untitled
INTRODUCERE
Unica sursa de
energie care a alimentat civilizatia noastra pana in acest secol a fost
energia
solara , inmagazinata sub forma de energie chimica , prin procesul de
fotosinteza , in surse regenerative (lemnul, apele , vintul) sau in
combustibili fosili (carbune , petrol , gaze) a caror constanta de
formare este
de ordinul milioanelor de ani.
Una dintre problemele
principale, de a carei solutionare depinde dezvoltarea civilizatiei
noastre ,
problema care a revenit pe I plan al preocuparilor din ultimii ani ,
este
asigurarea cu energia necesara dezvoltarii activitatilor de baza care
conditioneaza evolutia progresiva a nivelului de trai al populatiei
globului
terestru. Cantitatea de energie consumata de omenire a crescut , din
epoca
primitiva pana acum , de 2,5 milioane de ori .Este evident ca o astfel
de
crestere , nu poate fi nu poate sa nu conduca la o problema a energiei
necesare
pentru dezvoltarea viitoare a omeniri .
Pana nu demult am fost “sclavii soarelui” ,dar I
pas catre dezrobire a fost facut de fizicianul Becqerel pe 26 feb. 1898
cand
acesta a lasat cateva placi fotografice ferite de lumina , in
apropierea unui
minereu de uraniu . Developandu-le le descopera innegrite, ca si cand
ar fi
fost expuse la lumina De aici, el a tras concluzia ca minereul de
uraniu emite
radiatii necunoscute.
De aceea fizicienii francezi Marie
Curie si Pierre Curie si-au dedicat multi ani cercetarii radiatiilor
radioactive . Impreuna, acesti 3 cercetatori au primit premiul Nobel
pentru
fizica in 1903. Identificarea si cercetarea acestor radiatii incepe
sa-i
pasioneze pe cercetatori .
Asa ca la inceputul secolului
trecut Ruthefort si elevii lui , Chadwick, Cockfroft si Walton au
investigat
proprietatile nucleelor cu ajutorul unor particule accelerate
artificial la
energii cinetice mai mari decat cele ale radiatiilor, emise de
substante
radioactive.
Obtinerea
energiei nucleare este conditionata de prezenta radiatiilor radioactive.
Fisiunea
sta la baza obtinerii energiei nucleare.
Figura 3.Procesul de fisiune
În starea A nucleul
are forma sferică, datorită energiei de legătură analog cu tensiunea
superficială a picăturii. Când nucleul absoarbe un neutron se formează
un
nucleu excitat B, energia lui fiind egală cu energia de
legătură a
nucleului plus energia cinetică a neutronului şi pot apărea cazurile:
¨
dacă
excesul de energie este insuficient pentru a
apărea deformarea, din starea C nucleul revine la forma sferică
devenind
stabil, excesul de energie se emite ca radiaţii „”
(în 16% din cazuri);
¨
dacă
excesul de energie depăşeşte o anumită valoare,
denumită „energie critică”, are loc ruperea nucleului în două fragmente
(starea
D de fisiune), ce pot emite un număr de neutroni (starea E
).
Produsele
fisiunii nucleare
(fragmentele) din starea D au foarte rar nuclee cu mase egale,
randamentul în acest caz este sub 0,1% (fisiune simetrică). În cele mai
multe
cazuri, fisiunea nucleară este „nesimetrică” rezultând nuclee de mase
diferite
ca în cazul schemei de fisionare nesimetrică a nucleului (figura 4).
Figura 4
În urma reacţiei
de fisiune
nucleară se eliberează o energie ascunsă în profunzimile nucleului. La
un act
de fisiune nucleară s-a calculat câtă energie se eliberează pentru
Uraniu-235:
¨
produsele
de fisiune:
166
MeV (82,5%)
¨
radiaţie
de fisiune:
6 MeV (2,95%)
¨
radiaţie
:
7
MeV (3,4%)
¨
neutrini:
11
MeV (5,4%)
¨
radiaţie
întârziată:
6 MeV (2,95%)
¨
neutroni:
5
MeV (2,8%)
Astfel, 1 kg
Uraniu-235
conţine un număr de 6,0·1023 / 0,235 nuclee şi degajată prin
fisionare 5·1026 MeV » 1016 J.
