Personalitatea

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Personalitatea umana este greu de definit in mod exthaaustiv,pana in prezent numarul definitilor depasind cifra de suta.Cele mai multe definitii dezvolta o conceptie integrativa si dinamica ,relevand caracterul specific uman,unitar si sintetic al personalitatii,legatura ei stransa cu conduita,determinarea ei biologica si sociala...

Personalitatea e darul cel mai de pret pe care omul si-l poate oferi lui insusi prin autocunoastere si vointa de autodepasire,prin efort propriu si cu sprijinul factorilor educationali.Ca sa poti deveni un bun specialist si un om luminat cu preocupari multiple ,receptiv fata de schimbari sicapabil sa te adaptezi la situatii noi,un om cu initiativa,un inovator sau inventator care sa inteleaga  sensurile superioare ale vietii umane,trebuie mai intai sa te cunosti bine.

Familiarizarea cu datele noi despre personalitate ,cunoasterea stiintifica de sine prin autoobservare reflexiva,prin activitatea si actiunile noastre raportate la modelul de personalitate oferit de societatea in care traim si prin parerile altora despre noi,reprezinta mijloace importante de investigare si modelare a propriei fiinte.

Personalitatea umana  este greu de definit in mod exthaaustiv,pana in prezent numarul definitilor depasind cifra de suta.Cele mai multe definitii dezvolta o conceptie integrativa si dinamica ,relevand caracterul specific uman,unitar si sintetic al personalitatii,legatura ei stransa cu conduita,determinarea ei biologica si sociala.

Personalitatea este subiectul uman ca unitate dinamica bio-psiho-socio-culturala (P.P.Neveanu) ,inzestrat cu functii cognitive,axiologice,proiectiv-creative,dinamico-ernergetice,afectiv-emotionale si volitiv-caracteriale,programatice si  operationale, manifestate in comportament.

H. Pieron defineste personalitatea ca fiind “organizare dinamicã a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice si morfologice ale individului”. Aceastã organizare dinamicã se manifestã prin conduita omului în societate. Ea se formeazã în procesul de interactiune dintre individ si lumea obiectivã.

Alti autori definesc personalitatea in lumina teoriei invatarii sau a teoriei sistemelor,interpretand-o din punct de vedere cibernetic(C.Balaceanu si Ed. Nicolau).

Ca sistem suprastructurat deschis,personalitatea este rezultatul dezvoltarii unitare prin procesul invatarii a insusirilor innascute si dobandite sub influenta mediului socio-cultural,asigurand fiecarei individualitati o adaptare,originala si acitva, la mediul inconjurator.

Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil.

În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor  relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităţii, atributul unităţii, integralităţii, structuralităţii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiţionărilor externe în structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.

Toate acestea sunt probleme de cea mai mare importanţă ştiinţifică şi nu pot fi ocolite. Ele apar inevitabil în procesul cercetării, concretizându-se în fapte, fenomene care nu erau prevăzute iniţial de ipoteza de lucru şi care nici nu se subsumează ei.

O definiţie clasică a personalităţii, prin gen proxim, probabil că nici nu este posibilă. Cel puţin la ora actuală nu putem avea pretenţie la aşa ceva; vom continua multă vreme să operăm cu definiţii relative, parţiale, care delimitează diferite direcţii concrete de investigaţie, diferite laturi ale personalităţii.

La nivelul personalităţii condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnul posibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalităţi liniare.

Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ-adaptativă a omului, care presupune existenţa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică - , dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conţinutului acestora.

Succesele ce se obtin în cadrul unor domenii ale activitãtii umane presupun existenta unor însusiri psihice, denumite aptitudini. Acestea reprezintã particularitãåile individuale ale oamenilor care se constituie ca o conditie a realizãrii unor activitãti la un nivel superior. Astfel, orice însusire consideratã din punct de vedere al rezultatelor obtinute, este o aptitudine.

