George Bacovia-Lacustra (privire de ansamblu)

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Cat de singur poate fi poetul, rupt de semenii sai, de realitatea in care traieste, incat sa se intoarca in gand in preisorie, in afara societatii, a civilizatiei, a istoriei. Teama omului primitiv de fiarele salbatice este inlocuita de teama omului modern in fata mortii. Brusc, in noapte, poetul constientizeaza amenintarea mortii...

Lacustra-privire de ansamblu

Poezia Lacustra este o reverie temporala. Elementul fundamental este apa, simbol al disolutiei totale.
            Criticul literar Dana Dumitru considera ca în aceasta poezia exista o deplasare de la realitate spre vis, dar visul nu are o valoare compensatoare, ci îl întoarce pe poet ci fata tot spre realitatea tragica în care traieste.
            Sentimentul fundamental este cel al însingurarii tragice. Singur în univers, poetul intuieste ploaia, ca plânsul materiei însasi:
De-atâtea nopti aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, si ma duce-un gând
Spre locuintele lacustre.
            Cât de singur poate fi poetul, rupt de semenii sai, de realitatea în care traieste, încât sa se întoarca în gând în preisorie, în afara societatii, a civilizatiei, a istoriei. Teama omului primitiv de fiarele salbatice este înlocuita de teama omului modern în fata mortii. Brusc, în noapte, poetul constientizeaza amenintarea mortii:
Si parca dorm pe scânduri ude,
In spate ma izbeste-un val -
Tresar prin somn, si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
            În strofa urmatoare poetul creeaza senzatia unei suspendari temporale si a ratacirii într-un gol primordial:
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleasi vremuri ma gasesc ...
            Sentimentul dezagregarii totale este exprimat în urmatoarele versuri:
Si simt cum de atâta ploaie
Pilotii grei se prabusesc.
            Ultima strofa exprima acelasi plâns cosmic al materiei. Versul tot tresarind, tot asteptând, realizat prin verbe la gerunziu, exprima persistenta chinului, al asteptarii:
De-atâtea nipti aud plouând,
Tot tresarind, tot asteptând…
Sunt singur si ma duce-un gând
Spre locuintele lacustre.
            Verbele la gerunziu contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice si rimeaza -nu întâmplator- cu substantivul gând. Acest substantiv sugereaza constientizarea conditiei tragice a omului.
            Întreaga poezie exprima o neliniste metafizica, generata de sentimentul mortii inevitabile. Esenta o reprezinta viata amenintata de moarte. Exista în aceasta poezie doua realitati, care se suprapun: realitatea exterioara, deprimanta, care obliga la izolare si deprimare, disperare si realitatea interioara, la fel de apasatoare, care nu gaseste nici o sansa de salvare. Exista apoi o alternare a planurilor material si spiritual, trecerea din unul în celalalt, facându-se printr-un impuls inconstient.