Gandirea - structura psihologica interna
Categoria: Referat
Psihologie
Descriere:
Ea dezvăluie ÅŸi precizează conÅ£inutul noÅ£iunii, afirmând sau negând ceva
despre altceva. În structura sa, din punct de vedere logic, intră
întotdeauna doi termeni esenÅ£iali – Subiectul (S) ÅŸi Predicatul (P),
reuniÅ£i printr-o verigă denumită copulă ©... |
|
|
1
1 GANDIREA
În faţa complicatei întrebări, „care este natura şi esenţa gândului, a
ideii?“, psihologia clasică a bătut de fiecare dată în retragere,
căutând răspunsul nu atât în faptele experimentale şi în expresiile
comportamentale ale omului concret, cât în speculaţiile filosofice:
asociaţionismul – în filosofia senzualist-empiristă, gestaltismul – în
fenomenologie şi aprorismul kantian, behaviorismul – în materialismul
vulgar şi pragmatism. Cât despre freudism, această orientare s-a
dezinteresat total de studiul gândirii ca atare, mulţumindu-se a o
considera o modalitate secundară (în ordine genetică) de satisfacere a
motivaţiei biologice.
Curentul asociaţionist considera gândirea cu precădere sub aspect
cumulativ-cantitativ, ca fiind produsul multiplicării formelor de
senzaţii şi al articulării succesive (în lanţ) sau simultane (spaţiale)
a imaginilor
Intre asociaţionism şi behaviorism există o deosebire metodologică
esenţială: asociaţionismul admite existenţa lumii subiective interne, a
conştiinţei, chiar dacă aceasta este văzută doar ca un mozaic de
imagini, în vreme ce behaviorismul a debutat prin negarea caracterului
real al conştiinţei şi prin substituirea ei prin reacţiile
comportamentale externe. În cazul asociaţionismului, legile asociaţiei
acţionează în sfera imaginilor, în cel al behaviorismului, acestea
vizează relaţia dintre stimulii externi şi reacţiile de răspuns ale
organismului.
Gestaltismul, aidoma psihologiei introspecţioniste a capacităţilor
înnăscute, preia teza cogito-ului, dezvoltată de Socrate, Sf. Augustin
şi Descartes, potrivit căreia „cuget, deci exist“, „gândesc – exist“,
sau în reformularea lui Maine de Biran (1802): „O fiinţă nu există
pentru ea însăşi decât în măsura în care ea ştie acest lucru sau în
măsura în care gândeşte la aceasta“.
Exemplificări de lucrări şi autori gestalstişti:
Despre inteligenţa maimuţelor (1923). W. Köhler care accentua
rolul întăririi, al învăţării, după principiul încercare-eroare, şi al
experienţei anterioare în rezolvarea sarcinilor prevăzute de aşa-numita
„cutie-problemă“ (problem box)
Gândirea productivă (1941) lui Max Wertheimer- tema principală a
acestei lucrări o constituie punerea în evidenţă şi demonstrarea
caracterului dinamic activ al gândirii autentice şi a funcţiei ei
transformativ-structurante în raport cu elementele situaţiei
problematice externe.
Şcoala de la Würzburg (Denkpsychologie) se constituie şi ea ca o
reacţie la asociaţionism şi behaviorism, propunându-şi să apere
statutul şi specificitatea gândirii ca proces psihic distinct şi
ireductibil la asociaţii de 2.imagini sau la serii de cupluri S-R.
Fondatorii acestei şcoli au fost O. Külpe, N. Ach, K. Bühler şi O.
Selz, ultimul desprinzându-se mai târziu şi elaborând o teorie proprie
a gândirii.
Ca principiu metodologic călăuzitor, corifeii Şcolii de la Würzburg au
luat idealismul platonician, care postula primordialitatea conceptelor
şi ideilor generale în raport cu datele simţurilor.
Dându-şi seama de artificialitatea modelului experimental adoptat, O.
Selz se desprinde de colectivul de la Würzburg şi ia pe cont propriu
problema studiului gândirii. Meritul principal al lui Selz constă în
realizarea unei analize de tip structural-funcţional a gândirii, făcând
pentru prima dată distincţia între proces şi produs, între operaţie şi
conţinut
Behaviorismul a redus funcţiile psihice specifice la un tip sau
altul de reacţii de răspuns la stimulii din afară. Gândirea a fost
astfel redusă şi dizolvată în categoria reacţiilor laringeale,
verbo-motorii.
Cu alte cuvinte, gândirea este o formă de comportament, care constă în
stabilirea unor legături instrumental-adaptative între obiectele şi
evenimentele externe, în calitate de stimuli, şi cuvinte (mulţimi de
sunete verbale), în calitate de răspunsuri.
Definitie si caracterizare generala Descartes identifica gândirea cu
conştiinţa şi o considera ca un dat (proba peremptorie a existenţei de
sine era însăşi realizarea in vivo a procesului de gândire sau de
cugetare: gândesc, deci exist).
Psihologii, trecând la studiul ei experimental şi
observaţional-concret, au constatat că prezintă în sine o realitate
extrem de eterogenă în plan individual – în raport cu sarcini şi
situaţii diverse, în plan interindividual – în raport cu una şi aceeaşi
sarcină (situaţie), în plan istoric – în raport cu diferite epoci
istorice şi în plan ontogenetic – în raport cu diferite perioade de
vârstă şi stadii evolutive ale individului.
Stabilind această condiţie logică, urmează apoi să alegem coordonatele
paradigmatice prin prisma cărora să fie identificate şi ierarhizate
atributele definitorii a ceea ce dorim să denumim gândire.
a. Coordonata interacţiunii reflectorii
subiect-obiect ne obligă să recunoaştem că gândirea reprezintă una
dintre cele mai importante verigi de legătură ale omului cu lumea
externă, respectiv, că ea este o formă specifică de reflectare în plan
subiectiv intern a acestei lumi şi a propriului Eu.
Spre deosebire de procesele senzoriale şi chiar de reprezentări,
gândirea, ca proces reflectoriu, are un caracter mijlocit, generalizat,
esenţializat şi abstract.
3.Astfel, ea poate fi definită ca reflectare subiectivă, în formă
ideală, mijlocită a proprietăţilor generale, esenţiale, necesare ale
obiectelor şi fenomenelor externe şi ale relaţiilor legice dintre
acestea.
Caracterul subiectiv- Gândirea, ca proces subiectiv, este nu numai
reproducerea pe plan intern a realului, dar şi reconstruirea lui, prin
punerea conţinuturilor conceptuale corespunzătoare în relaţii noi.
Caracterul ideal - gândirea se află cu obiectul material extern (pe
care-l reflectă) doar într-o relaţie simbolic-designativă, noţiunea
neavând, ca atare, nici o aparenţă intuitiv-substanţială; o a doua
accepţiune importantă a caracterului ideal al gândirii rezidă în aceea
că ea „crează“ o realitate sui-generis, non-obiectuală, pur simbolică;
cea de a treia accepţiune a caracterului ideal al gândirii constă în
relativa ei autonomie faţă de lumea materială externă, căreia tinde să
i se opună;
Caracterul mijlocit al reflectării la nivelul gândirii constă în aceea
că ea se dezvoltă şi se structurează pe baza informaţiei furnizate de
senzaţii şi percepţii sau de memoria de lungă durată. Totodată,
caracterul mijlocit înseamnă stabilirea unor raporturi de reprezentare
între diferite fenomene, aparent distincte.
Dar, după cum au demonstrat cercetările de epistemologie genetică ale
lui J. Piaget, pentru elaborarea schemelor operatorii formal-abstracte
ale gândirii este necesar ca dezvoltarea să fie integrată unei
activităţi speciale şi sistematice de învăţare, de modelare, centrate
mai ales pe selecţia, codificarea şi prezentarea sarcinilor.
b. Coordonata informaţional-negentropică - gândirea
trebuie definită ca o organizare specifică a informaţiei la nivelul
creierului uman, bazată pe criterii şi principii logico-gramaticale de
ordin sintactic, semantic şi pragmatic şi orientată antientropic.
c. Coordonata acţională Potrivit coordonatei
acţionale, baza şi punctul de plecare al constituirii respectivelor
scheme şi operaţii trebuie căutat nu în mintea subiectului, ci în
acţiunea lui directă în plan extern, cu obiectele şi lucrurile date în
câmpul senzorial apropiat. Acţiunile directe de apucare, prindere,
aruncare, împingere, aranjare (sortare), descompunere,
compunere-combinare, comparare-măsurare, grupare-clasificare a
obiectelor concrete, pe măsura repetării şi perfecţionării, se
interiorizează şi se transformă în acţiuni mentale ce se vor articula
în scheme operatorii ale gândirii.
d. Coordonata genetică - ne obligă, în primul rând,
să abordăm gândirea nu numai în forma dată, cum este ea structurată la
un anumit moment (ti), ci şi în dinamica sa şi mai ales în devenirea
sa. Această coordonată
4.paradigmatică se opune concepţiei care susţinea caracterul integral
înnăscut, predeterminat al gândirii. Coordonata genetică impune, de
asemenea, ca analiza formării şi dezvoltării gândirii să se realizeze
pe baza interacţiunii complexe (nu mecanice) între factorii ereditari
şi factorii de mediu. Analiza acestei interacţiuni devine
indispensabilă nu numai pentru teoria psihologică generală, dar şi
pentru psihologia diferenţială.
e. Coordonata sistemică poate fi considerată ca un
corolar al celorlalte. Derivând din Teoria generală a sistemelor şi din
Cibernetică, ea reclamă abordarea gândirii prin prisma criteriilor şi
principiilor sistemice. Cu alte cuvinte, desprinsă ca obiect special de
cercetare, gândirea trebuie considerată ca un sistem. Atributul generic
de sistem este dat de faptul că ea este în realitate o mulţime de
elemente (operaţii, conţinuturi informaţionale) mai mult sau mai puţin
distincte, aflate unele cu altele într-o relaţie non-întâmplătoare, mai
mult sau mai puţin legică.
Structura psihologica interna a gandirii
Ca şi în cazul altor procese psihice, în tratarea gândirii devine
obligatorie trecerea de la definirea şi descrierea generală, globală,
la dezvăluirea şi analiza structurii (arhitecturii) sale interne, la
identificarea elementelor sau blocurilor funcţionale componente şi a
rolului fiecăruia dintre ele în sistem.
Aşa, de pildă, pentru reprezentanţii şcolii gestaltiste, gândirea este
complet dizolvată în rezolvarea problemelor, iar pentru J. Piaget ea
este redusă la un sistem de operaţii.
In 1958, S.L. Rubinstein prezenta un model bidimensional, ale cărui
componente de bază erau operaţiile şi produsele. Între acestea se
stabilea o relaţie de succesiune şi convertibilitate: operaţia duce la
obţinerea unui produs; produsul prin utilizare repetată în rezolvarea
noilor situaţii se poate converti în operaţie.
Din punct de vedere structural, gândirea este o organizare
cvadridimensională, cuprinzând patru blocuri funcţionale, în mod
normal, indisociabil legate între ele: blocul operaţiilor (componenta
operatorie); blocul conţinuturilor (componenta informaţională); blocul
produselor (componenta rezultativă); blocul relaţiilor (componenta
relaţională).
