe eurile celorlalţi);
    5. Eul reflectat (cum crede că l percep alţii);
    6. Eul actualizat (cum se manifestă).
    Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, sau dimpotrivă, instabile, dedublate, accentuate, ci şi Eu-uri unitare, armonioase, sau instabile, dedublate, accentuate.
    Corespondenţa structurală şi tipologică dintre personalitate şi Eu evidenţiază pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom nţelege dacă o personalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei adică Eu-l este instabil.
    Problematica Eurilor a dezbătut-o dintr-o altă perspectivă, un filozof: Miguel de Unamuno (10, p. 20-23). El spune că atunci cnd stau de vorbă doi, Ion şi Toma, la conversaţie iau de fapt parte şase, care sunt:
Trei Ion:
    1. Ion cel real, cunoscut doar de Creatorul său;
    2. Ion cel ideal al lui Ion niciodată cel real şi adeseori foarte deosebit de         acesta ;
    3. Ion cel ideal al lui Toma; niciodată Ion cel real şi nici Ion al lui Ion, ci         adeseori deosebindu-se foarte mult de amndoi.
Trei Toma:
    1. Toma cel real;
    2. Toma cel ideal al lui Toma;
    3. Toma cel ideal al lui Ion.
    De fapt sunt puse n valoare trei din cele şase Euri pe care le-a enumerat
M. Zlate:
     ceea ce eşti (Eul real);
     ceea ce crezi că eşti (Eul autoperceput);
     ceea ce crezi tu că celălalt crede despre tine (Eul reflectat).
    V. Ceauşu (6) consideră că omul are de-a face cu mai multe oglinzi n care, aproape paradoxal, acelaşi obiect creează imagini diferite, „ca şi cum ele ar fi determinate mai puţin de prezenţa lui, ct de calitatea materialului care constituie suprafeţele reflectate“. Ct despre „obiectul“ care generează aceste imagini, el
rămne, n stadiul actual al psihologiei, n mare măsură necunoscut, n sensul că nu se reflectă n ntregime n nici una dintre nfăţişările enumerate. După el, aceste imagini ar fi:
     imaginea lumii despre ins;
     imaginea despre sine
     imaginea despre sine atribuită lumii
    Aceste „forme de manifestare ale psihismului“ nu coincid, de aceea sunt şi diferenţiate, nsă una dintre principalele linii de forţă ale psihicului constă n
interacţiunea acestor imagini n scopul reducerii lor la una singură, sau aducerea lor la unison.
    n cadrul acestei interacţiuni distingem:
     o confruntare ntre imaginea despre sine şi imaginea despre sine atribuită lumii, deci o confruntare ntre subiect şi lume viznd obţinerea unei identităţi n raporturile cu lumea;
     o confruntare ntre imaginea despre sine şi „teritoriul psihic virtual“, att
ct se reflectă acesta n imaginea despre sine, deci, practic, o dispută ntre „imaginea despre sine“, viznd cştigarea identităţii cu sine.
    Vasile Ceauşu se referă aici la disputa dintre Eul autoevaluat şi Eul ideal, acesta din urmă fiind o proiecţie a imaginii despre sine, aşa cum persoana gndeşte
că ar trebui să fie. Cercetările au demonstrat că proiecţiile persoanei, aşa cum apar n Eul ideal, sunt mai transparente pentru un observator extern dect pentru persoana
nsăşi. Eul ideal este rodul tendinţelor de a căuta un model, adesea acesta fiind expresie a amalgamării mai multor tipuri extrase din viaţa de relaţie a individului.
 
I.2. Cştigarea identităţii de sine (6, 30)
    A avea o identitate echivalează cu posesia unei sume de semne sau caracteristici care să permită recunoaşterea individului de către ceilalţi. Posesia unei identităţi n raporturile cu lumea constituie o condiţie indispensabilă a vieţii psihice,
n măsura n care aceasta implică viaţa socială.
