1
CREANGĂ, Ion (1 martie 1837, Humuleşti, judeţul Neamţ - 31 decembrie
1889, Iaşi)
scriitor, mare clasic al literaturii române
Fiul mai mare al lui Ştefan a Petrei Ciubotarul şi al Smarandei, fiica
lui David Creangă din Pipirig. Cea dintâi învăţătură a primit-o de la
dascălul Vasile a Ilioaei, în chilia anume ridicată de către
humuleşteni.
La îndemnul lui David Creangă din Pipirig, îşi continuă învăţătura, dar
pentru puţin timp, la şcoala din Broşteni, de sub conducerea lui
Neculai Nanu, înfiinţată de marele logofăt Alecu Balş.
După avarierea "cocioabei de pe malul stâng al Bistriţei" (casa
Irinucăi), revine la Humuleşti, face carte cu dascălul Simion Fosa din
Ţuţuieni, de la biserica "Adormirea" din Tg. Neamţ, apoi la Şcoala
Domnească din Tg. Neamţ, după 1 iunie 1853, cu profesorul Isaia
Teodorescu, zis Popa Duhu, "cuget neobişnuit de îndrăzneţ pentru vremea
lui şi pentru funcţia lui socială".
Urmează în 1854 Şcoala de Catiheţi din Fălticeni, iar de la 1
septembrie 1855, la Seminarul Central de la Socola, fiind recomandat de
către "catihetul Conta", prin adresa din 9 iulie 1855. Bine pregătit,
în urma examinării la care a fost supus, este primit direct în clasa a
doua. A făcut limba elină cu profesorul Neofit Scriban (militant pentru
luminarea poporului, arhimandrit, închis la Mănăstirea Neamţ de către
mitropolitul Veniamin, pentru că se găsiseră la el operele lui
Voltaire). Ştiinţele filosofice şi istoria universală le-a făcut cu dr.
Ioan Alinescu, iar limba latină cu profesorul D. Stoica.
Exponenţi ai iluminismului francez, fraţii Neofit, Teoctist şi Filaret
Scriban, prin opera scrisă şi traducerile făcute din limba franceză, au
fost propăvăduitorii ideilor progresiste, unioniste.
Din cauza dificultăţilor familiale e nevoit să urmeze numai cursul
inferior al Seminarului Central de la Socola. La sfârşitul lunii iulie
1858, tatăl, Ştefan a Petrei Ciubotarul, moare lăsând o casă plină de
greutăţi. La 23 august 1859, se căsătoreşte cu Ileana, fiica preotului
I. Grigoriu de la Biserica "Patruzeci de Sfinţi". Slujeşte ca dascăl şi
îşi capătă hirotonia la 26 decembrie 1859.
În 1861 figurează printre cei 14 studenţi înscrişi la Facultatea de
Teologie din Iaşi, abia înfiinţată în 1860. În anul şcolar 1862-1863 nu
mai apare în scriptele facultăţii, care de altfel se şi desfiinţează
curând. Din ianuarie 1864 urmează, cu scopul de a intra în învăţământ,
Şcoala Preparandală, prima şcoală de învăţători din Moldova. După
primul an de studii, la examenul susţinut în 19 iunie 1864, s-a
remarcat prin obţinerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele.
La 29 iunie 1864, la solemnitatea distribuirii premiilor, care a avut
loc la Palatul Administrativ, Titu Maiorescu îi înmânează premiul I. Un
an mai târziu, la examenul general la care a fost supus în 10 iunie
1865, a primit la toate obiectele nota "eminenţa" (religie, pedagogie,
gramatica română, aritmetică, cosmografie, fizică, caligrafie, muzică
vocală, aptitudine pedagogică şi purtare).
Activitatea didactică, Ion Creangă şi-a început-o încă din mai 1864,
când se afla în primul an de studii la Şcoala Preparandală "Vasile
Lupu". În anul următor, Al. I. Cuza semnează decretul 1501 din 5
noiembrie, de numire provizorie a institutorului Ion Creangă la clasa
întâia, secţiunea II de la Şcoala Primară "Trei Ierarhi". Scoate, în
1868, abecedarul Metodă nouă de scriere şi cetire, împreună cu V.
