Comportament - Psihism - Comunicare Categoria: Referat Psihologie
Descriere: Actul comunicãrii se realizeazã prin intermediul imaginilor, noÅ£iunilor,
ideilor, având un conÅ£inut informaÅ£ional faciliteazã manifestarea
conduitelor umane afective, producând consonanÅ£ã sau disonanÅ£ã psihicã,
efecte de acceptare sau refuz, concordanÅ£ã sau neconcordanÅ£ã a trãirilor
noastre... |
|
||
|
|
|||
|
1 Comportament - psihism - comunicare Relaţiile dintre oameni sunt deosebit de complexe şi importante; ele reprezintã, de fapt, ţesãtura, canavaua, pe care se aşeazã însãşi viaţa, structura reuşitelor, miracolelor sau dezastrelor umane. Trãsãturi şi însuşiri, fapte omeneşti (bune sau rele), priviri şi gesturi - toate pot crea un COD, un MODEL, un STIL de comunicare interumanã. Comunicarea, înţeleasã în sensul sãu larg, ca act tranzacţional, inevitabil în situaţii de interacţiune, devine esenţialã, fundamentalã atât pentru viaţa personalã cât şi pentru cea socialã a individului. Astfel, noţiuni precum „comunicare", „limbã", „limbaj" sunt polisemice, ele comportând o pluralitate de sensuri. Acest fapt provine nu numai din complexitatea intrisecã a fiecãrei noţiuni, ci şi din aceea cã ele constituie obiectul de investigaţie al mai multor discipline ştiinţifice : lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc. Aceste discipline aduc propriile lor perspective de abordare, care nu sunt întotdeauna identice sau mãcar complementare. Lãmurirea sensului psihologic şi etimologic al acestei noţiuni se impune, ca o necesitate, mai ales dacã luãm în consideraţie ancorarea lor într-un sistem de interdisciplinaritate. Astfel, în limba latinã, verbul „comunico-are" provine din adjectivul „munis-e" a cãrui semnificaţie era „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil". Cuvântul a dat naştere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care menţionãm pe „immunis-e" = scutit de sarcini, exceptat de la o îndatorire (de ex. : „imun" înseamnã exceptat de la contractarea unei boli, care nu face boala). Dupã Antoine Meillet (citat de M.Dinu, Op.cit,1994), „communise", înseamnã „care îşi împarte sarcinile cu altcineva". În latina clasicã însemna, ca şi sensul urmaşul sãu actual „care aparţine mai multora sau tuturor". „Comunicus" a dat ulterior naştere verbului „communico", pãtrunzând în româneşte pe filierã francezã, odatã cu valul de neologisme romantice din ultimul secol şi jumãtate (Ibidem). Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc stã la baza organizãrii şi dezvoltãrii sociale, influenţând raporturile pe orizontalã şi verticalã între oameni - intervenind chiar în aspiraţiile lor intime, dar şi în cunoaşterea realitãţii. În acest sens se acceptã de cãtre diverşi specialişti ideea dupã care, capacitatea de a-şi formula şi transmite gândurile în termeni verbali, este definitorie pentru om. Mai mult decât orice deprindere ori abilitate, posibilitatea comunicãrii prin limbaj articulat reprezintã o trãsãturã universal şi specific umanã. Conceptele legate între ele în vederea desluşirii funcţiilor şi interpretãrilor comunicãrii sunt : limbã, limbaj, mesaj, activitatea creierului etc. În analiza unitãţii dintre limbã şi gândire trebuie evidenţiate douã aspecte. Pe de-o parte, limba are ca funcţie principalã exprimarea gândirii, iar pe de alta, gândirea nu se poate realiza decât în forme lingvistice. Se impune abordarea conceptului „comunicare" dintr-o largã perspectivã psihologicã, cu puternice nuanţe sociale. Dezvoltându-se solidar, gândirea a pornit de la un nivel primitiv, când, confuzã şi greoaie, se asocia unei limbi nesistematice, pentru a ajunge la stadiul în care poate emite idei şi judecãţi generale, ajutatã de o limbã tot mai abstractã şi, în acelaşi timp, mai sistematicã. Întrucât legãtura sine qua non între limbã, gândire şi limbaj nu ne propunem sã fie dezvoltatã în acest material, sugerãm doar câteva jaloane în abordarea lor, dar toate noţiunile se vor raporta la cel mai general liant, care este : comunicarea. Posibilitatea transpunerii totale a gândirii şi trãirilor noastre în limbaj se vede pusã sub semnul îndoielii, de contradicţia dintre varietatea infinitã a acestora şi numãrul limitat de elemente ale codului, cu ajutorul cãruia mesajele sunt transmise interlocutorului (câteva zeci de foneme, câteva zeci de mii de cuvinte, dintre care doar circa 2000 sunt folosite curent). M. Zlate (1994) aratã cã încã din 1969 Claude Flament[1] nota „pentru noi existã comunicare, când existã schimb de semnificaţii". Se reţine noţiunea de schimb, dar se precizeazã conţinutul acesteia, semnificaţiile putând fi transmise atât prin mijloace verbale, cât şi non-verbale. Norbert Sillamy (1965) insista asupra caracterului de feed-back al comunicãrii. Când informaţia este transmisã, se produce o acţiune asupra receptorului şi un efect retroactiv asupra persoanei emitente. Anzieu şi Martin (1969) atrag atenţia asupra elementelor componente ale comunicãrii ca şi asupra orientãrii ei. Astfel, comunicarea constituie „ansamblul proceselor psihice şi fizice prin care se efectueazã operaţia de punere în relaţie a unei persoane sau mai multora, cu alta sau cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective"[2]. Pentru deceniile IV-VI ale secolului nostru, multitudinea de informaţii a determinat o posibilã sistematizare privind actul comunicãrii, între care importante ar fi urmãtoarele : • relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri ; • schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii; • modificarea voitã sau nu a comportamentului celor angajaţi în procesul comunicãrii. Înţelegerea în acest mod a comunicãrii o întâlnim şi în unele lucrãri mai recente. Baylon şi Mignot (1991) noteazã: „prin a comunica şi comunicare, noi înţelegem punerea în relaţie a spiritelor umane sau, dacã preferãm, a creierelor umane"[3]. Actul comunicãrii se realizeazã prin intermediul imaginilor, noţiunilor, ideilor, având un conţinut informaţional faciliteazã manifestarea conduitelor umane afective, producând consonanţã sau disonanţã psihicã, efecte de acceptare sau refuz, concordanţã sau neconcordanţã a trãirilor noastre. Cu ajutorul comunicãrii se pot transmite trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre acţiune, fapt care ne aratã existenţa unui conţinut motivaţional. Ca acţiune generic umanã, comunicarea iniţiazã, declanşeazã sau chiar stopeazã activitãţile, se evidenţiazã rezistenţa