A. Blocul operaţiilor - gândirea presupune existenţa unei laturi
operatorii specifice, de vehiculare procesare-transformare. În
accepţiune informaţional-cibernetică operaţia se defineşte ca o
transformare (T) aplicată unui „obiect“ sau operant (O), în vederea
trecerii lui într-o stare nouă, care poate însemna şi un nou „obiect“.
Transformarea se realizează de către un operator, care poate îmbrăca
forme instrumental-logice diferite: transformare cantitativă
(augmentare-diminuare, multiplicare-5.comprimare), transformare
calitativă (interşanjabilitate modală, transformarea informaţiei
senzoriale în informaţie conceptuală, transformarea modelului
informaţional intern în act comportamental extern), transformare
relaţională (<, <, =, , , , etc.).
Operaţiile mentale au un caracter ideal, nonsubstanţial şi se
caracterizează printr-o serie de proprietăţi specifice, precum:
reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea,
tranzitivitatea Reversibilitatea (Piaget, 1955) constă în apariţia şi
integrarea în aceeaşi unitate funcţională a traiectoriei inverse a
transformării – de la situaţia finală F1* la situaţia iniţială A0.
Reflexivitatea este o transformare identică, de raportare a unui obiect
la el însuşi, ceea ce se exprimă simbolic prin relaţia AA(A
identic cu A).
Simetria desemnează posibilitatea de permutabilitate a termenilor în
interiorul unei transformări, fără a modifica identitatea lor:A=BB= A.
Asociativitatea reflectă existenţa unui anumit grad de libertate în
interiorul operaţiilor, făcând posibilă modificarea modului de
articulare a transformărilor fără a influenţa rezultatul final. Schema
simbolică este: A + (B + C) B + (A + C) şi A x (B x C) = B x (A x C).
Tranzitivitatea reflectă posibilitatea de deducere a unei egalităţi
dintr-o altă egalitate în care sunt implicaţi aceeaşi termeni A=B şi B
= C A = C.
După conţinutul pe care-l transformă, operaţiile şi grupările lor
specifice sunt de două tipuri: concrete şi formale.
Operaţiile concrete se aplică asupra realităţii sensibile sau asupra
imaginilor obiectuale şi efectuează transformările progresiv, trecând
de la un nivel sau categorie la alta, cu decalaje în plan
evolutiv-ontogenetic de câţiva ani.
Operaţiile formale se deosebesc de cele concrete prin următoarele
atribute esenţiale: a) înaltul grad de interiorizare; b) relativă
independenţă faţă de suportul obiectual sau imagistic; c) aplicarea
asupra simbolurilor, semnelor şi semnificaţiilor abstracte; d)
autoreglabilitate proprie pe baza schemelor şi regulilor
logico-gramaticale (propoziţionale); e) organizarea pe toate cele 3
coordonate ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor; f)
închiderea în circuitul intern al gândirii nu numai a existentului, ci
şi a posibilului, nu numai a realului, ci şi a imaginarului; g) înaltul
grad de generalitate (eliminarea caracterului situaţional-sincretic).
După extensiune sau sfera de aplicabilitate, operaţiile gândirii se pot
împărţi iarăşi în două categorii corelative: operaţii generale
fundamentale şi operaţii particulare specifice.
.Operaţiile generale sunt acelea care intervin în abordarea şi
rezolvarea tuturor sarcinilor de cunoaştere, indiferent de domeniu:
fizică, biologie, 6,ştiinţe sociale, ştiinţe formale. Asemenea operaţii
sunt: analiza (având în subsidiar comparaţia), sinteza (având în
subsidiar clasificarea), abstractizarea şi generalizarea.
Analiza, ca operaţie a gândirii, are drept premisă neurofiziologică
diferenţierea în cadrul sensibilităţii şi activitatea specifică a ceea
ce numim analizatori. Analiza proprie gândirii porneşte de la acţiunea
directă în plan extern, de descompunere a obiectelor materiale în părţi
componente.Această acţiune externă, prin repetare îndelungată, se
interiorizează treptat, transformându-se în operaţie fundamentală a
gândirii.
Sinteza este corelativă analizei şi îi succede în mod necesar în
discursivitatea gândirii. Ea realizează o transformare inversă, care să
reechilibreze efectul analizei. Astfel că o putem defini ca operaţie
prin intermediul căreia se recompune şi se reconstituie pe plan mental
„obiectul“ dezmembrat anterior prin analiză.
După natura „materialului“ asupra căruia se aplică, sinteza poate fi
unimodală sau individuală şi plurimodală sau categorială. În primul
caz, sinteza se axează pe un „grup de elemente“ modal omogen,
apar-ţinând unui obiect individual anume (ex., „acest ceasornic“,
„această maşină“’ „acest animal“ etc.), obţinute în urma unei analize
unidirecţionate actuale. În cazul al doilea, sinteza se aplică asupra
mai multor grupe diferite de elemente, selectând pe cele asemănătoare
sau comune şi alcătuind, pe baza lor, un „întreg“ supraordonat, de tip
categorial, care-şi va reprezenta nu doar un obiect singular, ci o
mulţime sau o clasă de obiecte individuale asemănătoare.Instrumentul
principal de mediere pe plan intern, atât a sintezei, cât şi a
analizei, este cuvântul, limbajul interior. Prin funcţia sa
cognitiv-designativă, cuvântul introduce în procesarea informaţiei
principiul selectivităţii şi relevanţei, graţie căruia, secvenţele
individuale se ordonează şi se ierarhizează prin raportarea la anumite
etaloane sau modele.
Ca operaţii subiacente, acompaniatoare, sinteza are ordonarea şi
clasificarea. Prim rezidă în a aranja, după un anumit plan sau model,
elementele unei mulţimi date dispersat sau grămadă cea de-a doua rezidă
în organizarea pe grupe – mai mici sau mari – a unei mulţimi de
„obiecte“ concrete (imagini, lucruri, fiinţe) sau „abstracte“ (cuvinte,
semne etc.), pentru a le menţine mai bine „sub control“. Clasificarea
se realizează după anumite criterii, care pot diferi foarte mult după
semnificaţie, relevanţă şi .esenţialitate. De pildă, criteriul
„formei“, care reflectă invarianţii de structură ai obiectului, care
ţin de determinarea calitativă, este mai 7.important, din punct de
vedere gnoseologic, decât criteriul „mărimii“, care trimite la
determinarea cantitativă, mai puţin esenţială pentru „existenţa
categorială“ a obiectului. De aici rezultă că valoarea
instrumental-cognitivă a clasificărilor depinde de „calitatea“
criteriilor care stau la baza lor. Există clasificări simple făcute
prin aplicarea unui singur criteriu (culoare, mărime, formă,
substanţialitate, utilitate etc.) şi clasificări complexe, realizate
prin aplicarea simultană a două sau mai multor criterii (culoare şi
formă, culoare, formă şi mărime etc.).
Abstractizarea este operaţia mentală de departajare, de extragere şi de
considerare selectivă a anumitor aspecte, laturi sau însuşiri din
contextul lor sensibil imediat, pentru a le transforma în „obiecte“
distincte ale gândirii Abstractizarea are două laturi complementare:
una pozitivă, constând în extragerea şi reţinerea însuşirilor sau
aspectelor considerate necesare, esenţiale în circumstanţa dată, alta
negativă, care rezidă în lăsarea de o parte sau eliminarea însuşirilor
şi aspectelor considerate nesemnificative, neesenţiale.Abstractizarea
este mediată de analiză şi operaţiile ei subiacente, iar suportul ei
primar este limbajul.
Generalizarea este operaţia prin intermediul căreia gândirea dezvoltă
activitatea de cunoaştere în extensiune. Ea rezidă în transferul sau
extinderea însuşirilor şi caracteristicilor comune ale unei mulţimi
date de obiecte (elemente) asupra tuturor obiectelor individuale
posibile de acelaşi gen. Prin generalizare, gândirea reuşeşte să
depăşească limitele datului senzorial imediat, prin excelenţă
individual şi circumscris lui hic et nunc, accedând la categorial,
universal.
Din punct de vedere calitativ, generalizarea poate fi: nespecifică, pe
criterii eterogene, ducând la obţinerea unor produse intern
contradictorii, de tip „conglomerat“ (falsă generalizare sau
generalizare pripită), şi specifică, pe criterii corelate (omogene),
prin care se obţin produse valide.
Operaţiile particulare specifice ale gândirii surit cele elaborate în
contextul abordării şi rezolvării anumitor clase de sarcini, proprii
diferitelor domenii ale cunoaşterii. Astfel, în cadrul fiecărei ştiinţe
particulare – matematică, fizică, chimie, biologie, geografie, istorie
etc. –‘ pe lângă schema operatorie fundamentală dată de corelarea şi
interacţiunea analizei, sintezei, abstractizării, se constituie scheme
operatorii subordonate, în concordanţă cu natura şi conţinutul
transformărilor pe care le comportă studiul fenomenelor ce alcătuiesc
obiectul fiecărei ştiinţe. Orice ştiinţă, pe lângă delimitarea
obiectului specific de studiu, trebuie să-şi dezvolte un 88.corpus
propriu de operaţii – seturi de operanzi (ce se transformă), operatori
(cu ce 8.se realizează transformarea) şi de condiţii logice (cum
trebuie aplicaţi operatorii).
Eficienţa gândirii depinde de nivelul de elaborare atât a operaţiilor
generale, cât şi a celor particulare şi de îmbinarea lor funcţională.
Cel de-al treilea criteriu după care se poate efectua o clasificare a
operativităţii gândirii îl constituie raportul dintre transformarea (T)
şi rezultatul final ®.Aplicând acest criteriu, delimităm două tipuri de
operativitate: algoritmic şi euristic.
Operativitatea algoritmică se defineşte ca relaţie de tip determinist
univoc între o mulţime dată de transformări (Ti) şi rezultatul final ®,
astfel că dacă transformările respective se aplică riguros în
succesiunea cerută şi fiecare se realizează corect, în mod necesar se
obţine rezultatul scontat.
Algoritmul însuşi este o astfel de mulţime de operanzi, operatori şi
condiţii logice, între care se stabilesc raporturi de determinare
riguroase şi a căror ordine de aplicare rămâne invariantă.
După destinaţia funcţională, algoritmii pot fi de diferite feluri:
algoritmi de clasificare, algoritmi de descompunere (dezmembrare,
demontare), algoritmi de asamblare, algoritmi de calcul etc. După modul
de alcătuire, se disting algoritmi simpli (lineari), în care avem de-a
face cu succesiunea unor operatori de acelaşi gen, fără condiţii
suplimentare (exemplu: A = A1, A2, A3, K’ An = <?>), şi algoritmi
complecşi, în care intervin diferite condiţii logice(exemplu: U =
AP<?>!).
În calitate de schemă operatorie de tip determinist a gândirii,
algoritmul pune în evidenţă o serie de proprietăţi, cele mai importante
fiind: determinarea, generalitatea (masivitatea) şi finalitatea.