Aptitudinile sunt fie ereditare fie se dezvoltã în cursul unei activitãti în functie de mediu si de educatie.

Dezvoltarea economicã fiind un proces de creare de noi cerinte, stã la baza unui proces de creare de noi aptitudini. În aceste conditii ne intereseazã posibilitatea de a prevedea reusita profesionalã plecând de la constatarea existentei anumitor aptitudini.

Reusita profesionalã nu este determinatã de o aptitudine izolatã, generalã sau specialã, ci de un grup de aptitudini, dar si de cunostinte, deprinderi, interese, atitudini si motivatie.

O formã superioarã de manifestare a aptitudinilor este talentul.

Talentul se defineæte ca ansamblul dispozitiilor functionale, ereditare si a sistemelor operationale dobândite ce mijlocesc performante deosebite si realizãri originale în activitate.

Forma cea mai înaltã de dezvoltare a aptitudinilor care se manifestã într-o activitate creatoare de însemnãtate istoricã o constituie geniul.

Formã de manifestare a personalitãtii sub, aspectul energiei, rapiditãtii regularitãtii si intensitãtii proceselor psihice este latura dinamicã a personalitãtii cu influentã asupra caracterului.

Clasificarea clasicã desemneazã patru tipuri de temperamente:

1. Sangvinic – rapiditate, vioiciune, calm, intensitate a emoåiilor æi superficialitate a sentimentelor, nãzuitã spre schimbare, instabilitate a intereselor æi înclinaåiilor, distribuåie æi comutare uæoarã a atenåiei, maximã adaptabilitate, rezistenåã, menåinere a rezistenåei æi echilibrului psihic.

2. Flegmatic – calm, lentoare, slabã reactivitate afectivã, durabilitatea sentimentelor, rãbdare naturalã, înclinaåie spre rutinã, refuz pentru schimbãri.

3. Melancolic – capacitate de lucru redusã în condiåii de suprasolicitare, slabã rezistenåã neuropsihicã, sensibilitate acutã.

4. Coleric – nestãpânire se sine, impulsivitate, agitaåie tumultozitate, nerãbdare, explozivitate emoåionalã, oscilaåi între activism impetuos æi depresie, înclinaåie spre stãri de alarmã æi angoasã.

Integrarea şi alte procese organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii.  Organizarea dinamică implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresivă.

 Termenul psihofizic ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atât a “spiritului”, cât si a “trupului” într-o unitate inextricabilă.

Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătura, un concept , un stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt "potenţialul nostru de activitate”.

Personalitatea este ceva şi face ceva. Toate sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor adoptative şi expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută.

Termenul de personalitate include într-un sitem unitar atât temperamentul cît şi caracterul omului.

Temperamentul şi caracterul sunt două noţiuni diferite care nu trebuiesc confundate. În timp ce temperamentul se referă la însuşiri ereditare ale individului, caracterul vizează suprastructura morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului.

Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şi sunt unice pentru aceasta.

          Termeni comportament şi gândire constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă. Ele sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm, totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră.

Caracterul poate fi definit ca o constelatie de atitudine valori, norme, acte de conduitã, fenomene cognitive, afective æi volitive, integrate într-un sistem complex, deschis, relativ stabilizat.

Continutul caracterului este dat de o multime de trãsãturi

  -orientarea caracterului = capacitatea persoanei de a selecta influentele externe, naturale si socio-culturale dupã criterii moral-valorice;

  -stãpânirea de sine = posibilitatea de a-si domina impulsurile, de a amâna reactia atitudinal-comportamentalã, sau în anumite conditii impuse de împrejurãri, de a directiona conform normelor moral valorice, sau de a o suprima total;

  -bogãtia caracterului = multitudinea æi complexitatea atitudinilor, valorilor, normelor asimilate care au devenit elemente perene ale persoanei;

  -consistentã = concordanta dintre idee, atitudine, vorbã si faptã;

  -generozitatea = sensibilitatea fatã de nevoile altora, dorinta de a le veni în ajutor într-o formã dezinteresatã, compasiune;

  -puterea = capacitatea persoanei de a domina împrejurãrile si de a se domina pe sine;

  -supletea = deschiderea persoanei la lumea valorilor;

  -disciplina = încadrarea unei persoane într-un sistem de norme si respectarea lor cu strictete;

  -optimismul = încrederea persoanei în sine în ceilalti si în viatã.

