Migratii

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

In prima jumatate a mileniului I, emigreaza din regiunile Uralului in regiunile Dunarii mijlocii, maghiarii (ungurii de astazi). In aceeasi perioada sunt cunoscute cuceririle arabe (incepand cu secolul al VII-lea e.n.) care au fost urmate de raspandirea arabilor in tarile Orientului Mijlociu si Apropiat, in tarile Africii de nord si asimilarea de catre acestia a populatiilor locale...

MIGRAŢII

TIPURI DE MIGRAŢII

Pornind de la cauzele generale şi particulare care generează mobilita­tea populaţiei în teritorii, obţinem următorul tablou general al migraţiilor:

MARILE MIGRAŢII, ROLUL LOR ÎN POPULAREA GLOBULUI

Migraţiile populaţiei sînt foarte vechi. Marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi începutul sclavagismului timpuriu au avut un rol im­portant in apariţia multor popoare din Asia şi Europa. Această perioadă este adeseori denumită şi epoca marilor migraţii ale popoarelor.
Acestui timp îi aparţine răspândirea popoarelor germanice in Europa centrală şi de nord, inclusiv pătrunderea lor în insulele Britanice. În această perioadă, popoarele slave se răspândesc într-o serie de ţări din Europa de răsărit şi Peninsula Balcanică.
În prima jumătate a mileniului I, emigrează din regiunile Uralului în regiunile Dunării mijlocii, maghiarii (ungurii de astăzi). În aceeaşi pe­rioadă sînt cunoscute cuceririle arabe (începând cu secolul al VII-lea e.n.) care au fost urmate de răspândirea arabilor în ţările Orientului Mijlociu şi Apropiat, în ţările Africii de nord şi asimilarea de către aceştia a populaţiilor locale.
Printre migraţiile primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu se re­marcă invaziile mongolilor in multe ţări din Asia şi Europa răsăriteană, cuceririle turceşti din Asia Mică, incursiunile triburilor din ţările Africii ecuatoriale, în Africa de sud şi altele.
O nouă fază în mişcarea migratorie a populaţiilor este deschisă de epoca marilor descoperiri geografice.
În acest timp, spre America se îndreaptă fluvii de oameni. Mai întâi spanioli şi portughezi (în America Centrală şi de Sud), apoi francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi - îndeosebi în America de Nord.
Numai în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste ocean circa un milion de oameni; aproape 2/3 din aceştia sînt originari din Marea Britanie. Sunt cunoscute de asemenea transmutările forţate ale unui imens număr de negri - sclavi aduşi din Africa in America şi a1te colţuri ale lumii.
Cercetările actuale apreciază cifra negrilor-sclavi la câteva zeci de mi­lioane, ceea ce a determinat o depopulare a Africii în secolul al XVIII-lea şi sporirea populaţiei Americii. Negrii amestecaţi cu emigranţii din Europa au pus baza formării multor naţiuni latino-americane.
Secolele următoare marchează un proces continuu şi sistematic a1 emigrărilor. Cele mai caracteristice pentru secolul XIX şi începutul secolului al XX-lea sînt emigrările de populaţie din Europa în America; proces ce se accentuează îndeosebi prin anii 1830-1850, când media anuală de emigranţi din Europa în America atinge circa 3.000.000 per­soane.
Emigraţia europeană a fost strâns legată de dezvoltarea rapidă a capi­talismului, ca urmare a apariţiei unei suprapopulări agrare, destrămării meşteşugurilor şi apariţiei şomajului. Mările de peste ocean au oferit în acelaşi timp câmpuri deschise, o cerere puternică de forţă de muncă.

PRINCIPALELE ETAPE ALE MIGRATIEI IN SECOLELE XIX ŞI XX

Migraţia din ultimul secol şi jumătate poate fi grupată, după numărul, originea şi caracterul ei specific în cinci mari etape, şi anume:

Deplasările masive, într-o perioada relativ redusă, creează situaţii sociale ale căror consecinţe trag primele semnale de alarmă, generând ideea unei anumite reglementări a imigraţiei în ansamblu.

Migraţii însemnate au loc după războiul greco-turc (1921-1922). În Grecia au venit circa 1.200.000 greci din regiunea Turciei europene şi din Asia Mică, iar în Turcia au venit circa 400.000 turci din Grecia sau din alte ţări balcanice (Iugoslavia, Bulgaria).
După primul război mondial se înviorează din nou emigraţia euro­peană peste ocean, circa 600.000 de persoane/an, pentru ca apoi să scadă, deoarece în S.U.A., Canada, Australia au apărut crizele economice care au îngrădit emigraţia, dirijând-o în special spre America de Sud.
Dimensiunile emigraţiei cresc în anii de după 1930, când plecările sînt determinate nu numai de cauze economice, ci şi politice. In total, în pe­rioada 1918-1939 au plecat din Europa aproximativ 9 milioane per­soane, dintre care circa jumătate în S.U.A., peste 1/10 în Argentina.
În această perioadă, se conturează o zonă de atracţie a emigraţiei în­spre Europa de vest, în special în Franţa, Marea Britanie, Belgia, Elveţia.
Prin apariţia acestor noi zone de imigrare se anunţă deja o inversiune a curenţilor tradiţionali.

În ultimul deceniu, în mod deosebit, s-au produs modificări impor­tante în caracterul migraţiilor tradiţionale între fostele colonii şi metro­pole. Este evidentă reducerea emigraţiei europenilor în ţările Asiei şi Africii; se constată de asemenea imigrarea masivă în Europa occidentală a funcţionarilor, militarilor şi membrilor familiilor lor.

