NATO in contextul istoric european

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Referat despre NATO in contextul istoric european
Actionând in virtutea acestui scop, de-a lungul ultimului deceniu, NATO a evoluat de la postura de alianţă strâns inchegată cu responsabilităţi in domeniul apărării comune, la o aliantă care se concentrează asupra unui parteneriat al naÅ£iunilor ce cooperează intr-un camp mai larg de securitate. După 1990, au fost stabilite contacte regulate cu statele din cadrul fostului Pact de la VarÅŸovia...

     NATO în contextul istoric european

          NATO a petrecut cea mai mare parte a ultimei decade dezvoltand relatii de securitate cu si intre gama larga de noi tari partenere din Europa si Asia Centrala. In timp ce rolul cheie al Aliantei ramane acela de a asigura apararea colectiva pentru statele sale membre, NATO s-a adaptat pentru a putea oferi securitate sporita pentru intreaga zona Euro-Atlantica. In prezent, Alianta este motorul unui important nou set de relatii de securitate in acea zona. Patruzeci si sase de tări – membre NATO, foste tari ale Pactului de la Varsovia si chiar neutre –se antreneaza astazi impreuna, discuta probleme de securitate si chiar efectueaza impreuna operatiuni de mentinere a pacii.

            Valoarea acestui cadru larg este foarte clara. Toate tarile au o structura prin care isi pot imbunatati interesele legate de securitate. Nu sunt necesare aliante regionale mici si rigide. Nu se cer solutii unilaterale. Prin Parteneriatul pentru Pace şi Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, noile relatii de securitate au fost indreptate spre includere si cooperare. Aceasta este o schimbare radicala fata de trecut si o contributie majora la siguranta generatiilor viitoare.

            Originile Aliantei

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, Europa de Est si de Vest s-a aflat in situatia de separare prin diviziunile ideologise si politice caracteristice razboiului rece. Europa de Est a ajuns sub dominatia Uniunii Sovietice. In 1949, douasprezece state de pe ambele maluri ale Atlanticului au intemeiat Organizalia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), pentru a contrabalansa posibilele riscuri cauzate de Uniunea Sovietica in incercarea acesteia de a-si extinde controlul dobandit asupra Europei de Est asupra altor parti ale continentului.

Intre 1947 şi 1992, Planul Marshall a oferit mijloacele de stabilizare a economiilor vest europene. Rolul NATO ca alianta politica şi militara era de a asigura apararea comuna impotriva oricarei forme de agresiune şi de a mentine o atmosfera de securitate pentru dezvoltarea democratiilor şi creşterea economica. Dupa cum spunea Preşedintele SUA Harry S. Truman, Planul Marshall şi NATO au fost "doua jumatati ale aceleiaşi nuci"[1].

Membrii fondatori ai NATO – Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite – s-au angajat sa se intrajutoreze in caz de agresiune armata indreptata contra oricareia dintre ale. Inca din anii 1950, evolutiile internationale, care au culminat cu declanşarea razboiului din Coreea, pareau sa confirme temerile Vestului legate de ambitiile expansioniste directe şi indirecte ale Uniunii Sovietice. in consecinta statele membre ale NATO şi-au sporit eforturile pentru crearea de structure militare necesare pentru punerea in practica a angajamentului comun al acestora in materie de aparare comuna. Cu toate acestea, NATO a ramas o organizalie bazata pe considerente politice preocupata de interesele tuturor membrilor sai, spre deosebire de Pactul de la Varşovia, format in 1955, care a fost modalitatea de dominare principala a Uniunii Sovietice in plan politic şi militar asupra Europei de Est.

Prin legarea Americii de Nord de apararea Europei de Vest, Alianta a intentionat sa demonstreze ca orice incercare de constrangere politica si militara a Europei de Vest este sortita eşecului. In mod simultan, a oferit un cadru pentru impiedicarea reapariţiei nalionalismului militant in Europa.

În toate aceste privinte, Alianţa şi-a indeplinit cu prisosinţă misiunea. Prezenta fortelor nord americane pe pământ european, la cererea guvernelor europene, a descurajat Uniunea Sovietică să creadă că agresiunea poate avea succes. De altfel, odată cu trecerea timpului, fostii adversari au devenit aliati in 1952 Grecia şi Turcia au intrat in Alianţă, urmate la trei ani mai târziu de Republica Federală Germania şi in 1982 de Spania[2].