Caracterul este deci un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al personalităţii care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori.

Atitudinea exprimă  o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale.

În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:

  - atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate, culpabilitate,

  - atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,

  - atitudinea faţă de muncă

În cadrul omului real putem delimita relativ două blocuri funcţionale de bază: individul şi personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificială şi inutilă, mai ales că, în limbajul cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind  anumite criterii cele două noţiuni se raportează la entităţi calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.

Prin „individ” se înţelege acea totalitate a elementelor şi însuşirilor, ereditare sau dobândite, care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu. Individul se asociază cu unicitatea. Noţiunea de individ este în aceeaşi măsură aplicabilă tuturor organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare.

Mecanismul fundamental care asigură formarea structurii personalităţii este integrarea ierarhică. Din procesul general al integrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legături:

  -legături primare, înnăscute, determinate de relaţiile din interiorul organismului;

  -pe baza acestora se sintetizează legături secundare după principiul condiţionării;

  -definitorii pentru sistemul personalităţii sunt legăturile de ordinul III (terţiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formează pe baza sensului, a desemnării categoriale a situaţiilor, prin raportarea lor concomitentă la stările proprii de motivaţie şi la un ansamblu de norme şi etaloane valorice elaborate social.

Legătura terţiară devine posibilă atunci când copilul începe să facă deosebirea între lucrul aşa cum există el în mod obiectiv şi lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinţe, trecerea de la orientarea egocentrică la orientarea autocritică.

„ Prima naştere a personalităţii ” se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine”, care presupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, prin comparare cu alţii; aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplică altuia. Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii contradictorii dintre „conştiinţa obiectivă” şi „autoconştiinţă”. Acesta este un proces de desprindere, formulare şi integrare permanentă de semnificaţii, criterii, de simboluri şi modele acţionale care se desfăşoară după cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul ca dat biologic.

În structura şi dinamica personalităţii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine, ci semnificaţia lor valorică, ce se cristalizează în cadrul relaţiilor interpersonale şi al aprecierilor sociale; nu percepţia sau gândirea în sine, ci conştiinţa valorii lor în realizare eului prin compararea cu alţii.   

Dinamica personalităţii este propulsată de tendinţe şi, în funcţie de diversitatea de combinaţii ale acestora, se dirijează spre un obiectiv sau spre altul, creşte sau scade în tensiune, se exteriorizează printr-o cromatică sau alta. Tendinţele nu se manifestă în afara unor cauzalităţi şi a unor factori obiectivi iar, în consecinţă, combinaţiile dintre ele nu pot lua orice formă.

Prin constatarea unor factori obiectivi, care determină activitatea persoanei, se demonstrează că personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabilă. În felul acesta mediul intern ai individului, de care depind în mare combinaţiile dintre tendinţe, apare ca un domeniu al unor succesiuni de procese cu o anumită motivaţie, al unor relaţii cauzale, ca interioritate a unei organizări, a unei formaţii.

Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – şi a factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre aceşti doi factori nu poate fi eliminat, primordialitate în timp are însă factorul endogen. Ontogeneza eului coincide la început cu maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primul act al personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze de obiect, personalitatea se realizează pe un anumit fond nervos, endocrin şi umoral. Dar fondul nervos, endocrin şi umoral individul îl primeşte, datorită eredităţii, de la părinţii şi strămoşii săi.

