1
REFERAT
POLITICA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL
CONCURENŢEI
Eşafodajul industrial
economic şi al organismelor decizionale
ale Uniunii Europene trebuie completat (pentru întregirea viziunii
holistice),
în mod armonios, cu implementarea practică a hotărârilor, deciziilor
luate şi
care privesc funcţionalitatea întregii structuri economico sociale şi
politice
care este astăzi Uniunea Europeană. Şi, acest lucru se realizează prin
intermediul
politicilor, specific pentru fiecare domeniu sau sector de activitate.
Dacă
vorbim de politici, în primul rând de natură economică , acestea se
prezintă ca
un ansamblu de obiective şi mijloace de acţiune a statului (a puterii
publice)
în viaţa economică şi socială a unei entităţi naţionale, sau în cazul
de faţă
al unei structuri supranaţionale, traductibile în planuri, strategii,
linii de
acţiune, agreate de toţi factorii politico-economici decidenţi.
Politicile comune
reprezinta si sunt asimilate, de fapt, substituirii, prima modalitate
evidentiala de exercitare a competentelor UE. In acest context,
competentele
nationale sunt transferate la nivel suprastatal . Cealaltă modalitate
de
exercitare a atribuţiunilor UE, armonizarea, are în vedere menţinerea
competenţelor naţionale, totul pe fondul unor apropieri legislative în
domenii
şi sectoare concrete ale vieţii economico sociale.
Politicile comune constituie, deci,
un ansamblu de reguli,
măsuri , linii de acţiune şi conduită propuse şi adoptate de către
instituţiile
comunitare europene , ce susţin atât integrarea economică, cât şi pe
cea
politică.
Ca tipologie , aceste
politici îmbracă trei forme de prezentare:
1.
Politici
comune orizontale, numite şi generale, care afectează în mod egal modul
de manifestare
a activităţilor în toate statele membre. Aici se include politica
social, cea
concurenţială, în domeniul mediului ş.a.
2.
Politici
comune sectoriale , ce se focalizează pe sectoare bine delimitate ale
economiilor naţionale a statelor membre, cum ar fi cele din domeniul
industrial, agricol al transporturilor, al energiei.
3.
Politic
comune externe , care se preocupă de relaţiile Uniunii Europene cu
state terţe
, precum şi politica comercială, sau politica de sprijinire a
dezvoltării
multidimensional.
În final, se urmăreşte dezvoltarea competenţelor
comunitare , în special a celor ce revin Comisiei Europene , mai mult
decât a
celor naţionale ale statelor membre.
Acest lucru este demonstrat şi de sporirea numărului
de domenii asupra cărora se exercită competenţele comunitare (deci
supra cărora
se aplică politicile comune) . Dacă la origine , numai trei domenii
făceau
obiectul exercitării acestor competenţe – politica agricolă, politica
comercială, politica în ramura transporturilor, - prin actul unic
European un
număr de cinci domenii noi se adaugă în portofoliul de competenţe
European :
politica monetară , politica social, politica ambientală, (vizând
mediul
înconjurător ), politica de coeziune economic şi social, politica de
cercetare
- dezvoltare. Pentru ca , uniunea
Europeană , deci Tratatul de la Maastricht, să consacre alte domenii
suspuse
politicilor comune, cum ar fi creşterea competitivităţii industrial ,
reţele de
infrastructură, transeuropene, educaţie, formare, cultură, ş.a.,
ajungându-se
,m astfel., la peste 20 de domenii de exercitare a competenţelor
comunitare,
supranaţionale.
1.
Politica
în domeniul concurenţei
Din punctual de vedere al principiilor politicii
în domeniul concurenţei şi al politicii industrial, este esenţial să
existe un
răspuns la următoarele întrebări:
-
Se justifică,
din punct de vedere economic , o intervenţie a puterii publice pentru
reglementarea concurenţei (politica în domeniul concurenţei ) şi pentru susţinerea sau promovarea unor
activităţi economice )politica industrială_
-
Dacă
răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci trebuie dat răspuns
la o a
doua întrebare : care nivel de intervenţie este mai eficient , cel la
nivel
naţional sau cel la nivelul Uniunii?