    A avea o identitate nseamnă a fi cineva, a ocupa o anumită poziţie n contextul social, a juca un anumit rol, a dispune de un anumit statut.
    Se poate vorbi despre două mari categorii de semne de identitate: transmise şi dobndite. Semnele de identitate transmise sunt cele pe care individul le primeşte prin nsuşi faptul că s-a născut. Acestea sunt: numele, data şi locul naşterii, particularităţile biologice şi fizice, o parte din caracteristicile psihice. Numele constituie una dintre cele mai importante, dacă nu prima „sursă“de identitate n
relaţiile cu lumea. Odată cu numele, noul născut devine automat beneficiarul prestigiului de care se bucură familia, depozitar sau animator al istoriei şi tradiţiilor sale, părtaş al bunurilor de care dispune ea. Pnă la obţinerea unor merite proprii, cele ale premergătorilor, evocate prin numele de familie cunoscut, permiţnd o mai rapidă acceptare de către grupul social.
    Data şi locul naşterii particularizează, de asemenea, individul, oferind elemente ce servesc la identificarea lui, respectiv la amplasarea sa ntr-un anumit context social. Data indică vrsta şi explică de la nceput o serie de particularităţi de conduită; locul naşterii evocă particularităţi de mentalitate, de conduită ale populaţiei din regiunea respectivă.
    Semnele exterioare ale nfăţişării oamenilor continuă să joace un anumit rol n evaluarea lor şi n „modelarea“ atitudinii pe care o adoptăm faţă de ei.
    Relaţiile interindividuale constituie un proces continuu, n desfăşurarea căruia se produce şi o modificare a ponderii elementelor determinante. La nceput, factorul cel mai important n modelarea atitudinii faţă de individul nou ntlnit l constituie binecunoscuta „primă impresie“. Dar, treptat, aceasta este nlocuită sau corectată de elementele reieşite din cunoaşterea mai profundă a nsuşirilor pozitive şi negative a le celui n cauză. Cel mai adesea uităm de „prima impresie“, formndu-se pe parcursul relaţiei o alta, determinată n mare parte şi de imaginea pe care o avem despre noi nşine.
 
I.2.a. Semnele identităţii dobndite (6, 30)
    n primii ani de viaţă, pnă spre nceputul adolescenţei, , individul este identificat, att de societate, ct şi de propria familie, mai mult pe baza semnelor exterioare. n mod treptat nsă, acestea ajung să fie dublate de altă categorie, de cele conferite de propriile performanţe.
    Primul cadru social care sesizează performanţele noului membru este familia, care observă pe parcursul copilăriei semnele unei personalităţi n curs de constituire.
    Un moment important sub aspectul dobndirii unei identităţi autentice, att n raporturile cu lumea, ct şi cu sine, l constituie cel al integrării efective n societate, al debutului participării la ansamblul activităţilor sociale, alegerea profesiei. Poate fi o integrare pasivă ntr-un proces productiv oarecare, care ncepe cu nsuşirea unor metode de lucru şi a unor comportamente n relaţiile interindividuale specifice locului de activitate. Această categorie de oameni se mărginesc să repete cele
nsuşite de la predecesori, fără un efort propriu de gndire şi acţiune care să reprezinte o contribuţie la progresul colectivităţii din care fac parte.
   
1 O altă categorie sunt cei permanent nemulţumiţi de ceea ce realizează, preocupaţi de  autoperfecţionare şi depăşirea performanţelor anterioare. Principalul aport al celor care fac parte din cea de-a doua categorie l constituie creaţia, care reprezintă un punct de vedere nou, original, un mod de a atinge mai repede şi mai sigur scopul urmărit, un pas pe calea perfecţionării morale. Creaţia este un „semn“ important n dobndirea identităţii. Identitatea dobndită are o importanţă cel puţin egală cu cea transmisă, ntruct, cel mai adesea, reprezintă factorul preponderent ce conferă individului un loc n societate şi, implicit, dreptul de a beneficia de
„adăpostul“ şi cmpul de activitate pe care le reprezintă aceasta.