Determinarea presupune ca structura logică a algoritmului să fie
riguros coerentă, fiecare transformare avându-şi locul său precis în
cadrul succesiunii generale, astfel încât pasul actual să inducă pasul
următor, iar fiecare verigă, o dată executată, să asigure reducerea cu
o anumită raţie a nedeterminării iniţiale.
Generalitatea reclamă ca un algoritm să servească la analiza,
interpretarea şi rezolvarea unei clase cât mai mari de sarcini. Cu alte
cuvinte, el trebuie să simplifice şi să eficientizeze funcţia
rezolutivă a gândirii. Altminteri, întrucât reclamă un timp relativ
îndelungat de formare-consolidare, algoritmii ar deveni neeconomicoşi.
Finalitatea exprimă valoarea instrumentală intrinsecă a algoritmului;
ea cere ca aplicarea unui algoritm să ducă în mod cert la obţinerea
unui rezultat adecvat, optim.
9.Operativitatea algoritmică se dovedeşte necesară şi natural eficientă
în abordarea aşa-numitelor „probleme bine definite“, în cazul cărora se
poate dinainte aproxima soluţia sau rezultatul final şi stabili ordinea
„paşilor“ sau transformărilor.
Operativitatea euristică a fost relevată mult mai târziu decât cea
algoritmică şi are originea în cercetările asupra creativităţii şi în
teoria cibernetică a programării şi învăţării (Beveridge, 1968, Newell,
Simon, 1972, Roşca, 1972, Simon, 1980, Kitchenar, 1983, Wason, Laird,
1986).
Sensul primar al termenului „euristică“ este legat de căutare, de
explorare, de găsire şi formulare a unor principii cu valoare
orientativă generală. În prezent, el se asociază cu activitatea de
invenţie, de creaţie, de găsire independentă de către subiect a unei
soluţii cel puţin satisfăcătoare într-o situaţie nouă sau cu un grad
înalt de nedeterminare.
Modelul cel mai concret pentru ilustrarea euristicii îl constituie
proba labirintului. Găsirea ieşirii într-un labirint ia traiectorii
foarte diferite, de la un subiect la altul. Operativitatea euristică se
caracterizează prin aceea că între o anumită serie de transformări Ti
şi rezultatul final R nu există o legătură de tip cauzal direct
Pe de altă parte, în aprecierea calităţii sau eficienţei operativităţii
euristice, se ţine seama şi de mijloacele consumate (timp, energie,
informaţie) şi de valoarea rezultatului, mai ales în cazul situaţiilor
cu mai multe soluţii (deznodăminte).
În prima grupă, sunt cuprinse strategiile care funcţionează ca
operatori aplicaţi unor teorii deja cunoscute, pentru a obţine din
acestea alte efecte. De regulă, în acest caz, se începe cu metoda
aplicării unei teorii deja cunoscute într-un domeniu în care ea nu a
fost testată. Prin rezultatele pe care le obţine, cercetătorul fie
contrazice teoria, fie o corectează, fie obţine formularea unei teorii
noi.
O altă variantă o constituie metoda amestecului a două teorii; nu este
vorba de o construcţie aditiv-colectivă, ci de o veritabilă fuziune a
unor teorii distincte şi chiar contradictorii.
Metoda revizuirii ipotezelor generează explorări în vederea
determinării validităţii unor teorii sau legi.
Metoda limitelor se aplică unor concepte opuse sau corelative, care nu
sunt delimitate prin frontiere tranşante. Între ele rămâne o zonă vagă
şi nedeterminată, a cărei explorare devine extrem de profitabilă,
putând duce la idei noi.
10.Metoda definiţiilor se aplică atunci când se doreşte a se conferi
noţiunilor valoare operaţională concretă şi să se decupeze din
realitate un anumit segment sau latură – schematizarea, reducţia.
Metoda transferului constă în aplicarea unei teorii sau a unui model
dintr-un domeniu al cunoaşterii în altul, ceea ce poate constitui o
sursă de succes, dar şi de risc.
Metoda contradicţiei – practicarea sistematică, în scop epistemologic,
a contrazicerii teoriilor admise sau a propriilor teorii, pentru a le
testa „rezistenţa“, gradul de valabilitate. Prin aceasta, se evită
dogmatizarea unor idei sau aserţiuni. În corelaţie cu metoda
contradicţiei se utilizează metoda criticii. Deoarece şi teoriile
ştiinţifice se uzează o dată cu trecerea timpului, deşi unele îşi
păstrează validitatea şi sâmburele de adevăr ce le este propriu,
euristica reclamă ca ele să fie reînnoite, reformulate într-un alt mod,
integrate în sistemul cunoştinţelor contemporane. Astfel, periodic,
vechile teorii se revitalizează şi chiar ajung să-şi îmbogăţească
semnificaţiile.
O altă grupă de metode denumite structurale se aplică în vederea
creării a ceva nou, respectiv, un nou punct de vedere, o nouă
paradigmă, o nouă teorie.
Una din această categorie este metoda detaliilor. Ea constă în
orientarea atenţiei către o serie de elemente şi fenomene aparent
întâmplătoare, care apar într-un anumit context experimental.
Metoda dezordinii experimentale sau a experimentului „să vedem ce-o
fi“, „să vedem ce se va întâmpla“ a fost sugerată chiar de către C.
Bernard. Esenţa ei rezidă în aceea că cercetătorul, neavând nici o
orientare prealabilă, fără a formula vreo ipoteză sau vreo temă anume,
întreprinde un fel de joc intelectual cu aparatele, încearcă o
variantă, încearcă alta, modifică la întâmplare condiţiile. De o
apreciere unanimă se bucură metoda matricei de descoperire. Ea porneşte
de la tabelul elementelor al lui Mendeleev. Se presupune că într-un
astfel de model grafic, construit după anumite criterii de ordine, după
anumite calcule, pot apărea „căsuţe libere“ care aşteaptă să li se
găsească referenţialul (corespondentul).
Metoda clasificării îşi propune să grupeze elementele disparate, să
transforme continuumul în discontinuu. Ea permite detaşarea elementelor
şi diferenţelor semnificative în interiorul mulţimilor neordonate.
Metoda emergenţei exprimă tendinţa firească a gândirii umane de a
detaşa dintr-o mulţime amorfă (neordonată), calităţile,
structuralitatea, esenţa. Această metodă operează îndeosebi în
domeniile în care fenomenele nu prezintă delimitări riguroase şi au un
caracter variabil, fluctuant.
11.În ordinea complexităţii, una dintre cele mai importante metode
euristice constă în construirea teoriilor generale, interdisciplinare
sau transdisciplinare. Teoriile de maximă generalitate au o valoare
operaţională majoră, supraordonată, ele asigurând baza internă de
orientare a celui ce le posedă în raport cu o mare diversitate de
situaţii particulare şi de domenii.
În fine, cel de-al patrulea criteriu, de analiză şi clasificare a
operativităţii gândirii îl constituie raportul dintre „starea
iniţială“ şi „starea finală“. Pe baza lui, s-au delimitat două
forme de operativitate: convergentă şi divergentă (P.J. Guilford, 1972).
Operativitatea de tip convergent (gândirea convergentă) acţionează în
direcţia reducerii diversităţii la omogenitate şi unitate. Ea poate fi
evaluată după indicatori precum:
a) capacitatea de a atribui denumiri adecvate unor imagini şi de
a denumi corect generalizările – clasele, raporturile;
b) capacitatea de a comprima într-un număr mic de structuri semantice o
serie întinsă de cuvinte sau imagini;
c) capacitatea de a releva noţiunile corelative
d) descoperirea şi restabilirea ordinii logice într-o mulţime de
cuvinte, imagini sau obiecte, a căror grupare a fost deranjată;
e) capacitatea de a formula concepte formale
f) capacitatea de predicţie, formularea unor concluzii perfect
determinate, pornind de la o informaţie dată
g) capacitatea de a da aprecieri care implică relaţionarea mai multor
indicatori – precizie, calitate, concordanţa şi compatibilitatea
unităţilor informaţionale referitoare la obiectul dat .
In operativitatea de tip convergent gândirea se mişcă de la divers la
omogen, de la mulţime la întreg, de la mult la puţin.
Operativitatea de tip divergent se distinge prin tendinţa de
proliferare în sfera strategiilor de abordare şi a soluţiilor la
sarcinile cu care este confruntat subiectul. Situaţia iniţială
(unitară, singulară) este supusă unor transformări multiplicative
succesive, în urma cărora se ajunge la o situaţie finală diversificată.
Nivelul de performanţă se stabileşte, în acest caz, pe baza unor
indicatori de genul:
a) capacitatea de explorare şi activare a structurilor verbale
b) capacitatea de relevare a utilizărilor funcţionale posibile ale unor
obiecte cunoscute
c) gruparea figurilor sau obiectelor după trei proprietăţi diferite
d) capacitatea de sesizare şi de operare cu relaţii
12. e) capacitatea de a formula cât mai multe ipoteze în legătură cu
modul de desfăşurare posibilă a unor fenomene.
Coexistând în cadrul fiecărei gândiri individuale, cele două tipuri de
operativitate – convergentă şi divergentă – pot atinge niveluri
diferite de elaborare şi consolidare funcţională. Ca urmare, la unii
subiecţi se va impune ca dominantă operativitatea convergentă, ei
caracterizându-se printr-o gândire eminamente reproductivă, la alţii se
va manifesta dominanţa operativităţii divergente, care defineşte o
gândire prin excelenţă creatoare, generativă.
Evoluţia ontogenetică a operaţiilor gândirii. Gândire autentică dispune
de structuri operatorii, complete, bine elaborate şi trainic
consolidate. Acestea însă nu sunt date a priori şi nici nu apar dintr-o
dată, imediat după naştere. J. Piaget a stabilit patru asemenea
stadii principale, în interiorul fiecăruia delimitându-se substadii: I.
Stadiul acţiunilor sensori-motorii (inteligenţa sensori-motorie); II.
Stadiul preoperator (inteligenţa preoperatorie); III. Stadiul
operaţiilor concrete; IV. Stadiul operaţiilor formale.
I. Stadiul sensori-motor (0-2 ani) se împleteşte strâns cu formarea
structurilor perceptive, implicând o serie de achiziţii esenţiale
pentru geneza gândirii: schema obiectului permanent, constantele
formei, mărimii şi culorii, schema cauzalităţii obiective, schema
anticipativă a transformărilor spaţio-temporale. La acest stadiu,
dominantă este interacţiunea simţurilor, îndeosebi a văzului, tactului
şi auzului, cu motricitatea, mai ales cu mişcările obiectuale ale
mâinilor.
II. Stadiul preoperator (2-7 ani) are drept caracteristică principală
dezvoltarea schemelor şi structurilor verbale ale limbajului şi
împletirea acţiunilor directe asupra obiectelor cu funcţia
designativ-cognitivă şi reglatoare a cuvântului: unitatea
imagine-denumire şi imagine-cuvânt-mişcare (acţiune). Cuvântul devine
principalul instrument de vehiculare a datelor experienţei senzoriale
şi de mediere a trecerii transformărilor din planul extern al acţiunii
în plan intern mental. Ca urmare, activitatea intelectului trece de la
invarianţii individuali la invarianţii de clasă, generali (conservarea
cantităţii obiectului în cadrul relaţiei sale cu alte obiecte, prin
centrări succesive asupra mai multor elemente ale situaţiei. Procesul
ajunge până în pragul operaţiei, anunţându-i apariţia iminentă. Dar,
deocamdată, nu există nici deducţie, nici operaţie reală: copilul
corectează pur şi simplu o eroare, dar cu întârziere şi ca reacţie la
propria sa exagerare (vezi cazul iluziilor perceptive), iar cele două
relaţii sunt considerate alternativ, în loc să fie multiplicate logic.
