1
Marele nostru poet Mihai Eminescu a fost un mare iubitor al naturii
inca din copilarie.In multe din poeziile sale intalnim tema naturii
ingemanata cu tema iubirii. O astfel de poezie este si “ La mijloc de
codru… .”
Prezenta genului liric in text este exprimata prin
imaginile artistice vizuale si dinamice, construite cu ajutorul
epitetelor , al personificarii.Prin aceste imagini sunt exprimate
sentimentele de iubire fata de natura si fiinta iubita , admiratie ,
bucuria de a trai,dar si nelipsita de malancolie eminesciana.
Poezia se numeste “La mijloc de codru “ pentru ca
aici este locul din care genul liric priveste naturasi in care aduna
toate frumusetile ei.Codrul simbolizeaza in poezia lui Eminescu
eternitatea naturii in raport cu fiinta umana trecatoare.El este un
codru des , epitet care ne sugeraza vechimea codrului si frumusetea
lui.In mijlocul lui, genul liric plaseaza balta si luminisul care o
inconjoara impreuna cu podoaba trestiilor inalte.In aceasta balta se
reflecta ca intr-o oglinda frumusetile naturii atat terestre cat si
astrale : “luna, stelele, pasarile calatoare si chiar chipul iubitei
“.Randunelele sunt alese dintre pasarile calatoare pentru ca ele sunt
frumoase si gingase ca sichipul iubitei.Luminisul este personiticat
prin epitetul ”voios “ prin care genul liric isi explica bucutia de a
trai si administra fata de aceste frumuseti .Imaginile dinamice sunt ca
struite cu ajutorul verbului cu ajutorul verbrlor la gerunziu,
legandu-se si la paralelismului “si de luna si de… “astfel incat poezia
pare sa ne legene pe o muzica armonioasa sugerata de rima imperecheata
.Abia in finalul poeziei apare o marca a genului liric exprimata prin
cuvantul “mele”, iar verbele la prezent exprima starea de uimire
permanenta in fata armonieisi perfectiunii din natura.Chipul “dragei
mele” este plasat deasupra tuturor frumusetilor implinind starea de
fericire a genului liric.
Si totusi melancolia ne face sa ne intrebam daca
visul de iubire al genului liric este adevarat sau numai o
dorinta.
|