    n afară de identitatea n raporturile cu lumea, omul mai are nsă nevoie de o identitate n relaţiile cu sine. Necesitatea ei apare chiar din momentul n care se pune problema „relaţiilor cu sine“, deci a divizării conştiente ntr-un „eu care observă“ şi un „eu observat“. Odată cu această divizare se constată că „Eul observat“ nu este suficient cunoscut. El are nevoie de o identitate pentru a fi recunoscut şi acceptat de către „Eul care observă“. Iar identitatea ca atare este răspunsul pe care şi-l dă omul la ntrebarea „Cine sunt eu ?“
    Tot aşa cum n relaţiile interindividuale acceptarea este condiţionată de recunoaşterea reciprocă şi n relaţiile cu sine este necesară o auto-identificare. Este vorba despre recunoaşterea calităţilor de autor al propriilor acţiuni. Acordul cu sine implică autenticitatea acţiunilor, ceea ce presupune ca faptele individului să se plaseze pe linia aspiraţiilor şi convingerilor sale. Toate acţiunile pe care le
ntreprindem au, dincolo de efectele lor exterioare, şi un anumit ecou plăcut sau neplăcut, amplu sau restrns, persistent sau trecător. n funcţie de rezultatul obţinut, acesta alimentează şi imaginea noastră despre sine, mbogăţind-o sau, dimpotrivă,
sărăcind-o (tendinţa naturală este aceea a amplificării imaginii despre sine).
    Succesele şi eşecurile constituie, deci, un fel de cărămizi care n mod treptat sunt prelucrate şi nglobate ntr-un edificiu imaginea de sine cu o dublă
funcţionalitate: principal stlp de rezistenţă al psihismului şi pavăză faţă de tot ceea ce ar putea constitui o ameninţare din exterior.
    nsă este necesară şi acceptarea imaginii de sine pentru obţinerea identităţii de sine, ceea ce se traduce prin acordul cu sine, o condiţie importantă a integrităţii şi chiar a sănătăţii mintale.
 
I.3. Structura imaginii de sine
    Observarea atentă a copilului ncă din primii ani de viaţă furnizează
informaţii utile n ceea ce priveşte formarea imaginii de sine. Modul şi ordinea n care se constituie diverse elemente sau particularităţi ale activităţii psihice furnizează indicaţii cu privire la conţinutul imaginii de sine.
    După cum notează U. Şchiopu şi E. Verza (46), (48), etapa formării imaginii de sine  se plasează n prima copilărie, ntr-un moment cuprins ntre cea de 17-a şi cea de-a 36-a lună de viaţă. Atunci are loc „recunoaşterea de sine“ a copilului n oglindă. „Dependenţa ecranului acţional de propria persoană creează intuirea acesteia, dar şi reprezentarea despre sine, inclusiv aprecierea generală despre sine n comparaţie cu ceea ce ar dori alţii (mai ales părinţii) ca el (copilul n cauză) să fie şi
să facă. Acest alter, constituit din interiorizarea  cerinţelor parentale, acţionează n sentimentul vinovăţiei şi cel al obligaţiei (...) Anumite reguli ale mediului de cultură devin motive evaluative, ceea ce creează germenele unui fel de alter desprins din modelele ce se impun, ce se insinuează latent n substructurile conştiinţei
reprezentării despre sine.“(46, p. 151)
    Probabil cel mai vechi instrument pentru obţinerea de informaţii asupra mediului este pipăitul, de care, sub o formă sau alta, dispune orice biosistem. De aceea, şi la copil descoperirea universului ncepe prin pipăirea spaţiului imediat nconjurător. Constituirea imaginii de sine ncepe prin operarea unei distincţii ntre „propriul corp“ şi „tot-ceea-ce-nu-este-propriul-corp“. Ea se realizează prin intermediul jocului cu propriile membre ntre a 4-a şi a 6-a lună de viaţă.
