Liviu Rebreanu-Padurea spanzuratilor (comentariu)

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Tema razboiului, prin bogatul ei material de viata, cu nesfarsitele implicatii de ordin sufletesc si social, prin ceea ce reprezinta ca dramatica inclestare de forte, a atras in chip deosebit preocuparile artistice ale lui Rebreanu atat in nuvela cat si in roman. Momentul suprem obtinut de scriitor in aceasta directie este romanul Padurea spanzuratilor...

Padurea spanzuratilor

de Liviu Rebreanu                                    

            Tema  războiului, prin bogatul ei material de viaţă, cu nesfârşitele implicaţii de ordin sufletesc şi social, prin ceea ce reprezintă ca dramatică încleştare de forţe, a atras în chip deosebit preocupările artistice ale lui Rebreanu atât în nuvelă cât şi în roman. Momentul suprem obţinut de scriitor în această direcţie este romanul Pădurea spânzuraţilor.
Tema romanului a fost experimentată de Rebreanu iniţial pe spaţiul mai restrâns, mai uşor de stăpânit, al unei nuvele: Catastrofa.
Geneza romanului se poate reconstitui cu precizie după destăinuirile directe ale scriitorului, reluate şi de alţi membri ai familiei, între care de către soţia sa Fanny Rebreanu. Un prim strat genetic îl constituie impresia profundă lăsată asupra scriitorului de ororile războiului pe diferite câmpuri de luptă şi mai ales de uciderea în masă prin spânzurătoare a unor ostaşi cehi, scenă înregistrată pe o fotografie care i-a căzut în mână. Manuscrisele sale păstrează câteva schiţe, inclusiv planul acestei întâi faze, în care eroul reprezentativ se numea Virgil Bologa. Cel de-al doilea strat formativ l-a constituit vestea execuţiei fratelui său Emil de către austro-ungari şi dezvăluirea până în amănunt, prin cercetări la faţa locului, a felului în care s-a întâmplat tragicul eveniment.
Al treilea strat formativ l-a constituit încercările de viaţă prin care a trecut scriitorul în timpul războiului şi cărora le-a dat expresie directă, poate prea directă, în paginile nuvelei Calvarul.
Cât despre modelele artistice care au luminat efortul său creator, sugerându-i tehnica şi procedeele de investigaţie psihologică, fundamental este Dostoevski din care Rebreanu a şi tradus.
Subiectul:
Aşadar romanul Pădurea spânzuraţilor prezintă drama românului transilvănean înrolat în armata imperiului austro-ungar, asemănătoare cu drama altor naţionalităţi subjugate în aceea odioasă "închisoare a popoarelor".
Această dramă, prezentată mai întâi în nuvela Catastrofa, a fost reluată în romanul Pădurea spânzuraţilor, publicat în 1922.
Mijlocul prin care se accentua, drama era războiul imperialist, în care au fost atraşi sau obligaţi să participe ofiţeri şi soldaţi din diferite naţionalităţi.
Dacă pentru David Pop din Catastrofa războiul, nu putea fi înţeles din cauza mediocrităţii, pentru Apostol Bologa, eroul din Pădurea spânzuraţilor, războiul nu putea fi înţeles, sub aspectele sale cauzale, din pricina efectului negativ al educaţiei. Apostol Bologa primise o educaţie rigidă, cu caracter religios, dar şi de valoare etică pe care adolescentul nu putea s-o reţină corespunzător, deşi amintirea ideilor persistă în conştiinţa lui.
Fire sensibilă şi meditativă, Apostol a suferit încă din copilărie accesele unor "crize de misticism". Având un fond cinstit, pasionat de aflarea adevărului şi de săvârşirea dreptăţii, Apostol este un personaj superior lui David Pop, deşi, ca şi aceasta, are la un moment dat convingerea că naţiunile - căutate - adevărul, dreptatea şi scopul vieţii - ar fi sintetizate în noţiunea de datorie faţă de stat. Dar statul era austro-ungar şi Apostol era ...român.
