1
Unităţi
montane. Carpaţii româneşti
Carpaţii
româneşti fac parte din marele lanţ muntos alpino-carpato-himalayan,
apărut în
urma orogenezelor alpine. Spre deosebire de Munţii
Alpi, în continuarea cărora se află, Carpaţii
Româneşti sunt munţi de înălţime mijllocie, menţinându-se sub
altitudinea de
3000 de metri.
Având
o structură cutată, căreia i s-a adăugat cea mai întinsă masă vulcanică
din
Europa, aceştia au aspectul unui arc
deschis către vest, Munţii Apuseni formând coarda de legătură
dintre
cele două capete.
Relieful a luat naştere în
mai multe etape orogenetice. Succesiunea
mişcărilor orogenice, cu etapele de linişte tectonică (în timpul cărora
agenţii
subaerieni modelau intens catenele muntoase formând suprafeţe de
denudaţie) a
dus la infăţişarea actuală a reliefului.
O
caracteristică a reliefului Carpaţilor o
constituie prezenţa unor depresiuni intracarpatice cu resurse de
subsol,
rezultat al unor frământări tectonice complexe, depresiuni care dau
mare
varietate spaţiului carpatic şi au permis popularea accentuată a
acestora încă
din timpul paleoliticului.
Ridicările în bloc, cu intensităţi diferite, în timpul
ultimelor faze orogenetice, a masivelor carpatice, au permis râurilor
să-şi
taie văi mai adânci, relieful căpătând
un aspect de tinereţe. Acest fapt este accentuat şi de formele zvelte
ale
culmilor de peste 2000 de metri altitudine absolută, operă a acţiunii
gheţarilor cuaternari (aparţinând ultimelor două glaciaţiuni-Riss şi
Würm).
Dacă
relieful, atât de variat sub aspect morfologic şi de complex prin
alcătuirea sa
geologică, dă nota de fond peisajului montan carpatic, clima,
prin particularităţile sale zonale şi altitudinale
contribuie la nuanţarea acestuia. Fără a depăşi limitele cantitative
ale
climatului de munte, nuanţările care apar se datorează în primul rând
altitudinii şi apoi poziţiei masivelor muntoase faţă de orientarea
circulaţiei
generale a atmosferei. Cea dintâi cauză determină repartiţia
diferenţiată
cantitativă a fenomenelor atmosferice pe etaje
(alpin, subalpin etc.), iar poziţia masivelor duce la
perturbarea
simetriei etajelor ca urmare a expunerii lor şi a transformărilor ce le
suferă
masele de aer umed vestice dominante şi
arealele ciclonice în contact cu înălţimile carpatice.
Astfel, în
distribuţia
temperaturii medii anuale se observă cum, în primul rând, altitudinea
joacă un
rol foarte mare. Prelucrarea în acest sens a datelor înregistrate arată
un
contrast termic ( de la zi la noapte şi de la iarnă la vară) ceva mai
mare în
Carpaţii de Est faţă de cei din Vest, amplitudinea termică diurnă fiind
cu 1-20C
mai mare în est, iar cea lunară cu
6-80C. Amplitudinile diurne la altitudini sub 2000 de
metri
capătă cele mai mari valori la sfârşitul verii şi cele mai mici în
decembrie,
pentru ca la peste 2000 de metri
maximele să apară în aprilie şi octombrie, iar minimele tot în
decembrie.
Aceleaşi
diferenţe reduse se menţin şi în ceea ce priveşte regimul
precipitaţiilor. În
general se observă că, pentru aceeaşi latitudine şi altitudine, în
zonele
muntoase vestice cad anual în medie cu 100 ml mai multe precipitaţii
decât în
cele estice, iar în ceea ce priveşte depresiunile interioare, acestea
primesc
tot aproximativ cu 100 ml anual mai puţine precipitaţii decât zonele
exterioare
cu altitudini egale.
Din
punct de vedere hidrologic, Carpaţii
constituie zona de obârşie şi alimentare cu apă pentru toate râurile
principale
de pe teritoriul ţării.
Scurgerea
atinge, pentru zonele înalte, cele mai ridicate valori primăvara, mai
timpuriu
în Carpaţii Occidentali ( februarie, martie, aprilie) şi mai târziu în
restul
ramurilor carpatice (martie, aprilie, mai şi chiar iunie). Ca urmare
debitul
cel mai mare al râurilor se înregistrează tot primăvara, când de obicei
topirea
zăpezii se suprapune cu ploile de primăvară.
