Miorita
Categoria: Referat
Romana
Descriere:
Baladele, populare sau culte, sunt opere epice, întrucât sentimentele
autorilor sunt exprimate în mod indirect prin intermediul personajelor
şi al acţiunii. , iar modul de expunere predominant este naraţiunea ,
relatarea evenimentelor făcându-se la persoana a lll-a... |
|
|
1
Baladele, populare sau culte, sunt opere epice, întrucât sentimentele
autorilor sunt exprimate în mod indirect prin intermediul personajelor
şi al acţiunii. , iar modul de expunere predominant este naraţiunea ,
relatarea evenimentelor făcându-se la persoana a lll-a.
Evenimentele narate sunt neobişnuite, ieşite din
comun şi pot fi de natură istorică, fantastică, legendară sau
familială, în care faptele reale se îmbină cu cele fabuloase.
Personajele baladelor au însuşiri care impresionează
puternic, fiind înfăţişate, mai ales, prin antiteză. Ele săvârşesc
fapte deosebite, dovedind prin comportarea şi prin atitudinea lor
calităţi menite să impresioneze pe cititor.
Fiind o baladă populară are trăsăturile oricărei
creaţii literare folclorice: caracter anonim, oral, colectiv şi
sincretic.
Elementele şi întâmplările fabuloase sunt mai numeroase în balada
populară, datorită contaminării ei cu basmul – altă creaţie epică
populară.
De aceea, în balada populară apare frecvent motivul
animalului năzdrăvan şi, implicit, apar personajele animaliere.
Balada cultă poate să conţină elemente complexe de
compoziţie.
Personajele baladelor culte sunt mai apropiate de
realitate, însuşirile lor fiind înfăţişate mai ales prin hiperbolizare,
în timp ce personajele baladelor populare sunt înzestrate şi cu
însuşiri fabuloase, supranaturale.
Balada cultă poate adopta o complexitate de figuri
de stil iar balada populară conţine procedee artistice şi o
versificaţie specifice oricărei creaţii populare: ritm trohaic, rimă
împerecheată, măsura de 5-6 silabe.
Remarcăm în plus , că in balada Mioriţa nu se mai realizează o opoziţie
între personaje, aceasta fiind înlocuită cu zbuciumul sufletesc al
eroului pus într-o situaţie limită. De asemenea, Mioriţei îi lipseşte
deznodământul.
Balada Mioriţa a fost considerată „cea mai frumoasă epopee pastorală
din lume”.
Această adevărată capodoperă a literaturii populare româneşti a fost
descoperită de Alecu Russo în munţii Vrancei şi publicată de
Vasile Alecsandri în colecţia de poezii populare intitulată
„Balade(cântece bătrâneşti) in 1852.
Balada „Mioriţa” a circulat în peste o mie de
variante.
Titlul format din diminutivul „mioriţă”, sugerează
şi el gingăşia, delicateţea sufletească a personajului principal.
Balada are ca punct de plecare transhumanţa.
George Călinescu consideră că balada Mioriţa reprezintă unul din cele
patru mituri fundamentale ale românilor alături de mitul
etnogenezei(Traian şi Dochia) , mitul estetic sau al creaţiei(Meşterul
Manole) , mitul eroic(Zburătorul).
Compoziţional, subiectul baladei este redus la patru
teme fundamentale:
1. cadrul epic iniţial
2. mioara năzdrăvană
3. testamentul ciobanului moldovean
4. presupusa apariţie a măicuţei bătrâne.
Tema fundamentală este cea a raportului fiinţei umane cu sine însăşi şi
cu lumea care o înconjoară.
Acestor teme li se subordonează mai multe motive;
motivul transhumanţei, motivul complotului, motivul mioarei năzdrăvane,
motivul testamentului, motivul alegoriei moarte – nuntă şi motivul
măicuţei bătrâne.
Aceste şase motive se structurează în trei părţi în
care elementele epice, dramatice şi lirice se împletesc armonios.
Prima parte cuprinde primele două motive (al
transhumanţei şi al complotului) şi este prin excelenţă epică. Ea
corespunde expoziţiunii şi fixează mai întâi, prin două metafore, locul
acţiunii: ”Pe-un picior de plai -Pe-o gură de rai”. Metafora exprimă
frumuseţea neasemuită a unei naturi feerice. Atmosfera este calmă.