Orice individ îşi începe viaţa la concepţie ca o singură celulă. Aceasta se divide apoi în două, iar după aceea fiecare parte rezultată din nou în două, operaţia de diviziune succedându-se mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitoză, proces care arată că toate celulele din corp au o ereditate identică. Influenţa mediului celular ca: gravitaţia, presiunea, oxigenul, o serie de elemente chimice, ca şi câmpurile electrice, produc variaţii în celule.

În discutarea clasică a eredităţii gena constituie factorul care transmite trăsăturile caracteriale. Astăzi se ştie că gena este formată din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezidă în molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentală a ADN-ului constă în posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigură menţinerea capitalului ereditar de la o celulă la alta.

Cu toate poziţiile diferite în privinţa eredităţii prin investigarea acesteia prin intermediul gemenilor, a studiilor de genetică umană şi de genetică experimentală s-a remarcat că ereditatea constituie un fundament al personalităţii. Factorul ereditar se prezintă pentru personalitate sub formă de echipament primar. În formarea personalităţii o importanţă deosebită o are însă şi factorul social în întreaga sa complexitate şi diversitate.

Influenţa pe care o exercită societatea asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată de către unii un individ socializat.

Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea personalităţii, două garnituri de variabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiecte care exprimă valorile, credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba. Termenul de societate se referă la instituţii, la relaţiile sociale. Este greu de despărţit cultura de societate, deoarece ele se subînţeleg una pe alta şi acţionează împreună asupra individului.

Câmpul spaţial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înţelesul acesta, indivizii se supun unor modele care aparţin unor anumite culturi. Fiecare societate şi cultură posedă un model social care uniformizează într-un fel conduita indivizilor.

Independent de rasă, religie, naţiune, clasă socială, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţă spre autorealizare. În acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cu un grup restrâns de oameni.

Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esenţial prin acţiune, prin activitate, şi ca factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-şi însă şi propria finalitate.

         Noţiunea de acţiune şi de activitate sugerează noţiunea de rol, ce constă într-un model de conduită prescrisă pentru toate persoanele având acelaşi statut social.

Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieţii, cel care-l ţine angajat aproape toată viaţa în aria sa este rolul profesional. De felul cum se achită de rolurile profesionale membrii societăţii depind avutul obştesc, civilizaţia şi cultura unui grup social; gradul de integrare şi echilibrul psihic diferă în funcţie de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.

Prin concurenţa factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la „un rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor persoanei”, la o construcţie proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un comportament „tipic şi unic”, deci ca personalitate.

Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăire interioară relativ neschimbată în timp, şi prin integrare, adică prin formarea unei unităţi şi totalităţi psihice.

Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate şi reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalităţii, pentru ca persoana să poată face faţă unor schimbări capitale ale condiţiilor de viaţă şi să se adapteze la ele. Privită ca formă de organizare cu o anumită funcţionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este în fond aşa cum s-a anticipat, o structură.

         În descrierea ştiinţifică a personalităţii, se apelează la conceptele de structură şi de proces.

Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puţin stabile ale unor părţi în cadrul sistemului; procesele sunt funcţii ce se evidenţiază prin intermediul părţilor.

Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu autoechilibrat şi, deci, relativ invariant de relaţii. Schimbările care se produc în cadrul interacţiunii cu condiţiile concrete de mediu alcătuiesc procesele sau dinamica actuală a personalităţii.

Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul general al personalităţii, nu sunt direct observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de abstractizare convenţională, apărând astfel ca modele ipotetice.

 Reacţiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale conţinutului intern al personalităţii, sunt foarte diferite: reacţii involuntare, de natură reflex-necondiţionată, care intră în categoria expresiilor emoţionale, manifestări empatice, relatări verbale, produsele activităţii, etc. fiecare dintre aceşti indicatori externi dobândeşte o anumită valoare informaţională în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalităţii, dar nici unul nu le exprimă integral. De aceea, se impune colaborarea lor şi aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare şi ierarhizare.