Receanu, Gh. Ienăchescu, C. Grigorescu, pe care îl îmbunătăţeşte cu
includerea în ediţia a V-a (Iaşi, 1876) a povestirii Ursul păcălit de
vulpe. Manualul Învăţătorul copiilor a crescut în importanţă prin
introducerea poveştilor Inul şi cămeşa, Poveste şi Păcală. Ignorarea
canoanelor religioase, ca şi criticarea ierarhiei bisericeşti, i-a
atras destituirea din funcţia de diacon, iar ulterior, când la
conducerea ministerului se afla Cristian Tell, a fost scos şi din
învăţământ.
Pentru a-şi menţine existenţa, a fost nevoit să-şi deschidă un debit de
tutun, iar după divorţul pronunţat de către Tribunalul Iaşi, cumpără
"bojdeuca" din Ţicău, unde se mută împreună cu Tinca Vartic, bună
cunoscătoare de poveşti. Este reîncadrat în învăţământ odată cu venirea
lui Titu Maiorescu la conducerea ministerului, în 1874. Un an mai
târziu îl cunoaşte pe M. Eminescu, pe atunci revizor şcolar, care,
intuindu-i geniul creator, îl îndeamnă să-şi transcrie bogatul
repertoriu oral. Înrâurirea lui Eminescu rămâne astfel hotărâtoare
pentru destinul său scriitoricesc.
Prezent la "Junimea", citeşte Soacra cu trei nurori, publicată în
Convorbiri literare (octombrie 1875).
Celelalte scrieri (apărute în Convorbiri literare):
Capra cu trei iezi - decembrie 1875
Punguţa cu doi bani - ianuarie 1876
Dănilă Prepeleac - martie 1876
Povestea porcului - iunie 1876
Moş Nechifor Coţcariul - ianuarie 1877
Povestea lui Stan Păţitul - aprilie 1877
Povestea lui Harap Alb - august 1877
Fata babei şi fata moşneagului - septembrie 1877
Ivan Turbincă - aprilie 1878
Povestea unui om leneş - octombrie 1878
După trei ani sunt publicate primele două părţi din Amintiri din
copilărie (ianuarie, aprilie) şi Popa Duhu (noiembrie). Partea a treia
a Amintirilor... este publicată în martie 1882, pentru ca un an mai
târziu să apară Cinci pâni.
Album macedo-român din 1880 publică Moş Ion Roată, iar în Almanahul
Societăţii Academice Social-Literare "România Jună" din Viena, în 1883,
apare povestirea Ion Roată şi Vodă Cuza, reprodusă în Convorbiri
literare din iunie acelaşi an.
Ultima parte a Amintirilor... apare integral în al doilea volum al
ediţiei de la Iaşi (1892), iar Făt Frumos, fiul iepei în Convorbiri
literare din martie 1898. Evoluţia operei este strâns legată de
raporturile literare avute de povestitor, nu numai cu "Junimea", dar şi
cu M. Eminescu şi Titu Maiorescu.
Plecarea lui Eminescu la Bucureşti, la Timpul, boala care i se
accentuează, îi umbresc ultima perioadă a vieţii. Este văzut, însă rar,
la cenaclul lui N. Beldiceanu şi colaborează sporadic la Contemporanul.
În 1887 renunţă la învăţământ şi solicită pensionarea. La câteva luni
de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Eminescu, în 1889, în noaptea de
Anul Nou, se stinge la Iaşi, fiind înmormântat în cimitirul
"Eternitatea".
Recuperarea manuscriselor, studierea lor şi a însemnărilor făcute pe
diverse cărţi, se datorează, la sfârşitul secolului al XIX-lea, lui
G.T. Kirileanu, "cel mai important editor ştiinţific al operei marelui
povestitor" (Perpessicius).
Trăsătura dominantă a artei, a creaţiei sale, o constituie talentul
narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia,
etic. Umorul operei izvorăşte din viaţă şi o exprimă plenar. Prin opera
sa, se înscrie în rândul marilor scriitori ai lumii. Dimensiunea
universală este unanim pusă în valoare de J. Boutiere, Angelo de
Gubernatis, Mitte Kremnitz, G. Weigand, Constancia Mayzlowna, Lucy
Byng, Agnesina Silvestri-Giorgi, Luigi Salvini ca şi de alţi
cercetători, iar la noi de către G. Călinescu, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, Valeriu Cristea.
