1
CAPITOLUL
I. Despre persoane
În dreptul contemporan, noţiunea de persoană
reprezintă
subiectul de drept – participant al raporturilor juridice. Se înţelege
prin
aceasta că persoanele pot fi purtători de drepturi subiective
şi obligaţii civile. Indivizii pot
lua parte la raporturile juridice, fie ca subiecte individuale de drept
– persoane fizice , fie ca subiecte
colective de drept – persoanele juridice.
Conceptele de persoană fizică sau persoană juridică au fost cunoscute
de
romani, dar care au utilizat o altă terminologie pentru a le defini.
Conceptul de persoană,
după unii
autori latini, în sensul ei primitiv a fost strâns legată de cea de
„mască”. În
Antichitate, în spectacolele de teatru, ce se ţineau în amfiteatre,
actorii
purtau pe faţă o mască ce avea rolul de a amplifica vocea pentru a fi
auziţi de
public (personare – a
răsuna).
De aici, prin extrapolare, romanii au considerat că cei ce participă la
viaţa
juridică a cetăţii, joacă şi ei un rol, aidoma unori actori pe scena
dreptului.
Revenind la ideea anterior
menţionată,
conceptul de persoană fizică şi cel de persoană juridică au fost
analizate din
perspective diferite de către cele două sisteme de drept. Dacă dreptul contemporan atestă că orice fiinţă
umană este o persoană, putând participa la viaţa juridică, dreptul
roman nu
recunoaşte tuturor membrilor societăţii calitatea de fiinţă umană ce
poate
participa la viaţa juridică, drept urmare, conform normelor dreptului
roman,
aceştia trebuiau să aibă capacitate sau personalitate (caput).
Personalitatea
era aptitudinea de a avea
drepturi şi
obligaţii. Capacitatea era clasificată în două categorii şi anume:
capacitatea
de folosinţă (juridică sau de drept) şi capacitate de exerciţiu (sau de
fapt).
Capacitatea de folosinţă o
posedau
persoanele fizice care cumula trei calităţi: calitatea de om liber (status libertatis), să fie cetăţean (status
civitatis) şi să fie şef de
familie (status familiae). Această
din urmă calitate denotă faptul că acea persoană nu trebuia să se afle
sub
puterea părintească (patria potestas). Puterea părintească era exercitată de către pater familias asupra descedenţilor săi.
Aceasta se concretiza prin trei caractere: caracterul exclusiv (patria potestas era deţinută numai de
către pater familias), caracterul
perpetuu (faptul că puterea părintească era exercitată de către pater familias până la moartea acestuia,
fiul familiei rămânând persoană alieni
iuris) şi caracterul nelimitat (se definea prin faptul că pater familias poate dispune în mod
nemijlocit asupra fiului său şi a bunurilor sale).
Aşadar status familiae reprezintă o
calitate importantă a personalităţii, având în vedere că cea de-a treia
caracteristică a puterii părinteşti cu privire la persoana lui filius nu îl deosebea cu mult de
situaţia sclavului.
Capacitatea de exerciţiu
aparţineau
celor care aveau – pe lânga capacitatea de folosinţă – discernământul
necesar
de a aprecia valoarea, însemnătatea şi consecinţa actelor pe care le
făceau în
viaţa juridică a societăţii. Persoanele care datorită vârstei, sexului
sau a
stării lor mintale etc. nu puteau aprecia însemnătatea faptelor sau a
actelor
pe care le faceau, fiind considerati ca fiind incapabili şi drept
urmare erau
lipsiţi de capacitate de exerciţiu.
Numai prin cumularea celor
două
capacităţi – de folosinţă (sau de drept) şi de exerciţiu (sau de fapt)
– un
cetăţean roman se putea bucura de capacitate
deplină de exerciţiu, restul oamenilor liberi având o capacitate ceva
mai
restrânsă. În consecinţă, doar persoana care era şef de familie
dispunea de capacitate completă.
În conformitate cu dreptul
roman,
personalitatea juridică deplină implica existenţa celor trei elemente: libertatea, cetăţenia şi
familia;
lipsa unuia din elementele menţionate micşora sfera competenţei
juridice a
individului, acesta dispunând de o personalitate juridică restrânsă;
CAPITOLUL II. Sclavii
1. Libertatea şi sclavia
În materia dreptului persoanelor, principala
distincţie opera în
funcţie de statutul lor juridic, în sensul că locuitorii Romei puteau
fi ori
liberi, ori sclavi. Oamenii liberi se împărţeau în ingenui
– aceştia reprezentând categoria de persoane ce s-au născut
liberi, şi liberti – cei eliberaţi
dintr-o sclavie legală.