Energia de 1016
J echivalează cu căldura eliberată
prin
arderea a circa 300.000 tone cărbune.
Folosirea uraniului in energetica nucleara
reprezinta, incontestabil,
principala utlizare a acestui element.
Uraniu, în
latină uranium, este un element
chimic, un metal, din seria actinidelor a sistemului periodic al
elementelor
care are simbolul chimicU şi
numarul de ordine 92.Uraniul are cea mai mare masa atomica dintre toate
elementele
naturale. Uraniul este aproximativ cu 70 % mai dens decât plumbul
şi este
uşor radioactiv. Distribuţia sa naturală este de circa câteva părţi per
milion
în sol, roci şi apă.
Uraniul exista in
scoarta
Pamantului, pina la adancimea de 16 km, cu o abundenta medie de 2*10-5%
depasind
astfel abundenta unor metale ca mercurul, argintul, bismutul sau
cadmiul. In
apa marilor si oceanelor se gaseste uraniu sub forma de saruri
solubile, cu
concentratii cuprinse intre 0.4*10-7 si 23*10-7g/l.Se
disting trei categorii de roci care pot contine uraniu. Primele doua
contin
minerale primare si, respectiv, secundare de uraniu; a treia categorie
contine
uraniu ca impuritate inclusa in retele cristaline de baza.[5,13]
Continutul uraniului dispers unor roci este
dat in tabelul de mai jos:
Exploatarea
şi prelucrarea minereurilor de uraniu
În
cele mai multe cazuri minereul de uraniu este exploatat la suprafaţă
sau
în mine subterane. În esenţă, mina de uraniu nu diferă semnificativ
faţă de
alte mine pentru minereuri metalifere.
În
timpul mineritului subteran sau la îndepărtarea stratului superficial
în
cazul exploatărilor la suprafaţă, se produc cantităţi mari de steril.
Haldele
de steril conţin adesea radionuclizi din seria uraniului în
concentraţii
relativ mari în comparaţie cu rocile obişnuite. În unele cazuri halda
de steril
constă în minereu cu concentraţie prea mică de uraniu pentru a putea fi
prelucrat în condiţii economice avantajoase.
O haldă de steril neprotejată
reprezintă o sursă importantă de radon. De asemenea precipitaţiile care
spală
halda reprezintă o sursă de contaminare a apelor de suprafaţă şi a
pânzei
freatice cu radioizotopi şi alte substanţe toxice (arsen şi metale
grele).
Astfel, haldele de steril situate în vecinătatea zonelor locuite
reprezintă un
risc pentru populaţie.
Datorită nevoii continue de a deseca
şi depresuriza tunelurile subterane sau exploatările la suprafaţă
rezultă o
mare cantitate de apă contaminată. Această apă este deversată în
sistemele de
ape de suprafaţă după un tratament corespunzător. Tratamentul nu poate
elimina
complet radionuclizii din apă şi se ajunge la contaminarea maselor de
apă (care
pot fi folosite ca sursă de apă potabilă) cu radionuclizi sau alţi
poluanţi.
Sistemele de ventilaţie ale minelor
subterane, plasate în vecinătatea zonelor locuite, reprezintă o sursă
de radon
şi descendenţii radioactivi ai acestuia. De aici apare o iradiere
suplimentară
a populaţiei.
Minereul extras este mărunţit şi
spălat în instalaţii speciale. Aceste instalaţii sunt amplasate de
obicei în
apropierea minelor pentru a se evita transportul la distanţe mari.
Pentru
extragerea uraniului din minereu se folosesc soluţii acide (acid
sulfuric de
obicei) sau alcaline. Acestea din urmă sunt mai puţin dăunătoare
mediului
înconjurător, deşeurile rezultate fiind mai uşor de neutralizat.