la efort - componentã a conţinutului voliţional al psihicului uman. Global, se acceptã cã toatã existenţa noastrã psihicã este implicatã în comunicarea specific umanã. Lingvişti, psihologi şi sociologi au fost tentaţi de sistematizarea demersului comunicãrii, dar şi de implicaţiile acestui act, proces sau sistem de coduri. Diversele clasificãri ale mijloacelor de comunicare se referã la: a) mijloace lingvistice; b) mijloace paralingvistice; c) mijloace non-verbal-vocale; d) mijloace non-vocale; e) mijloace extralingvistice; f) mijloace vocale Combinarea conţinuturilor şi mijloacelor comunicãrii, de la manifestãrile vocale, tonul vocii, gesturi şi pânã la informaţiile privind trãsãturile bio-psiho-sociale ale celui care emite, conduce la perceperea unui anumit specific al ei. Este nevoie sã diferenţiem alte douã noţiuni strâns legate între ele şi extrem de importante pentru comunicare: limba şi limbajul. Limba reprezintã totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale şi gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhicã, potrivit unor reguli gramaticale, dobândite social-istoric. Faţã de individul uman, care reprezintã un summum de însuşiri şi particularitãţi individuale, limba este un dat obiectiv, nedepinzând de existenţa în sine a individului, ci de existenţa colectivitãţii umane, a unui popor sau a unei naţiuni. Limba este un câştig extraindividual, iar comunicarea poate fi înţeleasã ca liant al vieţii psihice, într-o societate umanã. Limbajul este definit, cel mai adesea, ca fiind activitatea psihicã de comunicare între oameni, cu ajutorul limbii. Dupã Sillamy (1965), limbajul este o activitate verbalã, el reprezintã comunicare prin intermediul limbii; este una dintre formele activitãţii comunicative umane. Credem cã minimum douã diferenţieri existente între limbã şi limbaj ar putea fi subliniate: În timp ce limba este un fenomen social, care apare la nivelul societãţii, limbajul este un fenomen individual. Singularizarea limbajului se realizeazã atât în plan fiziologic prin particularitãţile aparatului fonator, cât şi în plan psihologic, prin manifestãri individuale. În limbaj se percep diferenţieri personale, chiar dacã materialul limbii este acelaşi; de asemenea, aşezarea cuvintelor în frazã şi selectarea lor pentru emiterea unor judecãţi şi raţionamente fac din actul comunicãrii un „coeficient personal". Dacã acceptãm cã limba este un fenomen extraindividual, atunci limbajul este mijlocit de vehicularea ei. Limbajul presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii, iar pentru aceasta este necesarã conştientizarea laturii fonetice, grafice şi semantice a cuvintelor. Cu ajutorul limbajului, subiectul uman trece de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propoziţii, fraze, texte). Preocupat de vasta problematicã înscrisã în ecuaţia comunicare-limbã-limbaj, Valer Mare (1985) considerã cã între comunicare şi limbã existã relaţii de coincidenţã parţialã a sferelor lor, noţiunile de mai sus având şi elementele proprii. Limbajul depãşeşte limitele comunicãrii propriu-zise, desfãşurându-se într-un fel sau altul când nu are loc comunicarea interumanã (limbajul continuã sã fiinţeze chiar şi atunci când subiectul nu comunicã exterior cu nimeni). Totodatã, comunicarea depãşeşte limitele limbajului verbal, angajând o serie de comportamente specifice umane (imitaţia, contaminarea, repetiţia). De comun acord cu autorul mai sus citat, subliniem faptul cã distincţia între conceptele abordate, deşi realã, este totuşi relativã, acestea fiind indisolubil legate între ele. Limbajul odatã elaborat, finisat, intervine prin verigile sale interne în desfãşurarea tuturor formelor de activitate umanã, inclusiv în procesul comunicãrii non-verbale. Rolurile comunicãrii apar cel mai bine în evidenţã când le raportãm la scopurile pe care aceasta le îndeplineşte. De Vito (1988) stabileşte ca scopuri esenţiale ale comunicãrii: • descoperirea personalã - care constã în raportarea la alţii şi obţinerea de elemente pentru propria noastrã evaluare; • descoperirea lumii externe - expliciteazã concret relaţiile exterioare ale obiectelor şi evenimentelor înţelese cu ajutorul comunicãrii; • stabilirea relaţiilor cu sens - ne aratã cã prin comunicare cãpãtãm abilitatea de a stabili şi menţine relaţii cu alţii, deoarece în mod obişnuit ne place sã ne simţim iubiţi şi apreciaţi de alţii; • schimbarea atitudinii şi comportamentelor - presupune ideea de comunicare, mai ales cea realizatã prin intermediul mass-media, cãreia îi este proprie schimbarea atitudinii şi comportamentelor noastre şi ale altora; • joc şi distracţii - comunicarea înţeleasã ca mijloc de destin-dere, de a face glume etc. Autorul conchide, arãtând cã acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicãrii, dar pe acestea le considerã cele mai importante. Limbajul, fiind o conduitã de tip superior, restructureazã profund activitatea şi dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, mediati-zându-le, indiferent dacã ele sunt conştiente sau inconştiente. Sub influenţa limbajului, percepţia capãtã sens şi semnificaţie, se îmbogãţeşte, devine observaţie; reprezentãrile când sunt evocate cu ajutorul cuvintelor devin generalizate. La un nivel mai profund, în absenţa limbajului, nu putem vorbi de formarea noţiunilor, judecãţilor şi raţionamentelor; nu este posibilã activitatea de tip „problem-solving". Cu ajutorul formulãrilor verbale avem garanţia memorãrii de lungã duratã. Omul verbalizând, reuşeşte sã transforme imaginile, sã defineascã motivele şi sã îşi ierarhizeze scopurile. Voinţa definitã ca un proces de autoreglaj verbal, contribuie la formarea personalitãţii, iar în mod global, subiectul uman, cu ajutorul limbajului, comunicã idei, stãri, dorinţe, adicã transmite semnale şi coduri. Mai frecvent, clasificãrile comunicãrii, efectuate dupã numeroase criterii se referã la existenţa urmãtoarelor tipuri de comunicare: comu-nicare interpersonalã (desfãşuratã între douã persoane) şi comunicare de grup, divizatã în intragrupal şi intergrupal. Comunicarea poate genera cercetãri, idei, contradicţii, dar şi sinteze. În mod obişnuit, clasificarea comunicãrii se referã la: comunicarea non-verbalã şi comunicarea verbalã. Ø Comunicarea non-verbalã dupã cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeazã prin intermediul unor mijloace - altele decât vorbirea. Mai amplu şi mai bine investigate sunt: corpul uman, spaţiul sau teritoriul, imaginea. Acest fel de comunicare interumanã la care vom reveni în partea a doua a lucrãrii recurge la o serie de modalitãţi: aparenţa fizicã, gesturile, mimica, expresia feţei. În legãturã cu aparenţa fizicã o mare importanţã o are îmbrãcã-mintea persoanei care furnizeazã informaţii (adecvate sau false) despre individ. Îmbrãcãmintea devine un mijloc instituţionalizat, realizând apropiere sau îndepãrtare de alţi subiecţi umani când are un anumit În distanţa socialã, 125-210 cm, cu un maximum de 210-360 cm, vocea este plinã şi distinctã, mai intensã decât ar fi în distanţa personalã; În distanţa publicã, 360-750 cm, şi cu un maximum de peste 750 cm, discursul este formalizat, interlocutorul fãcând gesturi stereotipe şi putând deveni un simplu spectator, uneori comunicarea fiind asimilatã cu un spectacol. 