1
Alexandru Macedonski
Sub conducerea lui apare în 1880 revista
“Literatorul”. Are volume de poezii dintre care amintim Excelsior,
Poeme, Flori sacre. Are opere scrise în limba franceză. El este
cunoscut în literatură mai ales ca poet al nopţilor şi ca teoretician
al simbolismului.
Poet al nopţilor. După modelul nopţilor lui Alfred
de Musset, Macedonski publică un ciclu de 11 nopţi cu temă variată.
Dintre acestea “Noaptea de Aprilie” şi “Noaptea de Septembrie” au ca
temă dragostea. “Noaptea de Iunie” urmăreşte poziţia jalnică a poetului
în societate. În “Noaptea de Ianuarie” îşi exprimă solidaritatea cu cei
ce suferă în chip demn “ridicând lupta vieţii în frunţi semeţe de
eroism”. În “Noaptea de Februarie” ia apărarea femeii decăzute.
“Noaptea de Mai” este un imn dedicat naturii vindecătoare de nevroze”
care comunică omului forţa ei înnoitoare “Noaptea de Decemvrie”.
Noaptea de decemvrie
“Noaptea de decemvrie” s-a dezvoltat dintr-o legendă
în proză intitulată “Meka şi Meka”, publicată de Macedonski în
“Românul” lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeşte
despre Mohamed - ben - Hassan, care îl sfătuieşte înainte de moarte pe
fiul său Ali să meargă la cetatea sfântă Meka pentru a obţine iertarea
păcatelor lui. Condiţia pentru această era să nu se abată de la calea
dreaptă. Ali străbate cu caravana în linie dreaptă pustiul şi moare
înainte de a pune piciorul în Cetatea Sfântă. În acelaşi timp Pocitan -
ben - Pehlivan, un zdrenţăros pornit odată cu el la drum şi urmând o
cale ocolită ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din
această legendă este asemănător cu acela pe care Eminescu îl scotea în
Luceafărul din basmul “Fata în grădina de aur”. Ca în orice poem
romantic, planul real alternează în “Noaptea de decemvrie” cu cel
fantastic, al visului. La început, vedem pe poetul de geniu “trăsnit de
soartă” cuprins de un somn adânc în camera-i pustie cu focul stins,
înconjurat de umbre, ca de nămeţi:
“Pustie şi albă e camera moartă…
Şi focul sub vatră se stinse
scrumit…—
Poetul, alături, trăsnit stă de
soartă,
Cu nici o schinteie în
ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un
mit…”
Se aud geamătul viscolului şi urletele sinistre de
lupi, realităţi externe, dar şi
simboluri ale zbuciumului interior ale făpturii “de humă”. Deodată o
flacără izbucnită
sub forma unui arhanghel de aur, inspiraţia, preface pe poet într-un
prinţ arab tânăr,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de grămezi de argint şi de aur,
jaruri cu pietre
scumpe, arme de preţ, cai repezi, palate şi grădini parfumate de roze
şi crini:
“Şi el e emirul, şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de
sori;
Hangiare-n tot locul, oţeluri
cumplite —
În grajduri, cai repezi cu foc în
copite,
Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză
cu flori”.
1
Ca şi poetul care a făptuit opere măreţe, bogatul emir nu este mulţumit
de bogăţia sa, el fiind chinuit de dorinţa gloriei. Pentru el atingerea
absolutului înseamnă cetatea Meka:
“Spre Meka-l răpeşte
credinţa-voinţa,
Cetatea prea sfântă îl cheamă în
ea,
Îi cere simţirea, îi cere fiinţa,
Îi vrea frumuseţea — tot
sufletu-i vrea —
Din tălpi până-n creştet îi cere
fiinţa”.
Conştient că idealul nu e uşor de atins, că cetatea
sfântă Meka
este despărţită de Bagdad printr-un deşert, metaforic numit “o mare
aprinsă de soare”, emirul se pregăteşte totuşi să-l străbată cu orice
risc. În fruntea unei caravane de armăsari şi cămile, emirul pleacă în
zori salutat de auroră şi condus de mulţime până la porţile oraşului.
La fântâna umbrită de curmali unde se opreşte să bea apă, prinţul
zăreşte un om pocit, în zdrenţe, dar cu o privire vicleană care îi
mărturiseşte că se îndreaptă spre acelaşi loc. Emirul îşi pune
întrebarea, dacă acest zdrenţăros va ajunge la Meka. El care a renunţat
la bogăţii pentru a merge la Meka este încrezător în forţele sale, îşi
înţelege aspiraţiile ca pe o chestiune de onoare şi nu concepe să
ocolească obstacolele la fel ca şi Hyperion. Prinţul alege drumul
drept, ia pustiul în piept, îndură zile de-a rândul sub flăcări de
soare setea pe care şi-o potoleşte la razele oaze, ce îi ies în cale.