Pentru a răspunde , va trebui găsit nu numai
argumentul economic , dar şi justificarea juridică.
Astfel, politica în domeniul concurenţei are ca
obiectiv limitarea, controlul şi interzicerea acţiunilor
întreprinderilor care
pot afecta climatul de concurenţă pură şi perfectă.
Conceptul de “ climat de
concurenta pura si perfecta“ trebuie insa
inteles in coordonatele economie postmoderne care a relevant existenta
asa
numitelor esecuri (limite ) ale pietii
(market failures) care justifică intervenţia statului atunci când regulile liberei concurenţe nu sunt respectate
de către întreprinderi. Aceste eşecuri ale pieţii pot apărea sub forma
efectelor de externalitate )activitatea de cercetare – dezvoltare
realizată de
către o întreprindere poate influenţa în aşa măsură climatul
antreprenorial,
încât şi alte întreprinderi pot beneficia de rezultatul cercetării ,
deşi nu
suportă nici un cost al acesteia sau sub forma efectelor randamentelor
de scară
crescătoare . În acest ultimo caz , randamentul întreprinderii creşte
odată cu
creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul întreprinderii
creşte
odată cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul
economiei, să nu
mai fie de dorit menţinerea stării de atomicitate (existenţa unui număr
mare de
mici întreprinderi ) care atestă existenţa climatului de concurenţă
pură şi
perfectă.
Rezultă că aceste întreprinderi de talie mare sunt
primele vizate de către politică în domeniul concurenţei. Ele
reprezintă
monopoluri sau întreprinderi cu comportament temporar/conjunctural
monopoliste.
Pentru a putea controla şi limita tendinţa
acestora de a încălca regulile concurenţei perfecte, nu se mai poate acţiona doar naţional, fiind necesară
acţiunea la nivelul uniunii.
Astfel, avem răspunsul şi la cea de a doua
întrebare care fundamentează principiile politicii comunitare în
domeniul
concurenţei.
O justificare analitică a principiului
intervenţiei de la nivelul Uniunii, în scopul menţinerii climatului de
concurenţă liberă, o găsim în lucrarea lui J. D. HANSEN, H: HEINRICH şi
J. U.
NIELSEN.
Autorii citaţi folosesc exemplul a două ţări , A
şi B, care formează o uniune economic. Fiecare dintre ţări are o
structură de
întreprinderi monopol care acţionează pe piaţa unică
(se accept ipoteza conform căreia
întreprinderile de monopol din ţara A acţionează într-o ramură de
activitate,
iar cele din ţara B într-o ramură de activitate diferită).
În măsura în care întreprinderile monopol din ţara
A export la un preţ ridicat (de monopol) în ţara B iar întreprinderile
monopol
din ţara B export tot la un preţ ridicat (de monopol)
în ţara A, nici una dintre ţări nu are
interesul să aplice o politică în domeniul concurenţei (cu obiectivul
de a
limita practicile monopoliste ) deoarece şi-ar diminua profitul
rezultat din
export.
Mai precis , dacă ţara A ar aplica o astfel de
politică în absenţa unei politici similar şi în ţara B, atunci ţara A
ar fi în
pierdere. Situaţia ar putea găsi o
rezolvare prin încheierea între cele două ţări a unui “acord
cooperativ”, prin
care s-ar angaja reciproc să aplice politici în domeniul concurenţei.
Piaţa ar
redeveni concurenţială şi preţurile ar cunoaşte o tendinţă de scădere.
Realitatea arată , însă, că un astfel de acord, este greu de realizat
în
absenţa unui arbitraj. Iată de ce, este necesar ca legislaţia antitrust
(politica în domeniul concurenţei) să fie aplicată în mod central, de
către
instituţiile comunitare, pe ansamblul întregii uniuni.
Această politică a jucat şi joacă un rol
fundamental în procesul de creare şi consolidare a uniunii Europene. E
a este
expresia în plan practic a postulatului conform căruia o economie de
piaţă
funcţională este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor
Uniunii
europene.
Politica comunitară în domeniul concurenţei a
realizat şi realizează un echilibru între
dinamica pieţii interne a fiecărui stat membru şi piaţa unică .