Avem de-a face doar 13.cu un fel de reglare intuitivă, nefiind vorba de
un mecanism operator propriu-zis.
III. Stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani) se caracterizează prin
apariţia şt intrarea în funcţie a structurii operatorii propriu-zise,
cu proprietăţile sale specifice – reversibilitatea, tranzitivitatea,
asociativitatea. Gândirea în ansamblul său, ca sistem unitar, se comută
pe o nouă schemă de organizare şi funcţionare. Operaţia ca atare se
aplică în acest stadiu cu precădere asupra obiectelor concrete sau
imaginilor lor, dar ea se va caracteriza în toate împrejurările prin
realizarea explicită sau implicită a raporturilor de identitate,
compunere, tranzitivitate, prin conservarea ansamblului, pe realizarea
unor „grupări“ bazate pe decentrări mediate.
Operaţiile concrete constituie un procedeu de sistematizare doar a
fenomenelor existente în momentul dat. Copilul – poate sistematiza
(„asimila“) lucrurile pe care le întâlneşte, dar nu este capabil încă
să aibă de-a face cu ceea ce nu se află nemijlocit în faţa lui sau cu
ceea ce nu i-a fost dat în experienţa anterioară (Piaget, 1971).
Copilul nu poate ieşi din limitele informaţiei care i se dă pentru a
descrie sistematic tot ceea ce se poate produce.
IV. Stadiul operaţiilor formale (11-14 ani) se caracterizează prin
comutarea întregii structuri operatorii pe un suport intern (limbajul
intern), pe un sistem coerent de semne şi simboluri, detaşate de
obiectele şi imaginile concrete. Gândirea dovedeşte dimensiunea
proiectivităţii şi a ipoteticităţii, graţie căreia ea transcende
limitele lui acum şi aici, purtând acţiunea în sfera abstractului, a
posibilului.
Esenţa operaţiilor formale rezidă, prin urmare, în „implicaţii“ şi
„incompatibilităţi“ stabilite între propoziţii, care exprimă ele însele
clasificări, serieri etc. Efectul calitativ al acestei restructurări
este apariţia capacităţii de a soluţiona „probleme“ cu caracter
abstract, care nu se sprijină pe date faptice concrete, nemijlocit
perceptibile.
Gândirea formală constă în a reflecta operaţiile interiorizate asupra
realului şi a utiliza rezultatele acestei reflectări. Conţinuturile
transformărilor sunt aceleaşi ca şi în cazul gândirii concrete, fiind
vorba tot de sarcini de clasificare, ordonare, permutare, asamblare,
transfer, de stabilire de relaţii etc.; dar acestea nu se mai grupează
ca structurări ale acţiunii şi realităţii, ci ca propoziţii care
exprimă aceste operaţii.
Proprietăţile operaţiilor mentale din perspectivă genetică.
Principalele proprietăţi pe care le pune în evidenţă dinamica evolutivă
a operaţiilor sunt: completitudinea, generalitatea, specificitatea
instrumentală şi automatizarea.
14.Completitudinea ne arată dacă o operaţie a parcurs sau nu, în
procesul formării sale, toate etapele genetice – formarea reprezentării
prealabile despre sarcină şi orientarea iniţială în raport cu
elementele ei, acţiunea în plan extern cu obiectele concrete sau cu
imaginile „materializate“ ale lor, desfăşurarea în planul limbajului
extern şi al reprezentărilor, interiorizarea mediată de succesiuni ale
abstractizărilor şi generalizărilor verbale. Pentru a fi eficientă,
operaţia trebuie să parcurgă toate aceste etape, neparcurgerea uneia
sau alteia făcând-o fragilă şi fluctuantă.
Generalitatea reflectă sfera de aplicabilitate reală a unei operaţii.
Ea dă răspuns la întrebarea „cât de multe şi variate sarcini concrete
pot fi abordate şi rezolvate prin intermediul operaţiei date?“ Aceasta
va fi cu atât mai eficientă, cu cât are o aplicabilitate mai întinsă.
Ca atare, în programul de instruire se impune ca generalitatea fiecărei
operaţii să figureze ca obiectiv obligatoriu de atins.
Specificitatea instrumentală exprimă legătura selectivă şi orientată
dintre operaţiile particulare şi tipul de sarcini la care se aplică.
Această proprietate ne arată că oricât de ridicat este gradul de
generalitate al unei operaţii, ea nu poate fi universal aplicabilă şi
nu va putea fi suficientă pentru abordarea şi rezolvarea tuturor
sarcinilor posibile. Rezultă deci că fiecare operaţie vizează o anumită
categorie de sarcini şi ea trebuie proiectată şi elaborată prin
raportare directă la categoria respectivă. Operaţiile se formează
pentru a servi ca „instrumente ale minţii“ în rezolvarea diferitelor
situaţii de viaţă.
Automatizarea reflectă gradul de integrare şi consolidare a operaţiilor
şi ea rezidă în eliminarea verigilor de prisos şi a „timpilor morţi“ şi
în comprimarea traiectoriei de desfăşurare. Atingând un nivel optim de
automatizare, operaţiile se realizează cu promptituditne, rapid, fără a
reclama reglajul conştient-voluntar permanent.
B. Blocul conţinuturilor
Ca proces de cunoaştere cu funcţie reflectorie şi de modelare
informaţională presupune în mod obligatoriu existenţa unor conţinuturi
specifice, asupra cărora să se aplice operaţiile. Sursa primară a
acestor conţinuturi se află în lumea externă, iar izvorul lor îl
reprezintă datele senzoriale. Acestea nu se încorporează ca atare în
structura internă a gândirii, ci filtrate şi prelucrate succesiv, la
diferite niveluri de generalitate, abstracţiune şi esenţialitate.
„Elementul“ constitutiv bazal al structurii ei de conţinut este
noţiunea, iar elementele supraordonate, de rang cognitiv superior, sunt
judecata şi raţionamentul.
15.Noţiunea este acea entitate informaţională internă care integrează
determinaţii (însuşiri) semnificative, esenţiale, necesare şi comune
unui număr mai mare sau mai mic de obiecte (fenomene) reale sau
imaginare.
Noţiunea, o dată elaborată, se include în structura de conţinut stabilă
a gândirii, oferind un material calitativ superior de lucru pentru
blocul operaţiilor. Astfel, atitudinea şi comportamentul epistemic faţă
de realitate vor avea trăsături diferite atunci când se întemeiază pe o
mediere noţională, comparativ cu situaţia când pe prim plan se impune
medierea senzorială.
Criteriul de relevanţă sau de esenţialitate ne permite să apreciem
gradul de adecvare a conceptului la realitatea modelată. Pe baza
acestui criteriu, devine legitimă împărţirea noţiunilor lor în empirice
şi ştiinţifice.
Logica a pus în evidenţă două determinaţii principale ale noţiunii:
volumul şi sfera.
După natura conţinutului, noţiunile au fost împărţite în concrete şi
abstracte. Concretă este considerată acea noţiune care are un suport
imagistic direct, putând fi reprezentată (ex., noţiunea de casă, de
floare etc.). Noţiunea abstractă conţine însuşiri desprinse şi detaşate
de contextul şi suportul lor sensibil, devenind imposibil de
reprezentat (ex. libertate, dezvoltare, înţelepciune, contradicţie
etc.).
Deşi o noţiune subordonează numeroase specii şi varietăţi de obiecte,
în mod curent, una dintre acestea, ca urmare a frecvenţei în experienţa
cotidiană, se va desprinde ca prototip (M. Miclea, 1995). Astfel, în
comunicarea obişnuită, atunci când dorim să exemplificăm o noţiune, ne
referim la un prototip, care ne este mai familiar.
Noţiunea în sine nu înseamnă decât o sumă de potenţialităţi cognitive
în raport cu obiectele pe care ea le reprezintă. Despre ea nu se poate
afirma nici că este adevărată, nici că este falsă. Dar ea este o
posibilitate de a formula o serie de judecăţi cu privire la o anumită
clasă de obiecte sau fenomene. Prima modalitate de a dezvălui şi pune
în circuitul cognitiv actual conţinutul unei noţiuni este definiţia.
Schema de definire a unei noţiuni variază în funcţie de scopul urmărit
şi de criteriul adoptat. În accepţiunea logicii, o definiţie veritabilă
este doar aceea care se poate realiza prin genul proxim şi diferenţa
.În practică, nu este întotdeauna uşor şi posibil să dăm astfel de
definiţii; în mod frecvent, recurgem la definiţii
enumerativ-descriptive, funcţionale, genetice,de compoziţie.
In cadrul gândirii, noţiunile nu sunt dispuse la întâmplare, haotic, ci
ele se ordonează şi se ierarhizează sistemic, alcătuind ceea ce se
cheamă piramida noţiunilor. Aceasta este structurată pe verticală după
criteriul gradului de 16.generalitate, iar pe orizontală după criteriul
coordonării semantice modale. Spre baza piramidei sunt dispuse
noţiunile cu sfera cea mai mică şi volumul cel mai mare: noţiuni
individuale, în continuare, la etajele superioare, se situează
noţiunile cu sfera din ce în ce mai mare şi volumul din ce în ce mai
mic – particulare, generale, iar la vârful piramidei, se plasează
noţiunile cu gradul cel mai înalt de generalitate posibil – categoriile
supraordonate
Suportul „material“ al noţiunii este cuvântul. În mod normal, la
nivelul omului, orice noţiune se obiectivează şi se exprimă printr-un
cuvânt. Trebuie însă făcută distincţia între cuvântul-imagine, prin
care se fixează şi se exprimă percepţia sau reprezentarea (ca produse
imagistice), şi cuvântul-noţiune.
Judecata este un construct informaţional mai complex şi relativ stabil
ce se formează prin realizarea unor relaţii şi coeziuni
logico-semantice definite între două sau mai multe noţiuni. În această
ipostază, ea devine o componentă de conţinut a gândirii, putând fi
stocată ca atare în blocul memoriei pentru uzul ulterior. Ea se
integrează în memorie la un nivel superior faţă de noţiuni, nivel pe
care-l putem numi propoziţional sau serie „semantică“, delimitată prin
indici speciali de „identitate“ de celelalte. Din punct de vedere
cognitiv, ea are o valoare superioară în comparaţie cu noţiunea,
reflectând realitatea mai complet, în mod dinamic şi relaţional. Ea
dezvăluie şi precizează conţinutul noţiunii, afirmând sau negând ceva
despre altceva. În structura sa, din punct de vedere logic, intră
întotdeauna doi termeni esenţiali – Subiectul (S) şi Predicatul (P),
reuniţi printr-o verigă denumită copulă ©
În conţinutul gândirii intră o mare diversitate de judecăţi, cu
adresabilitate modală diferită: judecăţi de existenţă, judecăţi de
valoare, judecăţi particulare, judecăţi universale, judecăţi simple,
judecăţi complexe etc. Ele au fiinţat iniţial ca obiect al unui proces
viu de gândire, apoi ca produs – formularea finală, şi, în ultima
instanţă, se stochează în structura de conţinut a gândirii pentru uzul
ulterior
Raţionamentul este cel de-al treilea nivel de integrare a conţinutului
informaţional al gândirii; fiind reprezentat de constructele
discursive. .Încadrarea raţionamentului în structura de conţinut a
gândirii este justificată de faptul că el determină o atitudine
epistemică de rang superior a subiectului faţă de realitate, dezvoltând
aspecte de ordin relaţional şi interacţional complexe ale acesteia
(contiguităţi şi corespondenţe spaţio-temporare, succesiuni, incluziuni
şi disjuncţii, probabilităţi, cauzalitate etc.).