Deşeurile
rezultate sunt depozitate sub formă de şlam în bazine sau halde
speciale
izolate de restul mediului (în special de apa freatică) prin bariere
naturale
sau artificiale. Cu excepţia uraniului extras, toţi ceilalţi
constituenţi ai
minereului se regăsesc în deşeurile rezultate. Aproximativ 85% din
radioactivitatea iniţială este prezentă în deşeuri ca uraniu sau
descendenţi din
seria uraniului. În plus, şlamul conţine toate metalele grele
(molibden, plumb,
cadmiu, vanadiu etc.) şi alţi poluanţi cum ar fi arsenul şi agenţii
chimici
utilizaţi în procesul de prelucrare a minereului.
În urma procesului de măcinare
minereul este transformat în pulbere fină, ceea ce face mai uşoară
dispersia şi
migrarea substanţelor periculoase în mediul înconjurător. Crescând
suprafaţa
liberă a materialului creşte şi rata de eliberare a radonului. Mai
mult,
constituenţii din interiorul haldei de deşeuri nu mai sunt în echilibru
geochimic, aşa cum erau în minereu, de unde rezultă o serie de reacţii
chimice
care înlesnesc migrarea contaminanţilor în mediu.
Fabricarea combustibilului
Costul
relativ ridicat al uraniului şi cerinţele stricte de gestionare a
acestuia fac ca deversările de substanţe radioactive în mediu să fie
relativ
mici în cazul fabricilor de combustibil. Există însă posibilitatea
deversărilor
accidentale care trebuie să fie luată în considerare [9]. De exemplu,
în caz de
incendiu sau explozii, pot fi eliberate în mediu cantităţi mari de
substanţe
radioactive. În cazul operaţiilor de manipulare, depozitare şi
fabricare a
combustibilului din uraniu îmbogăţit, pot fi eliberate în mediu
cantităţi
semnificative de substanţe radioactive ca rezultat al accidentelor de
criticitate.
În România, Fabrica de
combustibil nuclear de la Piteşti funcţionează din anul 1992 ca
entitate
separată, pe acelaşi amplasament cu Institutul de Cercetări Nucleare.
Laboratorul de Radioprotecţie şi
Protecţia Mediului din cadrul acestui institut efectuează monitorizarea
mediului înconjurător pe acest amplasament, inclusiv controlul
radioactivităţii
efluenţilor
Sucursala Cercetari Nucleare - Pitesti
Pro si contra energiei
nucleare
Energia nucleara prezinta numeroase avantaje. Este economica: o tona de U-235 produce mai
multaa energie decat 12 milioane de barili de petrol. Eate curata in
timpul folosirii
si nu polueaza atmosfera. Din pacate exista si cateva dezavantaje.
Centralele
nucleare sunt foarte scumpe. Produc deseuri radioactive care trebuie sa
fie
depozitate sute de ani inainte de a deveni inofensive. Un accident
nuclear, ca
cel produs in 1986 la centrala nucleara de la Cernobal, in Ucraina,
poate polua
zone intinse si poate produce imbolnavirea sau chiar moartea a sute de
persoane.
untitled
Reactori şi centrale nucleare
Contaminarea
mediului datorită exploatării reactorilor nu aduce decât o
contribuţie relativ mică la doza colectivă angajată, în cadrul ciclului
combustibilului nuclear. În România există în exploatare reactorul de
încercări
materiale TRIGA la Institutul de Cercetări Nucleare Piteşti şi
reactorul
CANDU-6 de la CNE-PROD Cernavodă.
Reactorul TRIGA a fost pus în
funcţiune în anul 1979 iar reactorul 1 al CNE-PROD Cernavodă a atins
prima
criticitate la data de 16 aprilie 1996 şi a fost declarat comercial la
data de
02 decembrie 1996. În ambele cazuri, rezultatele de până acum ale
programelor
de monitorizare demonstrează faptul că dozele pentru persoane din
populaţie
datorate emisiilor în atmosferă sau ape de suprafaţă au valori
nesemnificative
în raport cu doza internă datorată fondului natural de radiaţii.