1.1. COMUNICAREA PRIN IMAGINI Viaţa modernã a adus odatã cu transformãrile sociale, economice şi culturale o serie de mijloace lingvistice de comunicare: afişe, fotografii, ilustraţii, benzi desenate, cinematograful, televiziunea. Comunicarea prin imagini, deşi omniprezentã creeazã un paradox: deşi mai puţin interactivã întrucât se exercitã într-un singur sens, ea este mult mai eficientã pentru cã se adreseazã şi afecteazã un numãr mare de persoane. O mare importanţã în aceastã formã de comunicare, la care vom reveni în partea a doua a lucrãrii o are mesajul lingvistic care însoţeşte imaginea completând-o sau explicitând-o. Contextul are şi el o importanţã deosebitã pentru cã el intervine în validarea semnificaţiei imaginii. Multiplicarea şi omniprezenţa comunicãrii prin imagini este consideratã de unii autori ca reprezentând un fenomen de adevãratã „regresiune culturalã" pentru acest sfârşit de secol şi mileniu. Se considerã cã acest fenomen al imaginii ar împiedica dezvoltarea altor forme de comunicare, pierzându-se uneori la anumite categorii de populaţie gustul pentru lecturã, gustul pentru perceperea unor lucrãri muzicale, gustul pentru executarea unor modalitãţi artistice (sculpturã, picturã). 1.2. COMUNICAREA VERBALÃ (LIMBAJUL) Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumanã. El a fost definit de aceea ca fiind „un vehicul ce transportã intenţii, atitudini, un simplu mijloc de transmisie a informaţiilor care circulã fãrã rezistenţã de la un sistem cognitiv la altul" (Beauvonis, Gliglione, 1981). Limbajul este mai mult decât un mijloc de transmisie, el este şi un mod aparte de conduitã a individului (conduitã verbalã) care implicã activitãţi diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea de mesaje sonore, reproducerea sau traducerea lor. De asemenea, conduita verbalã se subsumeazã unei familii mai largi de conduite: conduite simbolice (desen, gesturi, scris, alte coduri). (M.Zlate, 1994). Este acceptat cã limbajul ca facultate inerentã şi specificã speciei umane constituie tocmai expresia şi realizarea conduitelor verbale (Bronckart, 1988). De aceea, global, studiul limbajului presupune investigarea unor aspecte cum ar fi: perceperea limbajului, înţelegerea discursului, memorizarea propoziţiilor şi a textelor, achiziţia şi elaborarea limbajului. Contribuţii remarcabile în acest domeniu au adus o serie de cercetãtori preocupaţi atât de investigarea achiziţiei lingvistice cât şi de fenomenul de socializare a copiilor (Wallon, Vîgotski, Luria, Piaget, Lorenz K., Broadbent D., Chomsky N.). Problemele emisiei vocale, a perceperii şi înţelegerii sunt cel puţin la fel de importante ca psihologia limbajului şi problema achiziţiei şi structurãrii treptate a limbajului în cadrul comunicãrii interumane. 1.3. COMUNICAREA - PRECONDIŢIE ÎN STRUCTURAREA SISTEMULUI PSIHIC UMAN Teoria comunicãrii reprezintã o perspectivã de bazã în înţelegerea activitãţii umane, din perspectivã istoricã şi socio-economicã. Din acest punct de vedere se impun douã observaţii paradoxale: • prezentarea teoriei comunicãrii înţeleasã ca perspectivã funda-mentalã şi generalã, faţã de care, surprinzãtor, a determinat eforturi şi investiţii foarte mici în acest domeniu de cercetare. O înţelegere adecvatã a limbajului şi procesului de elaborare a limbajului ar presupune adoptarea explicitã a unei perspective în teoria comunicãrii; • când perspectiva comunicãrii a devenit mai obişnuitã şi mai popularã înţeleasã ca un aspect integrativ al tendinţelor generale de cercetare din ultimele douã-trei decade s-a impus o clarificare atât a conceptului comunicare, cât şi teoria comunicãrii, atât ca deschidere socialã, cât şi ca dezvoltare dinamicã a complexitãţii conceptelor tangente. Comunicarea constituie o precondiţie bazalã pentru toate corespondenţele şi legãturile sociale. Nici un sistem social, organizat dupã legitãţile unei societãţi nu se poate stabili şi menţine, ori schimba fãrã relaţii de tipul comunicãrii interumane. Numai participând la activitãţile de comunicare omul poate deveni fiinţã socialã - fapt care a fost demonstrat de numeroase şi adecvate cercetãri care au obţinut validarea unor itemi în foarte multe planuri şi în foarte multe moduri de abordare a sistemului psihic uman. 1.4. COMUNICAREA - O PERSPECTIVÃ FUNDAMENTAL UMANÃ În explicitarea acestei aserţiuni vom ţine cont nu doar de faptul cã omul şi sistemele sociale nu ar exista fãrã comunicare, dar şi de implicaţiile unei abordãri diferenţiate. Dacã ne-am imagina cã omul poate fi conceput ca un organism complet lipsit de capacitãţi de comunicare, am putea realiza aproape concomitent absurditatea acestei supoziţii autiste: subiectul uman nu ar fi capabil sã participe şi sã se priceapã sã devinã membru al unei asociaţii sau organizaţii sociale. Dacã am încerca sã definim concepte cum ar fi: „individ social", „sistem social", „societate", am descoperi cã factorul decisiv ar fi prezenta sau absenţa dispoziţiei spre comunicare a participanţilor la sistemul respectiv. Pentru o persoanã membrã a unei societãţi sau uniuni particulare, a unui sistem social sau grup, criteriul fundamental al comunicãrii este dacã acel membru poate fi „centrat" (focalizat) pe cunoaşterea importanţei sistemului de comunicare. Cu alte cuvinte, subiectul ar trebui sã dispunã de capacitãţi de a se angaja în activitatea de comunicare cu alţi membri ai grupului. Dorinţa fireascã de a câştiga aceastã capacitate, perspicacitate de a ne înţelege pe noi înşine şi pe colegii noştri ca indivizi umani este similarã efortului pe care îl face societatea - ca sistem social - de