Prelungirea în timp a
suprapunerii, mai ales pentru zonele înalte, până la începutul verii,
face ca
scurgerea de vară să fie ridicată (râurile cu obârşii în Carpaţii
Orientali,
25-30%). Dacă pentru Carpaţii Occidentali cele mai coborâte valori ale
scurgerii medii se înregistrează toamna, pentru cei Orientali şi în
parte cei
Meridionali, acestea au loc iarna, când precipitaţiile, dominant
solide, şi
fără alternanţă de ninsori cu topiri de zăpezi, nu permit o scurgere
intensă de
suprafaţă.
Debitul
bogat şi constant, în bună parte, ca şi panta mare a profilelor
longitudinale
sunt caracteristici care determină potenţialul hidroenergetic ridicat
al
râurilor carpatice. În plus, necesităţile de apă pentru alimentarea
localităţilor, a unităţilor economice şi pentru irigaţii, paralel cu
nevoia
regularizării nivelului râurilor, dau acumulărilor de apă din marile
bazine
artificiale montane funcţii economice foarte complexe. Construcţiile de
acest
gen realizate până acum (Bistriţa, Uz, Argeş, Lotru, Dunăre, Bârzava,
Sadu,
Someş etc) au o mare importanţă pentru economia naţională, concretizând
politica de valorificare superioară a acestor importante bogăţii
naturale ale
ţării, apele.
Toate
aceste condiţii fizico-geografice se răsfrâng direct şi asupra
aspectului pe
care îl îmbracă vegetaţia în
Carpaţi. Se evidenţiază prezenţa în Carpaţii Româneşti a patru etaje
vegetale:
- etajul alpin, care
începe de la altitudinea de 2200 de metri pe înălţimile carpatice din
sud, iar pe cele nordice de la 1900 de metri;
- etajul subalpin,
la peste 1650-2200 de metri, în sud şi 1500-1900 de metri, în nordul
ţării;
- etajul boreal,
situat la peste 1300-1650 de metri, cu excepţia nordului unde începe de
la 1000-1500 de metri;
- etajul nemoral, la
200-1300 de metri, iar în nord la 400-1000 de metri.
Condiţiile
fizico-geografice specifice cu climat umed şi în parte rece, cu o
vegetaţie de
pajişti alpine şi întinse păduri, cu roci dure, în mare parte
impermeabile, au
oferit condiţii pentru formarea solurilor
cu profunzime redusă, dispuse într-o evidentă succesiune altitudinală.
Astfel,
solurile humico-silicatice de pajişti alpine se găsesc pe cele mai
ridicate
culmi, ocupând cca 3,5% din suprafaţa Carpaţilor; solurile montane
brune acide,
podzolice brune şi podzoluri humico-feriiluviale ocupă 24,8% din
suprafaţa
Carpaţilor şi 8,1% din cea a ţării; soluri montane brun-gălbui şi brune
acide
pe 48%, cărora în secundar li se adaugă, în funcţie de condiţiile
locale şi
alte tipuri pe suprafeţe mai reduse şi specifice nu numai pentru
Carpaţi (brune
şi brun-gălbui de pădure, podzolice
argilo-iluviale, rendzine şi terra-rosa, hidromorfe etc.).
Valoarea
ridicată a resurselor naturale ale
Carpaţilor (păşuni, lemn, resurse minerale, ape, materiale de
construcţie etc.)
ca şi prezenţa numeroaselor depresiuni, a văilor largi sau a plaiurilor
etajate, au permis o populare străveche a lor. În anii socialismului,
aşezările
omeneşti de aici au fost electrificate, modernizate, dotate cu
construcţii
culturale şi scoase din izolarea lor prin amenajarea de căi de
transport
moderne.
Deosebirile
genetice şi fizico-geografice ale Carpaţilor Româneşti determină
divizarea lor
în trei mari unităţi geografice: Carpaţii Orientali, Carpaţii
Meridionali şi
Carpaţii Occidentali.
Caractere
fizico-geografice
Situaţi în centrul
României, înconjurând Depresiunea Transilvaniei şi constituind în
ansamblu un
adevărat bastion, Carpaţii concentrează în jurul lor marile unităţi
morfologice
ale dealurilor, podişurilor şi câmpiilor. Ei alcătuiesc cea mai înaltă
treaptă
de relief şi, prin poziţia lor faţă de regiunile înconjurătoare,
asigură
dispoziţia simetrică, în amfiteatru a
1
pământului românesc.
Ca unitate
structurală mai veche, consolidată de timpuriu, Carpaţii au jucat un
rol
important în formarea unităţilor înconjurătoare, atât ca sursă a
sedimentelor
acumulate în ariile depresionare din jur, cât şi ca pivot rigid, având
consecinţe evidente în dirijarea evoluţiei geologice şi în formarea
reliefului
mai tânăr. Totodată, ei reprezintă un bogat castel de ape, din care
râurile se
îndreaptă către Tisa, Dunăre şi Prut.