În vreme ce însoţitorii mor câte 3-4 odată, caii şi cămilele cad, apa
şi hrana scade, păsările de pradă dau târnale, cetatea riscată rămâne
departe de orizont. Emirul rămâne în cele din urmă singur pe cămila ce
şovăie, şi are o clipă mirajul oraşului sfânt şi posedat de fata
morgana năluca închipuirilor sale, se grăbeşte să ajungă la Meka.
Acesta are ziduri albe, poame de aur, porţi de topaze şi turnuri de
argint, dar regina trufaşă a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal
de desăvârşire, ca perfecţiunea pentru artist, de neatins. Marea artă
cere efort sau sacrificiu şi poetul ce visează, emirul în drum spre
cetatea sfântă, moare într-o încordare supremă, nu însă înainte de a-şi
vedea visul cu ochii, fie şi numai sub forma de iluzii.
Poetul spune că succesul înţeles în chip vulgar este
rezervat numai spiritelor
inferioare, ca acel zdrenţăros care urmând drumul ocolit ajunge la
Meka. Ca şi Luceafărul lui Eminescu, “Noaptea de
decemvrie” se
termină cu izolarea poetului de lumea ostilă, din jurul său, incapabilă
de a înţelege avântul creator, efortul artistului de a se desăvârşi, de
a atinge perfecţiunea.
În cadrul poeziei Macedonski foloseşte simbolul.
Astfel arhanghelul
de aur este simbolul inspiraţiei, “elementul hotărâtor pentru opera
unui artist. Frământările creatorului în timpul elaborării unei opere
de artă are ca simbol vântul, crivăţul, urletul lupilor. Emirul
reprezintă credinţa nestrămutată într-un ideal, capacitatea omului de a
rămâne fidel drumului ales. Meka este simbolul idealului. Omul pocit
este simbolul omului comun, capabil de compromisuri. Drumul ocolit
străbătut de omul pocit este simbolul eticii inferioare a omului comun.
Poetul foloseşte epitete simple, duble şi triple, asociaţii noi pe baza
principiului corespondenţelor, a întrepătrunderii senzaţiilor de văz,
auz şi miros, vorbind, de exemplu de un viscol albastru. Alte elemente
simboliste pe care le găsim în poezie sunt neologisme: tremol, monolit,
solfi, blondeţe, nume de pietre scumpe, topaze, alabastru. În deosebi
refrenul şi repetiţia dau poemului o cadenţa melodioasă, un farmec
muzical propriu. Poezia este scrisă în ritm amfibrahi şi metru de 12
silabe. Poetul aduce inovaţii de ordin tehnic, în primul rând în
dispoziţia rimelor. Strofele sunt senarii (6 versuri) cu o rimă
încrucişată şi trei rime alăturate. Unele versuri au funcţie de refren,
altele sunt repetate cu mici schimbări obsedant.
În ultimii ani ai vieţii Macedonski a compus un
număr apreciabil de
poezii cu forma fixă, rondeluri. Acestea sunt grupate în 5 cicluri:
Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile
rozelor, Rondelurile senei şi Rondelurile de porţelan. Aceste cicluri
au fost adunate şi publicate postum în 1927 cu titlul “Poema
rondelurilor”. Dintre aceste rondeluri putem aminti “Rondelul rozei ce
înfloreşte” în care poetul exprimă emoţia pe care i-o trezeşte
înflorirea trandafirului. Macedonski se înseninează contemplând
frumosul, simţind că natura îi oferă recompensă pentru suferinţele
vieţii. El uită necazurile imobilizându-şi existenţa prin artă:
“O roză-nfloreşte, suavă…
Ca nor risipit e necazul.
Puternic mă poartă extazul
Spre-o naltă şi tainică slavă.”
O altă latură a activităţii lui Macedonski este
aceea de
teoretician al simbolismului. Pentru el ideea de poezie este egală cu
spontaneitatea. În articolul “Poezia viitorul” sau “Despre logica
poeziei” el consideră poezia în primul rând formă şi muzică. Originea
poeziei se află în misterul universal şi se construieşte după o logică
proprie. El afirmă “arta versurilor este nici mai mult, nici mai puţin
decât arta muzicii”. El pune în evidenţa capacitatea de sugestie a
poeziei, suveranitatea emoţiei artistice. Macedonski este adept al
instrumentalismului, la el apărând ideea de sinestezie. Macedonski a
deschis orizontul liricii româneşti prin noi motive poetice, forme noi
de poezie şi specii noi.
|