a ne înconjura, de a ne proteja prin adoptarea unei perspective comunicaţionale şi necesitatea de dezvoltare a teoriei privind comunicarea interumanã. Într-o perspectivã istoricã, teoriile privind comunicarea, au la bazã înţelegerea societãţii ca non-staticã, în dezvoltare, cu numeroase schimbãri dependente în timp de relaţiile economice. Perspectiva comunicaţionalã şi teoriile privind comunicarea sunt necesare pentru a concepe societatea ca fiind bazatã pe comunicare şi interacţiune. Perspectivele importante ale societãţii: comunicaţionalã, istoricã, economicã nu se suplinesc ori se înlocuiesc una pe alta, ele nu sunt reciproc exclusive ori competitive. Înţelegerea istoricã vizeazã încercarea de a reconstitui perceperea comunicãrii şi a sistemelor interacţionale care au existat de-a lungul diferitelor epoci social-istorice. De aceea, ţinem sã arãtãm cã motivul sublinierilor din perspectivã istoricã are la bazã înţelegerea sistemelor de comunicare interumanã ca obiect al schimbãrilor într-o societate, al modificãrilor sociale. Ca atare, dezvoltarea limbajului scris, arta tipãriturilor, ori televiziunea - toate demonstreazã cum schimbãrile în sistemele de comunicare pot promova şi susţine schimbãri sociale extraordinare. Societatea umanã nu poate fi înţeleasã şi ilustratã în dezvoltarea ei doar din perspectiva comunicãrii, dupã cum, omiterea ori neglijarea acestei perspective ar duce în mod necesar la o înţelegere inadecvatã. În aceeaşi proporţie cu perspectiva istoricã, perspectiva comunicaţionalã este, de asemenea, una generalã. Abordarea istoricã ne ajutã sã înţelegem situaţiile de viaţã ale unui subiect la fel ca situaţia unei familii, a unei comunitãţi locale, a unui oraş, a unei organizaţii, a unei naţiuni sau culturi. Într-o manierã similarã noi putem concepe subiectul uman ca pe un membru al unor sisteme de comunicare şi, în acelaşi timp, participant la diferite acte ale comunicãrii. Familia poate fi analizatã din perspectiva tiparelor de comunicare existente în familie, tot aşa cum aceste tipare se stabilesc în familie şi mediul social. O societate poate fi descrisã prin intermediul sistemelor de comunicare care au contribuit la dezvoltarea ei - Blakar Rolv (1985) considerã cã un criteriu important pentru evaluarea gradului de dezvoltare democraticã într-o anume societate, se referã la accesibilitãţile fãrã discriminãri ale membrilor ei faţã de o serie de facilitãţi de comunicare. Pe aceeaşi linie, autorul mai sus menţionat afirmã cã interrelaţiile dintre superputeri nu pot fi complet înţelese fãrã perspectiva comunicãrii. Acceptarea Chinei alãturi de SUA şi Rusia, ca superputere, a determinat complicarea şi lãrgirea metodelor şi mijloacelor de comunicare interstatalã, internaţionalã. Cu toate aceste argumente, o serie de psihologi şi sociologi observã cã teoriile comunicãrii nu au fost elaborate din perspectiva unor discipline conexe ale cãror studii s-au extins doar separat. De aceea este dificil de identificat motivele acestei relative neglijãri a domeniului comunicãrii sub aspect teoretic şi metodologic, cu atât mai mult cu cât faptul comunicãrii reprezintã un fenomen şi proces socio-uman foarte complex. Psihologii au fãcut în mod tradiţional cele mai multe eforturi pentru înţelegerea interrelaţiei dintre fenomenul limbaj, procesul de elaborare şi realizare a limbajului în legãtura lui indisolubilã cu gândirea. Ca atare, ei s-au ocupat mai puţin de comunicarea propriu-zisã. Studiile empirice şi teoretice privind comunicarea pot influenţa înţelegerea adecvatã a procesului de elaborare a limbajului şi oricum, ar putea determina adoptarea mai sigurã a unei perspective comunicaţionale în cercetãri viitoare. 1.5. COMUNICAREA ÎN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALÃ Studiile de psihologie experimentalã privind comunicarea au permis întocmirea unui tablou de ansamblu, complex şi sistematizat pentru fenomenele care fac parte din acest set de activitate umanã - neînsemnând cã metodele, scopul şi efectele sunt definitiv elucidate. Studiul comunicãrii presupune metodologic cel puţin douã aspecte principale: Ø abordarea globalã a comunicãrii într-un grup; Ø neglijarea detaliilor în procesele şi mecanismele comuni-caţionale cu avertizarea posibilei segmentãri a procesului global. Existã neîndoielnic o interacţiune între diverşii factori care influenţeazã procesele şi contextul social care influenţeazã comunicarea. Chiar dacã rezultatele obţinute în psihologia experimentalã au valoare parţialã, comunicarea poate fi studiatã. În astfel de cercetãri, factorii care influenţeazã comunicarea au doar o importanţã relativã. Ansamblul de structuri factoriale reprezintã în schimb nivelul la care trebuie abordatã interacţiunea factorilor care determinã reţele de comunicare. O serie de cercetãtori din deceniul 5-6 al secolului nostru au sugerat abordarea structurii comunicãrii atât din perspectiva grupurilor de muncã cât şi a grupurilor de discuţii. Metodele folosite ca şi problemele comunicate în studiul comunicãrii ne aratã cã aceasta este una din constituentele vieţii sociale, ea este în mod necesar prezentã în grup. Comunicarea apare aproape concomitent cu apariţia schimbului de informaţii. Prin natura sã socialã comunicarea are o situaţie intermediarã în secvenţele: scop, mijloace, efecte. Comunicarea este chiar un fenomen circular, efectele ei modificând situaţia iniţialã care determinã chiar procesul de interrelaţionare. Consecinţele metodologice ale teoriei comunicãrii din perspectiva „reţelelor de comunicare" se referã la: Ø Limitarea sau restrângerea fenomenului comunicãrii conform cu emisia vocalizatoare; Ø Limitarea sau determinarea decupajului temporal al proceselor de comunicare; Ø Limitarea sau determinarea efectelor comunicãrii. Dupã cum uşor se poate observa în acord cu Scheriff şi Fraisse comunicarea între doi subiecţi este conceputã în funcţie de numãrul de unitãţi emise foniatric, la care se adaugã segmentul temporal. Procesul comunicãrii presupune descompunerea ansamblului în unitãţi comunicaţionale şi segvenţierea unitãţilor abordate de fiecare membru al grupului sau de grup în ansamblu. Unitatea de comunicare este mesajul sau discursul transmis de o persoanã prin intermediul unui emiţãtor. În cercetãrile de psihologie experimentalã se ţine cont de izomorfismul între structura şi mecanismele de comunicare, prezent în reţelele de comunicare. Ca atare, procesele de