Capitalism contra capitalism - Michel Albert

Categoria: Referat Economie

Descriere:

Capitalismul a făcut imposibilă realizarea premoniÅ£iei lui HruÅŸciov care în 1960 declara că în anul 2000 economia sovietică va ajunge în urmă economia S.U.A.!
Michel Albert este un fin observator ÅŸi remarcă faptul că instaurarea capitalismului într o Å£ară nu este, fireÅŸte, suficientă pentru ca Å£ara respectivă să se înscrie pe calea dezvoltării economiei. Mai este nevoie ÅŸi de un minimum de reguli ÅŸi, deci, de un stat eficient ÅŸi necorupt...

“CAPITALISM CONTRA CAPITALISM”

de Michel Albert

Michel Albert, născut în 1930 – fost comisar general al Planului şi preşedinte al Asigurărilor Generale ale Franţei; a publicat multiple eseuri de pedagogie economică şi socială “Le Manifeste radical” – 1970, “Les Vaches maigres” – 1975, “Le Pari français” – 1982, “Capitalisme contre capitalisme” – 1991.

“Eseul” debutează cu o brevilocventă prezentare a momentului istoric ce a determinat victoria capitalismului, victorie ce a avut loc pe trei fronturi: 1 – în Anglia (Margaret Thatcher) şi S.U.A. (Ronald Reagan) a avut loc prima revoluţie conservatoare – revoluţia statului minimal. Aici revoluţia capitalistă a determinat scăderea impozitelor (de la 75% în 1981 la 33% în 1989 în S.U.A.); 2 – în ţările comuniste în Europa de Est; 3 – în sudul Irakului.

Capitalismul a făcut imposibilă realizarea premoniţiei lui Hruşciov care în 1960 declara că în anul 2000 economia sovietică va ajunge în urmă economia S.U.A.!

Michel Albert este un fin observator şi remarcă faptul că instaurarea capitalismului într‑o ţară nu este, fireşte, suficientă pentru ca ţara respectivă să se înscrie pe calea dezvoltării economiei. Mai este nevoie şi de un minimum de reguli şi, deci, de un stat eficient şi necorupt.

Capitalismul, adică libera stabilire a preţurilor pe piaţă şi libera proprietate asupra mijloacelor de producţie – nu exclude existenţa săracilor. Capitalismul are drept principiu de bază concurenţa, piaţa. Sistemul capitalist nu este lipsit de probleme şi este departe de a fi omogen; el s-a diferenţiat în două mari modele ce se înfruntă: “capitalism contra capitalism”.

Imigraţia este o problemă importantă a secolului XX; mâna de lucru imigrată este aproximativ întotdeauna mai ieftină, astfel încât ţările capitaliste au devenit mai deschise la imigrare.

O altă problemă a capitalismului o constituie sărăcia. În S.U.A. şi Japonia nu există sistem de protecţie socială – săracul fiind văzut drept vinovat, pe când în Europa (vezi Franţa) săracul este privit ca victimă şi acestuia (sistemului de protecţie socială) i se aplică o întrebare: vom mai putea continua să ne plătim protecţia socială având în vedere că două mari ţări capitaliste nu o fac? Capitaliştii japonezi consideră că securitatea socială nu intră în atribuţia statului ci în a întreprinderii, cu condiţia ca aceasta să fie suficient de bogată, pe când capitaliştii europeni (Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Danemarca) garantează un venit minim. Pretutindeni în clipa de faţă, logica proprie capitalismului intră în conflict, într-un fel sau altul, cu logica protecţiei sociale.

Modelul anglo-saxon (unde fiscalitatea încurajează contractarea datoriilor) se opune modelului germano-nipon (fiscalitatea încurajează economisirea).

Şi în problema reglementărilor care ar reduce numărul proceselor – modelul anglo-saxon (cu reglementări mai puţine – avantajându-i pe “lawyers”) se opune modelului mult mai strict şi anume cel germano-nipon.

Ţările anglo-saxone au încurajat expansiunea pieţelor de creanţe şi de valori imobiliare – înlocuind pe cât posibil băncile cu bursele. Capitalismul ţărilor alpine se întemeiază pe ideea contrară.