Autorul anonim introduce apoi în scenă trei ciobani
provenind din regiuni diferite, care coboară cu turmele la iernat:
Unu-i moldovean,_ Unu-i ungurean,- Şi unu-i vrâncean.
Acestei expoziţiuni îi urmează intriga, tot o parte epică, din care
aflăm de complotul ciobanului ungurean şi al celui vrâncean care,
mânaţi de invidie şi lăcomie, pun la cale uciderea baciului moldovean.
Conflictul este determinat de rivalitatea materială dintre ciobani,
participarea sufletească a naratorului fiind remarcată doar prin
dativul etic „vor să mi-l omoare”, iar câteva enumeraţii cu termeni
urmaţi de epitete adjectivale:” oi mândre”, cai „învăţaţi”, „câni mai
bărbaţi” evidenţiază motivele care stau la baza complotului.
După intrigă balada părăseşte planul real şi intră
în plan fantastic. Această a doua parte a baladei, care corespunde
motivului mioarei năzdrăvane, este de natură dramatică, fiind realizată
prin dialog. Ciobanul este intrigat de comportamentul ciudat al mioarei
şi i se adresează grijuliu: ”Ori eşti bolnăvioară_ Drăguţă mioară”. În
cuvinte duioase şi jalnice, mângâietoare şi afectuase, dorind să nu-l
înspăimânte, oiţa îi dezvăluie tânărului stăpân complotul şi îl
sfătuieşte să-şi ia unele măsuri de apărare. Afecţiunea reciprocă
dintre păstor şi mioară este evidenţiată cu ajutorul vocativelor, unele
fiind diminutive şi însoţite de adjective : „Mioriţă laie”, „Drăguţă
mioară”.
Partea a treia (motivul testamentului, al nunţii
cosmice şi al măicuţei bătrâne), este cea mai întinsă, fiind un monolog
liric prin care ciobanul moldovean îşi exprimă ultimele dorinţe
înaintea morţii ipotetice.
Dispoziţiile testamentare ale baciului pun în lumină
atitudinea lui în faţa morţii şi reliefează trăsăturile sale
caracteristice. El o roagă mai întâi pe mioară:
„ ... să-i spui lui vrâncean / Şi lui ungurean / Ca să mă îngroape /
Aice pe-aproape, / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi / În dosul
stânii / să-mi aud cânii”. Ciobănaşul vrea ca după moarte să rămână
alături de oile şi de câinii săi, în mediul în care şi-a dus până acum
existenţa deoarece despărţirea de ceea ce i-a fost drag ar echivala cu
uitarea. Dorinţa de a fi înmormântat de presupuşii asasini pune în
evidenţă superioritatea sa morală faţă de aceştia. Le fel de profund se
desprind din această rugăminte dragostea de meserie, ataşamentul faţă
de câinii credincioşi si faţă de tovarăşele de-o viaţă, mioarele.
Baciul moldovean doreşte ca la cap să aibă „Fluieraş
de fag, / Mult zice cu drag / Fluieraş de os, / Mult zice duios, /
Fluieraş de soc / Mult zice cu foc”, aceasta fiind singura posibilitate
de a comunica postum cu turma sa. Se observă că prin personificarea
fluierelor şi prin epitetele „cu drag”, „duios”, „cu foc” se realizează
o creştere a dramatismului, a confruntării omului cu moartea.
În a doua parte (tot lirică), testamentul conţine
rugămintea ciobanului de a ascunde oilor moartea sa înfăţişând-o ca pe
o nuntă „Cu o mândră crăiasă / a lumii mireasă”. Moartea este
prezentată alegoric, ca o nuntă de proporţii impresionante, cosmice cu
participarea masivă a tuturor elementelor naturii şi aştrilor: „Soarele
şi luna / Mi-au ţinut cununa, / Brazi şi păltinaşi i-an avut nuntaşi, /
Preoţii, munţii mari / Paseri lăutari / Păsărele mii / Şi stele
făclii”. Ciobanul moldovean prezintă moartea ca pe o contopire cu
elementele naturii veşnice, ca pe o integrare în marele circuit
universal. Prin moarte, omul nu dispare ea fiind o continuare a
existenţei într-un alt mediu la alte dimensiuni şi într-o altă formă.