    
I. 3.a. Structurarea schemei corporale
    n cursul primelor luni de existenţă, schema corporală, deşi prezentă la nivelul organizării senzaţiilor, pare să fie redusă la conservarea imediată a vieţii.
    n această etapă, echipamentul neuromotor şi aparatul senzitiv sunt insuficient elaborate. De aceea copilul nu face distincţia ntre Eu şi Celălalt, ntre obiectele percepute şi potenţialitatea motrică a minii (17), (19).
    Pe lngă factorul spaţialitate se adaugă şi prezenţa mamei, al cărei aport afectiv are un rol esenţial n integrarea schemei corporale.
    Se apreciază (19), (46) abia după vrsta de 6 luni copilul ncepe să separe propriul corp de celelalte obiecte. Acest proces de conştientizare a părţilor propriului corp este un proces lent şi progresiv.
    Pe măsură ce copilul creşte (merge, explorează spaţiul, dobndeşte noi experienţe motrice), structurarea schemei corporale evoluează. De aceea, mersul este considerat (19), (46) etapă decisivă, ntru-ct căutarea echilibrului pune n acţiune ansamblul şi inaugurează complet explorarea spaţiului.
    Structurarea schemei corporale nu este un proces pasiv; prin fiecare gest şi prin fiecare act de interacţiune cu mediul, de imitare a ceea ce vede, copilul face o descoperire. J. Piaget (29) consideră această structurare ca pe un proces de adaptare la mediu, o prelungire a adaptării biologice. Importantă este calitatea afectivă a mediului, pentru a asigura dezvoltării un curs ascendent.
    Diferite aspecte ale schemei corporale nu se situează n totalitate pe un plan obiectiv şi deci nu pot fi relevate doar prin observaţie. nsuşi subiectul are o idee, o imagine, o reprezentare a conştiinţei de sine, care-l angajează, n totalitate, n fiecare din actele sale.
    Jocul cu primele „obiecte“ ntlnite n spaţiul nconjurător, cu propriile membre, reprezintă nceputul autocunoaşterii. Iniţial, ele nu au caracterul de
„propriu“. ci sunt la fel de străine ca şi obiectele neanimate din jur. Curnd nsă copilul descoperă o particularitate a acestor obiecte, aceea de a răspunde, prin diverse senzaţii, mergnd pnă la cele dureroase, contactului cu lumea
nconjurătoare.
    După W.J. Revers (6, p.146), „jocul cu propriile membre este o trăire de sine ludic-senzorială. n acest joc apare deosebirea dintre corp şi lucru, dintre pipăitul                simţit, senzaţia de „a fi pipăit de mine nsumi“, relaţia senzorială cu sine, pe de o parte şi tot ceea ce este pipăibil fără a include senzaţia de autopercepere pe de altă parte.“
    Mai trziu, asocierea senzaţiilor primite prin intermediul membrelor manipulate cu mişcările efectuate de ele conduce treptat la descoperirea că acestea din urmă nu se desfăşoară la ntmplare, ci pot fi comandate prin voia proprie.
    nceputul constituirii sinelui este asociat aşadar cu mişcarea care provoacă simultan modificarea ordinii lucrurilor din jur şi suma de senzaţii prin intermediul
cărora, treptat, membrele şi corpul n ntregime ajung să fie percepute ca proprii. Corpul reprezintă deci forma originară a sinelui realizat.
    Activitatea corporală, mişcarea şi acţiunea se află n relaţii strnse n
construcţia comună a schemei corporale, a spaţiului şi a conştiinţei de sine. Ele nu se pot elabora fără intervenţia unui alter, deci cu ajutorul factorilor relaţionali.