Depozitarea
deşeurilor radioactive
Obiectivele
managementului deşeurilor radioactive este de a izola substanţele
radioactive
pe o perioadă suficientă de timp astfel încât impactul asupra omului şi
mediului înconjurător să fie minim şi acceptabil. Soluţiile alese
pentru
depozitarea la suprafaţă a deşeurilor slab şi mediu active cu
radionuclizi cu
timp de înjumătăţire relativ scurt nu pun probleme deosebite în acest
sens.
Activităţile în acest domeniu trebuie să se concerteze asupra
dezvoltării metodologiilor de evaluare a
riscului pentru
fiecare tip de depozitare
luat în
considerare care să includă şi deşeurile cu activitate foarte scăzută,
deşeurile provenite din minerit şi deşeurile produse în situaţii
accidentale
[6].
Trebuie dezvoltate modele
aplicabile tipurilor de depozite privind studiul migrării şi reţinerii
radionuclizilor de-a lungul întregului drum dintre containerul cu
deşeuri şi
biosferă, pornind de la matricea de depozitare, prin barierele
proiectate şi
mediul geologic.
Radioactivitatea
datorată
testelor nucleare
Utilizarea armelor nucleare
duce la
contaminarea radioactivă la scară planetară şi la consecinţe
radiologice pe
măsură. Energia nucleară poate fi eliberată dintr-o bombă care urmare a
proceselor de fisiune sau fuziune. Aproximativ 50% din energia unei
explozii
nucleare este eliberată sub formă de undă de şoc, 35% ca radiaţie
termică şi
15% sub formă de radiaţii ionizante. Din totalul radiaţiilor ionizante,
o
treime este reprezentată de radiaţiile prompte produse imediat după
detonare,
şi două treimi, adică 10% din energia totală a exploziei, constă în
radiaţii
ionizante întârziate produse prin dezintegrarea produşilor de fisiune
şi a
radionuclizilor induşi. Radiaţiile ionizante prompte constau în
radiaţii g şi neutroni care se
eliberează în momentul detonării iar efectul
acestora se manifestă în aceeaşi arie în care se simt unda de şoc şi
efectul
termic.
Transferul radionuclizilor între compartimentele
mediului şi
legătura între producerea radionuclizilor şi doza la organismul uman
sunt
prezentate în figura 1.2.1. Transferul
între compartimentele succesive prin căile de migrare este definit prin
coeficienţii de transfer (Pij) care fac legătura între integralele pe
un timp
infinit ale concentraţiilor, dozelor sau ale altor mărimi
caracteristice. De
exemplu, coeficientul de transfer între alimente şi ţesuturi este dat
de
raportul între concentraţia integrată în ţesut şi concentraţia
integrată în
alimente.
Testele nucleare s-au efectuat
în atmosferă
începând cu anul 1945. Programele de testare a armelor nucleare cu
puteri mari
de detonare s-au desfăşurat în perioadele 1954-1958 şi 1961-1962. Din
lipsa
datelor despre experimentele care au avut loc, evaluările cantităţilor
de
materiale radioactive eliberate în mediu se bazează pe măsurarea
depunerilor
produşilor de fisiune importanţi (90Sr, 137Cs). Prezenţa altor
radionuclizi
poate fi estimată pornind de la rapoartele observate şi ţinând cont de
diferenţele între timpii de înjumătăţire. În funcţie de tipul testului,
locul
şi randamentul exploziei, particulele radioactive se împrăştie între
suprafaţa
terestră sau oceanică şi păturile troposferei şi atmosferei.
Depunerile
locale, pe o rază de circa 100 km, pot reprezenta în jur de 50%
din inventarul eliberat. În evaluările de consecinţe la scară planetară
nu se
iau în considerare aceste depuneri, deoarece în general, au loc în zone
nepopulate.
Dimensiunea
particulelor depinde în foarte mare măsură de tipul exploziei.