Capitalismul trebuie să fie însoţit de o dezvoltare a asigurărilor de tot felul. Meseria asiguratorului este aceea de a transporta resurse ale prezentului înspre viitor, făcându-le să dea roade.

Concepţia anglo-saxonă vede în asigurări o simplă activitate de piaţă, iar o altă concepţie atrage atenţia asupra importanţei cadrului instituţional în ceea ce priveşte garantarea securităţii întreprinderilor şi a persoanelor particulare.

Acestea sunt pe scurt câteva probleme cu care se confruntă capitalismul şi care îl delimitează într-unul “neoamerican” – ce se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul financiar rapid – şi unul “renan” ce are drept centru Germania (şi prezintă numeroase asemănări cu cel din Japonia) – ce pune accente pe reuşita colectivă, pe consens, pe preocuparea pentru termenul lung.

Istoria ultimul deceniu ne arată că modelul “renan”, modelul secundar, este deopotrivă mai echitabil şi mai eficient decât cel “neoamerican”.

Revenirea Americii (“America is back”) este opera lui Ronald Reagan. Lumea comunistă – la ora marii prăbuşiri din 1989-1990 – i-a mitizat pe Ronald Reagan şi pe Margaret Thatcher.

Margaret Thatcher a fost învinsă în propriul partid, în primul rând, pentru că s-a opus construcţiei europene. În realitate, însă, ideile ei sunt cele care au inspirat “viitoarea mare piaţă unică din 1992” – care trofiază comercialul, atrofiind în ciuda eforturilor lui Jacques Delors şi ale Parlamentului European, politicul şi socialul.

Michel Albert atrage atenţia asupra faptului că Europa se înşelase în mare măsură, cândva, supraestimând puterea economică a Uniunii Sovietice, iar acum greşeşte dar, de data aceasta, în ceea ce priveşte America – căreia nu-i poate surprinde slăbiciunile economice şi sociale – bine ascunse în spatele militarului. Autorul afirmă: “America cea mai transparentă dintre toate se zbate sub <<sunlights>>”.

Michel Albert prezintă punctul de pornire a “luminii americane”: solganul “America revine” rostit de Reagan, ce avea să devină preşedinte S.U.A. Acest slogan face să retrezească la viaţă energia americană, să înlăture sindromul Vietnamului şi să renască mitul pionierilor; America era devitalizată de concurenţa ţărilor europene şi mai ales a Japoniei.

Există câteva date de bază ce se află la originea atât a puterii, cât şi a slăbiciunii americane de astăzi – aceasta se cumulează în prea mult umiliri şi prea puţine certitudini – ce dominau America anilor ’70.

Reagan a câştigat de partea lui media şi populaţia, prin aşa numitul “război al stelelor” – concepţie futuristă, concepţie strict defensivă conform căreia urma să se construiască în spaţiu un scut capabil să intercepteze toate rachetele – sabia lui Damocles. Reagan pune în funcţiune o retorică imparabilă: Nu este, oare, “scutul” arma celor “drepţi”, în vreme de “sabia” este arma celor “răi”. Reagan va fi acuzat că încearcă să distrugă paritatea nucleară mondială – în avantajul Americii.

În acelaşi timp, pe plan administrativ Reagan multiplică acţiunile politice şi diplomatice de susţinere a aliaţilor Americii: instalează rachete Pearshing în Europa de Vest pentru contracararea rachetelor SS-20 ale Armatei Roşii, finanţează mişcările anticomuniste din Angola, Afganistan şi Nicaragua, afişând peste tot aceeaşi voinţă şi anume aceea de a face influenţa sovietică să dea înapoi: “America revine”.

În interior Reagan descurajează catastrofalul impozit şi susţine lăsarea liberă a legilor liberei iniţiative, de restul se va ocupa “mâna invizibilă” a lui Adam Smith (rezultând mecanismul preţurilor şi al concurenţei). Săracii sunt sfătuiţi să muncească şi să nu aştepte din partea statului acele alibiuri pentru lene – şi anume “programele sociale”.