Astfel,
în planul pieţii interne politica în domeniul concurenţei are ca
obiectiv
Eliminarea tuturor barierelor dina cale liberei
circulaţii are ca obiectiv eliminarea acelor structuri şi comportamente
care ar
urmări utilizarea în scopuri monopoliste a oportunităţii oferite de o
piaţă de mari proporţii.
1
1.
Orientări şi contradicţii ale politicii
comunitare
Politica comunitară în domeniul concurenţei a
cunoscut Io permanent evoluţie conceptuală, fiind influenţată de
importante
dezbateri teoretice, ca şi de poziţiile pe care unele state membre
le-au avut
în diferite moment ale procesului de integrare.
Se pot distinge două mari orientări în conceperea
politicii din domeniul concurenţei: o orientare care priveşte
concurenţa ca pe
an scop în sine şi o orientare care priveşte concurenţa doar ca pe un
instrument al atingerii obiective.
La rândul său, orientare care priveşte concurenţa
ca pe un scop în sine reprezintă, şi ea două abordări diferite.
-
Prima
abordare consider că politicele din domeniul concurenţei nu trebuie să
aibă ca
obiectiv doar eficienţa sau rentabilitatea, ci şi un obiectiv de natură
politică. Aceasta ar consta în asigurarea condiţiilor de exprimare
nelimitată a
libertăţii şi iniţiativei întreprinzătorilor mici şi mijlocii.
-
A doua
abordare, de sorginte ultra liberal, exacerbează libertatea de acţiune
pe piaţă
a întreprinzătorilor până la renunţarea la orice tip de politică în
domeniul
concurenţei. Absolutizând “mişcarea natural ” a pieţei, această
abordare a fost
utilizată în analiza teoriei inovaţiei enunţată de către J. A.
Schumpeter,
conform căreia mecanismele pieţei determină, în mod natural,
întreprinderile să
ocupe poziţii dominante, în funcţie de gradul în care achiziţionează şi
folosesc inovaţii tehnice.
Aceste poziţii dominante sunt însă tranzitorii,
deoarece decalajele tehnice apar , în mod constant, între
întreprinderi, ca
urmare constantei cu care evoluează
tehnica şi tehnologia. Astfel, poziţia de monopol a unor întreprinderi
se
erodează în favoarea altor întreprinderi
care reuşesc să depăşească dotarea tehnică a celor două
precedente.
Concluzia este că poziţia de monopol nu este
veşnică şi nu ar fi nevoie de politici de reglementare a concurenţei
dacă
piaţa, prin propriile ei mecanisme , reuşeşte să anihileze perenitatea
poziţiilor monopoliste. Reglarea spontană a raportului de forţe pe
piaţă este
astfel considerată mai eficientă decât orice reglementare birocratico
administrativă
O altă orientare general este aceea conform căreia
concurenţa nu este concepută decât ca un instrument necesar realizării
unor
obiective economice, sau chiar sociale. Şi această orientare poate fi
prezentată prin două abordări diferite:
-
Prima
abordare consider concurenţa un instrument esenţial, dar nu unic, al
procesului
de creştere a eficacităţii muncii sociale şi al creşterii bunăstării
populaţiei. Transpunerea în practică a acestei abordări prin politic
bazate pe
evaluarea capacităţii de eficientizare a diferitelor grade de
reglementare a
concurenţei, este dificilă şi contradictorie datorită nu numai
lacunelor
metodologice, dar şi lipsei de informaţie coerentă la interval regulate
de timp.
-
A doua
abordare caută, prin intermediul politicilor din domeniul concurenţei,
să
satisfacă şi alte interese de ordin public , de la cele alea eficienţei şi rentabilităţii activităţii economice. În
acest caz, politicele din domeniul concurenţei
sunt concepute în paralel cu politici industriale de promovare a
unor
activităţii cu rezonanţă socială la nivel local sau naţional; cu
politici
sociale destinate reconversiei forţei de muncă sau cu politici agrare
şi de
protecţie a mediului înconjurător.