         În cadrul sistemului personalităţii, delimităm două grupe de componente: calităţile şi structurile. Primele se referă la modul specific de închegare şi manifestare a personalităţii, iar structurile ne indică determinarea substanţială, de conţinut a personalităţii.

         Printre calităţii se numără: consistenţa, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea şi integrarea. Consistenţa se referă la stabilitatea liniilor generale de conduită ale subiectului în decursul timpului, la pregnanţa şi unitatea tabloului său dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trăsături stabile, prin care să poată fi recunoscută în ciuda variaţiilor circumstanţiale.

Stabilitatea priveşte atât configuraţia fizică, cât şi pe cea psihică. Calitatea consistenţei trebuie căutată în structurile care condiţionează comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se relevă în actele mărunte, episodice, ci în conduite mari, sistematice: conţinutul activităţii, motivele, atitudinile. Ea desemnează stilul activităţii.

         În fiecare categorie de sarcini şi tipuri de comportamente se poate vorbi de existenţa unui stil specific: stilul activităţii motorii, concretizat într-o anumită configuraţie valorică a amplitudinii, ritmului mişcărilor, stilul cognitiv, evidenţiat în căile sau modalităţile de organizare şi desfăşurare a proceselor de percepţie şi gândire, indiferent de conţinutul lor informaţional.

 Stilul constituie filtrul prin care subiectul modulează în felul său specific diferite situaţii obiective cu care vine în contact, care-l solicită sau pe care le solicită.

         Limita consistenţei este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimă posibilitatea reorganizării unor structuri particulare sau generale sub influenţa schimbării conţinutului relaţiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o funcţie de vârstă: valoarea ei scade pe măsura înaintării în vârstă. La copii şi la tineri, structurile se caracterizează printr-o plasticitate ridicată, corespunzător, consistenţa personalităţii lor este mai puţin pregnantă, iar la bătrâni, ele tind spre osificare, conservatorism.

 Din punct de vedere adaptativ,  este la fel de importantă atât formarea unei consistenţe de valoare ridicată, cât şi dezvoltarea „potenţialităţii pentru schimbare”.

         Structurile de bază ale personalităţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul. Motivaţia dă orientarea, selectivitatea şi semnificaţia conduitei. Pentru definirea profilului personalităţii, esenţiale sunt motivele derivate şi condiţionate social-istoric. Ele plasează personalitatea pe o traiectorie de mişcare semnificativă şi-i determină aşa numitele piscuri de integrare.

          Se disting însă niveluri diferite de stabilitate şi pregnanţă pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, în cadrul căreia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalităţii decât altele.

         Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalităţii, plasând subiectul la scară obiectivă a competenţelor şi valorilor. Asociate cu structurile motivaţionale şi afective, ele alcătuiesc construcţiile complexe ale aptitudinilor sau capacităţilor.

Aptitudinea reprezintă o organizare selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaţionale şi executive, care permite omului desfăşurarea cu succes a unei acţiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamnă a rezolva la indici de performanţă optimi o categorie sau alta de sarcini. Întrucât indicatorul principal de relevare a aptitudinii este performanţa, structura ei nu poate fi redusă la o sumă de predispoziţii şi calităţi înnăscute, de ordin fiziologic, ci trebuie concepută ca un ansamblu integrat de operaţii care susţin un comportament specific.

         Aşa numitele aptitudini simple, legate de rezolvarea unui câmp limitat de situaţii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale substructurilor cognitive, motivaţionale şi afective. Cu cât o aptitudine are o sferă mai largă de cuprindere în planul activităţii, cu atât organizarea sa devine mai complexă, angajând  tot mai multe dimensiuni ale personalităţii.