Cu ajutorul Aliantei, Europa de Vest şi America de Nord nu numai că  si-au apărat independenţa, dar au si atins un nivel de stabilitate fără precedent. Intradevăr, securitatea oferită de NATO a fost descrisă ca "oxigenul prosperitătii" care a pus bazele cooperării si integrarii economice europene. Aceasta a pregătit de asemenea calea pentru incheierea războiului rece si a divizarii Europei la inceputul anilor 1990.

Recladirea Aliantei

In timpul războiului rece, rolul şi scopul NATO au fost definite in mod clar de existenta ameninţării datorate Uniunii Sovietice. La inceputul anilor 1990, Pactul de la Varşovia a fost dizolvat la insistenţele statelor proaspăt eliberate ale Europei de Est, iar Uniunea Sovietică s-a destrămat. O dată cu dispariţia adversarilor traditionali, anumiti analişti au considerat că necesitatea existentei NATO a dispărut, iar cheltuielile viitoare pentru apărare şi investitiile in foţele armate trebuie reduse drastic.

Cu toate că Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, sperantele in stabilirea păcii s-au dovedit premature. Curând a fost evident că, in ciuda faptului că incheierea războiului rece a eliminat ameninlările militare directe, instabilitatea in anumite părţi ale Europei a crescut. O serie de conflicte regionale, adesea alimentate de tensiuni etnice şi religioase, au izbucnit in fosta Iugoslavie şi in diferite regiuni ale Uniunii Sovietice, ameninţând să se răspândească. Statele NATO au ajuns repede la concluzia că angajamentul lor în materie de apărare colectivă şi cooperarea atinsă prin NATO continua să fie cea mai bună garantie de securitate[3].

De altfel, cu toate că perspectiva unei invazii militare poate fi neglijabilă, se poate apela la noi forme de cooperare politice şi militare pentru a rezolva noi provocări, precum conflictele etnice, şi pentru a oferi stabilitate şi securitate unei Europe mai largi.

Actionând in virtutea acestui scop, de-a lungul ultimului deceniu, NATO a evoluat de la postura de alianţă strâns inchegată cu responsabilităţi in domeniul apărării comune, la o aliantă care se concentrează asupra unui parteneriat al naţiunilor ce cooperează intr-un camp mai larg de securitate. După 1990, au fost stabilite contacte regulate cu statele din cadrul fostului Pact de la Varşovia şi republicile devenite independente, fostele membre ale Uniunii Sovietice, in primul rand prin stabilirea Consiliului de Cooperare al Atlanticului de Nord, care şi-a schimbat de atunci numele in Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, şi apoi prin Parteneriatul pentru Pace. Noi paşi semnificativi s-au facut odată cu aderarea noilor membri ai NATO -Republica Ceha, Ungaria şi Polonia şi cu dezvoltarea cooperarii cu Rusia şi Ucraina.

NATO a trecut şi printr-un proces de modificare intens radical, ca o reacţie la situatiile noi in materie de securitate din Europa in mod deosebit, acesta a inceput să-şi transforme structurile şi foţele militare pentru a se putea ocupa de gestionarea crizelor, mentinerea păcii şi misiuni legate de sprijinirea păcii, in cooperare cu noile tari partenere.

Cu mult inainte de ducerea la bun sfârşit a acestui proces, Alianta efectua deja operatii militare pentru monitorizarea sau aplicarea rezolutiilor Natiunilor Unite legate de fosta Iugoslavie. Odată cu semnarea Acordului de la Dayton care pus capăt războiului din Bosnia şi Herţegovina in 1995, NATO a jucat un rol cheie prin stabilirea Fortei de Implementare (IFOR) şi apoi a Foţei de Stabilizare (SFOR), pentru a se asigura că acordul a fost împlementat şi pentru a pregăti baza pentru o pace viitoare. Câţiva ani mai tarziu in 1999, Alianta a intervenit in Kosovo prin lansarea unei campanii aeriene impotriva Republicii Federate Iugoslavie, cu scopul de a opri incălcările flagrante ale drepturilor omului contra albanezilor din Kosovo şi de a împiedica extinderea conflictului in regiune.