1
Fiul mai mare al lui Ştefan a Petrei Ciubotarul şi al Smarandei, fiica
lui David Creangă din Pipirig. Cea dintâi învăţătură a primit-o de la
dascălul Vasile a Ilioaei, în chilia anume ridicată de către
humuleşteni.
La îndemnul lui David Creangă din Pipirig, îşi continuă învăţătura, dar
pentru puţin timp, la şcoala din Broşteni, de sub conducerea lui
Neculai Nanu, înfiinţată de marele logofăt Alecu Balş.
După avarierea "cocioabei de pe malul stâng al Bistriţei" (casa
Irinucăi), revine la Humuleşti, face carte cu dascălul Simion Fosa din
Ţuţuieni, de la biserica "Adormirea" din Tg. Neamţ, apoi la Şcoala
Domnească din Tg. Neamţ, după 1 iunie 1853, cu profesorul Isaia
Teodorescu, zis Popa Duhu, "cuget neobişnuit de îndrăzneţ pentru vremea
lui şi pentru funcţia lui socială".
Urmează în 1854 Şcoala de Catiheţi din Fălticeni, iar de la 1
septembrie 1855, la Seminarul Central de la Socola, fiind recomandat de
către "catihetul Conta", prin adresa din 9 iulie 1855. Bine pregătit,
în urma examinării la care a fost supus, este primit direct în clasa a
doua. A făcut limba elină cu profesorul Neofit Scriban (militant pentru
luminarea poporului, arhimandrit, închis la Mănăstirea Neamţ de către
mitropolitul Veniamin, pentru că se găsiseră la el operele lui
Voltaire). Ştiinţele filosofice şi istoria universală le-a făcut cu dr.
Ioan Alinescu, iar limba latină cu profesorul D. Stoica.
Exponenţi ai iluminismului francez, fraţii Neofit, Teoctist şi Filaret
Scriban, prin opera scrisă şi traducerile făcute din limba franceză, au
fost propăvăduitorii ideilor progresiste, unioniste.
Din cauza dificultăţilor familiale e nevoit să urmeze numai cursul
inferior al Seminarului Central de la Socola. La sfârşitul lunii iulie
1858, tatăl, Ştefan a Petrei Ciubotarul, moare lăsând o casă plină de
greutăţi. La 23 august 1859, se căsătoreşte cu Ileana, fiica preotului
I. Grigoriu de la Biserica "Patruzeci de Sfinţi". Slujeşte ca dascăl şi
îşi capătă hirotonia la 26 decembrie 1859.
În 1861 figurează printre cei 14 studenţi înscrişi la Facultatea de
Teologie din Iaşi, abia înfiinţată în 1860. În anul şcolar 1862-1863 nu
mai apare în scriptele facultăţii, care de altfel se şi desfiinţează
curând. Din ianuarie 1864 urmează, cu scopul de a intra în învăţământ,
Şcoala Preparandală, prima şcoală de învăţători din Moldova. După
primul an de studii, la examenul susţinut în 19 iunie 1864, s-a
remarcat prin obţinerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele.
La 29 iunie 1864, la solemnitatea distribuirii premiilor, care a avut
loc la Palatul Administrativ, Titu Maiorescu îi înmânează premiul I. Un
an mai târziu, la examenul general la care a fost supus în 10 iunie
1865, a primit la toate obiectele nota "eminenţa" (religie, pedagogie,
gramatica română, aritmetică, cosmografie, fizică, caligrafie, muzică
vocală, aptitudine pedagogică şi purtare).
Activitatea didactică, Ion Creangă şi-a început-o încă din mai 1864,
când se afla în primul an de studii la Şcoala Preparandală "Vasile
Lupu". În anul următor, Al. I. Cuza semnează decretul 1501 din 5
noiembrie, de numire provizorie a institutorului Ion Creangă la clasa
întâia, secţiunea II de la Şcoala Primară "Trei Ierarhi". Scoate, în
1868, abecedarul Metodă nouă de scriere şi cetire, împreună cu V.
