1
Eminescu- omul
Mihai Eminescu- cel pe care N. Iorga avea să-l
numească „expresia integrală a spiritului românesc”- s-a arătat pe
„cerul cu stele sudice” la 15 ianuarie 1850, în vestitul Botoşani.
Rădăcinile tânărului Mihai care-şi face
apariţia într-o lume „nepregătită să-l asculte şi să-l înţeleagă” (M.
Cojocaru) sunt mult ramificate, pornind de la rudele pe linie paternă-
Eminovici- şi maternă- Juraşcu.
Gheorghe Eminovici- tatăl- aparţinea unei
familii de români migraţi în N-ul Bucovinei, în satul Călineştii lui
Cuparencu; el face eforturi deosebite pentru a-i trimite pe cei şase
feciori la şcoli înalte, oferindu-le totodată posibilitatea de a
practica meserii precum cele de doctor, avocat, militar etc.
Raluca Juraşcu- mama poetului- făcea parte
dintr-un neam de mici boieri moldoveni, al cărui principiu moral era
fervoarea ortodoxă, fapt pentru care o parte din fraţii şi surorile
sale au ales viaţa monahală.
Al cincilea fiu al familiei Eminovici îşi
petrece anii copilăriei în locurile natale, hoinărind prin codrii
bătrâni, acompaniat fiind de susurul izvorului şi de buciumul de la
stână. Conform tradiţiei timpului, Mihai începe să studieze acasă, cu
un dascăl particular, parcurgând astfel primele două clase primare. Ca
elev la Ober Gymnasium, Eminescu întâmpină numeroase greutăţi, a căror
cauză o constituie imperfecţiunea sa în a vorbi limba germană în
comparaţie cu ceilalţi colegi care erau de vârstă mai mare şi o
învăţaseră în clasele anterioare; şi acesta nu este singurul obstacol:
în clasa a II-a rămâne repetent din pricina matematicii şi a limbii
latine, ceea ce-l determină ca în anii următori să studieze serios
aritmetica la National Hauptschule. Nemulţumit de disciplina rigidă a
instituţiei germane de învăţământ, tânărul devine autodidact, dobândind
o cultură impresionantă.
Dornic de cunoaştere şi mereu atras de
folclorul românesc, Mihai călătoreşte prin vestite locuri ce-i umplu
sufletul cu pace şi lumină binefăcătoare. Fără a fi în posesia vreunui
atestat şcolar care să-i confirme cunoştinţele necesare, Eminescu
urmează cursurile universitare la Viena şi Berlin, beneficiind de
sprijinul financiar al neobositei sale familii, precum şi al Societăţii
Junimea, reuşind să-şi completeze şi să consolideze informaţiile cu
privire la filosofie, istorie antică orientală; reîntors în ţară,
obţine titlul de lider al tinerilor intelectuali. În anii următori
ocupă diverse funcţii, cum ar fi cea de bibliotecar la Universitatea
din Iaşi, revizor şcolar, redactor la „Curierul de Iaşi” şi, din 1877,
redactor la ziarul „Timpul” din Bucureşti.
Depănând firul vieţii acestui om, nu trebuie
să neglijăm prietenia sa cu Ion Creangă, prietenie ce a stat sub semnul
sincerităţii şi al poveştilor culese de pe însoritele plaiuri
moldoveneşti.
Mihai Eminescu a dus şi o adevărată luptă
politică, fiind un susţinător al Partidului Conservator, fapt ce a
stârnit simpatia publică pentru acest partid.
Fire romantică, „sensibil la tot ce i-a marcat
existenţa”(M.Popa), Mihai a iubit şi el „un înger de fată”, „o dulce
porumbiţă, cu chip alb de copiliţă”, aceasta purtând numele de Veronica
Micle.
Mărturie dragostei lor stă un buchet de câteva
scrisori ale celor doi, adunate sub titlul „Dulcea mea Doamnă/ Eminul
meu iubit”. Acest sentiment
reprezintă un model pentru generaţiile următoare, ce, prin iubire, îşi
construiesc o lume a lor în care domnesc pacea şi duioşia.
Activitatea publicistică, desfăşurată la
„Timpul”, este epuizantă, grăbind izbucnirea bolii care pune capăt
zbuciumului său interior, urmând ca la 15 iunie 1889, să fie redat
eternităţii.
|