NATO a mai avut o serie de alte initiative pentru a face faţă provocărilor viitoare legate de securitate. Printre cele mai importante dintre acestea se numără iniţiativa privind Capacităţile de Apărare (DCI), dezvoltarea Securitătii Europene şi a Identitătii de Apărare in cadrul Aliantei (ESDI), şi crearea Centrului pentru Arme de Distrugere in Masă, care are scopul de a înbunătăti capacitatea Aliantei de a reactiona la amenintarea reprezentată de astfel de arme şi de a împiedica răspândirea acestora.

Iniţiativa privind Capacitatile de Apărare este menită să asigure că toţi Aliatii rămân nu doar interoperabili, dar că îşi şi imbunătătesc şi reinnoiesc capacitătile, pentru a face fată noilor provocări legate de securitate. Prin DCI Aliatii se concentrează asupra acestor domenii care sunt esentiale pentru operaţiile prezente şi viitoare, precum mobilitatea forţelor, suportul logistic, comanda şi controlul acestora.

Scopul întaririi componentei europene a Aliantei prin ESDI este de a permite Aliatilor Europeni să-şi asume responsabilităti superioare in domeniul securitătii şi apărării. Bazându-se pe mijloacele şi capacităţile NATO, Aliatii europeni vor fi capabili să conducă operatii in care Alianţa ca intreg nu este angajată militar. Astfel de operatii trebuie conduse, de exemplu, sub comanda Uniunii Europene. Aranjamentele sunt in prezent solutionate de către NATO şi Uniunea Europeană pentru a face ca acest lucru să fie posibil. Intărirea rolului jucat de statele europene va duce şi la o distribuire mai corectă a sarcinilor şi responsabilitătilor de securitate intre cele două maluri ale Atlanticului, creând o relatie mai echilibrată, adaptată necesitătilor secolului XXI.

[1] Sergio Romano, 50 de ani de istorie mondială, Edit. Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 1999

[2] Florian Gârz, Bătălia pentru Europa, Bucuresti, 1997

[3] Enache Marian, Aspecte generale privind regimurile politice democratice, Revista Dreptul nr. 8

                                                                                                                                                   1997, pag. 24

Modul de funcţionare al NATO

Una dintre cheile succesului NATO este procesul de luare a deciziilor, bazat pe consens. Nu există sistem de votare, iar toate deciziile trebuie să fie unanime. Deseori sunt necesare consultatii şi discutii extensive inainte de a putea lua o decizie importantă. Cu toate ca acest sistem poate parea incet şi greoi in ochii unui observator din afară, acesta prezintă două avantaje majore: in primul rand, este respectata suveranitatea şi independenţa fiecărui stat membru, in al doilea rand, atunci când se ia o decizie, aceasta se bucură de sprijinul total al tuturor statelor membre şi de angajamentul acestora in favoarea implementării sale.

Cel mai important organ cu atributii de luare a deciziilor al NATO este Consiliul Atlanticului de Nord, in care fiecare stat membru este reprezentat printr-un reprezentant permanent cu rang de ambasador, sprijinit de o delegatie natională compusă din personal diplomatic şi consilieri. Consiliul se întruneşte la nivel de ambasadori, cel putin o data pe săptămână. Există de asemenea intruniri regulate ale Consiliului la nivel de Miniştri de Externe, Miniştri ai Apărării şi din cand in cand Sefi de Stat si de Guvern[1].

Consiliul Atlanticului de Nord a infiintat multe comitete şi grupuri de planificare pentru sprijinirea activitătii sale. Aceste organe se întrunesc la randul lor la diferite nivele, fie la sediile politice ale NATO din Bruxelles, ori în diferite state membre.

NATO se afIă sub conducerea unui Secretar General, care este numit pentru aproximativ patru ani. Acesta este un om de stat de talie internatională, originar dintr-unul dintre statele membre. Secretarul General prezideaza şedintele Consiliului Atlanticului de Nord şi ale altor organe importante ale NATO şi ajută statele membre să atingă consensul. In gestionarea activitătilor zilnice ale Aliantei, acesta este sprijinit de un personal international.