Noţiunea de libertate, în dreptul roman, se resfrânge
în
definiţia dată de jurisconsultul Florentinus, care enunţă că libertatea
este o
facultate, o prerogativă naturală a unei persoane, ce-i permite să facă
ce
doreşte, în limitele impuse de lege.
„Libertas est naturalis
facultas ejus quod cuique libet nisi si quid aut vi aut jure
prohibetur.”
(Florentinus)
Tot Florentinus defineşte pentru prima dată noţiunea
incidentă
instituţiei sclaviei ca fiind „servitus
est constitutio iuris gentium qua
quis domino alieno contra natura subicitur”, adică „sclavia este o
instituţie a dreptului ginţilor în baza căreia este supus unei puteri
străine
contra naturii”.
Definiţia lui Florentinus, legată de noţinea de sclav,
a
creat concepţii divergente în rândul
cercetătorilor dreptului roman, astfel unii consideră fireşti
afirmaţiile, ca o
consecinţă a împrejurărilor istorice, pe când adepţii teoriei
interpolării
justiniene consderă că textul jurisconsultului Florentinus nu se
încadrează în spiritului
epocii.
Veridicitatea definiţiei este greu de probat, deoarece
izvoarele
referitoare la instituţia sclaviei sunt lacunare şi insuficiente,
neavând corespondent
în dreptul contemporan. În linii mari, opinia bazată pe originalitatea
concepţiei filosofice a lui Florentinus se justifică prin prisma
argumentelor
istorice concrete şi anume: influenţa benefică a filosofiei greceşti şi
afirmarea tot mai pregnantă a creştinismului. Adepţii teoriei
interpolării
justiniene, însă, nu concepeau aceşti factori, având în vedere că
Florentinus
era proprietar de sclavi, iar o astfel
de concepţie cu privire la sensul noţiunii de libertate (naturalis facultas), ar fi de natură să
eludeze legitimitatea instituţiei sclaviei.
1
2. Cauzele sclaviei
Aşa cum s-a mai menţionat, nu orice persoană beneficia
de status libertatis, ci doar acele
persoane care s-au născut libere, cazul celor ingenui
şi cazul celor care, deşi erau sclavi, au dobândit
libertatea după una din modurile de eliberare din sclavie.
O clasificare cu privire la originile sclaviei se
poate face în
funcţie de naştere sau în funcţie de evenimentele posterioare naşterii.
I.
Raportându-ne
la opera lui Justinian, în Cartea întâi a Institutelor
se desprinde concepţia potrivit căreia copiii născuţi de o mamă sclavă
sunt
sclavi. Explicaţia ar fi că sclava năştea în concubinaj, deoarece o
căsătorie
între un om liber şi un sclav nu era recunoscută de către jus
civile, şi de aceea condiţia juridică a copilului o urma pe cea
a mamei.
„ Servi autem aut
nascuntur aut finut, nascuntur ex ancillis nostris.”
În situaţia contrară,
când copilul provenea dintr-o femeie liberă şi un sclav, atunci copilul
se
năştea liber.
II.
Modalitatate
de intrare în sclavie, legată de un eveniment posterior naşterii, o
constituie
căderea în prizonierat (captivitas).
Până către
jumătatea
epocii clasice, când a încetat expansiunea romană prin pax
romana, războiul a costituit sursa principală de procurare a
sclavilor. Aceştia ajungeau în proprietatea statului, o parte dintre ei
fiind servi publicus, iar restul erau vânduţi
cetăţenilor romani.
În anul 80 î. Hr.
Cornellius Sulla edictează printr-o lege – Lex
Cornelia de captiviis – o ficţiune juridică cu scopul de a
diminiua situaţia
dificilă a cetăţenilor romani, care au căzut în prizonierat.
În literatura juridică, fictio legis
Corneliae (ficţiunea lui Cornelius) poartă denumirea de jus
postliminium sau dreptul de
întoarcere. Drept urmare, romanul care a scăpat din prizonierat,
întorcându-se
la Roma, îşi recâştiga statutul de om liber (status
libertatis).
În literatura juridică nu există un punct de vedere
unitar, ba
chiar o contradicţie, referitor la faptul că unii autori consideră că
cetăţenii
romani, care reîntorşi la Roma, după ce au scăpat din prizonierat, sunt
declaraţi liberi, „ca şi cum n-ar fi fost niciodată sclavi”. Alţii resping această idee, astfel acei
cetăţeni ai Romei redobândesc libertatea, însă „ nu pe temeiul [...] că
erau
socotiţi ca nefiind vreodată în sclavie”.