Dar Reagan este un adevărat iluzionist şi reuşeşte să “mascheze” gravele dezechilibre – cum ar fi deficitul bugetar nemaivăzut – ce creşte an de an.

“Relansarea reaganiană” este oarecum măsluită dacă avem în vedere că această ţară beneficiază de adevărate privilegii precum: stocul de capital (acumulat an de an încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial), resursele naturale de care dispune America, tehnologia (dezvoltată prin importul de inteligenţă – brain drain), privilegiul monetar – dolarul este monedă de referinţă în tranzacţiile internaţionale, hegemonia culturală bazată pe cel puţin trei factori: limba, universităţile şi mijloacele de informare în masă.

Se naşte o întrebare (retorică): America revine! Dar oare fusese ea absentă?

Pe de altă parte America este în regres – America să află pe primul loc în ce priveşte criminalitatea şi consumul de droguri, şi pe ultimul în privinţa vaccinărilor şi a participării la alegeri.

Mije identifică un element comun situaţiilor de declin: incapacitatea guvernelor de a ţine sub control deficitele statului, adică neputinţa lor de a determina acceptarea de către populaţie a impozitelor. Or, dacă există un lucru cu adevărat greu de acceptat de către americani, acesta este tocmai creşterea impozitelor.

Noţiunea de “dualism” devine tot mai frecventată de jurnalişti atunci când se referă la America. Dualismul reprezintă tăietura, segregaţia, de fapt “apartheid-ul economic” prezent într‑o societate condamnată definitiv să funcţioneze “pe două viteze”. Acest dualism s-a generalizat în S.U.A., mai ales ca efect al politicii ultraliberale a lui Reagan. Cel mai important rezultat al liberalismului reaganian a fost, probabil, accentuarea distanţei dintre bogaţi şi săraci. Cât despre clasa de mijloc, faimoasa middle class care fusese mândria Americii şi cel mai important factor al unităţii de stabilitate, ea îşi vede efectivele diminuându-se an de an. O nouă geografie socială începe să-şi traseze contururile: săraci mult mai săraci şi bogaţi încă şi mai bogaţi.

Maladiile democraţiei americane prezintă multiple simptome:

-          neparticiparea la vor: pe vremuri, săracii se revoltau, acum, imbecilizaţi de opiumul mizeriei lor de zi cu zi, nemediatizabile, ei nici măcar nu mai votează;

-          10% - 15% din populaţie nu este recenzată!

-          sistemul de învăţământ primar şi secundar este submediocru;

-          ţara are cel mai mare număr de analfabeţi.

Dar ţările continentale (europene) precum Marea Britanie, Italia, Franţa, nefiind incluse modelului renan, sunt printre cele mai expuse influenţei exercitate de modelul neoamerican.

Industria americană se află în regres. Revista “Fortune” publica un articol cu un titlu stupefiant: “<<Made in U.S.A.>>, pe cale de dispariţie”.

Există cel puţin cinci motive care explică acest recul industrial. Ele corespund dispariţiei celor cinci avantaje care făcuseră posibilă prosperitatea postbelică:

1.      piaţa internă s-a îngustat, iar comercianţii nu mai pot face faţă japonezilor şi europenilor în cucerirea pieţei externe;

2.      există dominaţie tehnologică;

3.      nivelul scăzut al calificării muncitorilor americani;

4.      bogăţia acumulată este în scădere;

5.      metodele americane de management nu mai sunt cele mai eficiente.

Un alt coşmar zdruncină “visul american” şi anume deficitele – datoria statului federal american. La sfârşitul anului 1992 – aceasta atinsese suna inimaginabilă de 3279 miliarde $ – echivalentul  a  aproximativ trei ani de încasări bugetare sau a încă 35 de ani de deficit bugetar, el însuşi enorm. Balanţa plăţilor curente, de exemplu, care, la sfârşitul anilor ’70 se afla într-o stare de cvasiechilibru, acuza în 1987, un deficit de 180 miliarde $, adică 3,5% din PIB. Acest deficit a fost redus în 1989 la 85 miliarde $ (1,5% din PIB), cifră ce s-a menţinut în medie până în 1992.

