Flori de mucigai
Categoria: Referat
Romana
Descriere:
Volumul Flori de mucigai este situat, prin excelenţă, în zodia
esteticii urâtului, in sensul ca , tot ceea ce nu apucă să treacă
dincolo de ,,nivelul prag” al frumosului, dându-i-se acestuia, o
coordonată pozitivă este, cu consecvenţă, atribuit urâtului estetic... |
|
|
1
FLORI DE MUCIGAI – Tudor Arghezi
Conform dicţionarului de estetică, urâtul s-a
definit iniţial în opoziţie cu frumosul, aşa cum şi grotescul se
defineşte în opoziţie cu sublimul.
În acest context, graniţa dintre ,,frumos” şi
,,urât” este aleatorie, pentru că oricâte canoane ale frumuseţii s-ar
contura, generarea acelei senzaţii de plăcere, specifice esteticii
,,frumosului” ţine în fond de măsura în care individul este mişcat
sufleteşte, de acel ,,nivel prag” al intensităţii informaţiei necesare
declanşării senzaţiei. Astfel, tot ceea ce nu apucă să treacă dincolo
de ,,nivelul prag” al frumosului, dându-i-se acestuia, obligatoriu, o
coordonată pozitivă este, cu consecvenţă, atribuit urâtului estetic,
acesta ajungând să se desfăşoare de la faza subliminală frumosului,
trecând prin normalitate şi coborând spre expresia generatoare de
disconfort, până la graniţa cu grotescul, şi ea, la rându-i,
subiectivă. Din această perspectivă, a categoriilor estetice, ne va fi
mai uşor să situăm estetica argheziană.
Volumul Flori de mucigai este situat, prin
excelenţă, în zodia esteticii urâtului. Nu de stângăcie poate fi acuzat
Arghezi aici, în acest ciclu de poeme, ci de încrâncenare. El se vede
pe sine în postura unui evanghelist, mai mare şi mai chinuit decât cei
biblici, dând de veste lumii că versurile prezente: ,,Sunt stihuri fără
an, /Stihuri de groază, /De sete de apă/ Şi de foame şi de
scrum/Stihurile de acum”.
Ispititoare în Flori de mucigai nu este doar
imaginea poetului infirmizat iremediabil de propria lui râvnă, ci şi
aluzia la tablele legii lui Moise, despre care se spune în Exod 31-18.
,,Când a isprvit Domnul de vorbit cu Moise, pe muntele Sinai, i-a dat
cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui
Dumnezeu”.
Urmărind condiţiile teoretice de fiinţare ale
poeziei, putem observa că sunt întrunite toate elementele unei poetici
clasice: rima, extrem de reuşită, ritmul, melodicitatea deosebită,
sentimente complexe şi intense communicate în regim direct.
Se pune atunci problema care ar fi domeniul
repreoşat lui Arghezi de către critică, din structura prozodiei sale?
În acest volum poetul reuşeşte o extrem de puternică reîncarnare a
cuvântului cu sens, cu alte cuvinte, în termenii poeticii moderne, o
resemantizare. Bunăoară, în limbaj cotidian, cuvântul unghie este
departe de a fi poetic, ba chiar dimpotrivă, s-ar putea spune. O unghie
pe tencuială, la fel ca în poemul arghezian, devine, însă, deîndată,
altceva. Se realizează un nou tip de asociere semantică, declanşând un
alt fel de imagini poetice: ,,Am lăsat-o să crească/Şi nu a mai
crescut./Şi mă durea mâna ca o ghiară,/Neputincioasă să se strângă”. Se
poate observa că acum sfera semantică s-a extins, mâna devenind ghiară,
senzaţia declanşată în conştiinţa cititorului amplificându-se extrem de
mult. Imaginea dezvoltată în versul: ,,şi m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă” este şocantă pentru percepţia noastră
obişnuită. Actantul nu numai că nu îşi oblojeşte rana ci parcă, posedat
de o voluptate a durerii, îşi autoamplifică tortura. Se pare că avem
de-a face cu ceea ce Nicolae Balotă numea supunerea nu unui comandament
din afară, ci unui imperativ lăuntric. ,,Nu este aici […] poezia unui
poet damnat. Este, în schimb, mai mult decât alte încăperi ale
edificiului poetic arghezian, o poezie a condamnării în poezie”.
Este, poate, mai degrabă, o situare pe acelaşi plan,
a sa proprie, cu Dumnezeu, deoarece, la fel ca în Psalmi, Arghezi apare
drept un revoltat dar şi, deopotrivă, stăpânitor al unui topos nedorit
de Demiurgul cel mare. Poetul se adresează, în acest poem, unei lumi
refuzate. El este un Mesia pentru un spaţiu pe care se pare că Dumnezeu
nu şi-l mai revendică, deoarece tot ceea ce era însemnat cu pata
alterării era aruncat şi menit pieirii.
Nicolae Balotă îl vede pe Arghezi un meşter Manole
al cuvântului, posedând vocaţia sacrificiului de sine. El dezvoltă
planul de jos al unei lumi imaginar-truculente, stigmatizate de o
instinctualitate scăpată din frâu, mergând până la implicaţii
patologice, etalând o cruditate lexicală fără precedent. Trebuie să
vedem în Flori de mucigai un sistem al rupturii din natură, începând cu
atitudinea antisacrală. Arghezi îşi afişează satisfacţia de a-şi fi
aşternut stihurile în chilia recluziunii. O biruinţa a eului, voluntar
redus la puterea sa demoniacă, ironic minimalizată. Cu toate că este
antiromantic în revolta sa contra naturii, Arghezi cultivă
singurătatea, stare prin excelenţă romantică, a cărei emblemă
dureros-voluptoasă este claustrarea impusă/autoimpusă. Temniţa ce
alcătuieşte scena spectacolului ,,deşănţat” din Flori de mucigai, are
semnificaţie ambiguă, de instrument al reprimării săracilor de către
bogaţi, dar şi de indice al condiţiei umane. În Flori de mucigai,
Arghezi se dovedeşte un mare regizor al singurătăţii. Se produce un
mare scandal (estetic) al acesteia, care constă în ruperea punţilor cu
lumea, prin îmbrăţişarea ostentativă a categoriilor negative: urâtul,
macabrul, grotescul, trivialul. Poetul scrie, deci, cu mâna stângă,
aceea demonică, renunţând la har şi batjocorindu-i înfăptuirile.
Rezultatul este o fascinaţie a abjectului. O seducţie, cu alte cuvinte,
în răspăr. Arghezi ar putea afirma, precum Baudelaire: ,,Când voi fi
inspirat dezgustul şi oroarea universală, voi fi cucerit
singurătatea”. O primă ţintă a programului degradării o
constituie însăşi făptura omenească. Selectaţi din mediul pegrei, din
cloaca învinşilor, a osândiţilor, a detracaţilor, a mutilaţilor, eroii
poetului (borfaşi, bătăuşi, criminali, nomazi, infirmi etc.), sunt
nişte leşuri vii, nişte defuncţi din punct de vedere al societăţii
onorabile. Arghezi şi-a propus din capul locului să pună în paranteză
natura, manifestându-se ca un ,,meşteşugar”. Valoarea sa supremă o
constituie esteticul, din care decurge Binele specific, în felul în
care îşi trăia experienţa creatoare autorul Florilor răului.
Admiţându-l pe poetul nostru în ipostaza de hommo aestheticus, nu-i
putem intenta nici un proces de imoralitate, aşa cum s-a încercat, nici
nu îl putem situa cu fermitate în eşicherul criticii sociale, idee de
care s-a abuzat.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|