Concepţiile sunt diferite, deoarece în
categoria autorilor ce susţin prima accepţiune, domină ideea că
cetăţenii
romani, odată scăpaţi din prizonierat şi ajunşi
la Roma, redobândeau exerciţiul drepturile reale şi cele de
creanţă, ca
şi când n-ar fi fost vreodată sclav. Cealaltă accepţiune, însă, o
contrazice pe
prima, deoarece dreptul de reîntoarcere (jus
postliminium) oferă cetăţeanului roman scăpat din captivitate şi
ajuns la
Roma, statutul de om liber, cu toate efectele juridice benefice, însă
ficţiunea
juridică nu ocrotea şi posesiunea, care era o stare de fapt, iar nu una
de
drept. Astfel absenţa captivului din comunitate, ducea la
imposibilitatea
restabilirii posesiunii, ceea ce denotă că respectivul individ a
pierdut la un
moment dat status libertatis,
devenind – cel mai probabil – sclav.
Totuşi, pentru ca fictio
legis Corneliae să fie operantă, este necesar ca cetăţeanul roman
să nu fi
capitulat şi să nu-şi dorească să se întoarcă la duşman.
De altfel, romanul ce a murit în captivitate era
considerat că a
decedat din momentul intrării sale în prizonierat, tocmai pentru a se
eluda
dispoziţiile referitoare la imposibilitatea unui sclav de a transmite
averea sa
prin testament.
III. Un
alt mod de
intrare în sclavie se petrecea atunci când cineva nu respecta anumite
condiţii
impuse de normele dreptului civil.
a) Un creditor îşi
putea
vinde debitorul său insolvabil trans
Tiberium
(peste Tibru), deoarece un cetăţean roman nu putea deveni sclav în
cetatea sa.
Odată cu expansiunea romană, vânzarea unui roman în afara cetăţii
devenea o
ficţiune juridică.
b) Un alt caz îl
costituia cei ce nu se prezentau pentru încorporare în legiunile romane
sau la cens – recensământ, la chemarea
magistratului.
Aceeaşi
soartă o aveau şi cei care au fost prinşi furând, aceştia devenind
automat
sclavii celui păgubit.
c) Intra în
sclavie un
cetăţean roman, care îşi vindea libertatea unui cumpărător de
bună-credinţă,
pentru ca mai apoi să-şi revendice libertatea printr-un proces
- „Liber homo, maior viginti annis, qui
ad pretium participandum esse venumdari passus est”. În consecinţă,
trebuia
să existe un pretins stăpân şi un închipuit sclav de rea-credinţă.
d) În epoca
clasică, senatus-consultus Claudius a stabilit că
femeia ce întreţinea relaţii intime cu sclavul altuia şi nu le
întrerupea după
ce a fost somată de trei ori de către stăpânul sclavului, respectiva
femeie îşi
pierdea libertatea, devenind sclava acestuia.
3. Condiţia sclavilor
3.1. Condiţia juridică a
sclavilor
În epoca cea mai veche a statului roman, numărul
sclavilor nu
era mare, deoarece nevoile societăţii erau reduse. Astfel ei duceau o
viaţă
patriarhală, în sensul că soarta lor nu era cea a unei fiinţe
inferioare
(aidoma animalelor), ci erau trataţi ca un om de-al casei (familiaris,
famulus).
Odată cu înteţirea războaielor, numărul sclavilor a crescut
cosiderabil.
Dezvoltarea neîntrerupă a producţiei bazată pe munca servilă necesita o
concentrare mai mare de sclavi, iar societatea sclavagistă devenea
„baza
întregii productivităţi”.
Aşadar, sclavia a cunoscut forma de exploatare cea mai crudă, stăpânul
având
drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului său.
Pentru o analiză sistematică a statutului juridic al
sclavilor,
vom studia condiţia juridică a acestora în raport cu alţi sclavi, cu
terţii,
şi, mai cu seamă, cu stăpânii lor şi cu autorităţile romane.
În raport cu stăpânii, sclavii erau consideraţi
ca fiind nişte lucruri sau mai bine zis nişte instrumente grăitoare (instrumentum vocale), asupra cărora
stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte (jus
uitae necisque), drept urmare sclavul nu avea caput.
Chiar Gaius, în definiţia ce o dă despre lucrurile
corporale, menţionează sclavii la un loc cu animalele
|