doresc realizarea unei utopii (cel puţin pentru moment) “oamenii să poată trăi precum japonezii fără însă, a munci mai mult decât polonezii”. Dar bănuieşte oare cineva că Germania nu este foarte departe de o astfel de situaţie; cel puţin în ceea ce priveşte durata muncii (săptămâna de lucru de 35-36 de ore). Germania este, însă, numai unui dintre exemplele posibile ale acestui “alt capitalism” – modelul RENAN – care se întinde din nordul Europei până în Elveţia şi cu care se înrudeşte parţial şi Japonia.

Bunurile comerciale ocupă în cadrul modelului neoamerican un loc mult mai important decât în modelul renan, în vreme ce bunurile mixte – care depind atât de piaţă cât şi de iniţiativele publice – sunt mai importante în modelul renan.

Modelul renan cunoaşte o structură a puterii şi o organizare a management-ului la fel de speciale ca cele ale capitalului. Împărţirea responsabilităţilor este, aici, mai dezvoltată ca oriunde. Această coresponsabilitate există pur şi simplu la toate nivelurile întreprinderii. Între directorat şi consiliul de supraveghere există un sistem de “check and balance” ce permite fiecăreia dintre părţi să-şi spună cuvântul fără ca vreuna să poată deveni predominantă. Există şi o coresponsabilitate a personalului – consiliul de întreprinderi. “Coresponsabilitatea” – traducere a celebrului cuvânt german Mitbestimmung – nu constituie un atu de prim ordin numai pentru întreprinderi. Ea se dovedeşte a fi deosebit de favorabilă şi pentru salariaţi. Însă această concentrare permanentă şi acest consens-model ar fi de neimaginat fără prezenţa activă a unor sindicate puternice şi responsabile. Iar sindicatele germane sunt. Alături de aceste sindicate puternice şi care mizează pe cartea consensului şi a cogestiunii, se cuvine să remarcăm şi extraordinara vitalitate a sistemului asociativ german. De exemplu, asociaţiile de cercetări grupează aproximativ 80.000 de oameni de ştiinţă din întreaga Germanie.

Ţările ce intră în modelul renan au în comun un anumit număr de valori:

-          ierarhizarea veniturilor şi evantaiul salariilor sunt mult mai puţin întinse decât în ţările anglo-saxone;

-          sistemul fiscal este mult mai net distribuit.

Există o specificitate a economiei japoneze şi o specificitate a economiei germane, diferite una de alta şi neputând fi reduse la o schemă unică. Există suficient de multe trăsături comune acestor două capitalisme triumfătoare pentru a se putea formula ipoteza superiorităţii de ansamblu a unui model.

După 1971 marca germană şi yenul japonez subminează puţin câte puţin poziţiile dolarului. Pe ansamblul rezervelor internaţionale, aceste două monede reprezintă aproape 30% din activele în depozite ale băncilor centrale. În 20 de ani acest procent s-a triplat. Atunci, opinia publică este că activele în mărci sau – deşi într-o mai mică măsură – în yeni, reprezintă o valoare economică sigură. Germania a avut cel mai mult de profitat de pe urma înfiinţării SME (Sistemului Monetar European) pentru că:

1) în cursul acestor ani, marca s-a afirmat tot mai mult ca “monedă de referinţă” în Europa. În raport cu ea se ajustează toate celelalte monede ce fac parte din SME. De asemenea, realizarea uniunii economice şi monetare – etapă esenţială în vederea edificării unei Europe unificate politic – depinde în cea mai mare parte de bunăvoinţa germanilor şi este întâmplător faptul că Eurofed, viitoarea bancă centrală europeană, împrumută principalele structuri şi reguli de gestionare de la Bundesbank. Este o condiţie impusă de Germania pentru a-şi da acordul la realizarea unificării monetare.

2) Germania are posibilitatea de a menţine relativ scăzute ratele dobânzilor.

Mica Elveţie posedă şi ea o monedă invidiată de celelalte ţări. Francul elveţian continuă să figureze a 4a ca rezervă în lume.