Politicile comunitare din domeniul concurenţei
apar ca fiind nucleul organizării şi funcţionării pieţei unice, dare le
nu pot
face abstracţie de posibilitatea apariţiei unor efecte negative
(perverse)
datorate tendinţelor contradictorii pe care le manifestă, pe de o parte
,
dezvoltarea structurilor de piaţă, şi pe de altă parte , dezvoltarea
procesului
de concentrare şi centralizare a producţiei şi a capitalului.
Să explicăm această situaţie:
Aşa după cum s-a văzut, principiile politicilor
din domeniul concurenţei au la bază ideea conform căreia “efectele
pozitive ale
unei economii de piaţă nu apar decât în condiţiile unui climat
concurenţial .”
În cadrul teoriei economice tradiţionale ,
climatul de concurenţă pură I perfectă se caracterizează prin faptul că
întreprinderile
nu au o influenţă individual asupra formării preţurilor ( sunt doar
“price
taker” ) ceea ce face ca preţurile să tindă spre un nivel minim
(punctual unde
preţul mediu este minim), reprezentând un orizont de optimizare al ansamblului economic.
Un preţ mai mare decât acest nivel ar conduce la
obţinerea de supra profit , iar unul mai mic la pierderi. În realitate,
o
astfel de analiză intră în contradicţie cu realitatea concurenţei
dintre firme,
care presupune că o firmă are tendinţa normal de a se impune pe piaţă
prin
costuri şi preşuri mai mici, ca şi prin inovarea şi modernizarea
produselor.
Acceptând această realitate, trebuie să admitem că
o politică în domeniul concurenţei care are ca obiectiv instaurarea
unui
adevărat regim de concurenţă perfectă, va avea ca efect tocmai
pierderea de
eficacitate, deoarece aduce prejudicii acelor întreprinderi care au
reuşit să
se impună pe piaţă prin costuri şi preţuri mai mici (un nivel mai mare
de
eficacitate şi rentabilitate).
Cu alte cuvinte , încercarea de reglementare a
concurenţei are ca efect pervers pierderea de eficacitate a
producătorului şi
reducerea posibilităţii de consum a cumpărătorului.
Nu putem să nu luăm în calcul şi situaţia unei structuri
economice în care acţionează în paralele atât întreprinderi mici şi
mijlocii,
cât şi mari întreprinderi. Avantajele economiei de scară nu pot fi
accesibile
întreprinderilor mici şi mijlociii, ci doar marilor întreprinderi,
care, devin
principalele generatoare de profit prin acest “monopol natural ” al
utilizării
avantajelor economiei de scară. Iată de ce devine posibil ca în
situaţia
industriilor în care costurile de intrare a factorilor de producţie
sunt mari
şi se acţionează pe economia de scară (exemplu: industria aeronautică
),
preţurile produselor marilor întreprinderi (monopoluri )sunat mai mici
decât
preţurile produselor marilor întreprinderi (monopoluri ) sunt mai mici
decât
preţurile ce rezultă ca urmare a unei perfecte lupte de concurenţă
între
întreprinderile mici şi mijlocii ale aceleiaşi ramuri industriale.
Astfel, pe o piaţă reală, caracterizată de
imperfecţiuni ale concurenţei (economia de scară, costuri
nerecuperabile,
efectul inovării, informaţie asimetrică ) apare necesitatea unor măsuri
de
protecţie a procesului de concentrare a producţiei şi a proprietăţii.
Politicile comunitare din domeniul concurenţei
relevă, astfel , o tendinţă contradictorie: pe de o parte, concentrarea
producţiei şi a capitalului ridică nivelul de raţionalitate şi
eficacitate prin
mărirea dimensiunilor întreprinderilor, stimulând procesul de scădere a
preţurilor prin mărirea dimensiunilor întreprinderii, stimulând
procesul de
scădere a preţurilor ; pe de altă parte, concentrarea producţiei şi a
capitalului conduce la deteriorarea climatului concurenţial, stimulând
procesul
de creştere a preţurilor.
2.
Dispoziţiile
Tratatului de la Roma.