    Imaginea de sine ncepe să se constituie ncă din primele luni de viaţă, prin delimitarea unui sine, n raport cu o lume de lucruri, iar evoluţia sa cuprinde şi o fază de elaborare a schemei corporale. Rezultă că schema corporală este o parte a imaginii de sine, iar divizarea corpului n segmente componente şi mai ales amplasarea şi recunoaşterea acestora sub anumite denumiri implică cu necesitate o anumită distanţare de propriul corp, o privire a lui din afară.
    n structura imaginii de spre sine intră două categorii mari de elemente: reprezentări corporal-dinamice şi  reprezentări asupra propriilor posibilităţi de
acţiune, fără nsă a se putea vorbi de o graniţă precisă ntre cele două. n cadrul celei de-a doua categorii, pe măsura avansării n vrstă, se dezvoltă o subdiviziune cu tendinţe de autonomie nglobnd reprezentările asupra rolului social.

 
I. 3.b. Reprezentările corporal-dinamice
    Această grupă cuprinde reprezentările referitoare la caracteristicile fizice vizibile conformaţia generală, dimensiunile corporale, particularităţi ale nfăţişării, ale dezvoltării diferitelor părţi ale corpului şi cele reflectnd cantitatea de energie susceptibilă de a fi transpusă n acţiune de către individ (6).
    Cele două grupe de componente reprezintă nota comună că la constituirea lor un rol important l joacă interacţiunea cu indivizii care alcătuiesc  mediul social, n special cei de vrstă asemănătoare. Numai n cadrul acesteia este posibilă  
comparaţia, care, la rndul ei, condiţionează autodefinirea.
    Autopercepţia, faţă de imagine de sine, reflectă un fragment, o trăsătură distinctă, desprinsă dintr-un context, n timp ce cea de-a doua oglindeşte un ntreg. Ea are n general un caracter negativ, de neacceptare, dar este „materialul“ de bază cu care operează individul la edificarea imaginii de sine, dar nu fără a-i adăuga un liant, o impregnare motivaţională compensatorie.
    Autopercepţia, realizată prin activitate senzorială, conduce la autodefinire, dar pe un drum care include comparaţia cu alţii.
    Ca rezultat al comparaţiei, individul ncep prin a-şi atribui o serie de nsuşiri fizice: „mai nalt“, „mai slab“, „mai gras“, etc. n strnsă legătură cu aceasta se constituie apoi nsuşirile referitoare la mobilitate si la forţă: „mai iute“, „mai
puternic“, „mai puţin puternic“, etc. Acestea sunt primele semne sub care, asociate numelui, se recunoaşte individul.
    Procesul constituirii reprezentărilor corporal-dinamice nu se ncheie practic niciodată pe parcursul vieţii. După cum reiese nsă din cercetări (6), (9), (12), (30), (46), n perioada dintre al 4-lea şi al 6-lea an de viaţă copilul devine n mare măsură
conştient de caracteristicile sale corporale, ca şi de forţa sa. El realizează acest lucru pe două căi: confruntarea cu lumea obiectelor materiale di jurul său şi interacţiunea cu ambianţa socială.
    Confruntarea cu lumea materială mbracă două forme: forma acţiunii direct utilitare şi forma jocului. Prin acţiuni direct utilitare nţelegem ansamblul gesturilor instrumentale şi al manifestărilor prin care individul tinde la satisfacerea diverselor sale nevoi. Pentru a mnca, a-şi satisface curiozitatea, a se apăra, a dormi, etc., individul manipulează obiecte, modificndu-le amplasarea şi chiar structura. Pe
măsura acumulării de experienţă el află „cum este“ dar şi „ceea ce poate“. El şi
măsoară nălţimea, devine conştient de forţa pe care o are, etc.
    Contactul cu lumea materială se realizează şi prin jocul de unul singur care debutează n primele luni de viaţă şi constituie o amplă sursă de informaţii att cu privire la „cum este“, ct şi la „ceea ce poate“ copilul.
    El devine conştient că dispune de o anumită forţă n raport cu lumea obiectelor, cu ajutorul căreia poate exercita o anumită dominare asupra lor.