Germania, Japonia, Elveţia… Pentru toate aceste ţări, puterea monetară reprezintă o adevărată “forţă de şoc”. Ea asigură industriaşilor germani, japonezi şi elveţieni un soi de “artilerie grea” imbatabilă ce face posibile ofensive economice greu de oprit. O monedă forte îţi permite să cumperi la preţuri scăzute în străinătate. Toate aceste investiţii în străinătate au drept obiectiv şi (sau) consecinţă faptul că permit ţărilor renane să controleze mai îndeaproape pieţele pe care exportă.

Pătrunderea treptată a întreprinderilor aparţinând modelului renan se sprijină pe o bază financiară solidă şi puternică. Acest fapt are, pentru ele, două avantaje majore:

1)      piaţa este cucerită durabil;

2)      măsurile protecţioniste sunt mult mai greu de aplicat împotriva unor astfel de întreprinderi ce practică delocalizarea.

La prima vedere am fi înclinaţi să credem că o monedă forte constituie, mai curând, un handicap economic, dat fiind că face ca produsele naţionale să fie mai scumpe în străinătate şi, prin urmare, mai greu de exportat. Ce ne învaţă teoria economică în ceea ce priveşte deprecierea monedei? Că antrenează două efecte asupra balanţei comerciale: importurile, exprimate în monedă naţională, se scumpesc, în vreme ce produselor exportate, plătite în devize străine, le scad preţurile. De regulă rezultă o schemă în doi timpi:

1)      pe termen foarte scurt balanţa comercială este influenţată negativ;

2)      pe termen mediu ea se redresează.

Economiştii numesc această înlănţuire automată a celor două efecte “curba în Japonia”.

Critica teoretică sugerează câteva corecţii care ar trebuie aduse, chiar ipoteze pe care se sprijină “curba în Japonia”. Trei observaţii se pot face:

1)      în cazul unei deprecieri a monedei, nimic nu dovedeşte că preţul importurilor creşte, iar cel al exporturilor scade, exact în aceleaşi proporţii cu deprecierea monedei;

2)      devalorizarea monedei provoacă destul de des ceea ce teoreticienii numesc “inflaţie importantă”;

3)      pentru ca devalorizarea să servească la relansarea exportului, mai este, totuşi, nevoie şi ca întreprinderile să aibă capacitatea şi voinţa de a cuceri noi pieţe.

Concluzia ce se impune: căderea monedei, “remediul” devalorizării este un drog uşor, cu care, însă, ajungi să te obişnuieşti. O monedă forte cunoaşte în timp avantaje ca:

-          obligă întreprinderile să facă eforturi de creştere a productivităţii, singurul mijloc, pentru ele, de a compensa scumpirea relativă a produselor;

-          incită întreprinderile să se specializeze în fabricarea de produse scumpe, pe care nu atât preţul, cât calitatea, noutatea, serviciile oferite după vânzare sunt cele care le deosebesc de restul.

Economia renană se bazează pe o capacitate industrială ieşită din comun şi pe o agresivitate comercială dintre cele mai susţinute. Dinamismul ieşit din comun al industriilor din modelul renan se bazează pe trei principali factori:

1)      atenţia se acordă producţiei; germanii, japonezii, elveţienii şi suedezii caută în permanenţă să-şi amelioreze calitatea produselor şi să reducă costurile mărind productivitatea; aceste eforturi necesită investiţii susţinute în maşini şi echipamente;

2)      un efort cu totul special consacrat pregătirii învăţământului profesional;

3)      eforturi mari în direcţia cercetării şi dezvoltării.

Cum ar putea fi stabilite nişte criterii de comparaţie pertinente între sistemul renan şi cel anglo-saxon? Autorul propune trei criterii:

-          gradul de securitate pe care fiecare model în parte îl oferă cetăţenilor lui; modelul în care aceştia sunt protejaţi de riscurile majore: boală, şomaj, dezechilibre familiale;

-          deschiderea – adică posibilitatea mai mare sau mai mică pe care fiecare cetăţean în parte o are de a sui diferite trepte socio-economice.