NATO nu are forte armate independente proprii. Majoritatea fortelor puse la dispozitia NATO rămăn sub comanda şi control national total, pană când statele membre le ordonă să execute misiuni, de la apărarea colectivă la altele noi, precum mentinerea păcii şi sprijinirea pacii. Rolul structurilor politice şi militare ale NATO este de a asigura autoritate politică şi planificare militară comună necesară pentru a permite fortelor nationale să indeplinească aceste misiuni, precum şi aranjamentele organizatorice necesare pentru comanda, controlul, antrenarea şi pregătirea comună.

Cladirea securitatii prin parteneriat

Un scop important al transformării NATO a fost întărirea securitătii şi stabilitaţii prin incurajarea increderii şi intelegerii cu foştii săi adversari, prin dialog şi cooperare. Un prim pas in această directie  l-a constituit crearea Consiliului de cooperare al Atlanticului de Nord in 1991. Schimbându-şi numele in Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, acesta a devenit principalul for de consultare şi cooperare intre NATO şi statele care nu sunt membre ale acestuia. Solidaritatea practică dintre toţi membri Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic a fost exprimată şi prin pozitia comună luată in faţa terorismului. Condamnând atacurile teroriste impotriva Statelor Unite din 11 septembrie 2001, membrii CPEA şi-au luat angajamentul de a depune toate eforturile pentru a combate flagelul terorismului şi au confirmat credinţa că idealurile parteneriatului şi cooperarii vor prevala.

In 1994, NATO a initiat Parteneriatul pentru Pace. Acesta este un program de importantă majoră menit să asiste statele participante in restructurarea fortelor armate ale acestora, astfel incât să poată juca rolul potrivit intr-o societate democratică. Adaptat necesitătilor individuale din fiecare stat, acesta oferă oportunităti de cooperare practică in multe domenii diferite, permitând participantilor să aleagă oricăt de mult sau de puţin din program, in funcţie de necesităţile fiecărui stat in materie de securitate. Activităţile variază de la exercitii militare şi ateliere la seminare şi cursuri de pregătire. Un accent deosebit este pus pe mărirea transparentei şi răspunderii fortelor militare fată de electorat. Experienţa dobândita prin Parteneriatul pentru Pace a contribuit in mod semnificativ la cooperarea intre statele participante la fortele de mentinere a păcii, precum Forţa de Stabilizare (SFOR) in Bosnia şi Herţegovina şi Force Kosovo (KFOR). În 1997, NATO cu Rusia şi Ucraina au făcut de asemenea cooperarea bilaterală dintre ele să devină mai oficială. Consiliul Permanent Comun NATO - Rusia şi Comisia NATO – Ucraina au fost intemeiate ca o modalitate de facilitare a consultărilor regulate şi a discutării problemelor de securitate. Aspectele discutate la aceste intruniri variază de la mentinerea păcii in Balcani, gestionarea crizelor şi neproliferarea armelor de distrugere in masă, la conversiunea apărării, protectia mediului inconjunrător şi planificarea urgentelor civile. Ambele state, impreună cu alte ţări partenere au participat la eforturile de mentinere a păcii organizate de NATO in Bosnia şi Herţegovina. În 1999, din cauza divergentelor puternice legate de decizia NATO de a actiona pe cale armată pentru a impiedica producerea unei catastrofe umanitare in Kosovo, Federatia Rusă şi-a suspendat participarea la Consiliul Comun Permanent NATO – Rusia. Insă, după terminarea crizei, Rusia a fost de acord să contribute cu forţe la KFOR. Forţele armate ucrainene au participat şi ele la KFOR. Cooperarea şi consultarea intre NATO şi Rusia in cadrul Consiliului Comun Permanent a fost reluată in anul 2000.

Extinderea NATO

De la inceputul anilor '90, un număr de state est europene au concluzionat că interesele lor viitoare in materie de securitate pot fi apărate cel mai bine prin aderarea la Alianţa Atlanticului de Nord şi şi-au exprimat intentia de a deveni membre ale acestuia. Trei foste state Partnere Republica Cehă, Polonia şi Ungaria au fost invitate să inceapă negocierile de aderare şi in martie 1999, au devenit membre, făcând ca numărul de state membre să devinti nouăsprezece. Lărgirea NATO are scopul de a face ca Europa în ansamblu să fie mai sigură şi mai stabilă şi să nu reprezinte o amenintare pentru nici o ţară. Acest lucru a fost exprimat în mod clar de angajamentul Aliantei de a nu desfăşura nici un fel de trupe sau arme nucleare pe teritoriul noilor membri.