În sistemul general al personalităţii, un loc important îl ocupă construcţia specială a mecanismelor de comandă şi control asupra motivelor, scopurilor şi mijloacelor comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele funcţii:

  - simplă inhibiţie prin impulsuri frenatorii dirijate;

  - transformarea sferei de acţiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui;

  - amânare-reportarea realizării unui motiv în funcţie de circumstanţe

  - selecţie şi programare, în cadrul unor motive concurente.

Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalităţii. Din acest punct de vedere, oamenii pot fi împărţiţi în trei grupe:

·        normal controlaţi; se caracterizează printr-un relativ echilibru între tendinţa reflexivă, analitică, critică şi tendinţa spre acţiune, îmbinând într-o formulă optimă principiul libertăţii cu cel al necesităţii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;

·        subcontrolaţi; se caracterizează prin supraestimarea impulsului spre acţiune şi subestimarea condiţiilor obiective ale realizabilităţii lor, ca urmare ei se comportă impulsiv, după glasul primei dorinţe; pentru ei este mai important să acţioneze decât să gândească asupra oportunităţii acţiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate;

·        supracontrolaţi (cenzuraţi); aceştia se caracterizează printr-un comportament de tip reflexiv, bazat pe considerarea tuturor condiţiilor pro şi contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului imediat, ci şi a consecinţelor derivate lui.

De aici pot genera o serie de trăsături specifice, precum prudenţa, conservatorismul, tradiţionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaborează în timpul evoluţiei individuale, ca rezultat al acţiunilor dinamice dintre succes şi insucces.

Realitatea sistemului personalităţii echivalează cu prezenţa unui model interior al persoanei, care într-un anumit mod îi vectorializează conduita acesteia, schiţându-i un unghi de deschidere faţă de lume şi viaţă, iar în mod propriu o vocaţie profesională în câmpul producţiei.

         Cercetările în materie conduc spre următoarele constatări:

  - personalitatea însăţi, care nu-i un dat, ci o rezultantă a concurenţei unei multitudini de factori, depinde de luarea sau neluarea în consideraţie a unor indici, ce se manifestă încă din copilărie. În timp ce respectarea în evoluţia persoanelor a liniilor sale interne conduce spre construirea unei personalităţi armonioase, nerespectarea poate să concureze la obţinerea unui sistem deficitar. Se evidenţiază astfel că, pe când o corespunzătoare dirijare a puberilor spre şcoli potrivite cu modelul lor interior, se soldează cu o foarte bună integrare în câmpul psiho-social, echilibru optim, succes şcolar, o orientare necorespunzătoare constituie o cauză a unui echilibru precar, o sursă a unor impedimente de adaptare;

  - orice persoană prezintă o anumită disponibilitate auto-socio-reglatoare faţă de structurile de activitate productivă, în funcţie de gradul de corespondenţă sau necorespondenţă dintre modelul personalităţii şi o structură de activitate productivă, se ajunge la un gradient de integrare în rolul profesional; aşa se explică de ce unele persoane au un randament mediu sau sub medie în unele profesii, rezultând că integrarea în producţie e în strânsă corelaţie cu vocaţia;

  - respectarea vocaţiei reprezintă pentru persoana umană, în plus, un factor de sanogeneză cu implicaţii individuale şi sociale, sănătatea fiind definită ca o stare de plenitudine fizică, psihică şi socială, o corespunzătoare încadrare vocaţională, generează sentimentul de excelentă funcţionare a organismul, determină un tonus psihic perfect şi conduce la o integrare socială optimă;

  - se ştie că vocaţia este un rezultat al unui lung proces de definire, în promovarea ei dându-şi concursul instituţiile de educaţie şi învăţământ; o defectuoasă îndrumare, contrar vocaţiei, poate fi pentru acesta o cauză a unei conduite ineficiente, precum şi a unor tulburări psihice, de obicei din categoria nevrozelor;

  - faţă de constatările de mai sus, în raportul dintre om şi profesie se impune activarea principiului vocaţional.