Receanu, Gh. Ienăchescu, C. Grigorescu, pe care îl îmbunătăţeşte cu
includerea în ediţia a V-a (Iaşi, 1876) a povestirii Ursul păcălit de
vulpe. Manualul Învăţătorul copiilor a crescut în importanţă prin
introducerea poveştilor Inul şi cămeşa, Poveste şi Păcală. Ignorarea
canoanelor religioase, ca şi criticarea ierarhiei bisericeşti, i-a
atras destituirea din funcţia de diacon, iar ulterior, când la
conducerea ministerului se afla Cristian Tell, a fost scos şi din
învăţământ.
Pentru a-şi menţine existenţa, a fost nevoit să-şi deschidă un debit de
tutun, iar după divorţul pronunţat de către Tribunalul Iaşi, cumpără
"bojdeuca" din Ţicău, unde se mută împreună cu Tinca Vartic, bună
cunoscătoare de poveşti. Este reîncadrat în învăţământ odată cu venirea
lui Titu Maiorescu la conducerea ministerului, în 1874. Un an mai
târziu îl cunoaşte pe M. Eminescu, pe atunci revizor şcolar, care,
intuindu-i geniul creator, îl îndeamnă să-şi transcrie bogatul
repertoriu oral. Înrâurirea lui Eminescu rămâne astfel hotărâtoare
pentru destinul său scriitoricesc.
Prezent la "Junimea", citeşte Soacra cu trei nurori, publicată în
Convorbiri literare (octombrie 1875).
Celelalte scrieri (apărute în Convorbiri literare):
Capra cu trei iezi - decembrie 1875
Punguţa cu doi bani - ianuarie 1876
Dănilă Prepeleac - martie 1876
Povestea porcului - iunie 1876
Moş Nechifor Coţcariul - ianuarie 1877
Povestea lui Stan Păţitul - aprilie 1877
Povestea lui Harap Alb - august 1877
Fata babei şi fata moşneagului - septembrie 1877
Ivan Turbincă - aprilie 1878
Povestea unui om leneş - octombrie 1878
După trei ani sunt publicate primele două părţi din Amintiri din
copilărie (ianuarie, aprilie) şi Popa Duhu (noiembrie). Partea a treia
a Amintirilor... este publicată în martie 1882, pentru ca un an mai
târziu să apară Cinci pâni.
Album macedo-român din 1880 publică Moş Ion Roată, iar în Almanahul
Societăţii Academice Social-Literare "România Jună" din Viena, în 1883,
apare povestirea Ion Roată şi Vodă Cuza, reprodusă în Convorbiri
literare din iunie acelaşi an.
Ultima parte a Amintirilor... apare integral în al doilea volum al
ediţiei de la Iaşi (1892), iar Făt Frumos, fiul iepei în Convorbiri
literare din martie 1898. Evoluţia operei este strâns legată de
raporturile literare avute de povestitor, nu numai cu "Junimea", dar şi
cu M. Eminescu şi Titu Maiorescu.
Plecarea lui Eminescu la Bucureşti, la Timpul, boala care i se
accentuează, îi umbresc ultima perioadă a vieţii. Este văzut, însă rar,
la cenaclul lui N. Beldiceanu şi colaborează sporadic la Contemporanul.
În 1887 renunţă la învăţământ şi solicită pensionarea. La câteva luni
de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Eminescu, în 1889, în noaptea de
Anul Nou, se stinge la Iaşi, fiind înmormântat în cimitirul
"Eternitatea".
Recuperarea manuscriselor, studierea lor şi a însemnărilor făcute pe
diverse cărţi, se datorează, la sfârşitul secolului al XIX-lea, lui
G.T. Kirileanu, "cel mai important editor ştiinţific al operei marelui
povestitor" (Perpessicius).
Trăsătura dominantă a artei, a creaţiei sale, o constituie talentul
narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia,
etic. Umorul operei izvorăşte din viaţă şi o exprimă plenar. Prin opera
sa, se înscrie în rândul marilor scriitori ai lumii. Dimensiunea
universală este unanim pusă în valoare de J. Boutiere, Angelo de
Gubernatis, Mitte Kremnitz, G. Weigand, Constancia Mayzlowna, Lucy
Byng, Agnesina Silvestri-Giorgi, Luigi Salvini ca şi de alţi
cercetători, iar la noi de către G. Călinescu, Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, Valeriu Cristea.
|