Ideea de responsabilitate colectivă este profund înrădăcinată în mentalitatea publică a ţărilor renane, de ea ţinând seamă atât organizaţiile politice cât şi cele sindicale. Corolarul ei îl reprezintă o autodisciplină mai puternică decât am fi înclinaţi să credem. Modelul renan este mai rigid decât modelul neoamerican. Mobilitatea socială este mai puţin spectaculoasă. America ni este, însă, numai o societate a insului, ci şi una a omului care a reuşit prin forţe proprii (self‑made man) şi căruia nici o izbândă nu îi este, teoretic, interzisă. Societatea americană, constituită prin imigrări succesive, este fundamental democratică. Acest principiu al “melting pot”-ului are limitele lui şi de altfel, nu mai funcţionează în prezent la fel ca în trecut.

În Germania şi în Japonia – ţări a căror creştere demografică cunoaşte un acelaşi regim – politicile de imigrare s-au soldat mai curând cu eşecuri.

În concluzie, îmbogăţirea individuală spectaculoasă nu este în ţările renane la fel de uşoară ca în lumea anglo-saxonă. Ţările modelului renan sunt mai puţin fluide din punct de vedere social.

Cheltuielile pentru sănătate reprezintă 11% din PIB în S.U.A. şi 7% în Marea Britanie. Însă aceste cifre nu sunt comparabile pentru că în S.U.A. cheltuielile pentru sănătate sunt preponderent private, în vreme ce, în Marea Britanie, ele sunt publice, Margaret Thatcher neizbutind să le privatizeze. Prelevările obligatorii sunt constituite din impozite, taxe şi cotizaţii sociale ce servesc la finanţarea cheltuielilor colective. Economiştii liberali au criticat ponderea excesivă deţinută de prelevările obligatorii, care nu ar face decât să ducă la rezultate opuse celor scontate. Laffer demonstra că randamentul unui impozit devine negativ peste o anumită limită.

Superioritatea economică şi socială a modelului renan financiar fiind dovedită, ne-am aştepta să-l vedem triumfând şi din punct de vedere politic. Printr-un paradox lucrurile stau exact invers! Modelul renan suferă din plin influenţele politice, mediatice şi culturale ale concurentului său american. Faimosul consens social se vede şi el sub semnul întrebării în multe ţări aparţinând modelului renan. Atât  consensul cât şi priorităţile pe care el se întemeiază: primatul colectiv asupra intereselor individuale, puterea sindicală şi asociativă, modelul de gestionare a întreprinderilor.

Toate ţările modelului renan se confruntă cu o situaţie demografică îngrijorătoare: “rata de împrospătare” a populaţiei (2,1 copii pentru fiecare femeie) nemaifiind, în ceea ce le priveşte, asigurată. Urmările cvasiaritmetice ale scăderilor demografice asupra vitalităţii unei economii au fost descrise adesea: lipsa mâinii de lucru, creşterea numărului de persoane inactive şi în consecinţă, criza sistemului de pensii, scumpirea pieţei sociale ca urmare a scăderii numărului de cotizanţi etc.

Rezultat în urma acordurilor de la Bretton Woods, sistemul monetar şi financiar mondial pare deopotrivă solid, credibil şi coerent. Întregul sistem se bazează pe preeminenţa de necontestat a dolarului, care este în acelaşi timp termen de referinţă pentru celelalte monede şi instrumente de schimb internaţional. Hegemonia monetară şi financiară decurge de la sine şi nimănui nu-i trece prin minte să o conteste. Pe ansamblu, ne aflăm într-o logică a economiei ai cărei actori principali sunt statele şi în primul rând, America.

Acest minunat edificiu nu va face faţă seismelor financiare şi monetare care au afectat economia mondială. Aceasta va fi marcată de trei rupturi esenţiale:

1)      hegemonia dolarului pierde teren;

2)      sistemul pus la punct la Bretton Woods se prăbuşeşte în 15 august 1971 când Nixon anunţa sfârşitul convertibilităţii în aur a dolarului;

3)      ultima ruptură care a dus la înflorirea fără precedent a finanţei o reprezintă dezechilibrele mondiale.