comunicare sunt înţelese ca fenomene intermediare care se diversificã conform cu anumite situaţii, care la rândul lor definesc scopuri diferite sau care cer comunicãri de „intensitãţi" diferite. Studiile privind conducerea (leadership) au pus adesea problema cercetãrii fenomenului de comunicare. Teoria comunicãrii nu poate fi decât o conexiune de relaţii invariante între situaţii şi Fig. 1. Tipuri de reţele liniare Fig. 2. Tipuri de relaţii circulare scopuri sociale pe de o parte, iar pe de altã parte o relaţie între mijloacele capabile sã asigure realizarea scopurilor în situaţii diferite. Faucheux, Moscovici au constatat cã grupurile au tendinţa de comunicare centralizatã, iar structura centralizatã este cea mai puternicã situaţie limitã. Existã o orientare genericã în psihologia experimentalã de a determina raporturile, categoriile şi situaţiile de tip comunicare. Categoriile comunicaţionale sunt definite în funcţie de raporturile stabilite între persoanele aflate în intercomunicare. Dupã Bales clasificarea comunicãrii (inclusiv a mimicii care transmite aspecte comunicaţionale) are la bazã o construcţie logicã şi psihologicã privind grupul. Categoriile de comunicare şi ale stilului de comunicare sunt raportate la emiţãtorul care se manifestã sau intrã într-un proces de comunicare. Categoriile de comunicare sunt: Ø Emiţãtorul - manifestã solidaritate, dã ajutor, oferã recompense şi ridicã moralul (statutul) altora; Ø Emiţãtorul manifestã scãderea tensiunii, vorbeşte, râde, glumeşte, exprimã satisfacţie. Ø Emiţãtorul îşi manifestã acordul, acceptã pasiv, se supune. Ø Emiţãtorul dã o sugestie, o direcţie, implicând autonomia altuia. Ø Emiţãtorul dã o pãrere, face o evaluare, o analizã, exprimã chiar o dorinţã sau un sentiment. Ø Emiţãtorul dã o orientare, o informaţie, repetã, clarificã şi confirmã. Ø Emiţãtorul cere o orientare, o informaţie, o confirmare. Ø Emiţãtorul cere o opinie, o evaluare, o analizã, expresia unui sentiment. Ø Emiţãtorul cere o sugestie, o direcţie, o cale posibilã de acţiune. Ø Emiţãtorul îşi manifestã dezacordul, refuzã pasiv, reţine ajutorul. Ø Emiţãtorul manifestã o tensiune, cere ajutor, se retrage dintr-o discuţie. Ø Emiţãtorul manifestã antagonism, influenţeazã negativ statutul altuia, dar se afirmã el însuşi. 1.6. PSIHOLOGIA ŞI NEUROFIZIOLOGIA COMUNICÃRII Comportamentele verbale constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activitãţilor sociale umane. Evoluţia umanã din punct de vedere cultural a fost posibilã pentru cã oamenii au reuşit sã vorbeascã, sã asculte, sã scrie şi sã citeascã. Funcţia de bazã a comunicãrii verbale este prezentatã şi obiectivatã prin efectele ei faţã de un alter-ego, de alţi semeni, de alţi subiecţi. Când noi spunem ceva unui sbuiect, când vorbim cu cineva noi aproape întotdeauna ne aşteptãm ca aceastã convorbire sã inducã ori chiar sã convingã persoana sã se angajeze cu noi într-un fel de comunicare. Altfel spus, ne aşteptãm sã percepem o reacţie. Adesea se poate considera cã noi suntem în mod evident avantajaţi de un astfel de comportament el devenind un mod de comunicare, mai ales când noi cerem un obiect, solicitãm o informaţie, ori cerem ajutor într-o acţiune, ori ne includem în rezolvarea de probleme. 1 În alte ocazii subiectul transmite, întreabã, solicitã ceva în vederea unui „schimb social": puţin mai multã atenţie sau participarea unei alte persoane în convorbire, în conversaţie. Chiar o conversaţie neinteresantã, ori care lâncezeşte nu este lipsitã de rãspuns pentru cã ea devine o formã de comunicare care determinã cealaltã persoanã sã ne priveascã sau eventual sã ne rãspundã ceva. S-au fãcut extrem de multe aprecieri, se construiesc ipoteze şi teorii ca şi posibile explicaţii în legãturã cu dezvoltarea, complexitatea şi mãrimea creierului în dorinţa de a se explica abilitatea umanã de a percepe cuvinte şi relaţii, de a planifica unele conduite şi de a înţelege avantajele unor consecinţe în plan psiho-neuro-fiziologic. În acord cu Heilman K.M., Satz P. (1983), Kerestesz A. (1983), Kolb B. (1985), generic se acceptã cã datoritã structurii speciale a gurii, a buzelor, a faringelui şi corzilor vocale ca şi a mecanismului complex care le controleazã funcţionalitatea, specia umanã are capacitatea de a emite cu precizie şi de a vocaliza emisii complexe de sunete. Individul uman dupã parcurgerea unei mari perioade de timp a devenit capabil sã audã, sã asculte, sã recunoascã şi sã reţinã aceste emisii vocalizatoare. Se poate admite cã limbajul uman îşi are rãdãcinile adânci într-o serie de activitãţi organizate în comun, între mai multe persoane. Se crede cã istoriceşte o persoanã dintr-un trib vedea un animal şi transmitea vestea celorlalţi membri ai tribului, la început mimând sunetele pe care le scotea animalul respectiv; aşa cã treptat oamenii au cãpãtat abilitatea vocalã de a descrie animalele, numãrul lor, dispunerea lor în vecinãtate, precum şi alte detalii. Astfel, aceastã formã de transmitere incipientã devine o formã avantajoasã de comunicare. Aceastã formã de comunicare a presupus creşterea capacitãţii de transmitere verbalã şi de creştere a complexitãţii vorbirii. Autori precum Carlson R.Neil (1991), Damasio (1981), Levine & Sweet (1983), Milner (1977), Heilman (1984), ca sã ne oprim doar la o micã parte din cei care se ocupã de interrelaţia: dezvoltarea vorbirii pentru comunicare -dezvoltarea creierului uman sunt unanimi în a aprecia cã aceste douã componente ale sistemului psihic uman au mers constant împreunã iar concomitenţa lor este absolut necesarã existenţei lor separate. Limbajul ca mod şi formã de comunicare interumanã trebuie sã fie învãţat. Dacã un nou nãscut care „aspirã la umanitate" este transportat undeva, departe de lumea civilizatã şi dupã mai mulţi ani este readus în societate, el nu va putea învãţa sã vorbeascã, va încerca în cel mai bun caz sã comunice prin semnale acustice nearticulate, ori prin gesturi necoordonate, de asemenea neînvãţate, nedeprinse de la adult prin acţiune şi imitaţie. În acest caz, mecanismele vorbirii din acel creier nu-şi vor intra în uz, nu vor putea fi folosite. Nu ne propunem în acest material sã elucidãm problema mutaţiilor în seria lungã a dezvoltãrii creierului şi vorbirii, dar vom menţiona cã autorii consacraţi ai domeniului au abordat acest aspect în demersul lor privind comunicarea umanã. Unii autori cred cã asemenea mutaţii, care nu au apãrut brusc, au condus la