Ion Creanga-Povestea lui Harap-Alb (comentariu)

Categoria: Referat Romana

Descriere:

In realizarea povestilor sale, Ion Creanga porneste de la modele populare, caracterizand teme de circulatie universala cu o vechime uneori mitica. Cercetatorii operei scriitorului roman au gasit asemanari intre “Capra cu trei iezi” si un motiv din fabulele lui La Fontaine, intre “Soacra cu trei nurori” si un basm armean, intre “Punguta cu doi bani”, si unele povestiri indiene, sau intre Povestea lui Harap-Alb si omul fara barba al lui Emile Legrand, fara sa fie vorba de o influenta directa asupra lui Creanga, care n-avea cum sa cunoasca toate aceste scrieri...

POVESTEA  LUI  HARAP –ALB

de Ion Creangă

         În realizarea poveştilor sale, Ion Creangă porneşte de la modele populare, caracterizînd teme de circulaţie universală cu o vechime uneori mitică. Cercetătorii operei scriitorului romăn au găsit asemănări între capra cu trei iezi şi un motiv din fabulele lui La Fontaine, între Soacra cu trei surori şi un basm armean, între Punguţa cu doi bani, şi unele povestiri indiene, sau între Povestea lui Harap-Alb şi omul fără barbă al lui Emile Legrand, fără să fie vorba de o influenţă directă asupra lui Creangă, care n-avea cum să cunoască toate aceste scrieri. În creaţia lui sînt şi alte motive care apar în spaţii culturale foarte depărtate: motivul călătoriei, al încercării puterii, al animalelor recunoscătoare şi al tovarăşilor devotaţi, motivul apei vii şi al apei moarte etc. Harap-Alb în slujba Spînului aminteşte de Heracles; sclavul lui Euristen, şi de muncile lui, iar trimiterea eroului peste mări şi ţări şi însoţirea lui cu fapturi năzdrăvane seamănă cu expediţia lui Iason după lâna de aur din Colhida. Existenţa acestor teme şi motive la Creangă a fost determinată de faptul că izvorul principal al poveştilor sale este folclorul romănesc, unde ele circulă aşa cum circulă în poveştile tuturor popoarelor. Influenţa folclorică este însă mai largă şi nu se reduce doar la prelucrarea nucleelor narative universale. Ion Creangă valorifică şi alte elemente, care conferă poveştilor un caracter specific, popular-romnânesc.
Povestea lui Harap-Alb are în linii mari următorul subiect: Verde-Împărat îi cere fratelui său să-i trimită pe cel mai vrednic  dintre nepoţi ca să-l lase urmaş după ce n-o mai fi: craiul, tatăl băuţilor, îi supune unei probe a curajului , la care nu rezistă decît mezinul. Acesta, povătuit de Sfînta Duminică, pe care o milostivise, îi alege un cal năzdrăvan, care în aparenţă este o mîrtoagă, şi pleacă la drum nu înainte de a asculta sfaturile tatălui său. În ciuda poveţelor este păcălit de Spîn, care-l  face rob. Ajunşi la casa lui Verde-Împărat , Spînul se dă drept nepotul moştenitor şi din orgoliu nemăsurat îl supune pe adevăratul nepot unor încercări deosebite, poruncindu-i, pe rînd, să aducă „sălăţile” din grădina ursului, pietrele nestemate din grădina cerbului şi pe fata împăratului Roş. Ajutat de felurite personaje, povăţuit de cal, însoţit de nişte simpatici monstri; Harap-Alb se descurcă de minune în toate împrejurările. în final impostorul este demascat şi pedepsit şi, eroul  este răsplătit primind binecuvîntarea împăratului Verde, împărăţia şi pe fiica împăratului Roş.
După cum se vede, Povestea lui Harap-Alb (1877) apare ca un mic roman de aventuri, realizat însă în cel mai autentic spirit popular, respectînd adică tematica, compoziţia epică, eroii, ajutoarele lor, precum şi mijloacele de exprimare specifice prozei populare. Concepută ca un lung şir de peripeţii şi încercări la care e supus un tînăr pentru a-şi dovedi vrednicia, curajul, puterea şi înţelepciunea, povestea cuprinde în sine o idee morală fundamentală: aceea că binele şi adevărul triumfă în ciuda tuturor piedicelor, că meritele omului sînt răsplătite.

            Formula de descriere a poveştii, precum şi motivele tipice unui basm popular- motivul împăratului fără urmaş (avea numai fete); motivul probei destoiniciei; motivul neascultării sfaturilor date de tată; motivul probelor depăşite etc.
Creangă improvizează pe marginea schemei universale a basmului o imagine a vieţii ţărăneşti de altădată, cu tipurile ei morale, cu tradiţiile şi obiceiurile ei , în deprinderile de comportament şi cu limbajul ei specific.
Respectînd schema tradiţională, Creangă devine original prin abundenta detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti. În felul acesta personajele şi acţiunile lor capătă individualitate, devin de neconfundat.
Arta povestirii la Creangă nu este dominată numai de acţiune; ochiul lui surprinde particularităţile cadrului în care aceasta se desfăşoară, iar auzul prinde cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Detaliile dau poveştii contur realist. Prin ele lumea fabuloasă se umanizează, coboară într-un  plan de existenţă care poate fi localizat geografic şi istoric. Personajele, de la Harap-Alb, la simpaticii monştri care-l însoţesc  acţionează ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte.
Diferenţele dintre basmul popular şi basmul lui Creangă ies in evidenţă urmărind patru aspecte: calitatea naraţiunii, particularităţile fantasticului, funcţia dialogului şi limbajul.
Naraţiunea la Creangă are un ritm mai rapid, el individualizează  acţiunile şi personajele, elimină explicaţiile inutile , descrierile sau analizele. Cît priveşte fantasticul, acesta la Creangă este umanizat şi în cadrul lui scriitorul construieşte tipuri diferenţiate fizic  şi moral, tipuri a căror viaţă se desfăşoară conform unor deprinderi şi obiceiuri specifice familiei ţărăneşti. Culoarea locală este astfel mai puternic sugerată.
La Creangă dialogul contribuie la caracterizare, la individualizare, iar în ceea ce priveşte limbajul Creangă e mai precis şi mai expresiv.
Sursele umorului în Povestea lui Harap-Alb sînt diverse . Uneori el este susţinut prin zicale, rostite în versuri: „Poftim pungă la masă / Dacă ţi-ai adus de-acasă” „Voinic  tînăr, cal bătrîn / Greu se-ngăduie la drum”
Alteori, Creangă foloseşte proverbe şi zicători hazlii: „fiecare pentru sine, croitor de pîne”, „apără-mă de găini, că de cîni nu mă tem”, „cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”.
Umorul alteori provocat şi prin exprimări neaşteptate: „să trăiască trei zile cu de alaltăieri” „Pîn-acum ţi-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi fie”. Altă sursă de umor o constituie vorbirea în proza rimată: „Poate ca aceasta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pîndilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din tîrg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.
O altă sursă  de umor o constituie numele personajelor. Creangă descrie întîi : „apucăturile”  acestora şi abia le spune numele: „Se vede că aceasta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei”.
Oralitatea se realizează prin folosirea de interjecţii : hei! hei! na, na, na !; expresii tipice: „ce mai la deal la vale”; repetarea pronumelui personal tu: „Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nimica”; locuţiuni adverbiale formate din cuvinte rimate: „mort-copt”; întrebuinţarea dativului etic: „Aici mi-ai fost ?” „Ochilă mi ţi-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă”.