De aici, din această credinţă izvorăşte seninătate în faţa morţii,
durerea pricinuită de „marea trecere” fiind sugerată doar de căderea
stelei (că la nunta mea a căzut o stea care semnifică sfârşitul unei
existenţe omeneşti, moartea fără de întoarcere.
Balada atinge punctul culminant ca intensitate a
sentimentelor în cea de-a treia parte a testamentului – presupusa
dispariţie a măicuţei bătrâne – ,care-şi caută cu disperare feciorul pe
care îl descrie cu sufletul ei de mamă iubitoare şi îndurerată: „mândru
ciobănel / tras printr-un inel / feţişoara lui /spuma laptelui, /
mustăcioara lui ,/ Spicul grâului / Perişorul lui, / Pana corbului /
Ochişorii lui,/ Mura câmpului”. Portretul ciobanului moldovean este
realizat din comparaţii metaforice de o rară forţă expresivă, prin
folosirea din abundenţă a diminutivelor „ciobănel” , „feţişoară”
,”mustăcioară” , ”perişor” , „măicuţă”. Folosirea unei serii de
gerunzii în rimă „alergând”, „întrebând” , „zicând” sugerează un lung
geamăt dureros.
Ciobanul o roagă pe mioară să-i spună mamei lui că
n-a murit, ci că „m-am însurat / C-o fată de crai / Pe-o gură de rai”,
9dar să-i ascundă faptul că la nunta lui a căzut o stea şi că a
participat întreaga natură. El vrea astfel să-şi cruţe mama de-o mare
durere sufletească.
Baladei îi lipseşte deznodământul, moarte fiind
ipotetică („ Şi de-o fi să mor”)
În baladă apar şi unele elemente de basm. Astfel,
atmosfera de basm, sugerată prin peisajul mirific realizat, în primele
două versuri, de prezenţa numărului trei, de personificarea mioarei
năzdrăvane care vorbeşte şi se înţelege cu oamenii, cele două portrete
– al baciului şi al mamei sale -,adevărate apariţii de basm. Tot
elemente de basm constituie şi fluierele care cântă singure, la adierea
vântului, sau oile care, auzindu-le , se vor strânge şi „ îl vor
plânge” pe păstor „cu lacrimi de sânge”.
Mai presus de toate acestea se află însă alegoria
morţii prezentată ca o nuntă de proporţii cosmice, fantastice. Ca şi în
basme , mireasa este o „mândră crăiasă”, iar nunii sunt soarele şi
luna. Natura întreagă apare personificată.
Balada Mioriţa străluceşte şi prin măreţia şi
solemnitatea exprimării. Este utilizat frecvent şi cu deosebită
măiestrie epitetul („mândră crăiasă”, „mândru ciobănel”, „negru zăvoi”,
„cai învăţaţi”, „câni mai bărbaţi”), iar comparaţiile metaforice din
portretul ciobanului moldovean sunt şi ele de o rară frumuseţe („spicul
grâului”, „pana corbului”, „spuma laptelui”, „mura câmpului”).
Metaforele au o forţă puternică de sugestie : „picior de plai”, „gură
de rai” ,”lacrimi de sânge”, iar personificarea este prezentă în
umanizarea mioarei, a oilor sau în inegalabila alegorie a morţii.
Folosirea din abundenţă a diminutivelor, multe
dintre ele la cazul vocativ : „oiţă bârsană”, „mioriţă”, „bolnăvioară”,
„ciobănel”, „măicuţă”, „mustăcioară” dă un spor de gingăşie
sentimentelor exprimate. Dativul etic („vor să mi te-omoare”)
intensifică participarea afectivă a autorului anonim, interjecţiile
(„iată”, „mări”), enumeraţiile, repetiţiile şi reluările („stăpâne,
stăpâne”, „mioriţă laie, laie bucălaie”, „ fluieraş de fag”, „fluieraş
de soc”)prin care se insistă asupra aspectului înfăţişat. Versificaţia
este specific populară: rima împerecheată sau monorima, ritm trohaic şi
măsura de 5-6 silabe.