complicarea structurii neuronale, iar o mutaţie favorabilã la un copil poate determina un complex de abilitãţi verbale superioare pãrinţilor lui. Copilul respectiv ar putea deveni apt sã foloseascã nu doar un limbaj rudimentar, vorbit de un trib de exemplu, şi probabil, chiar ar putea inventa cuvinte care sã exprime relaţii şi pattern-uri pe care ulterior le va recunoaşte, cuvinte care ar fi adoptate şi acceptate de trib. Ceea ce ar trebui remarcat este de ordin mult mai general decât simpla folosire a cuvintelor de cãtre populaţiile tribale, anume cã evoluţia culturalã chiar în cazul limbajului neevoluat (rudimentar) s-ar constitui într-un stagiu al evoluţiei circuitelor neuronale care participã în producerea şi recunoaşterea vorbirii. Producerea şi înţelegerea vorbirii presupune un efort de sintezã din partea noastrã privind accepţiile comunicare, legãturi cu limbajul, vorbire, note specifice etc. Pe de altã parte, neurofiziologia limbajului şi implicit a comunicãrii umane ne obligã la prezentarea mãcar succintã a mecanismelor neuronale ale creierului. Cele mai complete observaţii în neurofiziologia limbajului şi vorbirii umane au fost obţinute prin studierea efectelor leziunilor produse în creier la subiecţii la care s-a încercat studierea comportamentului verbal. În acelaşi timp, considerãm cã trebuie sã arãtãm cã pe lângã studiul comportamentului subiecţilor care au suferit intervenţii chirurgicale care aveau depistate tumori craniene, infecţii meningiale sau care au suferit accidente vasculare cerebrale - abordarea funcţiilor creierului ca sistem prezintã însã o serie de dificultãţi, fapt care a determinat numeroşi psihologi, neurofiziologi sã utilizeze, încã, animale de laborator. O serie de neajunsuri privind cunoaşterea funcţionalitãţii celulei nervoase, rolul debitului sanguin în irigarea unor zone ale creierului, circuitele de supleere sanguinã cu implicaţii pentru redobândirea capacitãţii de a vorbi, scrie, sunt relativ rezolvate prin apariţia şi dezvoltarea tomografiei computerizate (TC). Apariţia tomografiei computerizate reprezintã un câştig care a revoluţionat nu numai medicina ci şi microdomenii de studiu ale fiinţei umane printre care anatomia şi fiziologia comportamentelor verbale. Deficitul de vorbire, de comunicare interumanã, tulburãri în sfera gândirii, vorbirii, înţelegerii ca şi studiul bolnavilor psihici (în special a celor bolnavi de schizofrenie) constituie o poartã deschisã spre „misterele" creierului uman, rãspunzãtor de o serie întreagã de disfuncţionalitãţi în comunicare. Astfel de date minuţioase, obţinute de neurofiziologi ajutã demersurilor neuropsihologiei şi ale psihologiei cognitive sã înţeleagã specificul proceselor de vorbire, scriere şi citire la subiectul normal. În prezent, se acceptã cã înţelegerea vorbirii începe ca proces la nivelul sistemului auditiv care este nevoit sã detecteze şi sã analizeze sunete. Regiunea din creier consideratã cea mai importantã pentru înţelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Aceastã arie identificatã de Karl Wernicke la 1874 ca rãspunzând de blocarea porţiunii posterioare şi inferioare din lobul temporal stâng este „interesatã" în funcţionalitatea înţelegerii şi elaborãrii vorbirii - prin transformarea notelor perceptive şi de gândire în elemente de semnificaţie a cuvintelor (afazia Wernicke). Persoanele cu afazia Wernicke nu pot comunica, au un deficit de elaborare a vorbirii, dar şi un deficit de înţelegere a acesteia. Aceştia nu pot sã scrie şi sã citeascã, nu au cum sã comunice semenilor lor. În urmã cu peste o sutã de ani, Wernicke era convins (unii cercetãtori au acelaşi crez ştiinţific şi în prezent) cã girusul temporal superior din lobul temporal este o porţiune absolut necesarã pentru formarea unei categorii aparte de memorie: memoria imaginilor „auditive" ale cuvintelor. Se împãrtãşeşte ideea cã un pattern neuronal este transmis sistemului motor din lobul frontal care ar determina mişcãrile muşchilor care produc vorbirea. Aria Wernicke blocatã face incapabil subiectul uman de a înţelege cuvintele care i se spun şi dacã ar încerca singur sã le producã, lipsa unor tipare auditive adecvate îl va împiedica sã elaboreze semnificaţia ori înţelesul cuvintelor. Distrugerea sau blocarea ariilor corticale de asociaţie auditive şi vizuale determinã o serie de efecte şi deficite neuronale - fapt care ne sugereazã concluzia potrivit cãreia aria Wernicke joacã un rol deosebit şi special în gândire, la fel ca şi în percepţia auditivã şi vorbire. Pe lângã aria Wernicke la nivelul creierului mai existã o zonã care are o importanţã deosebitã în înţelegerea şi elaborarea vorbirii. Aceastã zonã este aria Broca localizatã în lobul frontal stâng şi care este rãspunzãtoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor şi de înţelegere a constructelor gramaticale. Regiunea în care a fost identificatã aria Broca cuprinde formaţiunile neuronale care alcãtuiesc cortexul motor primar care controleazã mişcãrile implicate în vorbire (emitere şi elaborare). Din aceastã cauzã aria Broca ar conţine memoria segmenţilor de mişcare muscularã, fiecare din aceste secvenţe fiind legatã cu o secvenţã omoloagã auditivã din partea posterioarã a creierului. Damasio & Damasio (1980, 1985) reiau predicţiile lui Wernicke şi ajung la concluzii interesante nu doar în plan teoretic dar mai ales de orientare practicã şi metodologicã. Între acestea enumerãm: Ø dacã lobul temporar este intact, subiectul este capabil sã înţeleagã vorbirea; Ø dacã lobul frontal este intact, subiectul este capabil sã elaboreze, sã producã în mod spontan vorbirea fluentã; Ø dacã se întrerupe legãtura neuronalã directã între aria Wernicke şi aria Broca persoana nu este capabilã sã repete cuvintele; activitatea lobului parietal inferior este întreruptã iar axonii aflaţi în substanţa albã din subcortex nu mai fac legãtura între cele douã arii. Fig. 3. Aria Wernicke Fig. 4. Aria Broca Determinaţi de multitudinea tulburãrilor apãrute în procesul comunicãrii verbale, dar şi de nuanţarea extrem de finã a raporturilor dintre vorbire-scriere-citire-înţelegere, numeroşi specialişti au dezvoltat şi diferenţiat cercetãrile în domenii de graniţã: psihofiziologie, psihoneurofiziologie, neurochirurgie etc. Neil R.Carlson(1991) sistematizeazã datele existente pornind de la unele iniţiale şi pânã la cele mai recente. Una din concluziile autorului sus menţionat se referã la inseparabilitatea