Orientarea vocaţională dă satisfacţie persoanei umane, aceasta prin intermediul unei încadrări vocaţionale realizându-se optimal, atingând cel puţin în parte ceea ce se înţelege prin noţiunea de fericire: serveşte deci principiul individual. În egală măsură satisface şi principiul social. Printr-o orientare vocaţională se promovează valorile, acestea constituind promisiunea ridicării nivelului material şi cultural al societăţii, asigurării creşterii bunăstării sociale.

Beneficiarii orientării vocaţionale sunt, ca atare, individul şi societatea, înţelegându-se atât societatea civilă cât şi statul.

Individul apare ca beneficiar întrucât printr-o integrare vocaţională într-o activitate productivă munca devine pentru el un complement al personalităţii sale; societatea, deoarece printr-o încadrare vocaţională a persoanei a persoanei în procesul productiv factorul social, îşi îmbunătăţeşte calitatea, iar elementele sale de risc scad la minimum.

          Termenul “conceptul de eu”,raportat la acela de “respect de sine”,in realitate este de obicei ceva mai cuprinzator.conceptul de eu al unui individ reprezentat de ansamblul starilor cognitive si afective care definesc atitudinile sale fata de sine;cu alte cuvinte este conceptia despre sine,mai mult sau mai putin consecventa si organizata,pe care individul o manifesta de la o situatie la alta.Evident,conceptul de eu este o entitate extrem de complexa ,incluzand atribute intelectuale,fizice emotionale,morale si sociale.

          Este important ca individul normal sa aiba o viziune stabila si favorabila despre sine insusi si,in consecinta,adesea el va deforma sau va respinge interpretari ale realitatii care vin in conflict cu aprecierea sa despre sine.

Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie să uităm de unicitatea individului, a fiecăruia dintre noi.

Fiecare dintre noi  e diferit de celălalt, aparţinând deja prin naştere unuia dintre cele două sexe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumită originalitate prin faptul ca ne-am născut într-o anumită zi sau epocă istorică,   într-o anumită familie,  într-un anumit mediu social şi am parcurs un anumit drum în viaţă.

Individul e unic, însă nu incomparabil cu alţi indivizi ai speciei umane. Natura lăsând trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lăsat diversitatea din care derivă unicităţi.

Teoretic, jumătate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mamă şi jumătate provine de la tată. Deci nu pot exista două fiinte omeneşti la fel sau mai exact cu acelaşi potenţial de dezvoltare (exceptie făcând gemenii monozigoti).

Pentru a înţelege un om trebuie sa observăm ca el este:

  - ca toti ceilalti oamenii (după normele universale);

  - ca unii oameni (după normele de grup);

  - ca nici un alt om (norme idiosincratice).

Fiecare om e la fel cu ceilalţi prin simpla lui apartenenţă la speţa umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său (de ex.: vorbeşte  o anumită limbă (limba maternă)) şi totuşi este unic, diferit de toţi ceilalţi.

Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeazăa prin trăsături universale adăugate la nişte trăsături ale grupului său şi apoi adăugate la ceva propriu. Individul împleteşte într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă şi originală.

Prin drumul parcurs de fiecare om în viaţa sa se distinge de alţii. Fiecare viaţă îşi urmează un destin unic. Indiferent de orice metafizică a destinului, existenţa lui e o certitudine ceea ce arată particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumită "cale" fără "doar si poate".

În marea varietate umană se întalnesc oameni slabi şi oameni puternici, genii şi idioţi, oameni harnici şi oameni leneşi, înalti şi scunzi, vioi şi apatici, sensibili şi insensibili.

Dar nu vom putea spune niciodată că doi oameni puternici sunt la fel pentru că îî mod sigur unul este puternic în ceva, altul in altceva, unul în alergare, altul în ridicat greutăţi; nu sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizică, altul de matematică; exemplele ar putea continua foarte mult prin diferenţieri tot mai subtile între grupuri şi tipuri de oameni.