La intălnirea la nivel înalt de la Washington din aprilie 1999, liderii NATO au subliniat faptul că noii membri nu vor fi şi ultimii. Deciziile legate de invitaţiile viitoare de a deveni membri urmează să fie luate la intâlnirea la nivel înalt a Consiliului Atlanticului de Nord, care se va organiza în 2002.

Guvernele NATO au explicat de-a lungul timpului că extinderea Alianţei nu este un scop in sine, ci o modalitate suplimentară de intărire a securitătii. In consecintă, noii membri nu numai că trebuie să se bucure de beneficiile statutului de membru, dar să fie şi capabili să-şi aducă contribulia la securitatea generală a tuturor statelor membre.

In 1999, NATO a lansat un Plan de Actiune pentru Aderare, pentru a ajuta statele Partenere să se pregătească să devină membri. Planul se bazează pe experienta celor mai noi trei membri in pregătirea de aderare la Alianţă. Acesta oferă membrilor aspiranţi sfaturi practice şi asistentă prin programele individuale ale acestora de Parteneriat pentru Pace şi se concentrează pe problemele legate de statutul de membru. La rândul lor, membrii aspiranti trebuie să satisfacă anumite criterii politice, inclusiv rezolvarea paşnică a disputelor teritoriale, respectarea procedurilor democratice şi a dispozitiilor legate şi controlul democratic al forlelor armate ale acestora. Planul nu oferă nici un fel de garantii legate de o viitoare integrare, insă ajută statele să-şi adapteze fortele armate şi să se pregătească pentru obligatiile şi responsabilitătile pe care le presupune calitatea de membru[2].

            România a intrat in Alianţă pe 29 martie 2004 urmând decizia luata la Sumitul de la Praga din noiembrie 2002. Pentru România aceasta a reprezentat o majora evolutie. Intrarea in NATO a reprezentat garantia securităţii si a unei stabilităţi externe ceea ce sunt absolut necesare pentru o dezvoltare armonioasa si prosperă a ţarii.

Perspective

Procesul de transformare a NATO nu este incheiat. Este un proces continuu de adaptare şi reformă, creat cu scopul de a permite NATO să facă fată cu eficientă noilor sfidări de securitate din regiunea Euro-Atlantică. Cu toate acestea, in ciuda acestor modificări continui, principiile de baza ale NATO vor rămâne aceleaşi: principiul este că natiunile pot să-şi asigure securitatea doar pe calea conlucrarii şi că mai presus de orice, principiul conform căruia Europa şi America de Nord constitute o comunitate unică care împărtaseşte aceleaşi valori şi interese. Pe baza acestor principii fundamentale, NATO va continua să joace un rol cheie ca administrator eficient al crizelor şi un cadru solid de cooperare in materie de securitate in regiunea Euro-Atlantică.

[1] www.nato.int

[2] Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, Bucuresti, 2002

Modul de funcţionare al NATO

Una dintre cheile succesului NATO este procesul de luare a deciziilor, bazat pe consens. Nu există sistem de votare, iar toate deciziile trebuie să fie unanime. Deseori sunt necesare consultatii şi discutii extensive inainte de a putea lua o decizie importantă. Cu toate ca acest sistem poate parea incet şi greoi in ochii unui observator din afară, acesta prezintă două avantaje majore: in primul rand, este respectata suveranitatea şi independenţa fiecărui stat membru, in al doilea rand, atunci când se ia o decizie, aceasta se bucură de sprijinul total al tuturor statelor membre şi de angajamentul acestora in favoarea implementării sale.

Cel mai important organ cu atributii de luare a deciziilor al NATO este Consiliul Atlanticului de Nord, in care fiecare stat membru este reprezentat printr-un reprezentant permanent cu rang de ambasador, sprijinit de o delegatie natională compusă din personal diplomatic şi consilieri. Consiliul se întruneşte la nivel de ambasadori, cel putin o data pe săptămână. Există de asemenea intruniri regulate ale Consiliului la nivel de Miniştri de Externe, Miniştri ai Apărării şi din cand in cand Sefi de Stat si de Guvern[1].

