Mihai Eminescu-Alegoria Luceafarului (studiu critic)

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Geniul lui Eminescu este vazut ca inaltandu-se in lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atentia iubitorilor de arta frumoasa. Rasuntetul se explica prin faptul ca poezia este o alegorie a nefericirii pamantesti a poetului si aceasta a fost scrisa cu putin inainte ca poetul sa intre in prima faza a bolii sale mintale...

ALEGORIA  LUCEAFĂRULUI

Legendele Luceafărului
Geniul lui Eminescu este văzut ca înalţându-se în lumina Luceafarului. Poezia a retinut cel mai mult atenţia iubitorilor de artă frumoasă. Răsuntetul se explica prin faptul că poezia este o alegorie a nefericirii pământeşti a poetului şi aceasta a fost scrisă cu puţin înainte ca poetul să intre în prima faza a bolii sale mintale.
G.Calinescu consideră că Luceafărul nu avea aşa un mare răsunet fara opera completă a lui Eminescu. El consideră Luceafărul vârful operei eminesciene spre care ne urcăm citind creaţiile mai mici.
Din toate acestea se desprinde o idee centrală confirmată de toţi criticii prin care este considerată că întreaga creaţie eminesciană conţine motivul luceafărului.
Poezia Luceafărul s-a născut în noaptea unei mari dureri din dragostea lui Eminescu pentru Viorica Micle. Acest lucru a fost confirmat de Eminescu lui Maiorescu care la rândul lui a transmis această inforamţie lui I. Al. Brătescu-Voineşti.
Ideia geniului nemuritor este veche în gândirea poetului. Pe măsură ce el intra tot mai mult în conflict cu oamenii vremii el teoretizează distanţarea geniului de societate.
Hyperion, demonic
Eminescu n-a stăruit asupra dramei umane din Frumoasa făra corp pentru că soluţia a dat-o în Legendele Luceafărului: zmeul care simbolizează pământescul se resemnează în lumea nemuritoare.
În spiritul romantismului german, Eminescu, va interpreta basmul Fata în gradina de aur astfel că Hyperion devine simbol al demonicului, al geniului ispitit de chemarea iubirii pământeşti.
În studiul lui I. Jura Mitul în poezia lui Eminescu se demonstrează că Eminescu gândea mitic şi nu filosofic prin faptul că zmeul din poveste nu poate să fie un “zburător”, ci că este vorba despre un mit antic: cel al rapirii unui pământean de catre zeul infernului.
Eminescu vedea geniul ca şi romanticii germani. Geniul era o fiinţă capabilă să treacă de limitele lumeşti şi să-şi creeze o lume a lor.
Un cercetător al titanismului V. Cerny observă că titanii moderni s-au revoltat contra cerului ca şi cei antici dar că nu au vrut să ia locul zeilor ci doar să fie oameni cu libertate deplină. Titanii se consideră inspiraţi, ca şi poeţii în antichitate, erau mândrii de suferinţele lor, aveau arătarea răzvrătitului, demonică, infernală, pentru ca ei în lupta contra dumnezeirii erau gata să renunţe la ce oamenii consideră că au cel mai de preţ: sufletul.
Eminescu a procedat ca un titan încă de la prelucrarea motivelor din folclorul românesc facând din Saramis un titan revoltat împotriva divinitaţii şi făcând din zmeul din poveste, simbol al răului, un simbol al geniului creator.
Pentru Eminescu demonul, ca voce interioară omului, va actiona ca titan în mersul societăţii arătându-şi geniul prin năzuinţa spre o frumuseţe superioară.
Dubla înfăţişare a lui Hyperion: înger-demon ne duce la o contradicţie a firii lui care este o parte creatoare şi alta distrugătoare ca şi demonicul lui Goethe.
Drama Luceafărului începe din momentul în care el nu poate renunţa la nemurire datorită iubirii.
Luceafărul nemuritor
Convingerea pesimismului lui Eminescu a fost prima oară teoretizată de critica lui Maiorescu.
Înţelesul alegoric dat de Eminescu legendei Luceafărul este acela al asemănarii soartei zmeului din poveste cu soarta geniului. Astfel este perceput în zilele noastre când încă auzim chemarea Luceafărului nemuritor.

BIBLIOGRAFIE