17.C. Blocul produselor
Produsul este un element esenţial în structura gândirii şi în definirea
finalităţii ei ca proces (sau activitate mintală). Acesta răspunde la
întrebarea: „ce s-a obţinut sau ce a rezultat la capătul unui şir finit
de transformări aplicate unui anumit conţinut sau unei situaţii date la
«intrare»?“.
În funcţie de specificul „stimulului“ care a declanşat procesul
gândirii, produsele pot fi o noţiune, un principiu, o relaţie, o lege,
un răspuns (afirmativ sau negativ), o decizie, o soluţie (la o
problemă) etc. Toate acestea au ca trăsături comune interiorizarea şi
caracterul ideal (fiinţarea ca entităţi mentale, de esenţă
informaţională).
Ca verigă finală a unui proces orientat spre scop, produsele gândirii
suportă operaţiile verificării (testării) şi evaluării pe baza unor
criterii de adevăr (corectitudine) şi semnificaţie
instrumental-adaptativă
În dinamica generală a gândirii, desprinderea şi reţinerea produsului
ca „element constitutiv specific“ prezintă o importanţă metodologică,
întrucât creează momente de discontinuitate absolut necesare în
delimitarea proceselor finite, subordonate şi reglate de o finalitate
concretă.
Din punct de vedere al persistenţei în timp, produsele gândirii se pot
împărţi în două categorii: produse pentru uzul imediat (pasagere),
care, satisfăcând „starea de necesitate“ pentru care au fost obţinute,
îşi pierd actualitatea şi ies din structura de conţinut a gândirii;
produse pentru uzul ulterior (ex., noţiunile, principiile, legile),
care se stochează în structura de conţinut, devenind verigi componente
ale unor noi procese de gândire (în viitor).
D. Blocul relaţiilor Termenul de „relaţie“ este polisemic el fiind
utilizat în sensuri şi situaţii variate: de acţiune (a relata ceva),
caracteristică a două sau mai multor lucruri între care există un
anumit raport, legătură de interdependenţă, de interacţiune, de
analogie etc., legătură asigurată printr-un mijloc de transport,. cale
de comunicaţie, legătură de afaceri sau profesională între persoane,
funcţii de relaţie (în biologie), ecuaţii (în matematică).
O dovadă în plus în favoarea ipotezei că relaţia este o a patra
dimensiune (componentă) distinctă a structurii gândirii o constituie
faptul că ea se formează şi se învaţă în mod special, întocmai ca
operaţia şi noţiunea, judecata sau raţionamentul.
Fiecare din tipurile enumerate mai sus face obiectul unei definiri şi
al unei exersări sistematice prin exemplificări şi aplicaţii la
situaţii concrete.
18.Pe măsură ce se formează şi consolidează, blocul relaţional se
intrică în celelalte blocuri componente ale gândirii, îndeosebi în cele
ale operaţiilor şi conţinuturilor, restructurându-le şi
reorganizându-le.
5.Enumerati formele modale de procesare-integrare a informatiei la
nivelul gandirii
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt şi cel mai complex de
prelucrare şi utilizare a informaţiei despre realitatea obiectivă
nemijlocit perceptibilă, despre posibil şi despre imposibil. În
realizarea acestei complexe prelucrări sau procesări, gândirea nu
urmează o traiectorie unică şi liniară; ea pune în evidenţă trei forme
(direcţii) modale ale acestei procesări, şi anume: a. forma de
procesare inductivă; b. forma de procesare deductivă şi c. forma de
procesare analogică.
A. Procesarea inductivă - este nemijlocit stimulată şi susţinută de
percepţii şi reprezentări şi acţionează iniţial asupra obiectelor şi
fenomenelor concrete. Ca urmare, traiectoria pe care se va înscrie o
asemenea procesare va avea un sens ascendent, de la individual,
particular către general, universal, de la situaţional, întâmplător
către legic, necesar.
La „intrare“, avem întotdeauna de-a face cu o mulţime de însuşiri,
obiecte, situaţii etc., date nu neapărat simultan, ci şi succesiv, în
timp, iar la „ieşire“ – cu un produs integrat, generalizat.
Situaţiile (sarcinile) cu care se confruntă gândirea în inducţie ar fi
de trei genuri: a. formarea de concepte; b. dezvăluirea şi formularea
unei reguli, a unui principiu, a unei legi; c. dezvăluirea şi inducerea
unei structuri.
a. În formarea de concepte, procesarea informaţiei este subordonată
inducerii unei proprietăţi de la o parte a elementelor unei mulţimi la
întreaga mulţime.
b) În activitatea sa cotidiană, omul are de-a face cu mulţimi de
obiecte izolate şi cu sarcina de grupare a lor în clase prin reluarea
şi generalizarea însuşirilor comune şi semnificative (esenţiale), dar
şi cu diferite tipuri de relaţii şi raporturi care apar ca purtătoare
ale unei informaţii specifice şi care deschid cunoaşterii perspective
noi.
Un caz aparte al inducţiei raporturilor şi relaţiilor este inducţia
legilor.
1
Legea este în esenţă tot o relaţie, un raport. Ea caracterizează însă
nu atât starea, cât mai ales dinamica sau desfăşurarea evenimentelor,
aflate într-o anumită interacţiune sau interdependenţă.
Tăria sau intensitatea dependenţei dintre condiţie şi eveniment pot
varia, determinându-se astfel două mari categorii de legi: dinamice şi
statistice.
19.Legea dinamică reflectă o legătură necesară, de tip cauzal, între
cei doi termeni ai relaţiei E şi A. Astfel, fiind dat E, A se produce
în mod sigur, E devenind cauza lui A, iar A – efectul lui E.
Legea statistică exprimă o legătură posibilă, dar nu neapărat necesară,
între condiţii şi evenimente (E şi A). Astfel, fiind dat ansamblul de
condiţii E, evenimentul A se poate produce, dar el poate şi să nu se
producă.
Inducţia legilor statistice se ia în două planuri: obiectiv, reflectând
dependenţele reale dintre ansamblul dat de condiţii şi un anumit
eveniment, şi subiectiv, reflectând predicţia subiectului în legătură
cu deznodământul concret, într-o situaţie dată, a desfăşurării
fenomenelor întâmplătoare sau probabile.
c. Inducţia structurilor constă în relevarea unei relaţii specifice
între două elemente şi generalizarea ei asupra altor elemente.
Structura este, în acest caz, un invariant relaţional, care rezultă şi
se susţine nu de elementele luate în sine, ci de coraportarea lor
reciprocă.
Structurile există în toate domeniile realităţii şi descoperirea lor
constituie unul din obiectivele majore ale cunoaşterii ştiinţifice.
B. Procesarea de tip deductiv
Caracteristica generală a acestei procesări rezidă în aceea că ea are o
traiectorie cu sens descendent: porneşte de la general (un principiu, o
regulă, o idee etc.) şi merge spre particular, individual.
După structură şi complexitate, procesarea deductivă directivă se
realizează în trei forme (variante) de inferenţă: a. imediată; b. forma
silogistică; c. forma ipotetico-deductivă şi d. forma lineară.
a. Procesarea deductivă imediată se caracterizează prin stabilirea unei
legături necesare, directe între judecata permisă şi
judecata-concluzie. Corectitudinea sau evocarea conţinutului procesării
în acest caz sunt determinate cu precădere de respectarea sau
nerespectarea condiţiei de distribuire a termenilor.
b. Procesarea de tip silogistic realizează un raţionament deductiv
mediat, alcătuit doar din trei propoziţii (judecăţi) categorice, din
care două sunt premise, iar a treia – concluzie. Medierea în acest caz
este reprezentată de propoziţia care se interpune între prima
propoziţie şi concluzie.
Socrate este om.-Socrate este muritor.
Au fost întreprinse cercetări pentru explicarea mecanismelor
psihologice care stau la baza „constituirii“ silogismului. Dintre
modelele explicative mai „cunoscute“ menţionăm următoarele: modelul lui
Erikson (1978), modelul lui Johnson – Laird (1980) şi modelul
proabilităţilor subiective
20.1.Modelul lui Erikson vizează evidenţierea şi analiza fazelor pe
care le parcurge procesarea într-o schemă de tip silogistic. Sunt
identificate trei faze principale: a. reprezentarea, care există în
proiecţia informaţiei din premise în spaţiul reprezentaţional-intern,
luând o formă asemănătoare diagramelor Venn;
b. combinarea reprezentărilor, după principiul
subordonării
particularului faţă de general (conţinutul semantic al premisei minore
se indexează ca „parte“ a conţinutului semantic al premisei majore);
c. alegerea etichetei verbale pentru exprimarea sau
descrierea concluziei.
2. Modelul lui Johnson-Laird este întemeiat pe
afirmarea necesităţii
de a realiza o analiză aşa-zisă ecologică in situ a raţionamentului,
sarcinile (silogistice) fiind exprimate în limbaj natural., In acest
caz, procesarea pentru ajungerea la concluzie cuprinde următoarele
verigi:
a. reprezentarea premiselor, analoagă diagramelor
Venn -subiecţii
îşi reprezintă o clasă prin imaginea unui număr arbitrar ales dintre
membrii ei“
b. combinarea euristică a reprezentărilor premiselor
(aceasta
reflectă specificul desfăşurării raţionamentului în plan psihologic);
c. formularea mai multor concluzii în contextul unui
„experiment
mental“; d. verificarea concluziilor (aici se apelează deja la logică,
fiind reţinută de fiecare dată doar concluzia care concordă cu regulile
acesteia).
3. Modelul probabilităţilor subiective îşi propune să
surprindă
intricarea factorilor conativi (trăiri emoţionale, dorinţe, expectaţii)
în procesul de raţionare..
Cele trei modele prezentate mai sus nu sunt reciproc antagonice şi
exclusive, ci mai curând complementare, pentru că, aşa cum am văzut,
fiecare se centrează pe o anumită coordonată particulară a
raţionamentului silogistic.
O altă grupă de cercetări experimentale asupra procesării deductive
silogistice au pus în evidenţă unele particularităţi psihologice
determinate atât de forma premiselor-universal afirmativă-universal
negativă, particular afirmativă-particular negativă – (aşa-numitul
efect de atmosferă), cât şi de figura în care se realizează silogismul
(efectul figural).