Interesele statului nu coincideau cu interesele de cucerire a independenţei, spre care aspirau popoarele subjugate. Acest aspect politico-social nu a fost luat în consideraţie nici de David Pop şi nici Apostol Bologa când s-au dus la război, David Pop, obligat, iar Apostol Bologa voluntar. Gestul lui Apostol este prezentat de autor ca un act al cutezanţei tinereşti, ca o înfruntare a logodnicei, Marta, orbită de uniformele ofiţerilor unguri, ca un pas în sfera voluntarismului, ca un aparent spirit de decizie matură. Cu conştiinţa datoriei şi a obligaţiilor ce-i revin în faţa legilor civile ale statului unit-naţional în care trăieşte, A. Bologa obţine decoraţii pe frontul din Galiţia şi Italia şi încearcă un sentiment de mândrie, când este numit în completul de judecată al unui tribunal militar. Condamnarea cehului Svoboda pentru că încercase să dezerteze la inamic, i se pare un act de dreptate. A. Bologa supraveghează el însuşi executarea pedepsei capitale mustrări de conştiinţă nu are, deocamdată, dar eroul îşi aminteşte de cazul Svoboda şi de pădurile de spânzuraţi despre care-i vorbise căpitanul Klapka. Când află că regimentul său va fi dislocat, să întărească frontul din Transilvania, împotriva românilor, ştirea îl zdruncină, şi-l descumpăneşte. Ar fi voit să rămână unde este, dar n-a obţinut încuviinţarea. Acum eşafodajul pe care şi-a clădit "convingerile" sale se clatină din ce în ce mai mult, justeţea lor, viaţa i-o arată brutal ca nulă şi inumană. Dar nici în acele momente Bologa nu a înţeles monstruozitatea războiului imperialist şi actul odios al ordinului habsburgic, care pune faţă în faţă pe fronturi duşmane fii ai aceluiaşi popor.
În dilemă, deci, ca şi David Pop din Catastrofa, încearcă să dezerteze pe frontul rusesc. Rănit, a fost mutat curând la o coloană de muniţii, unde Bologa credea că nu luptă direct pe front, din coloana lui alimenta frontul cu arma ucigaşă, aruncată zilnic în liniile româneşti. Intr-o criză de naţionalism, el se desparte de logodnica lui, Marta, pentru că aceasta a cochetat cu un ofiţer maghiar, dar curând se logodeşte cu unguroaica Ilona, fiica unui ţăran. In purtările lui, în aparenţă contradictorii, se simte tendinţa nelămurită de a rupe cu trecutul şi de a afla o nouă cale, care să scape de şovăiri şi inconsecvente. Adăpostul înşelător pe care socotea că l-a aflat înapoia frontului e sfărâmat brusc: Bologa e numit judecător la curtea marţială şi e obligat să judece nişte ţărani români din zona frontului, sub acuzaţia de fraternizare cu inamicul. Acum începe o grea confruntare între sentimentul datoriei faţă de ordinea de stat şi sentimentul datoriei faţă de neamul, de poporul din care făcea parte încă înainte de a deveni ofiţer. Conştiinţa datoriei faţă de popor învinge, determinându-l pe Bologa să încerce trecerea la români, pentru a ieşi din dilemă. Dar planul său nu izbuteşte, este prins şi condamnat la moarte prin spânzurătoare, aşa cum el însuşi condamnase anterior pe alţii, pentru aceeaşi faptă.
Romanul Pădurea spânzuraţilor înfăţişează războiul ca o absurditate sângeroasă, condamnat deopotrivă atât de ţăranii români în spatele frontului cât şi de cei care luptau pe front, indiferent de naţionalitate. Ţăranii şi soldaţii români sau maghiari nutresc aceeaşi ură faţă de război, faţă de propaganda şovină, ce n-a influenţat pe soldaţi, pe oamenii din popor.
Cauza dramei lui Apostol Bologa este obiectivă, deci, şi ea este justificată psihologic, prin comportamentul eroului, ea devine şi o problemă de psihologie socială. Moartea devine astfel o izbăvire, căci absoarbă eroul de orice posibilă mustrare de conştiinţă şi de aceea A. Bologa o aşteaptă cu seninătate.