Prin
poziţie, desfăşurare şi altitudine, Carpaţii produc modificări în
dispunerea
normală a zonelor geografice latitudinale şi determină etajarea
condiţiilor
biopedoclimatice din care rezultă structura variată a fondului funciar
din ţara
noastră. În această privinţă, Carpaţii pot fi consideraţi, pe drept
cuvânt, ca
element polarizator al peisajului geografic, situând România într-o
zonă de
interferenţă a factorilor fizico-geografici din centrul, estul şi
sud-estul
Europei.
Carpaţii
Româneşti ocupă o suprafaţă de 66303 km2, ceea ce reprezintă
27,8%
din suprafaţa ţării. Lanţul carpatic se desfăşoară pe o lungime de
peste 910 de
km, între Valea Tisei, Defileul Dunării (Sviniţa) şi Valea Someşului.
În lungul lor, Carpaţii au lăţimi
variabile: 80 de km între Oraviţa şi Drobeta-Turnu Severin, 70 de km
între
Novaci şi Petreşti (Sebeş), 40 de km în sectorul Munţilor Făgăraş, 110
de km în
regiunea curburii şi între Prundu Bârgăului şi Gura Humorului. Adăugăm
la
acestea lăţimea Munţilor Apuseni de 140 de km între localităţile Miniş
şi Alba
Iulia şi 110 de km pe aliniamentul Oradea-Turda. De remarcat că lăţimea
cea mai
mică a lanţului carpatic se situează în regiunea celor mai mari
înălţimi-peste
2500 de metri, în Munţii Făgăraş-în timp ce lăţimile maxime corespund
Munţilor
cu altitudini ce rareori depăşesc 1500-1700 de metri.
Relieful
Carpaţii se desfăşoară pe teritoriul
României sub forma unui lanţ sinuos, determinat de dispoziţia
platformelor
rigide din faţa lor şi de scufundarea, la sfârşitul cretacicului, a
compartimentului central-Depresiunea Transilvaniei. Ridicaţi în faze
orogenetice succesive şi alcătuiţi din formaţiuni geologice eterogene,
ei prezintă o structură orografică
complexă, cu
variaţii regionale. Deşi masivi în ansamblul lor, văile transversale
adânci ale
unor râuri ca Dunărea, Jiul, Oltul, Mureşul şi Someşul au separat, în
cadrul
ramurilor carpatice, unităţi muntoase bine individualizate.
Depresiunile
tectonice şi cele de eroziunea din cuprinsul lor deţin cca 23% din
arealul
muntos. Acestea, împreună cu văile principale, parţial transversale au
constituit vechi vetre de populare a Carpaţilor, iar pasurile de la
obârşia
acestora aflate la 800-1400 de metri, dar cele mai multe la 1000-1200
de metri
altitudine, au înlesnit circulaţia peste munte, din Transilvania către
regiunile circumcarpatice şi invers.
Dintre cele trei ramuri principale
ale Carpaţilor, recunoscute ca unităţi cu caractere geografice diferite
şi cu
orientări corespunzătoare direcţiilor de cutare, Carpaţii Orientali
ocupă mai
mult de jumătate din spaţiul muntos, restul revenind Carpaţilor
Meridionali
(21%) şi Carpaţilor Occidentali (24%).
La scară planetară, Carpaţii fac
parte din categoria munţilor cu altitudine mijlocie şi mică: înălţimea
medie
generală este de cca 840 de metri, şi aproape 90% din suprafaţa lor se
situează
sub 1500 de metri înălţime. Altitudinile sunt repartizate neuniform în
cadrul
celor trei unităţi carpatice. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în
Carpaţii
Meridionali, unde sunt frecvente înălţimile de peste 2000 de metri, iar
11
vârfuri depăşesc 2500 de metri; printre acestea vârfurile Moldoveanu
(2544
metri) şi Negoiu (2535 metri) din masivul Făgăraş constituie punctele
cele mai
înalte din Carpaţii Româneşti. În Carpaţii Orientali vârfurile
oscilează în jur
de 1400-1500 de metri, cu toate că pe alocuri tind spre, sau chiar
depăşesc,
1800 de metri; numai în Munţii Rodnei şi Căliman acestea trec de 2000
de metri.
Altitudinile din Carpaţii Occidentali sunt şi mai reduse, depăşind cu
puţin
1400 de metri în Munţii Semenic şi 1800 de metri în Munţii Apuseni.