4. Efectul de atmosferă se concretizează în câteva
tendinţe
semnificative ale subiecţilor în desprinderea concluziei, şi anume: a.
când cel puţin o premisă este negativă, majoritatea subiecţilor tind să
deducă o concluzie negativă; b. dacă cel puţin o premisă conţine
cuantificatorul particular „unii“, este cel mai puternic favorizată
tendinţa de deducere a unei concluzii particulare; c. dacă se exclud
cele două situaţii anterioare, 21.tendinţa cea mai frecventă va fi
aceea de a deduce o concluzie universal afirmativă .
Cel de al doilea efect – figural – a fost descoperit de cercetătorul
englez Johnson-Laird (1980). Prezentând subiecţilor un silogism în
figura a IV-a (P-M M-S) majoritatea dintre ei (85%) a manifestat
tendinţa de a deduce concluzia de formă P-S. Reformulând însă acelaşi
silogism în figura I (M-P S-M) s-a modificat radical tendinţa în
deducerea concluziei: 85% din numărul subiecţilor au optat pentru
concluzia de forma S-P.
c. Procesarea ipotetico-deductivă sau condiţionată
este mai puţin
studiată din punct de vedere psihologic decât celelalte forme. Aceasta
se explică prin natura ambiguă a condiţionalului. Sub una şi aceeaşi
expresie condiţională se pot ascunde legături diferite: • o relaţie de
antrenare logică (ex.: „Dacă soarele a asfinţit, atunci se lasă seara“.
„Soarele a asfinţit. Deci, se lasă seara ); • o relaţie cauzală
(exemplu „Dacă bate vântul, frunzele copacilor se mişcă. Bate vântul.
Deci, frunzele copacilor se mişcă“); • o relaţie de conformare (ex.:
Dacă plouă, ia umbrela. Plouă. Deci, ia umbrela“).
d. Procesarea deductivă liniară realizează o
transformare de tip
tranzitiv. Raţionamentul pe care se întemeiază are două premise,
fiecare din ele exprimând o relaţie dintre doi termeni.
Cel puţin un termen este dat în ambele premise. Sarcina care angajează
procesarea deductivă liniară constă în a cere subiectului să
stabilească o relaţie între doi termeni neadiacenţi (care nu sunt daţi
în aceeaşi premisă).
Iată un exemplu de astfel de sarcină:
Petre este mai harnic decât Vasile.
Ion este mai leneş decât Vasile.
Care este cel mai harnic?
Răspunsul corect este: Petre este cel mai harnic.
C. Procesarea analogică - psihologic, o structură de
gândire
analogică manifestă o deschidere deosebită la similitudine şi
conexiune. Ea posedă atributul operaţional specific de a extrage
„sugestii“ de rezolvare a unei probleme de un anumit tip sau dintr-un
anumit domeniu din rezolvarea unei probleme de un alt tip sau dintr-un
alt domeniu de a găsi criterii pentru formularea unei explicaţii comune
pentru o categorie aparent eterogenă de fenomene
Spre deosebire de procesarea deductivă, în procesarea analogică
legătura dintre premise şi concluzie are un caracter ipotetic,
probabilist şi nu unul strict necesar. Trăinicia ei va depinde de
gradul de esenţialitate, diversitate şi reprezentativitate al
însuşirilor comune, precum şi de natura însuşirii transferate.
22.Satisfacerea acestei condiţii depinde de calitatea gândirii însăşi,
de profunzimea ei, de informaţia de care dispune ea la momentul dat.
Toate cele trei forme modale de procesare a informaţiei în cadrul
gândirii se întâlnesc la fiecare individ, dar predarea şi nivelul de
elaborare şi funcţionare a lor diferă în limite foarte mar de la o
persoană concretă la alta. Aceasta face ca tabloul real al gândirii să
fie mult mai complex şi greu incapsulabil în canoane, decât cel
prezentat de logică. În consecinţă, schemele oferite de logică pot fi
doar parţial utilizate în cercetare psihologică şi în
analiza/explicarea desfăşurării in vivo a gândirii.
6. Caror tipuri de procesari se opune rezolvarea de probleme?
Domeniul specific în care se activează şi se pun în relaţie finalistă
toate cele patru blocuri componente ale gândirii îl constituie
rezolvarea problemelor în sens larg. „Problema“ sau „situaţia
problematică“ reprezintă stimulul autentic al oricărui proces veritabil
de gândire.
Rezolvarea problemelor se opune altor tipuri de procesări, în care
ponderea principală revine „programelor rutiniere“, executive,
automatizate, cum sunt, de pildă, operaţiile de calcul la omul adult.
Noţiunea de problemă a fost utilizată în psihologie în accepţiuni
diferite de către diversele orientări sau şcoli.
Behaviorismul consideră problemă orice situaţie-stimul pentru care
organismul ca întreg nu are elaborată, prin învăţare anterioară, o
schemă de răspuns, fiind obligat să procedeze prin încercări şi erori
succesive .
Gestaltismul lega existenţa problemei de un „dezechilibru“ între
subiect şi mediu, creat de omiterea sau întreruperea unor verigi ale
câmp ului relaţional (W. Köhler, 1929).
Corespunzător rezolvarea, la behavioristi, consta în formarea de
operaţii şi algoritmi adecvaţi, prin eliminarea verigilor de prisos –
fie pe baza întăririi, fie ca urmare a acţiunii legii efectului – iarla
gestaltisti, în apariţia spontană a unor „tendinţe determinante“, care
să ducă la închiderea circuitelor întrerupte (principiul
„insight-ului“).
După părerea noastră, o definire mai riguroasă a problemei o realizează
psihologia cibernetică. Aceasta ia în considerare două aspecte: unul
obiectiv şi altul relaţional-subiectiv.
Aspectul obiectiv se referă la o situaţie externă în sine şi se
evaluează prin prisma criteriului de nedeterminare, adică al numărului
de alternative posibile din care urmează să se facă alegerea. Astfel,
din punct de vedere obiectiv, pentru a exista o situaţie problematică
trebuie să existe cel puţin două variante (alegeri) cu probabilităţi
apropiate. Alternativa este generată fie de omiterea unor elemente
(date) în problemă, fie de o prezentare în 23.dezordine (entropică) a
datelor, fie, în sfârşit, de pragul scăzut de discriminare în raport cu
alte situaţii problematice. Finalmente, se poate spune că, în plan
obiectiv, o problemă este cu atât mai dificilă şi mai complexă, cu cât
gradul său de nedeterminare este mai mare.
Aspectul relaţional-subiectiv se referă la „efectul global“ pe care îl
produce asupra unui individ concret contactul cu situaţia considerată
obiectiv ca problematică. Acest efect va fi o rezultantă a „întâlnirii“
dintre nedeterminarea sau entropia ce caracterizează situaţia externă
şi determinarea sau negentropia (organizarea informaţională) care
caracterizează sistemul cognitiv al subiectului. Dacă în profilul de
stare al subiectului nu se înregistrează nici o perturbaţie, atunci se
poate afirma că situaţia dată este asimilată pe loc şi ea nu constituie
pentru subiectul în cauză o problemă. Dimpotrivă, dacă în profilul
actual de stare a subiectului se produce o oscilaţie, situaţia neputând
fi „asimilată“ decât printr-un şir de transformări speciale, atunci ea
dobândeşte şi din punct de vedere subiectiv atributul problematicului.
Corelând cele două aspecte obiectiv şi subiectiv –‘ obţinem o
clasificare mai adecvată a problemelor, în două mari clase: probleme
bine definite, care au un număr precis delimitat de evenimente (date),
de secvenţe, şi o soluţie pentru a cărei verificare există un test
neechivoc; probleme slab definite, care nu permit o analiză completă a
datelor şi nu dispun de teste univoce de validare a soluţiei.
După forma de codificare sau prezentare, avem probleme
situaţional-intuitive, elementele situaţiei problematice fiind obiecte,
imagini sau scheme, şi probleme simbolic-abstracte, în care datele sunt
exprimate verbal sau prin simboluri alfa-numerice (probleme de logică,
probleme de fizică, probleme de matematică).
Forma de codificare prezintă o importanţă psihologică deosebită pentru
desfăşurarea procesului de rezolvare şi ea trebuie neapărat luată în
considerare în analiza finală a datelor cercetării.
Ca urmare, rămânând la clasificarea pe care am prezentat-o mai sus,
trebuie să amintim că cele două clase de probleme, bine definite şi
slab definite, sunt abordabile şi rezolvabile pe căi diferite şi prin
strategii diferite: cele .bine definite – pe cale şi prin procedee
algoritmice, iar cele slab definite – pe cale şi prin procedee
euristice.
Din punct de vedere operaţional, o problemă poate fi reprezentată în
două moduri: reprezentarea pe baza mulţimilor şi reprezentarea pe baza
unui spaţiu de explorare .
24.În termenii mulţimii, o problemă se defineşte astfel: „Este dată o
mulţime A; să se găsească un număr sau o submulţime a lui A care să
posede proprietăţile specificate – Ei, numite mulţime-scop sau soluţie.
Într-o serie de cazuri, o asemenea reprezentare permite descompunerea
problemei iniţiale într-o serie de subprobleme, fiecare din ele putând
fi descrisă în acelaşi fel.
Reprezentarea-explorarea caracterizează problemele de tipul
demonstrării teoremelor în care, de la o secvenţă de axiome sau teoreme
date iniţial, se obţine o expresie finală prin aplicarea unei
succesiuni de operatori.
Dinamica procesului de rezolvare a unei probleme. Problem Solver, au
dat o descriere riguroasă a abordării problemei şi pornesc de la
noţiunea de „spaţiu problematic“, care desemnează:
a. o mulţime de elemente?’ care sunt structuri simbolice, fiecare din
ele reprezentând o stare a cunoştinţelor despre sarcină;
b. o mulţime de operatori K, care sunt procese informaţionale, fiecare
generând noi stări de cunoştinţe, pornind de la stările de cunoştinţe
date;
c. o stare iniţială de cunoştinţe, ù0, care reprezintă cunoştinţele
despre sarcină pe care subiectul le are la start;
d. o problemă care este formulată prin aplicarea operaţiilor K;
e. cunoştinţele totale disponibile, pe care subiectul le posedă în
starea iniţială (de start) şi pe parcursul secvenţelor de aplicare a
operaţiilor K.
În constituirea verigilor de mai sus intră, în ordine, următoarele
genuri de informaţie:
1. informaţia dinamică temporară, creată în cadrul unei singure stări
de cunoştinţe;
2. starea de cunoştinţe însăşi, ca informaţie dinamică despre sarcină;
3. elementele extrase din structurile simbolice adiţionale, păstrate în
memoria de lungă durată sau în „memoria externă“ (starea de cunoştinţe
existentă);
4. informaţia de edificare privind modelul în care o stare de
cunoştinţe a ajuns la punctul dat şi ce alte acţiuni au mai fost
efectuate în cadrul tării respective, cu ocazia explorărilor ei
anterioare;
5. accesul informaţional la alte stări de cunoştinţe, care au fost
„împlinite“ anterior şi se păstrează actualmente în memoria de lungă
durată sau în cea externă;
6. informaţia de referinţă, care rămâne constantă pe parcursul
procesului de rezolvare a problemelor, fiind disponibilă în memoria de
lungă durată sau în cea externă.