    Interacţiunea cu ambianţa socială este la fel de  bogată n date  cu privire la sine ca şi confruntarea directă cu obiectele.
    Observarea atentă a jocurilor copiilor arată că foarte multe dintre ele implică
ntrecere ntre parteneri. Şi nu numai la copil, ci şi la adult, ntrecerea are ca funcţie pe de o parte perfecţionarea mijloacelor de acţiune, pe de altă parte consolidarea şi afirmarea imaginii de sine.  De aceea, jocurile copiilor pot fi considerate unul dintre principalele „laboratoare“ care „prelucrează“ elementele constitutive ale imaginii de sine. (6, 46)
    Odată cu avansarea n vrstă, reprezentările corporal dinamice suferă modificări, nsă acestea depind n mare măsură de  nivelul performanţelor obţinute „n comparaţie cu alţii“. Raportarea se face nu numai la vrstă, ci şi la posibilităţile celorlalţi.
    Performanţa (n acest caz fizică (6)) joacă un rol nsemnat, chiar hotărtor n elaborarea „conţinutului“ imaginii de sine. Atingerea n repetate ori a unui nivel inferior celui curent, socotit n general ca  acceptabil, are ca efect instituirea unei
stări de disonanţă cognitivă. Poate apare n acest caz complexul de inferioritate care va declanşa n mod firesc tendinţe de compensare, dintre care unele se actualizează prin manifestări excesive de  afirmare proprie, mergnd pnă la agresive, iar altele
„alimentează“ latura imaginativă a individului, constituindu-se n relaţii cu caracter de „revanşă“ poate n alte domenii de activitate. Atingerea unei performanţe de nivel superior celui curent imprimă conduitei caracteristici de siguranţă de sine. Individul conştient de posibilităţile sale şi arogă o superioritate şi chiar dreptul de a exercita o anumită dominaţie asupra unui grup de semeni (6), (13).
    Un alt aspect ce denotă marea influenţă pe care o are performanţa asupra imaginii de sine rezidă n ceea ce s-ar putea chema „fixarea“ celei din urmă la nivelul atins de ultima realizare cotată drept succes n competiţia fie cu sine, fie cu ceilalţi (acest lucru se observă la vrstnici care includ n identitatea lor performanţele lor din trecut şi nu pe cele actuale) (6), (13), (46).

I.3.c. Reprezentările asupra propriilor posibilităţi de
              acţiune
    La vrsta preşcolară, odată cu reprezentările corporal-dinamice, se dezvoltă
şi conştiinţa puterii de a provoca schimbări n conduita fiinţelor din imediata apropiere. n „jocul cu alţii“ copilul aude de la partenerii de joc  aprecieri pozitive sau negative cu privire la abilităţile sale. Pe unele le acceptă, pe altele le respinge.
nsă, prin confruntarea aprecierilor auzite şi a performanţelor obiective obţinute, copilul ajunge să-şi contureze o imagine despre propriile posibilităţi de acţiune care, chiar dacă nu reflectă n mod fidel realitatea, constituie un factor de reglare a conduitei sale. Se disting ncă de pe acum formele specifice ale mecanismelor de afirmare de sine, ca şi ale celor de apărare (6), (46).
    n perioada şcolarităţii imaginea de sine suferă o serie de modificări datorită creşterii n vrstă dar şi a acumulării de experienţă, reflectnd o pecete individuală care nu se va mai schimba de-a lungul ntregii vieţi (6). n această perioadă individul se autoidentifică, nu numai cu ajutorul notelor ce obiectivează performanţele şcolare, ci şi n funcţie de „opinia şcolară“ formată cu privire la sine şi de care ia cunoştinţă, integral sau parţial. Mecanismul constă nu n preluarea, pur şi simplu, ci n delimitarea unor poziţii proprii n raport cu aceasta.