zonelor Wernicke şi Broca. Aria Wernicke şi Broca, prin interconexiunile lor în substanţa albã trecând prin lobul parietal inferior, joacã un rol special în înţelegerea limbajului şi elaborarea lui. Acest bloc neuronal este absolut necesar pentru recunoaşterea cuvintelor rostite (limbajul vorbit), înţelegerea şi elaborarea structurii gramaticale şi articularea cuvintelor. Se înţelege cã aceste arii nu pot funcţiona izolat: recunoaşterea cuvintelor este o laturã, un aspect al procesului iar înţelegerea o altã laturã. În acelaşi timp, trebuie înţeleasã şi cealaltã parte a comunicãrii: articularea cuvintelor este partea procesului, exprimarea fluentã se realizeazã când articularea este posibilã. Comunicarea înseamnã, de fapt, un bloc verbal, un bloc auditiv, un bloc de percepere a mişcãrilor (secvenţe motrice), un bloc de percepere vizualã (când apare scris/cititul) dar şi un fel de supervizor al înţelegerii care depinde de existenţa memoriei. Aceste elemente mnezice se referã la denumiri de obiecte, acţiuni dar şi la relaţiile complexe din realitate. Cu alte cuvinte,, când noi denumim un obiect ori un fenomen secvenţe neuronale diferite din creier participã la realizarea imaginii lui, la înţelegerea semnificaţiei pe care o conţine, într-un fel spunem ce ştim despre utilizarea lui şi în alt mod este implicatã memoria în pronunţarea lui. Reprezentarea corticalã a perceperii, înţelegerii şi integrãrii cuvintelor Prezentãm, dupã datele lui Neil R.Carlson (1991), un tabel al tulburãrilor de tip afazic raportate la vorbire-înţelegere-scriere. 1.7. COMUNICAREA EMOŢIONALÃ În mod obişnuit noi putem recunoaşte sentimentele semenilor noştri prin intermediul vãzului şi auzului; putem vedea expresiile faciale şi asculta tonul vocii ca şi înşiruirea cuvintelor în propoziţii şi fraze. Cercetãrile lui Ekman (1980), Ekman & Friesen(1971, 1985) au arãtat cã, de fapt, nu toatã comunicarea umanã se transmite efectiv prin intermediul vorbirii şi a cuvintelor scrise. Oamenii comunicã emoţiile şi sentimentele lor prin nuanţãri în tonul vocii, în expresii faciale, gesturi şi posturã. Unele cercetãri tind sã confirme ipotezele lui Darwin conform cãrora expresiile faciale ale emoţiilor sunt folosite ca şi când ar fi înnãscute. Se considerã cã existã un repertoriu tipic pentru specia umanã folosit prin intermediul expresiilor faciale cu micro- şi macro mişcãri. Membrii unor triburi izolate din Noua Guinee studiaţi de Ekman şi Friesen au demonstrat cã dispun de capacitatea de a recunoaşte unele expresii emoţionale afişate facial de occidentali. Aceşti locuitori nu au avut nici o problemã în recunoaşterea şi producerea expresiilor faciale ca: tristeţe, dezgust, bucurie şi teamã. Pentru cã aceştia foloseau expresii identice sau similare pentru situaţii la care nu au fost efectiv expuşi, Ekman şi Friesen ajung la concluzia cã expresiile faciale fac parte din tiparele comportamentale neînvãţate anterior. Oamenii din alte culturi folosesc diferite şi variate cuvinte pentru a exprima concepte particulare; elaborarea acestor cuvinte nu dezvoltã, nu amplificã zestrea de rãspunsuri înnãscute dar ele pot fi învãţate. Cercetãri minuţioase recente nu au reuşit încã sã determine dacã alte mijloace de comunicare emoţionalã (cum ar fi tonul vocii, mişcãrile mâinii etc.) sunt învãţate, dobândite ori dacã sunt parţial înnãscute. Studiile lui Bryden şi Ley (1983) au arãtat cã emisfera dreaptã joacã un rol mai important în înţelegerea, decodificarea stãrilor emoţionale decât în emisfera stângã. Cu alte cuvinte, studiile lor şi ale colegilor lor conchid în acest sens cã fiecare emisferã primeşte în mod direct informaţii din partea opusã a mediului şi emisferele cerebrale schimbã informaţii prin intermediul corpului calos. În mod vizibil, informaţiile dintre cele douã emisfere (transcomisurale) nu sunt la fel de precise şi amãnunţite precum cele care au fost direct recepţionate. Spre exemplificare, dorim sã arãtãm cã fiecare emisferã primeşte informaţii auditive pentru fiecare ureche, proiecţiile opuse, laterale fiind mai bogate decât fiecare dintre ele separat. Când stimulii specifici sunt prezentaţi în direcţia câmpului vizual stâng ori urechea stângã, emisfera dreaptã primeşte informaţii mai conturate decât cele date de emisfera stângã, mai diferenţiate. Studiile de psihofiziologia comunicãrii urmãresc atât evidenţierea funcţionalitãţii specifice a celor douã emisfere cerebrale cât şi legãtura dintre exteriorizarea vocalã, emoţionalã, facialã şi expresivitate ca şi mecanismele neuronale implicate. Revizuirea unor studii mai vechi aratã cã recunoaşterea cuvintelor ori a înşiruirii literelor într-un cuvânt, rolul emisferei stângi este mai mare decât a celei drepte (Bryden şi Ley, 1989) ştiut fiind cã emisfera stângã este rãspunzãtoare de funcţionalitatea verbalã a procesului comunicãrii. Alte rezultate accentueazã rolul diferenţierilor dintre cele douã emisfere cerebrale arãtând rolul emisferei drepte în perceperea şi detectarea imaginilor vizuale şi a emisferei stângi în percepţia şi recunoaşterea imaginii auditive. Ley şi Bryden studiazã modalitãţile diferenţiale de comunicare emoţionalã interumanã. Ei prezintã subiecţilor imagini de persoane în ipostaze diferite cu expresivitate facialã variatã, iar pe o scalã înscriu expresii faciale: negative, de indiferenţã şi pozitive. Autorii au prezentat imaginile în acelaşi timp pentru câmpul vizual drept şi câmpul vizual stâng. Dupã fiecare prezentare ei arãtau aceeaşi imagine umanã sau una diferitã în centrul câmpului vizual -în care se ştie cã acţiunea ambelor emisfere cerebrale este sinergicã şi rugau subiecţii sã spunã dacã le-a fost prezentatã aceeaşi expresie emoţionalã. S-a observat cã la prezentarea de cãtre experimentator a imaginilor de tip indiferenţã („subjects - neutral") ori de expresivitate medie performanţele emisferelor cerebrale erau aproximativ aceleaşi. Când experimentatorii prezentau subiecţilor expresii faciale puternice rolul emisferei drepte era de mai mare acurateţe. Aceiaşi autori au studiat diferenţele fiziologice în perceperea tonului vocii - partea procesului de comunicare. Ei au prezentat simultan subiecţilor diferite mesaje verbale pe un ton variind de la tristeţe la bucurie, la fiecare din urechi, întrebând subiecţii despre participarea mesajului prezentat la o ureche şi rugându-i sã relateze conţinutul verbal al emoţiei. Cei mai mulţi dintre subiecţi au detectat