Exploziile în apropierea solului produc mari cantităţi de particule
vitrifiate
foarte puternic radioactive, ca şi particulele mici cu un spectru de
distribuţie a dimensiunilor log-normală. Radioactivitatea particulelor
produse
într-o explozie nucleară se diminuează cu un factor de 20 la sfârşitul
primei
zile faţă de prima oră. Indivizii din localităţile în care au loc
depuneri
radioactive în cursul primei zile de la explozie pot fi expuşi la doze
letale.
Se
cunoaşte faptul că în zonele adiacente exploziei unde există riscul
unei
expuneri acute, particulele radioactive pot fi atât de mari încât pot
fi
observate cu ochiul liber. Pescarii japonezi de pe vasul Lucky Dragon
care au
trecut printr-o zonă cu depuneri radioactive datorate unui experiment
cu o
bombă termonucleară de mare amploare în martie 1954, au povestit că
depunerile
radioactive aveau aspectul unui praf alb asemănător fulgilor de zăpadă,
puntea
vasului fiind astfel acoperită încât se cunoşteau urmele paşilor.
Fizicienii
japonezi care au investigat acest accident au evaluat depunerile la 38
– 85
grame de praf pe un metru pătrat pe puntea vasului. Particulele au avut
dimensiuni cuprinse între 0,1 şi 3 mm, aglomerate în granule de aproximativ 300 mm.
Norul ciuperca provocat de explozia aruncării primei bombe
atomice , Little Boy, deasupra
oraşului Hiroshima.
Când bombele nucleare sunt detonate în
apropierea
solului, fluxul mare de neutroni reacţionează cu constituenţii solului,
ducând
la formarea de radionuclizi, majoritatea cu timpi de înjumătăţire mici,
de
ordinul orelor şi zilelor. Pornind de la cunoaşterea spectrului de
neutroni al
celor două bombe folosite la Hiroshima şi Nagasaki şi ţinând cont de
rezultatele analizelor radiochimice asupra solului şi materialelor de
construcţie din cele două oraşe, a fost estimat [12] un angajament de
doză, la
indivizii care au fost în epicentrul exploziei la o zi după lansarea
bombelor,
de 0,8 Gy în Hiroshima şi 0,3 Gy în Nagasaki.
Norul ciupercă provocat
de explozia aruncării
celei
de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra oraşului Nagasaki
s-a
ridicat la 18 km (sau 11 mi =
60,000 ft) în atmosferă
deasupra hipocentrului.
Depunerile
din troposferă constau în aerosoli formaţi din particule mai
mici care nu sunt antrenate deasupra tropopauzei imediat după explozie
şi care
se depun după un timp care poate să ajungă la 30 de zile. În acest timp particulele se dispersează de o
parte şi de alta a latitudinii locului exploziei urmărind traiectorii
care
depind de regimul vânturilor dominante. Aceste traiectorii ajung să
acopere
aproape întreaga circumferinţă terestră. De exemplu, norul radioactiv
având ca
sursă un experiment nuclear în Asia Centrală din 16 octombrie 1980, a atins, deplasându-se către est, Europa
Centrală în data de 27 octombrie. Traiectoria a fost stabilită ţinând
cont de
datele meteorologice şi a fost în general confirmată de măsurători de
radioactivitate a aerului la nivelul solului. Din punct de vedere al
expunerii
omului la radiaţii, aceste depuneri din troposferă sunt importante prin
prezenţa radionuclizilor 131I, 140Ba sau 89Sr, al căror timp de
înjumătăţire
variază de la câteva zile până la două luni.
Suspensiile din stratosferă
reprezintă grosul substanţelor radioactive eliberate în urma unei
explozii
nucleare şi se depun după un anumit timp pe întreaga suprafaţă a
planetei,
majoritatea în emisfera în care a avut loc producerea lor.
Principalii
radionuclizi produşi ca urmare a testelor nucleare care contribuie la
expunerea
prin contaminare internă a organismului uman sunt: 3H, 14C, 54Mn, 55Fe,
85Kr,
90Sr, 89Sr, 106Ru, 131I, 137Cs, 136Cs, 140Ba, 144Cm, plutoniul şi
elementele
transplutoniene.