Consiliul Atlanticului de Nord a infiintat multe comitete şi grupuri de planificare pentru sprijinirea activitătii sale. Aceste organe se întrunesc la randul lor la diferite nivele, fie la sediile politice ale NATO din Bruxelles, ori în diferite state membre.

NATO se afIă sub conducerea unui Secretar General, care este numit pentru aproximativ patru ani. Acesta este un om de stat de talie internatională, originar dintr-unul dintre statele membre. Secretarul General prezideaza şedintele Consiliului Atlanticului de Nord şi ale altor organe importante ale NATO şi ajută statele membre să atingă consensul. In gestionarea activitătilor zilnice ale Aliantei, acesta este sprijinit de un personal international.

NATO nu are forte armate independente proprii. Majoritatea fortelor puse la dispozitia NATO rămăn sub comanda şi control national total, pană când statele membre le ordonă să execute misiuni, de la apărarea colectivă la altele noi, precum mentinerea păcii şi sprijinirea pacii. Rolul structurilor politice şi militare ale NATO este de a asigura autoritate politică şi planificare militară comună necesară pentru a permite fortelor nationale să indeplinească aceste misiuni, precum şi aranjamentele organizatorice necesare pentru comanda, controlul, antrenarea şi pregătirea comună.

Cladirea securitatii prin parteneriat

Un scop important al transformării NATO a fost întărirea securitătii şi stabilitaţii prin incurajarea increderii şi intelegerii cu foştii săi adversari, prin dialog şi cooperare. Un prim pas in această directie  l-a constituit crearea Consiliului de cooperare al Atlanticului de Nord in 1991. Schimbându-şi numele in Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, acesta a devenit principalul for de consultare şi cooperare intre NATO şi statele care nu sunt membre ale acestuia. Solidaritatea practică dintre toţi membri Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic a fost exprimată şi prin pozitia comună luată in faţa terorismului. Condamnând atacurile teroriste impotriva Statelor Unite din 11 septembrie 2001, membrii CPEA şi-au luat angajamentul de a depune toate eforturile pentru a combate flagelul terorismului şi au confirmat credinţa că idealurile parteneriatului şi cooperarii vor prevala.

In 1994, NATO a initiat Parteneriatul pentru Pace. Acesta este un program de importantă majoră menit să asiste statele participante in restructurarea fortelor armate ale acestora, astfel incât să poată juca rolul potrivit intr-o societate democratică. Adaptat necesitătilor individuale din fiecare stat, acesta oferă oportunităti de cooperare practică in multe domenii diferite, permitând participantilor să aleagă oricăt de mult sau de puţin din program, in funcţie de necesităţile fiecărui stat in materie de securitate. Activităţile variază de la exercitii militare şi ateliere la seminare şi cursuri de pregătire. Un accent deosebit este pus pe mărirea transparentei şi răspunderii fortelor militare fată de electorat. Experienţa dobândita prin Parteneriatul pentru Pace a contribuit in mod semnificativ la cooperarea intre statele participante la fortele de mentinere a păcii, precum Forţa de Stabilizare (SFOR) in Bosnia şi Herţegovina şi Force Kosovo (KFOR). În 1997, NATO cu Rusia şi Ucraina au făcut de asemenea cooperarea bilaterală dintre ele să devină mai oficială. Consiliul Permanent Comun NATO - Rusia şi Comisia NATO – Ucraina au fost intemeiate ca o modalitate de facilitare a consultărilor regulate şi a discutării problemelor de securitate. Aspectele discutate la aceste intruniri variază de la mentinerea păcii in Balcani, gestionarea crizelor şi neproliferarea armelor de distrugere in masă, la conversiunea apărării, protectia mediului inconjunrător şi planificarea urgentelor civile. Ambele state, impreună cu alte ţări partenere au participat la eforturile de mentinere a păcii organizate de NATO in Bosnia şi Herţegovina. În 1999, din cauza divergentelor puternice legate de decizia NATO de a actiona pe cale armată pentru a impiedica producerea unei catastrofe umanitare in Kosovo, Federatia Rusă şi-a suspendat participarea la Consiliul Comun Permanent NATO – Rusia. Insă, după terminarea crizei, Rusia a fost de acord să contribute cu forţe la KFOR. Forţele armate ucrainene au participat şi ele la KFOR. Cooperarea şi consultarea intre NATO şi Rusia in cadrul Consiliului Comun Permanent a fost reluată in anul 2000.