cu mai multã acurateţe conţinutul verbal al mesajului când acesta era prezentat în partea stângã şi era mai bine detectat tonul emoţional al vocii când era prezentat în partea dreaptã. Rezultatele sugereazã cã în audierea unui mesaj emisfera dreaptã evalueazã expresivitatea emoţionalã a vocii, iar emisfera stângã evalueazã şi apreciazã înţelesul şi semnificaţia cuvintelor. Observaţii empirice sugereazã cã oamenii când vãd imagini care redau emoţiile prin mişcãri ale muşchilor faciali în mod obişnuit partea stângã a feţei capãtã mai multã expresivitate. Sackheim şi Gun (1978, 1985) au tãiat în douã jumãtãţi fotografii ale oamenilor care aveau întipãrite Fig. 5. Expresii faciale tipic pentru indiferenţã pe faţã diverse emoţii. Pregãteau fiecare din imagini în oglindã, partea dreaptã şi partea stângã şi le prezentau subiecţilor împreunã. Ei au gãsit cã jumãtatea stângã a imaginii era mai expresivã decât cea dreaptã, dovedindu-se cã emisfera dreaptã este rãspunzãtoare de expresivitatea mai accentuatã, mai fidelã decât stânga datoritã controlului motor realizat încrucişat (decusaţia piramidelor). Observând în mod natural oamenii în parcuri şi restaurante Moscovitch şi Olds (1985) conchid cã partea stângã a faciesului reflectã mult mai puternic expresiile emoţionale, fapt confirmat, între altele, de analizarea în laborator a imaginilor video filmate prezentând subiecţi care spun povestiri triste ori umoristice. Cercetãtorilor şi specialiştilor domeniului de anatomofiziologie le-a devenit clarã şi profitabilã încã de multã vreme, ipoteza conform cãreia apariţia unei leziuni sau tulburãri neuronale pregãteşte terenul pentru studierea atât a implicaţiilor psihopatologice dar mai ales a cunoaşterii mecanismului normal de funcţionare a zonei respective. Pacienţii cu tulburãri neurologice, cu accidente ori disfuncţionalitãţi în emisfera dreaptã sau stângã au reprezentat tentaţii de studiu pentru neuropsihologie, neurochirurgie etc. Iniţiate de Babinski (1914), continuate de Goldstein (1948) şi mai recent de Kolb B., Whishaw I.Q. (1985), Kertesz (1988), studii de acest gen din clinicile de neurologie aratã cã fiind alteratã partea stângã a creierului unui subiect, emisfera dreaptã dispune de posibilitãţi de recunoaştere mai reduse şi, în consecinţã, subiecţii exprimã tristeţe sau supãrare. Când partea dreaptã este afectatã, persoana poate fi aptã sã recunoascã deficitul verbal dar nu izbuteşte sã reacţioneze verbal. Afectarea emisferei drepte, în special aria posterioarã reduce capacitatea de recunoaştere a emoţiilor exprimate de o altã persoanã. Scholes, Watson et al. (1975, 1983) au prezentat pacienţilor care aveau leziuni pe partea dreaptã sau stângã din zona temporo-parietalã propoziţii cu un conţinut neutru. Aceste propoziţii erau exprimate pe rând cu un ton al vocii care exprimã bucurie, tristeţe, indiferenţã. S-a observat cã pacienţii cu emisfera dreaptã afectatã dispuneau de o mai redusã capacitate de a aprecia emoţiile care au fost exprimate. În acelaşi sens, De Kosky, Heilman, Bowers & Valenstein (1981) au fãcut numeroase cercetãri care au întãrit cunoştinţele privind capacitatea de recunoaştere a emoţiilor. Recunoaşterea vizualã şi auditivã a emoţiilor reprezintã o disponibilitate mai degrabã a emisferei drepte decât a funcţionalitãţii emisferei stângi. Bowers, Bowers şi Heilman (1981) arãtau cã recunoaşterea diferitelor expresii emoţionale şi a variatelor ipostaze mimico-faciale deşi au baze anatomice diferite intrã, de fapt, în sarcinile bazale ale emisferei drepte. Buck şi Duffy (1981), preluând cunoştinţele mai vechi, considerã cã funcţionalitatea din emisfera stângã, în mod obişnuit, nu afecteazã capacitatea de expresivitate emoţionalã. O persoanã cu afazie Wernicke îşi poate modula vocea în funcţie de stare, de dispoziţia afectivã. Chiar persoane cu afazie de tip Broca cu deficit de tip prosodic (prosodie = expresia supernuanţatã a tonului vocal, ritmului şi accentelor vocale) pot sã râdã şi sã îşi exprime emoţiile prin tonul vocii doar când emite cuvinte fãrã rol sintactic. Concluzia autorilor sus-menţionaţi este foarte clarã: persoanele care au emisfera dreaptã afectatã dispun de o gamã mai restrânsã de expresii emoţionale. Pe aceeaşi linie, Morrow, Kim, Boller, Urtunski (1985) s-au ocupat de pacienţii care aveau leziuni în emisfera dreaptã arãtând cã tendinţa de „deschidere" a rãspunsurilor emoţionale nu se reduce doar la expresivitatea facialã (experienţe de evaluare a controlului motor faţã de stimulii emoţionali care oferã rãspunsul la nivelul conductibilitãţii pielii). Studiind pacienţii cu diferite tipuri de tulburãri neurologice, Ross E.D. (1981) sugereazã cã înţelegerea şi expresivitatea emoţiilor este realizatã de circuitele neuronale din emisfera dreaptã într-o manierã similarã modului în care emisfera stângã realizeazã înţelegerea şi expresivitatea vorbirii. Menţionãm cã de fapt cercetãrile lui Ross aduc similaritãţi importante în fiziologia emisferelor cerebrale privind diverse tipuri de informaţii. Fig. 6. Reacţii de rãspuns caracteristice pentru stimulare pozitivã Fig. 7. Reacţii de rãspuns caracteristice pentru stimulare negativã. Faţã de aceste cercetãri şi sugestii teoretico-metodologice propunem câteva scurte concluzii: 1. Aria Wernicke dispusã în cortexul de asociaţie auditivã al emisferei stângi are un rol foarte important în perceperea (observarea şi înţelegerea) cuvintelor şi elaborarea semnificaţiei vorbirii. 2. Aria Broca aşezatã în lobul frontal stâng are un rol foarte important în articularea cuvintelor şi realizarea înţelesului constructelor gramaticale. 3. Înţelesul cuvintelor - ca activitate funcţionalã este localizat în circuitele neuronale care se gãsesc în creierul uman. 4. Afectarea - lezarea creierului poate determina o varietate de tulburãri de scris, citit, înţelegere. Studierea acestor tulburãri ajutã investigaţiilor de descoperire a funcţionalitãţii creierului atât în comportamentele normale cât şi în cele patologice. 5. Expresivitatea şi decodificarea sensului emoţiilor care sunt parte a procesului complex de comunicare (alãturi de vorbit, scris, citit) reprezintã un mod important de transmitere a informaţiilor realizatã prin mecanisme neuronale specializate la nivelul speciei umane şi dispuse în emisfera dreaptã. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat Word
Free Download Referat PDF |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