Deosebit de variată este în baladă construcţia
modurilor şi a timpurilor verbale. Se remarcă mai întâi folosirea
modului indicativ timpurile prezent şi perfect simplu în părţile epice
atunci când acţiunea se desfăşoară rapid: „vin”, „se cobor”, „se
vorbiră”, etc. .Viitorul popular, „a fi”, „a bate”, sugerează
posibilitatea acţiunii iar perfectul compus este prezent în alegoria
nuntă-moarte în episodul măicuţei bătrâne : „m-am însurat”, „a căzut”,
„au văzut”, „pentru a exprima cu certitudine un fapt care s-a
împlinit.
Alegoria cuprinde o suită de personificări, comparaţii şi
metafore care pun în lumină concepţia despre viaţă şi moarte a
ciobanului moldovean, atitudinea lui în faţa morţii şi îi evidenţiază
unele însuşiri. Moartea este văzută ca o nuntă de proporţii cosmice.
1
Personajele nelipsite din ceremonialul nunţii (mireasa, preoţii,
lăutarii, nuntaşii), ca şi obiectele folosite în mod
tradiţional(cununa, lumânările), devin elemente concrete ale cadrului
natural românesc(brazi, păltinaşi, munţi, păsări)şi ale celui
cosmic(soarele, luna, stelele). Pământul şi cosmosul participă la marea
trecere a ciobanului în eternitate. Atmosfera este solemnă, dar şi
luminoasă , căci soarele, luna şi stelele călăuzesc drumul baciului
spre veşnicie.
În al doilea rând , această alegorie exprimă
concepţia poporului
nostru despre moarte. Văzută ca o nuntă , moartea este considerată ca o
formă de integrare a vieţii în cosmos, un mod de continuare a
existenţei în natură, o expresie a legăturii permanente a omului cu
mediul în care trăieşte. Astfel, moartea nu înseamnă un sfârşit, ci un
nou început, o reîntoarcere a omului în elementele naturii veşnice din
care a izvorât, prin căderea stelei , simbol al morţii în concepţia
populară.
În al treilea rând, alegoria nunţii cosmice face şi
dovada
sensibilităţii şi a optimismului celui sortit pieirii, a dragostei lui
de viaţă, chiar în momentul morţii ipotetice, pe care o priveşte cu
seninătate, cu detaşare, a iubirii faţă de tovarăşele de o viaţă –
mioarele -, faţă de mama sa, pe care vrea să le cruţe de o mare durere
sufletească.
În al patrulea rând, această alegorie străluceşte
prin fabulosul
ei, natura întreagă este însufleţită prin personificări şi metafore.
Astfel, acţiunea este scoasă din real şi plasată în plin fantastic,
autorul anonim atenuând în acest mod gravitatea şi durerea morţii.
CARACTERIZAREA PERSONAJELOR
Balada Mioriţa a fost considerată „cea mai frumoasă epopee
pastorală din lume”.
Această adevărată capodoperă a literaturii populare româneşti a fost
descoperită de Alecu Russo în munţii Vrancei şi publicată de
Vasile
Alecsandri în colecţia de poezii populare intitulată
„Balade(cântece
bătrâneşti) in 1852.
Balada „Mioriţa” a circulat în peste o mie de
variante.
Titlul format din diminutivul „mioriţă”, sugerează
şi el gingăşia, delicateţea sufletească a personajului principal.
Pe lângă minunata alegorie a morţii o altă dovadă a
frumuseţii
baladei Mioriţa este şi realizarea celor două portrete, al măicuţei
bătrâne şi al baciului moldovean.
Ciobanul moldovean este unul dintre cei trei
ciobani, tovarăşi
într-ale păstoriei, dar care, spre deosebire de ceilalţi doi „e mai
ortoman”, „are oi mai multe / mândre şi cornute”. Situaţia lui
înfloritoare este, probabil, urmarea firească a hărniciei şi a
priceperii sale şi motivul invidiei celorlalţi.
Sub aspect fizic, el reprezintă un ideal de
cuceritoare bărbăţie şi
frumuseţe tinerească. Frumuseţea sa tulbură şi farmecă în acelaşi timp,
zvelt, delicat, gingaş şi fermecător, cu faşa albă ca spuma laptelui,
cu mustaţa deasă, de forma spicului de grâu, cu părul şi ochii negrii,
el devine prototipul frumuseţii masculine în viziune populară. Acest
portret fizic este prezentat din punctul de vedere al mamei sale
grijulii şi se grupează din jalea acesteia. Descrierea portretistică
este realizată cu ajutorul unor expresii comparativ-metaforcie ai căror
termeni denumesc elemente ce aparţin mediului natural.