    O caracteristică importantă a acestei perioade de vrstă constă n supraevaluarea masivă a propriilor posibilităţi de acţiune, conducnd, pe de o parte la o anumită distanţare faţă de performanţele obiectivate (acestea nefiind acceptate drept o măsură autentică a propriilor posibilităţi), iar pe de alta parte, la o amplasare n viitor a confirmărilor „reale“. Promisiunile făcute sieşi se mplinesc sau nu n cursul vieţii.
    Prin activitate subiectul se creează pe sine, contopindu-se cu opera. Din stadiul existenţei virtuale el păşeşte n cel al existenţei actuale. Atributul identităţii se cştigă numai n măsura n care individul acţionează, amplasndu-se direct ntr-un proces de autorealizare.
    Reprezentările asupra propriilor posibilităţi de acţiune se constituie ca rezultate ale activităţii, reprezentnd una dintre modalităţile individului de a „lua
cunoştinţă“ despre el nsuşi, iar pe de altă parte, activitatea nsăşi este abordată cu anumite reprezentări asupra propriilor posibilităţi.
    Datorită unei caracteristici a naturii umane tendinţa de autodepăşire aceste reprezentări apar ca o imagine „dilatată“ a activităţii, fără nsă a fi o eroare de interpretare a acesteia. nsă prin nsăşi natura sa omul este obligat să creadă că poate mai multe lucru care de multe ori se confirmă la următoarea confruntare cu sine.

I. 3.d. Reprezentările asupra propriului rol
    n relaţiile cu sine dar şi cu alţii, principala sursă de semne de identitate o reprezintă capacitatea de creaţie. Există desigur numeroase semne cu ajutorul cărora individul poate fi identificat şi n funcţie de care el nsuşi se poate defini; totuşi, nici unul dintre ele nu este att de puternic n a oferi identitatea ca aportul creativ (6).
    Adesea creaţia artistică este folosită n scopul autoafirmării individului. Din acest punct de vedere arta exercită o dublă funcţie: nti, ca expresie a imaginii sinelui colectiv şi apoi, ca ilustrare a imaginii de sine a creatorului individual.
    Prima modalitate este ilustrată prin personajul-erou caracteristic fiecărei epoci. Toate formele de artă, att cele populare, ct şi cele „culte“ au glorificat, n fiecare epocă, un anumit tip de erou care ntruchipa largi aspiraţii comune ca şi o sinteză a imaginii de sine a indivizilor ce compuneau colectivitatea respectivă.
    La fel ca şi creaţia colectivă, creaţia artistică individuală răspunde unei acute nevoi de verificare, de transpunere n actual a unor nsuşiri potenţiale (presupuse). Prin intermediul creaţiei este pus n acţiune ntreg mecanismul prin care individul tinde la cştigarea unor semne servind att autorecunoaşterii, ct şi recunoaşterii de
către ceilalţi. Opera de artă este n acelaşi timp o oglindă, ce-i oferă mijlocul de a lua contact cu sine, dar şi o fereastră prin care se arată celor din jur.
    Prin opera de artă autorul exprimă ceea ce ştie dar este şi dispus să
recunoască n public despre sine.
    „Cele mai autentice semne de identitate nu sunt cele legate de nfăţişarea şi dinamica corporală, de situaţia materială sau poziţia socială, ci de capacitatea de
creaţie şi de biografia care reflectă procesul autorealizării“ (6, p.168).

I.4. Evoluţia imaginii despre sine
    ncă din primii ani de viaţă omul se diferenţiază de animal şi prin aceea că
nvinge cu anticipaţie, n gnd, obstacolele cu care se nfruntă. n imaginaţia copilului se desprinde şi se impune un personaj care aduce soluţii pentru toate
„marile“ lui necazuri. Acest personaj n care se transpune copilul şi cu ajutorul căruia el „cucereşte“ anticipativ lumea este eroul.