Dispoziţiile privind politicile comunitare din
domeniul concurenţei sunt cuprinse în articolele (de la 85 la 94)
Tratatului de
la Maastricht. Principalele elemente ale acestor dispoziţii sunt
următoarele:
-
Interzicerea
oricăror tipuri de acorduri sau înţelegeri (fixarea preţurilor,
împărţirea
pieţei, limitarea producţiei etc.) între întreprinderi cu scopul
limitării
concurenţei pe piaţa unic europeană. Comisia Europeană este
împuternicită să ia
măsuri împotriva unor astfel de acţiuni prin aplicarea de amenzi şi
penalizări;
-
Controlul şi
eliminarea poziţiilor dominante.
Comisia Europeană defineşte poziţia
dominantă ca fiind capacitatea unei
întreprinderi de a acţiona, într-o măsură importantă, independent de
cerinţele
concurenţei m ale clienţilor şi ale consumatorilor. Comisia consideră
că există
o prezumţie de poziţie dominantă atunci când o întreprindere deţine 50%
sau mai
mult de 50% dintr-o piaţă specifică.
Se consideră a fi acţiuni , comportamente şi
măsuri bazate pe poziţia dominantă:
-
impunerea
unor preţuri de cumpărare sau de vânzare diferite de cele care rezultă
din
comportamentul concurenţial;
-
existenţa
unor contracte prin care se impune altor întreprinderi contingentarea
producţiei,
limitarea sortimentelor sau interzicerea folosirii unor tehnologii sau
procedee
de fabricaţie;
-
discriminarea
prin preţ a clienţilor, refuzul de a vinde.
Controlul fuziunilor. Tratatul de la Roma nu
cuprinde dispoziţii privind fuziunile. Acestea au fost introduse prin
reglementări din decembrie 1989şi din septembrie 1990. Comisia
europeană a
introdus termenul de „fuziune la nivel european” care defineşte
procesul de
fuziune prin care o întreprindere atingea cifra de afaceri de 2
miliarde de ECU
pe piaţa unică. Toate fuziunile la nivel european trebuie să
beneficieze de un
acord prealabil al Comisie Europene. Acest acord este dat numai după ce
s-a
constat că fuziunea nu aduce prejudicii climatului concurenţial efectiv
la dat
înaintării cererii de acord.
Ajutorul guvernamental acordat întreprinderilor.
Ajutorul guvernamental acordat întreprinderilor poate îmbrăca forma:
subvenţiilor, credit cu dobândă preferenţială, eşalonarea datoriilor
reducere
de impozit, comenzi guvernamentale. Toate acest forme
de ajutor guvernamental au fost interzise
prin articolul 92 al tratatului de la Roma şi prin Tratatul de la
Maastricht,
fiind considerate obstacol în cale formări şi consolidării climatului
concurenţial.
Comisia Europeană consideră însă că se pot accepta
unele excepţii atunci când ajutorul guvernamental are ca scop :
rezolvarea unor
probleme cu caracter social, eliminarea efectelor catastrofelor
naturale,
stimularea dezvoltării economice a unor zone cu nivel de viaţă
inferioara
mediei europene sau cu un şomaj superior mediei europene. În orice
situaţie,
însă, ajutorul guvernamental nu poate fi acordat decât cu acordul
Comisiei
Europene. Este important de subliniat şi faptul că întreprinderile
publice nu
beneficiază de nici un privilegiu faţă de cele private şi că, acestea
din
urmă, dacă se simt discriminate de
guvernele naţionale, pot depune plângere
la Comisie.
Până în 1990, se considera că a existat o politică
permisivă în ceea ce priveşte aprobarea unor ajutoare guvernamentale,
ceea ce
reflectă dificultate pe care Comisia a
avut-o de a face faţă presiunii guvernelor diferitelor ţări membre )din
527 de
cererii de acordare a dreptului de ajutor guvernamental nu au fost
aprobate
decât 440). După 1990, se remarcă o întărire a poziţiei Comisiei care
aplică
principiul „one time, last time”, ceea ce înseamnă că fiecare acord
asupra
ajutorului guvernamental a fost însoţit de precizarea că nu va fi
reînnoit.
În lipsa posibilităţii de a reînnoi acordul de
ajutor guvernamental, unele întreprinderi publice importante, dar aflat
în
dificultate au fost obligate să recurgă şa privatizare totală sau
parţială.
|