La aceste procedee artistice se adaugă epitetul
„mândrul” folosit
în inversiune şi cele cinci diminutive („ciobănel”, „feţişoară”,
„mustăcioară”, „perişorul”) care sporesc gingăşia şi frumuseţea acestei
minuni vii şi dau profunzime dragostei materne.
Baciul apare asemenea unui făt-frumos al basmelor
noastre
însuşirile sale fizice fiind prezentate direct, autorul anonim a reuşit
să simbolizeze pe românul dintotdeauna.
Acestora li se adaugă devotamentul, dragostea şi
pasiunea pentru
meserie, pentru munca zilnică. El este ataşat şi câinilor săi
credincioşi, şi mioarelor, toate acestea explicând dorinţa sa de a fi
înmormântat „În strunga de oi / Să fiu tot cu voi/ În dosul stânii /
să-mi aud cânii”. De mioara sa năzdrăvană îl leagă o prietenie
omenească şi de aceea i se adresează cald, ocrotitor şi duios.
Sentimentele dintre ei sunt reciproce, deoarece oiţa suferă cumplit la
aflarea complotului şi îl sfătuieşte pe tânărul ei stăpân să-şi ia
măsuri de apărare.
Iubitor de frumos şi sensibil, o roagă pe mioară
să-i pună la cap
fluierele sale. El se consolează cu gândul că după moarte va fi jelit
de oile sale „cu lacrimi de sânge”, aceasta fiind o puternică dovadă a
durerii pricinuite de dispariţia sa.
Înzestrat cu o stăpânire de sine ieşită din comun şi
dovedind mult
curaj, el nu se lamentează şi nu-şi ia măsuri de apărare în momentul în
care află de complotul urzit împotriva sa şi îşi concepe moartea ca pe
o nuntă cosmică. Astfel îşi exprimă atât dragostea faţă de natură, cât
şi concepţia sa asupra vieţii şi a morţii, văzând în moarte o lege a
firii.
Departe de fi înspăimântat de perspectiva morţii şi
de a se resemna
în faţa acestea, el este preocupat mai întâi de împlinirea tuturor
rânduielilor tradiţionale ale ceremonialului funebru pentru
desăvârşirea sa ca om. Este preocupat de înmormântarea sa şi de aceea
îi cere mioarei să fie îngropat chiar de presupuşii săi asasini
Această dorinţă nu este o dovadă de slăbiciune, de
resemnare, ci de
superioritate morală, de demnitate şi tărie. De fapt, în singurătatea
munţilor, ei sunt singurii care pot împlinii rânduielile înmormântării.
Ciobanul priveşte cu seninătate şi detaşare moartea
mai ales că
nutreşte convingerea integrării prin moarte în circuitul universal
etern.
Atitudinea păstorului este în ultimă instanţă o
atitudinea eroică,
bărbătească, dar care nu constă în dorinţa de a se jertfi ci în
supunerea liber consimţită la legile firii, deoarece ştie că moartea
este un fenomen natural, firesc şi inevitabil.
Baciul o roagă pe mioară să păstreze secretul morţii
pentru mama
sa, vrând s-o cruţe de o mare durere sufletească. Este în acest gest o
dovadă copleşitoare a respectului filial şi manifestat printr-o
dragoste duioasă şi puternică.
Prin toate aceste calităţi deosebite personajul
trezeşte în
sufletul ascultătorului (cititorului) nu compasiunea, ci admiraţia şi
preţuirea, deoarece el întruchipează însuşirile alese ale omului din
popor.
Îl preocupă ţi îndeplinirea ritualului bocirii ca
element
tradiţional el ceremonialului funebru pe care doreşte să-l împlinească
oile sale, asasinii nefiind capabili de astfel de sentimente.
Nu numai că se resemnează în faţa morţii dar
ciobanul moldovean nu
se gândeşte numai la destinul săi ci şi la soarta celor apropiaţi de
aceea el o sfătuieşte pe mioară să ascundă atât oilor cât şi mamei sale
moartea sa scutindu-le de durerea pierderii lui. Mai mult decât atât
mama nu trebuie să afle nici de steaua căzătoare.
demonstraţie
Balada populară sau cântecul bătrânesc ( operă epică, narativă cu
elemente descriptiv-lirice, care dezvoltă un subiect fantastic
legendar, istoric sau familial, ale cărei versuri sunt cântate sau
recitate fiind acompaniate de un instrument muzical).