    La nceput eroul este un om concret: unul dintre părinţi, un frate, pentru ca mai trziu printre aceştia să fie inclus şi „eu cnd am să fiu mare“. Pe măsura
naintării n vrstă, a dezvoltării imaginaţiei, varietatea personajelor cărora li se oferă calitatea de a fi erou creşte şi ea. Chiar constituirea eroului ca atare răspunde unei profunde cerinţe interioare: marchează nceputul dedublării individului. Eroul este el nsuşi, dar un alt Eu investit cu calităţi şi forţe nebănuite. Conversaţia cu eroul este de fapt o conversaţie mascată cu sine. Dedublarea n erou semnifică astfel nceputul gndirii despre sine şi n cele din urmă al conştiinţei de sine.
    De-a lungul anilor copilăriei şi la nceputul adolescenţei principalele atribute ale eroului derivă din mişcare, exprimnd astfel una dintre cele mai puternic
resimţite trebuinţe ale organismului tnăr. Pe o nouă treaptă, alături de mişcare ncep să fie apreciate şi anumite calităţi sufleteşti: isteţime, curaj, cinste. Cţiva ani mai
trziu, copilul ajuns adolescent este impresionat de inteligenţă.
    Pe măsura trecerii anilor, eroul pierde din nsuşirile sale de mişcare concretă, locul lor fiind luat de altele care exprimă cerinţe de ordin superior. n continuare se afirmă tot mai mult influenţa aspiraţiilor: setea de cunoaştere, nevoia de a construi, de a crea noi valori spirituale şi materiale. Datorită dezvoltării conştiinţei de sine eroul ncetează de a mai fi un alt-eu, un partener pentru conversaţia mascată cu sine
nsuşi. El devine un model. ncepem să avem de-a face cu alt om, cu care individul
n creştere nu se identifică total. n acest caz, conversaţia individului cu sine nu ncetează, ci se amplifică, devenind totodată mai directă. Ea are ca rezultat creşterea conştiinţei de sine, n care intensificarea sentimentului propriilor forţe se mbină cu cunoaşterea mai largă a lumii şi a vieţii.
    n general autopercepţia se soldează cu fenomenul negativ al neacceptării, al autorespingerii, iar reducerea disonanţei, compensaţia, se realizează prin plasarea n viitor a unei imagini de sine mai bogată. Dar aşteptarea ca viitorul să furnizeze imaginea de sine acceptabilă, investită cu capacitatea de a exprima n modul autentic sinele, este unul dintre principalele semne caracteristice ale vrstei tinere. La această vrstă, individul, conştient că nu a făcut dovada tuturor posibilităţilor sale, plasează actualizarea acestora sub semul viitorului. Iar distanţa dintre situaţia actuală şi cea reflectată n imaginea de sine pe care el aşteaptă ca viitorul să o confirme ar putea constitui un „indicator“ al vrstei: cu ct decalajul este mai amplu, cu att individul este mai puţin naintat n vrstă.
    Apoi, după scurgerea anilor, intervine un moment n care individul constată cu surprindere că imaginea despre sine „cea mai adevărată“ nu se mai plasează n viitor ci undeva n trecut.
    Reiese de aici că factorul care diferenţiază n mod specific tinereţea de
bătrneţe nu este cel biologic, ci cel psihologic, atitudinea faţă de sine şi faţă de
viaţă. Astfel: „nu poate fi considerat bătrn omul care a ajuns să lupte pentru un ideal, pentru că prin ideal individul se contopeşte cu lumea“ (6, p. 175).
    Omul autentic nu se poate mărgini la a trăi pur şi simplu, nu poate să-şi transforme viaţa ntr-un scop n sine. El trebuie să trăiască pentru ceva, să-şi considere viaţa drept un instrument, un mijloc de a mpinge cu un pas nainte viaţa omului de pretutindeni. Aceasta presupune luptă, iar lupta se dă n primul rnd cu sine. Unicul mijloc de care dispune omul pentru a cştiga lupta este creaţia. De aceea evoluţia imaginii despre sine se poate confunda cu istoria autocreaţiei individului.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica