Stau in parcul de la marginea orasului si ma bucur
de frumusetea ultimelor zile de toamna. Din cand in cand cate o frunza ca o
pasare de aur pluteste in aerul cu miros de fructe
coapte. Trilurile pasarelelor sunt mai putin auzite, deoarece o parte din ele
si-au luat zborul spre tinuturi mai calde. Razele soarelui sunt mai palide si deabia se
zaresc pe dupa unerii copacilor. Globul aurit al acestuia se intristeaza cu
fiecare clipa ce trece si parca si-ar exprima parerea de rau pentru ca in
curand nu va mai putea sa ne bucure si totodata sa ne aline sufletele. Covorul de frunze
moare fosneste sub picioarele trecatorilor ce sunt din ce in ce mai rari.
Serenada greierilor din timpul verii a amutit. Ei se adapostesc sub covorul
multicolor de frunze.
Din cand in cand cate o veverita jucausa sare dintr-un copac intr-altul adunand
ghinde pentru a-si face provizii pentru iarna. La orizont un nor pufos incearca sa acopere discul
solar, dar inca nu reuseste. Copacii, dezgoliti de frunze confera intregii naturi o stare
dezolanta. Gandul ca nu peste mult timp zilele friguroase vor
sosi, ma neliisteste. Incerc sa petrec cat mai multe clipe in mijlocul acestui
cadru natural deosebit de frumos si interesant. Din cer incep sa cada picaturi ca nijte
margaritare stravezii din ce in ce mai mari, mai reci si mai grele. Acum nici
un om nu cuteaza a-si face aparitia pe o vreme ca asta. Norii tristi isi varsa
lacrimile pe intreg orasul, acum pustiu.
|