Mioriţa este o baladă păstorească având trăsături specifice aceste
specii.
Autorul anonim îşi exprimă indirect sentimentele
prin intermediul
acţiunii şi al personajelor, iar modul de expunere predominant este
naraţiunea, relatarea evenimentelor făcându-se la persoana a III-a
Evenimentele narate sunt neobişnuite, ieşite din
comun şi pot fi de
natură istorică, fantastică, legendară sau familială, în care faptele
reale se îmbină cu cele fabuloase.
Astfel, el relatează despre coborârea turmelor şi
apoi evidenţiază
prezenţa celor 3 ciobani dintre care 2 invidioşi şi lacomi complotează
împotriva celui moldovean.
Totodată sunt prezente ca-n orice operă epică, timpul şi spaţiul
acţiunii: totul se petrece toamna, în momentul transhumanţei, într-un
spaţiu feeric „Pe-un picior de plai -Pe-o gură de rai”.
În al doilea rând întâmplările relatate se
constituie în subiect al
operei literare. Astfel, în expoziţiune sunt prezentate locul şi timpul
acţiunii şi facem cunoştinţă cu personajele – cei trei păstori care vin
din regiuni diferite. Intriga în sine conţine complotul urzit de cioban
şi destăinuit de mioară stăpânului ei, ca apoi reacţia acestuia la
aflarea veştii să constituie desfăşurarea acţiunii, care atinge
punctul culminant în episodul presupusei apariţii a măicuţei bătrâne.
Un alt element epic prezent în baladă este existenţa
personajelor,
unele dintre ele reale – cei trei ciobani, mama baciului moldovean –
altele, cu puteri fabuloase, atribuite de autorul anonim prin
personificare sau hiperbolă – oiţa năzdrăvană, celelalte oi.
Personajele baladelor au însuşiri care impresionează
puternic,
fiind înfăţişate, mai ales, prin antiteză. Ele săvârşesc fapte
deosebite, dovedind prin comportarea şi prin atitudinea lor calităţi
menite să impresioneze pe cititor.
Departe de fi înspăimântat de perspectiva morţii şi de a se resemna în
faţa acestea, el este preocupat mai întâi de împlinirea tuturor
rânduielilor tradiţionale ale ceremonialului funebru pentru
desăvârşirea sa ca om. Este preocupat de înmormântarea sa şi de aceea
îi cere mioarei să fie îngropat chiar de presupuşii săi asasini.
Această dorinţă nu este o dovadă de slăbiciune, de
resemnare, ci de
superioritate morală, de demnitate şi tărie. De fapt, în singurătatea
munţilor, ei sunt singurii care pot împlinii rânduielile înmormântării.
Nu numai că se resemnează în faţa morţii dar ciobanul moldovean nu se
gândeşte numai la destinul săi ci şi la soarta celor apropiaţi de aceea
el o sfătuieşte pe mioară să ascundă atât oilor cât şi mamei sale
moartea sa scutindu-le de durerea pierderii lui.
Mai mult decât atât mama nu trebuie să afle nici de steaua căzătoare.
Ciobanul priveşte cu seninătate şi detaşare moartea mai ales că
nutreşte convingerea integrării prin moarte în circuitul universal
etern.
Celelalte elemente – lirice şi dramatice, firul epic evidenţiază astfel
tensionarea acţiunii, cât şi profunzimea sentimentelor personajelor
aflate în situaţii-limită, când îşi exprimă o anumită atitudine, se
zbuciumă sau se confesează. Mioriţa este o baladă care devine însă un
adevărat poem filosofic, punând în discuţie raportul omului cu lumea
care-l înconjoară, atitudinea omului faţă de moarte.
Fiind o baladă populară are trăsăturile oricărei creaţii literare
folclorice: caracter anonim, oral, colectiv şi sincretic.
Balada populară conţine procedee artistice şi o versificaţie specifice
oricărei creaţii populare: ritm trohaic, rimă împerecheată, măsura de
5-6 silabe.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|