Extinderea NATO

De la inceputul anilor '90, un număr de state est europene au concluzionat că interesele lor viitoare in materie de securitate pot fi apărate cel mai bine prin aderarea la Alianţa Atlanticului de Nord şi şi-au exprimat intentia de a deveni membre ale acestuia. Trei foste state Partnere Republica Cehă, Polonia şi Ungaria au fost invitate să inceapă negocierile de aderare şi in martie 1999, au devenit membre, făcând ca numărul de state membre să devinti nouăsprezece. Lărgirea NATO are scopul de a face ca Europa în ansamblu să fie mai sigură şi mai stabilă şi să nu reprezinte o amenintare pentru nici o ţară. Acest lucru a fost exprimat în mod clar de angajamentul Aliantei de a nu desfăşura nici un fel de trupe sau arme nucleare pe teritoriul noilor membri.

La intălnirea la nivel înalt de la Washington din aprilie 1999, liderii NATO au subliniat faptul că noii membri nu vor fi şi ultimii. Deciziile legate de invitaţiile viitoare de a deveni membri urmează să fie luate la intâlnirea la nivel înalt a Consiliului Atlanticului de Nord, care se va organiza în 2002.

Guvernele NATO au explicat de-a lungul timpului că extinderea Alianţei nu este un scop in sine, ci o modalitate suplimentară de intărire a securitătii. In consecintă, noii membri nu numai că trebuie să se bucure de beneficiile statutului de membru, dar să fie şi capabili să-şi aducă contribulia la securitatea generală a tuturor statelor membre.

In 1999, NATO a lansat un Plan de Actiune pentru Aderare, pentru a ajuta statele Partenere să se pregătească să devină membri. Planul se bazează pe experienta celor mai noi trei membri in pregătirea de aderare la Alianţă. Acesta oferă membrilor aspiranţi sfaturi practice şi asistentă prin programele individuale ale acestora de Parteneriat pentru Pace şi se concentrează pe problemele legate de statutul de membru. La rândul lor, membrii aspiranti trebuie să satisfacă anumite criterii politice, inclusiv rezolvarea paşnică a disputelor teritoriale, respectarea procedurilor democratice şi a dispozitiilor legate şi controlul democratic al forlelor armate ale acestora. Planul nu oferă nici un fel de garantii legate de o viitoare integrare, insă ajută statele să-şi adapteze fortele armate şi să se pregătească pentru obligatiile şi responsabilitătile pe care le presupune calitatea de membru[2].

            România a intrat in Alianţă pe 29 martie 2004 urmând decizia luata la Sumitul de la Praga din noiembrie 2002. Pentru România aceasta a reprezentat o majora evolutie. Intrarea in NATO a reprezentat garantia securităţii si a unei stabilităţi externe ceea ce sunt absolut necesare pentru o dezvoltare armonioasa si prosperă a ţarii.

Perspective

Procesul de transformare a NATO nu este incheiat. Este un proces continuu de adaptare şi reformă, creat cu scopul de a permite NATO să facă fată cu eficientă noilor sfidări de securitate din regiunea Euro-Atlantică. Cu toate acestea, in ciuda acestor modificări continui, principiile de baza ale NATO vor rămâne aceleaşi: principiul este că natiunile pot să-şi asigure securitatea doar pe calea conlucrarii şi că mai presus de orice, principiul conform căruia Europa şi America de Nord constitute o comunitate unică care împărtaseşte aceleaşi valori şi interese. Pe baza acestor principii fundamentale, NATO va continua să joace un rol cheie ca administrator eficient al crizelor şi un cadru solid de cooperare in materie de securitate in regiunea Euro-Atlantică.

[1] www.nato.int

[2] Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, Bucuresti, 2002