Analizând toate căile de migrare şi ţinând
cont de rezultatele
măsurătorilor raportate, s-a evaluat angajamentul de doză individual
datorat
inhalării produşilor rezultaţi în urma testelor.
Scopul
principal al radioprotecţiei
este asigurarea unor standarde de protecţie împotriva efectelor
nedorite ale
radiaţiilor, fără a împiedica activităţile cu urmări benefice pentru
societate
şi pentru dezvoltarea durabilă a acesteia [2]. Acest obiectiv nu poate
fi
realizat fără o bază ştiinţifică solidă care, având în vedere
importanţa şi
implicaţiile utilizării pe scară largă a tehnologiilor nucleare, nu ar
fi fost
asigurată în absenţa unei autorităţi ştiinţifice recunoscute pe plan
internaţional. Cu o istorie de peste 70 de ani Comisia Internaţională
de
Radioprotecţie (CIRP) a dezvoltat un sistem consistent de expertiză în
domeniul
studierii efectelor radiaţiilor, iar recomandările sale sunt folosite
ca suport
ştiinţific atât de către autorităţile naţionale, pentru elaborarea
normelor din
domeniu, cât şi de specialiştii în radioprotecţie [4].
Opinia ştiinţifică, acceptată
în prezent, conform căreia orice doză poate produce un efect negativ se
bazează
în primul rând pe dificultăţile pe care le întâmpină orice tentativă de
a
demonstra efectele dozelor mici de radiaţii. Astfel, se consideră că
orice
expunere la radiaţii produce anumite leziuni la nivel celular sau
subcelular
care nu pot fi puse în evidenţă, fie din cauza capacităţii de
regenerare a
organismelor vii, fie din cauza limitelor mijloacelor de investigare.
Standardele
impuse în prezent în domeniul radioactivităţii mediului au drept scop
declarat
protecţia omului împotriva efectelor radiaţiilor, dar se consideră că
ele
asigură, implicit, şi protecţia celorlalte specii de vieţuitoare. Se
acceptă
faptul că nu există motive pentru a pune la îndoială supravieţuirea
speciilor,
chiar dacă, ocazional, indivizi din aceste specii pot fi afectaţi în
urma
acţiunii radiaţiilor respective, şi nici nu sunt create condiţii care
ar putea
duce la distrugerea echilibrului ecologic dintre specii. În situaţii normale se consideră
că printr-un control eficient al surselor de radiaţii se poate asigura,
simultan, şi controlul expunerii populaţiei [2].
CIRP este preocupată de mediul
înconjurător doar din punctul de vedere al
mecanismelor de transfer al radionuclizilor către om, acesta fiind
singurul mod
în care mediul constituie o problemă, din punctul de vedere al
principiilor
radioprotecţiei [2].
Omul poate fi expus iradierii din diverse tipuri de surse
de radiaţii. Recunoaşterea acestor surse de radiaţii este punctul de
plecare al
radioprotecţiei populaţiei. Tabelul 1 [1] prezintă evaluarea
contribuţiilor
diferitelor surse de radiaţii la expunerea unei persoane.
Dozele pe care le primeşte un individ din surse
artificiale sunt, de regula, comparate cu dozele pe care le primeşte
din surse
naturale. O doza suplimentara mica in comparaţie cu fondul natural nu
este
considerata semnificativa. Unele surse naturale si majoritatea surselor
artificiale sunt controlabile, ceea ce face posibila reducerea
contribuţiei lor
la expunerea totala
.Pentru a
realiza aceasta este necesar sa se cunoască nivelul expunerii fiecărei
surse si
sa se determine gradul ei de controlabilitate.
Producerea
de energie electrică cu ajutorul reactorilor nucleari presupune
existenţa unui
ciclu al combustibilului alcătuit din mai multe etape: extracţia şi
prelucrarea
minereului de uraniu, îmbogăţirea în uraniu-235 (acolo unde este
cazul),
fabricarea de elemente combustibile, exploatarea reactorilor nucleari,
retratarea combustibilului iradiat, transportul materialelor nucleare
între
diversele instalaţii, tratarea şi depozitarea deşeurilor radioactive.
|