25.În cursul rezolvării problemei, se acumulează cunoştinţele;
secvenţele deja parcurse se stochează în memoria de lungă durată sau în
cea „externă“ şi aceasta permite realizarea reversibilităţii, gândirea
putând reface traiectoria în sens invers, de la starea actuală la cea
iniţială, cu restructurări calitative ale strategiei. Când secvenţele
anterioare sunt eronate, aşa cum se întâmplă în cazul multor probleme
noi, stocarea lor nu este necesară şi nici utilă. De aceea, memoria nu
trebuie să fie pur cumulativă, ci organizaţională, selectiv-evaluativă
şi clasificatoare.
Deoarece, în principiu, spaţiul problematic este închis, în aria
operaţiilor care transformă o stare de cunoştinţe în alta, programul
informaţional activ rămâne întotdeauna finit, el raportându-se la o
situaţie problematică dată. Iar cum orice situaţie problematică este
circumscrisă în interiorul unor coordonate mat mult sau mai puţin
definite, rezolvarea ei presupunând modificări ale acestor coordonate,
devine necesar a se opera o distincţie între „spaţiul-stare“ şi
„spaţiul-acţiune“. În majoritatea domeniilor, soluţiile la probleme
sunt specificate prin: caracteristicile unei stări terminale pornind de
la o stare iniţială şi având în vedere condiţiile privind
transformările admisibile de la o stare la alta şi, uneori,
caracteristicile stărilor intermediare.
În faţa unei probleme, subiectul se comportă ca un sistem adaptativ,
adică, el caută în spaţiul problematic „stările cele mai convenabile“,
fie folosind algoritmi bine determinaţi, fie apelând la procedee
euristice de explorare-testare-alegere. Traiectoria conduitei sale
trebuie însă raportată întotdeauna la exigenţele care constituie
aşa-numita „textură relevantă“ a ambianţei, pe care au descris-o Tolman
şi Brunswick (1935). Printr-o asemenea raportare, se desprind
invarianţii de problemă – anumite condiţii ce trebuie respectate în mod
obligatoriu, indiferent de „individualitatea“ subiectului rezolvitor
(fie el copil, adult sau ordinator).
1.Prima şi cea mai importantă condiţie o reprezintă existenţa
obiectivului sau scopului, care rămâne constant, şi ea postulează
desfăşurarea acţiunilor rezolutive în direcţia simplificării şi
reducerii spaţiului problematic. Se întâmplă adesea că,
neconştientizând suficient această condiţie, subiectul
complică
situaţia iniţială prin introducerea unor elemente inutile de care
ocupându-se, se abate de la traiectoria corectă.
2. O a doua condiţie restrictivă, cu rol de invariant, subliniază
necesitatea de a adapta analiza la reprezentarea internă a sarcinii,
care se cere să fie cât mai adevărată.
După cum au demonstrat cercetările experimentale, multe din diferenţele
individuale în rezolvarea problemelor provin din reprezentarea lor
diferită 26.în plan intern. (Printre altele, această reprezentare
internă trebuie să fie „congruentă“ cu structura spaţiului problematic
extern, altminteri poate apărea pur şi simplu un alt spaţiu
problematic).
3. În fine, cea de a treia restricţie importantă impune subiectului să
subordoneze sursele externe de informaţie obiectivului final al
problemei, iar nu unor secvenţe izolate ale procesului rezolutiv.
Pe baza celor de mai sus, putem delimita etapele principale ale
rezolvării unei probleme:
a. Procesul iniţial (input translation), care constă în realizarea
reprezentării interne a „spaţiului ambiant“ cu relevarea în cadrul lui
a „spaţiului problematic“. În funcţie de modul în care se structurează
reprezentarea internă, subiectul va pune în relief, va estompa sau va
elimina din câmpul lui de acţiune soluţia problemei.
b. Activitatea de răspuns a subiectului, ce urmează formării
reprezentării interne. Aceasta s concretizează în alegerea unei metode
particulare de rezolvare;
c. Aplicarea metodei alese şi controlarea gradului de adecvare a
activităţii rezolutive printr-un dublu feed-back: extern –
înregistrarea şi evaluarea rezultatelor transformărilor anterioare, şi
intern – verificarea respectării succesiunii operaţiilor stabilite în
„plan“ sau pe care le presupune metoda dată. Dacă cele două mecanisme
feed-back atestă existenţa unei repartizări sau erori esenţiale,
aplicarea metodei respective poate fi stopată.
d. Când metoda iniţială dă greş, subiectul are de ales între trei
posibilităţi: 1. de a găsi sau presupune o altă metodă: 2. de a realiza
o altă reprezentare internă, ceea ce va duce la reformularea problemei;
3. de a abandona speranţa în rezolvarea problemei, recunoscând-o ca
fiind principial insolubilă sau ca depăşindu-i nivelul său actual de
pregătire.
f. În timpul desfăşurării operaţiilor de mai sus, o metodă poate genera
probleme noi, adică „scopuri parţiale“, subiectul alegând spre
rezolvare una din aceste probleme derivate.
Se poate observa că procesul general de rezolvare a unei probleme are
un caracter iterativ, el constând dintr-o serie de verigi legate
într-un circuit închis: stabilirea obiectivului; alegerea metodei,
evaluarea rezultatelor, alegerea unui nou obiectiv. Se admite, de
asemenea, că procesul de rezolvare a problemelor este şi recursiv:
obiectivul neatins poate fi menţinut, în pofida faptului că au fost
fixate obiective noi; obiectivul iniţial poate fi reevocat după ce
noile scopuri au fost atinse.
27.Recursivitatea stabileşte dependenţa dintre comportamentele care
sunt separate unul de altul în timp. Aceasta implică funcţionarea
mecanismului de control şi stocarea scopurilor.
Pentru finalizarea activităţii rezolutive, sunt esenţiale formarea
reprezentării interne şi metoda.
În multe probleme, îndeosebi de tip figural-perceptiv, aproape întreaga
rezolvare constă în formarea unei reprezentări interne adecvate
(exemplu: „unirea printr-o singură linie, fără a ridica creionul, a
celor 9 puncte, dispuse pe trei şiruri“).
Schema bloc a procesului de rezolvare a problemelor
Metoda este cea care asigură pas cu pas, sau structural global,
reducerea spaţiului problematic şi transformarea nedeterminării
iniţiale în determinare. În raport cu una şi aceeaşi formulare a
problemei, pot exista mai multe metode, reprezentând căi alternative de
ajungere la starea finală (soluţie)
7.Care sunt sursele de informaţii în rezolvarea de probleme?
Dat fiind faptul că orice problemă apare ca o formă particulară de
nedeterminare ,în rezolvarea ei informaţia are o importanţă
primordială, ea fiind indispensabilă în: formarea reprezentării
interne, în alegerea metodei, în estimarea rezultatelor. Permanent, în
timpul activităţii sale rezolutive, subiectul caută, extrage şi
prelucrează informaţia
1. O primă sursă o reprezintă spaţiul problematic însuşi. Structura lui
este echivalentă redundanţei: informaţia existentă într-un anumit punct
devine predictivă, cel puţin în sens euristic, în raport cu
proprietăţile, legăturile sau transformările dintr-un alt punct.
Acumularea informaţiei în cursul activităţii rezolutive se realizează
pe două căi: directă, fiecare operaţie corectă permiţând alegerea în
continuare a celei următoare, şi indirectă, din erorile comise fie în
alegerea procesului, fie în aplicarea unor operatori.
2. A doua sursă o constituie ambianţa sau cadrul spaţiului problematic
dat. Diferitele elemente sau semnale pe care subiectul le captează sunt
utilizate ca informaţie auxiliară în organizarea operaţiilor.
Informaţia extrasă din.această sursă poate sugera legături pe care
datele existente ale problemei nu le relevă, poate completa sau
restructura reprezentarea internă etc.
Istoria ştiinţei ne arată că multe din marile descoperiri se datoresc
în bună măsură medierii procesului rezolutiv de informaţia extrasă
întâmplător din ambianţă sau din alte experienţe de viaţă ale
savantului (descoperirea principiului lui Arhimede, descoperirea legii
gravitaţiei etc.).
3. Cea de a treia sursă o reprezintă informaţia preluată şi stocată
anterior. După cum nu se poate vorbi de un nivel zero al activităţii
cognitive a 28.omului, tot astfel nu putem concepe rezolvarea unei
probleme pe un fond intern vid din punct de vedere informaţional sau
fără un acces la o informaţie tezaurizată. Cea mai mare cantitate de
informaţie utilă o furnizează memoria internă de lungă durată.
Care sunt factorii perturbatori în procesul de rezolvare a problemelor?
Procesul de rezolvare a problemelor poate fi supus unei influenţe
perturbatoare atât din partea unor factori obiectivi, cât şi a unora
subiectivi.
A. Printre factorii obiectivi cu frecvenţa cea mai mare şi efectul
perturbator cel mai puternic asupra montajului intern al subiectului,
menţionăm:
1. criza de timp – rezolvarea problemei într-un timp scurt sau dinainte
fixat, ceea ce induce teama subiectului de-a nu se încadra în limitele
date; aceasta atrage după sine, în ordine secundă, precipitarea, graba,
pierderea orientării în problemă;
2. caracterul instantaneu al contactului cu problema şi noutatea
absolută a acesteia în raport cu subiectul; aceasta determină creşterea
considerabilă a nivelului iniţial de entropie al stării interne a
subiectului, care va influenţa negativ orientarea prealabilă în
sarcină, stabilirea strategiei rezolutive şi alegerea metodei;
3. factorii fizici de ambianţă, îndeosebi temperatura, umiditatea şi
compoziţia aerului (prezenţa unor substanţe chimice toxice);
4. factorii sociali de ambianţă (prezenţa altor persoane devine sursă
de stres pentru subiectul care se confruntă cu rezolvarea unei
probleme);
5. gradul de complexitate şi dificultate al problemei (cu cât acesta
este mai ridicat, cu atât subiectul devine mai încordat, mai stresat,
ceea ce se repercutează nefavorabil asupra organizării activităţii
rezolutive). Trebuie spus că efectul perturbator al factorilor
obiectivi depinde de structura de personalitate a subiectului, de forţa
Eului său, de rezistenţa la frustraţie şi stres.
B. Factorii de ordin subiectiv se interpun direct între procesul
rezolutiv şi problemă. Ei sunt de naturi şi intensităţi diferite, ceea
ce conferă procesului rezolutiv o notă de strictă individualitate.
Contactul cu problema activează nu numai structurile şi schemele
operatorii ale gândirii sau ale cogniţiei, ci şi componentele ergice –
afective, motivaţionale şi autoreglajului –‘ mecanismele şi calităţile
voinţei. Atunci când valorile acestora se situează sub sau depăşesc
anumite limite, influenţa lor asupra procesului de rezolvare devine
perturbatoare.
29.Tensiunea emoţională puternică determină reducerea considerabilă a
lucidităţii, a autocontrolului şi preciziei analizei datelor problemei,
care-şi pierd din pregnanţa şi semnificaţia lor logică.