Din repartizarea inegală a
înălţimilor reliefului rezultă diferenţe însemnate în ceea ce priveşte
nivelul
mediu al altitudinilor: 1136 de metri în Carpaţii Meridionali, 950 de
metri în
cei Orientali şi numai 654 de în cei Occidentali.
Relieful Carpaţilor Româneşti se
caracterizează printr-o fragmentare accentuată (densitate de 0,5-3 kg/km2),
datorată în special văilor fluviatile. Energia reliefului cu valoare
medie în
jur de 600 de metri, atinge în mod local maxime de cca 1000 de metri,
mai ales
în Carpaţii Meridionali. Înclinările versanţilor sunt diferite, dar
predomină
cele de 10-300 în proporţie de aproximativ 70%. Pantele
abrupte
(30-450 ) sunt caracteristice masivelor de calcare şi
conglomerate
precum şi circurilor şi văilor glaciare; în schimb, cele mai slabe
înclinări,
de numai câteva grade, se întâlnesc în cuprinsul suprafeţelor de
eroziune.
De-a lungul Carpaţilor se disting
numeroase noduri orografice din care se
desprind culmi secundare. Caracteristice sunt culmile rotunjite,
prelungi şi
slab ondulate care domină văile adânci, care deseori coboară în trepte,
înscriindu-se în nivelele generale de netezire a munţilor,
corespunzătoare
complexelor sculpturale Râu Şes şi Gornoviţa. În domeniul şisturilor
cristaline
din Carpaţii Meridionali si Occidentali, interfluviile
din regiunea înaltă sunt reprezentate de
întinse poduri suspendate, conservate ca resturi ale
peneplenei carpatice. Situate la
altitudini mari, ele sunt foarte adesea mărginite de circuri glaciare.
Creste
zimţate ramificate, cu numeroase vârfuri semeţe caracteristice
reliefului
alpin, se întâlnesc cu precădere în Carpaţii Meridionali, rezultat al
eroziunii
glaciare şi periglaciare, ca şi în unii munţi alcătuiţi din calcare
masive.
Caracterele menţionate relevă
complexitatea morfologică a Carpaţilor, ca segment al sistemului
alpino-carpato-himalayan, în condiţiile generate de deplasarea plăcilor
euroasiatice şi africane, precum şi a microplăcilor Mării Negre,
moesice,
transilvane şi panonice în strânsă legătură cu evoluţia rifturilor.
Literatura
de specialitate consemnează principalele elemente ale evoluţiei
Carpaţilor. În
accepţiunea acesteia, blocurile cristaline din Carpaţii Orientali şi
Meridionali sunt considerate microplăci carpatice fragmentate,
consecinţa
deplasării plăcii euroasiatice către sud-sud-vest şi a celei africane
în sens
invers. Ca urmare, geosinclinalul carpato-balcanic s-a restrâns, iar
microplaca
moesică, opunând rezistenţă celor carpatice, segmentate în continuare,
a produs
curbarea Carpaţilor în regiunile Vrancei şi a Porţilor de Fier. Ca
procese
dinamice, caracteristice sunt dezvoltarea unor pânze de şariaj,
apariţia unui
nou aliniament de blocuri în zona Culoarului Bârgăului, formarea
masivului
Munţilor Apuseni, cutarea şi deversarea către est a flişului cretacic
şi
flişului paleogen, subducţia plăcii est-europene şi formarea lanţului
vulcanic
din Carpaţii Orientali, dinamica plăcilor din zona de curbură a
Carpaţilor pusă
în evidenţă de anomaliile gravimetrice
din Vrancea şi de formarea Depresiunii Braşovului etc.
Configuraţia actuală a Carpaţilor,
extensiunea şi structura lor geologică se datorează unei îndelungate
evoluţii.
În orogenezele precretacice s-au format
şisturile cristaline prin metamorfozarea unor sedimente vechi şi s-au
pus în
loc masivele granitoide care le străpung.
Istoria Carpaţilor începe de fapt cu
orogeneza alpină desfăşurată în mai multe faze.
Cutările din faza
austrică (apţian) şi laramică (sfârşitul senonianului) au dus pentru
prima oară
la conturarea Carpaţilor, prin formarea unor pânze de şariaj (pânza
getică în
Carpaţii Meridionali, pânzele de Biharia şi de Codru în Munţii Apuseni
şi
cutele-solzi din Carpaţii Orientali), concomitent cu scufundarea
depresiunilor
transilvană şi panonică, cu cutarea flişului cretacic şi cu alipirea
lui la
blocurile cristalino-mezozoice. Şirul unitar de munţi a fost nivelat în
paleogen, când s-a format peneplena carpatică – respectiv nivelele
|