DIRECŢIILE MIGRAŢIILOR UMANE

Sintetizând volumul şi direcţiile migraţiilor, îndeosebi din ultimele trei secole, obţinem un tablou semnificativ al deplasărilor umane.
Primul loc între ţările de emigraţie îl deţin statele din Europa occi­dentală. Cea mai veche poate fi considerată emigraţia iberică, cunos­cută încă din secolul al XVI-lea şi continuată într-un ritm susţinut până în secolul al XVIII-lea. in această perioadă, spre America de Sud şi Centrală s-au îndreptat circa două milioane de spanioli şi câteva sute de mii de portughezi. După această perioadă, intensitatea emigraţiei iberice este oscilatorie, însă continuă până în zilele noastre.
Atât prin vechime, cît mai ales prin volumul ei, se remarcă emigraţia britanică. Valoarea acestei emigraţii numai în perioada 1825-1940 este de circa 21 milioane persoane, într-o structură variată de la epocă la epocă. Această emigraţie este continuă până la începutul secolului a1 XX-lea, când se produce o "reîntoarcere" a ei din S.U.A. şi o “redistri­buire" spre Canada, Australia, Africa de Sud ş.a.
Emigraţia germană formează un contingent de circa 6,5 milioane (1820-1930), cu intensităţi maxime, îndeosebi la sfârşitul secolului a1 XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ea cuprinde în primele faze, mai ales pe ţăranii Germaniei Orientale şi Renaniei (zone cu o agricul­tură slabă) sau pe meşteşugarii ruinaţi de concurenţa marei industrii; în perioada anilor 1930-1940 emigraţia germană este dominată de refu­giaţi politici (circa 400.000 persoane).
Încă din secolul al XVII-lea se afirmă cu toată vigurozitatea emigra­ţia scandinavă. Ea cuprinde îndeosebi o serie de categorii de muncitori specializaţi, marinari, tăietori de lemne etc.
Emigraţia franceză se afirmă mai târziu decât cele menţionate anterior şi cu o intensitate mai redusă. Ea cuprinde îndeosebi forţă de muncă disponibilă din regiunile periferice ale Franţei, regiuni mai slab dezvol­tate, în acele timpuri, din punct de vedere economic.
Din cadrul Europei meridionale şi orientale se remarcă îndeosebi emi­graţia italiană care se manifestă către sfârşitul secolului al XIX-lea (în­cepând cu anii 1880 până în 1928 circa 17-18.000.000 persoane). Ea s-a orientat fie spre ţările vecine, fie spre ţările de peste ocean (S.U.A., Ar­gentina, Brazilia). Curentul cel mai activ pornea din Italia de sud, din regiunile cu regim latifundiar, bazat pe o agricultură extensivă.
Deosebit de activă a fost şi emigraţia austro-ungară (circa 4,3 mil. persoane în perioada 1875-1914), cuprinzând îndeosebi ţărani săraci sau prigoniţi politici.
Amintim de asemenea emigraţia poloneză cu maximum de intensitate îndeosebi în perioada 1919-1939, când circa un milion polonezi s-au în­dreptat spre America sau alte ţări ale Europei.
Traficul de sclavi din Africa se înscrie, de asemenea, în procesul miş­cărilor de populaţii. Comerţul cu sclavi a început în secolul al XV-lea în Africa occidentală şi atinge punctul său culminant la finele secolului al XV III-lea. Se apreciază la circa 20 milioane numărul negrilor depor­taţi pe plantaţiile de tutun, zahăr, cafea din Brazilia şi regiunea Caraibe. Un număr mare de negri au fost transportaţi, de asemenea, în celelalte ţări din America de Sud precum şi în S.U.A.
Comerţul de sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale. “Scla­vagismul, afirma Kar1 Marx, este acela care a dat valoare coloniilor, coloniile sunt acelea care au creat comerţul lumii, comerţul din lumea întreagă este condiţia de existenţă a marii industrii. Astfel sclavajul este o categorie economică de cea mai mare importanţă”. Acest “fildeş negru", provenit mai ales de pe coasta occidentală a Africii ecuatoriale, a fost debarcat in America (la Santo Domingo), la numai 10 ani de la că­lătoria lui Co1umb. De atunci, cu o intensitate de neimaginat, a con­tinuat, timp de mai bine de 50 ani, răspândindu-se în întreg continentul latino-american. În Brazilia ei au fost aduşi pentru prima oară în anul 1532
În S.U.A., negrii sclavi au început să fie aduşi din anul 1619, fiind apreciat prin anul 1860 un număr total de aproximativ 4.000.000 per­soane.
Dar emigraţia s-a orientat nu numai spre continentul Americii, ci şi spre o serie de ţări din Europa sau Asia. Reţin atenţia, prin amploare şi dimensiunile lor teritoriale, migraţiile din Africa spre Europa şi mai ales spre Franţa, care în 1900 îşi deschidea frontierele. În 1954, numă­rul "străinilor" atinge deja circa 1.000.000, iar mâna de lucru nord-afri­cană se apropie de o jumătate de milion.
Negoţul cu sclavi negri a influenţat depopularea multor regiuni ale Africii. Numărul total a1 sclavilor negri a fost apreciat la 20.000.000; dar dacă ţinem seama atât de faptul că pentru a prinde un negru erau dis­truşi alţi 3-4 negri, cât şi de "pierderile" necalculate survenite în tim­pul călătoriilor, atunci desigur că pierderea Africii poate fi apreciată la mai mult de 80.000.000 persoane.
Din cadrul continentului asiatic se remarcă îndeosebi emigraţia in­diană, chineză şi japoneză care de pe la mijlocul secolului al XIX-lea până în 1910 cuprindea circa 2,5 milioane emigranţi în afara continen­tului.