Lipsa de motivaţie sau starea de hipermotivaţie se manifestă de
asemenea ca factor puternic perturbator al procesului de rezolvare a
problemelor. Lipsa de interes este cunoscută ca un serios obstacol
psihologic în calea performării cu rezultate bune a diferitelor sarcini
de învăţare şi a celor din activitatea profesională.
Pe un alt plan, dar asemănător ca efect perturbator asupra procesului
de rezolvare a problemelor, se situează şi supramotivaţia, semnificaţia
exagerată pe care subiectul o atribuie reuşitei sau eşecului tentativei
de rezolvare. Supramotivaţia determină o bulversare generală a etapelor
constitutive ale procesului rezolutiv, concretizată în activarea unor
elemente de prisos şi în centrarea excesivă pe anumite secvenţe şi
neglijarea altora, poate mai importante pentru apropierea reală de
soluţia problemei. Aceeaşi problemă care rămâne nerezolvată pe fondul
unei stări de supramotivaţie poate fi relativ uşor rezolvată pe fondul
unei stări de motivaţie moderată („optimumul motivaţional“).
În ceea ce priveşte autoreglajul voluntar, se dovedeşte că slăbiciunea
voinţei, dificultatea de concentrare a atenţiei voluntare, lipsa de
perseverenţă şi tenacitate etc. sunt sursele unor frecvente erori şi
eşecuri în rezolvarea oricărui tip de probleme.
În fine, un factor psihologic general care poate perturba procesul de
rezolvare a problemelor este oboseala intelectuală. Aşa cum au dovedit
cercetările experimentale, starea de oboseală reduce considerabil
capacitatea de concentrare, nivelul de activare al schemelor operatorii
ale gândirii, succesiunea şi coerenţa logică a transformărilor în
interiorul spaţiului problematic. Erorile care apar în cursul
procesului rezolutiv vor fi, cu precădere, erori de atenţie (greşeli de
calcul, omisiuni) erori de judecată (analiză) – incorecta relaţionare a
datelor, înţelegerea greşită a semnificaţiilor etc.
GÂNDIREA CA PROCES DECIZIONAL
Prin decizie se înţelege procesul cognitiv (intelectual) de gestionare
a comportamentelor în situaţii alternative, subiectul trebuind să
efectueze o alegere sau alegeri succesive ale variantei optime sau cel
puţin convenabile.
Clasificarea deciziilor se face după: domeniul căruia îi aparţin
alternativele (economic, politic, social, medical etc.), sfera de
cuprindere (globale şi parţiale), timpul aflat la dispoziţie (decizii
în timp normal şi decizii în criză de timp), durata aplicabilităţii
(decizii pe termen scurt, decizii pe termen 30.mediu şi decizii pe
termen lung), importanţa obiectivului vizat (decizii minore şi decizii
majore).
Indiferent de tipul de decizie, procesul de elaborare-adoptare are o
schemă operaţională comună: recoltarea informaţiei despre fiecare
variantă de acţiune (soluţionare), prelucrarea şi evaluarea gradului de
relevanţă şi reprezentativitatc a informaţiilor recoltate, compararea
variantelor (alternativelor) pe baza unor criterii de optimalitate,
evaluarea preţului de cost (raportul dintre funcţia de câştig şi cea de
pierdere) asociat fiecărei variante, formularea opţiunii pentru una din
variante, transpunerea opţiunii în decizie: „se va acţiona în favoarea
acestei variante!“.
Gândirea trebuie să determine:
1. valorile de bază ale situaţiei;
2. valoarea aşteptată;
3. funcţia de utilitate subiectivă aşteptată;
4. valoarea efectului şi corectitudinii opţiunii.
1. Pentru delimitarea valorilor de bază ale situaţiei, subiectul
trebuie să identifice informaţia relevantă pentru decizie şi să
stabilească procedeul ce urmează a fi folosit, optim pentru efectuarea
celei mai adecvate alegeri.
2. In situaţii cu rezultate probabile se impune determinarea valorii
aşteptate. Teoria deciziei menţionează ca raţională maximizarea
câştigurilor aşteptate în viitorul mai îndepărtat. În stabilirea
cursului optim al acţiunii trebuie însă corelate atât valorile
evenimentelor, cât şi probabilităţile lor.
3. Probabilitatea obiectivă ar trece în probabilitate subiectivă:
subiectul va introduce „criteriile lui“ în determinarea şanselor de
apariţie a unei laturi a alternativei sau a celeilalte şi va decide sub
influenţa lor. În acest caz, avem de a face cu utilitatea subiectivă
aşteptată (UA).
4. Fiecare alegere este urmată în mod obişnuit de o evaluare critică a
rezultatului obţinut. Aceasta poate duce la întărirea convingerii în
corectitudinea deciziei luate anterior sau o poate pune la îndoială.
Mai întotdeauna oamenii rămân cu o anumită îndoială în ceea ce priveşte
alegerile efectuate; uneori, intervine chiar regretul postdecizional:
„îmi pare rău, mai bine alegeam o altă variantă“.
În plan individual, avem de a face cu grade diferite ale respectului şi
preţuirii întăririlor sociale respective, dar nu se poate afirma că
atitudinea pozitivă s-ar reduce la zero în raport cu toate valorile.
Astfel că întărirea socială este luată în calcul în adoptarea oricărei
decizii de acest fel.
În situaţiile tranzacţionale şi de negocieri, procesul decizional
dobândeşte un caracter iterativ: de la o stare actuală se poate reveni
la situaţia iniţială;
31.În negocieri, rezultatul final care poate fi reciproc avantajos sau
unilateral avantajos, va fi condiţionat de o mulţime de variabile
psihologice şi psihosociale.
GÂNDIREA CA PROCES DE TEORETIZARE Prin caracterul său mijlocit,
generalizat şi abstract şi prin desfăşurarea sa discursivă, pe
coordonate spaţio-temporale largi, gândirea este singura care poate
depăşi limitele senzorialului şi situaţionalului şi se poate manifesta
ca activitate mentală eminamente constructivă.
Constructivitatea sa va consta, în primul rând, în elaborarea de
„teorii“, adică de modele explicativ-interpretative ideal-simbolice ale
realului.
Din punct de vedere psihologic, a teoretiza înseamnă a dezvălui şi
infera la nivelul faptelor empirice concrete existenţa unor relaţii,
implicaţii şi semnificaţii (sensuri) generale, esenţiale, care definesc
şi caracterizează o întreagă clasă sau un întreg domeniu de fenomene.
Din punct de vedere logico-semantic, teoria se defineşte ca:
a. ansamblu organizat de principii, de reguli şi legi ştiinţifice
destinate descrierii şi explicării unui ansamblu de fapte;
b. ansamblu relativ organizat de idei şi de concepte care se raportează
la un domeniu dat;
c. sistem de ipoteze care susţine interpretările evenimentelor;
d. cunoaştere prin prisma unor legi formal-abstracte;
e. datum-ul unui limbaj formal, al unui ansamblu de axiome şi al unui
ansamblu de reguli de deducere (derivare).
Construcţiile teoretice ale gândirii pot porni şi se pot întemeia pe o
realitate dată sau pot fi un produs ideal pur al gândirii însăşi, care
se instituie ca o realitate sui generis sau se impune realităţii
sensibile ca principiu guvernator sau modelator. Teoretizarea trebuie
considerată o caracteristică esenţială şi necesară a gândirii. Acolo
unde ea nu există, nu se poate vorbi nici de existenţa gândirii
propriu-zise, ci doar de un intelect situaţional-sincretic.
Că teoretizarea este o determinaţie intrisecă a gândirii o dovedeşte şi
faptul că ea se manifestă irezistibil la orice persoană normală,
indiferent de nivelul de instruire şi de orizontul de cultură. În
cadrul structurilor şi schemelor operaţionale interne ale gândirii,
experienţa cotidiană, senzorial-situaţională, este supusă aproape
necondiţionat unui proces de recodare şi interpretare pentru a deveni
inteligibilă şi a i se dezvălui semnificaţii şi sensuri supraordonate,
generale. Forma cea mai simplă şi elementară pe care o ia teoretizarea
în acest caz este cea a „părerii“ sau „credinţei“ („sunt de părere că“,
„părerea mea este că ...“, „cred că ...“, „presupun că ...“ etc.).
32.Nivelul şi calitatea procesului de teoretizare au un caracter
evolutiv, perfectibil, constituindu-se ca o rezultantă atât a evoluţiei
omului în plan istoric, cât şi în plan individual, ontogenetic. Din
punct de vedere sincronic, diferenţele interindividuale, care se
înscriu într-un registru valoric extrem de întins, sunt condiţionate,
în parte, de factori genetici, fiind înnăscute (exemplu, diferenţele în
gradul de organizare structural-funcţională a creierului), iar în
parte, de factorii socioculturali (condiţiile de instruire şi educaţie).
Din punct de vedere operaţional, procesul de teoretizare se desfăşoară
pe baza celor trei scheme principale ale gândirii în general,
respectiv: schema inductivă (teoretizarea inductivă), cu sferă
generalizatoare crescândă (din corelarea mai multor discursuri
particulare se construieşte un discurs generalizator sintetic sau din
mai multe discursuri cu aceeaşi sferă de referinţă se obţine un discurs
cu o sferă supraordonată, înglobantă (teorie particulară-teorie
generală); schema deductivă (teoretizarea deductivă), cu sens
descendent, de subordonare a particularului faţă de general, de
derivare a unor structuri formale din alte structuri formale, prin
aplicarea unor reguli de derivare; schema analogică (teoretizarea
analogică), explicarea şi interpretarea unui sistem mai puţin cunoscut
şi mai greu accesibil cu ajutorul altui sistem mai cunoscut şi mai
accesibil (exemplu: studiul creierului uman pe baza relaţiei sale de
analogie cu ordinatorul, al inteligenţei naturale cu ajutorul
inteligenţei artificiale etc.).
Se constată că există o anumită predispoziţie şi preferenţialitate în
direcţia de structurare şi dezvoltare a capacităţii de teoretizare: în
raport cu anumite domenii şi categorii de fenomene, ea atinge
indicatori de performanţă superiori, în raport cu alte domenii şi
categorii de fenomene poate să rămână la un nivel elementar.
Oricum s-ar prezenta tabloul în plan individual-concret, general
valabilă rămâne aserţiunea că universul teoretic pe care-l creează
gândirea devine cel mai preţios şi eficient ghid de orientare a omului
în lume şi de transcendere a situaţionalului şi imediatului senzorial.
Tocmai datorită funcţiei teoretice a gândirii, conduita umană, pe lângă
atributul de inteligentă, dobândeşte şi pe acelea de raţională şi
reflexivă. Acest atribut presupune obligatoriu existenţa scopului
elaborat şi formulat anterior, existenţa planului (modelul mental al
articulării motivului, scopului şi mijlocului), existenţa prevederii
sau aproximării consecinţelor posibile, existenţa întemeierii sau
argumentării planului şi apoi a acţiunii întreprinse. În toate aceste
secvenţe sunt implicate înţelegerea, interpretarea, stabilirea de
semnificaţii cu valoare mai generală.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|