Plamanii
Categoria: Referat
Medicina
Descriere:
Repauzează pe diafragmă, motiv pentru care mai este numită şi fata
diafragmatica (Facies diaphragmatica). Baza este puternic excavată
(concavă), deoarece se mulează pe faţa superioară, boltită, a
diafragmei. Concavitatea bazei este înclinată: priveÅŸte nu numai în jos,
dar în acelaÅŸi timp anterior ÅŸi medial... |
|
|
1
Plămânii
(Pulmo)
Plămânii sunt organele principale ale respiraţiei. Sunt în număr de
doi: unul drept, altul stâng. La nivelul plămânilor are loc schimbul
alveolar de gaze.
Plămânii sunt conţinuţi în cele două seroase pleurale, complet separate
între ele. Seroasele pleurale şi plămânii, separaţi prin mediastin,
sunt situaţi la rândul lor, în cavitatea toracică.
Între plămâni, pleurele pulmonare şi pereţii cavităţii toracelui se
stabilesc relaţii reciproce, prin care se asigură mecanica respiratorie.
Dimensiunile şi greutatea plămânilor variază cu vârsta, sexul,
individul, în expiraţie sau în inspiraţie. La copil este mai dezvoltat
lobul inferior, iar diametrul transversal este cel mai mare, spre
deosebire de adult la care diametrul vertical este predominant.
La un adult normal, în starea intermediară dintre expiraţie şi
inspiraţie, plămânii au în medie următoarele dimensiuni: diametrul
vertical de 25 cm; diametrul sagital la nivelul bazei de 15 cm;
diametrul transversal la nivelul, bazei de 10 cm.
Aceste dimensiuni depind nu atât de dimensiunile corpului, cât şi de
forma şi dimensiunile toracelui.
Greutatea medie a plămânilor la copilul care nu a respirat este de 50 g
şi de circa 90 g pentru copilul care a respirat. La adult cei doi
plămâni cântăresc aproximativ 1200 g, cel drept fiind cu ceva mai greu
decât cel stâng. De asemenea, la bărbat
plămânii sunt cu ceva mai voluminoşi şi
mai grei decât la femeie.
Fig. 1. Organele toracice ale unui copil de 12
ani văzute anterior. Sternul şi coastele au fost îndepărtate ; s-au
preparat şi unele organe de la baza gâtului.
1.Lobul piramidal, 2a. lobul stâng şi 2b. lobul drept al glandei
tiroide. — 3. V. jugulară internă stângă. — 4. N. vag stâng. — 5. A.
carotidă comună stângă. — 6. Cupola pleurei. — 7. Coasta I. — 8. A.
subclavie stângă. — 9. A. axilară. — 10. V. axilară.
— 11. Lobul superior cu
12. Lingula plămânului stâng. — 13. Lobul inferior al plămânului stâng.
— 14. Pericardul. — 15 a. şi 15 b. Linia de reflexie a pleurei
mediastinale în pleura costală. — 16. Diafragma. — 17. Pleura
diafragmatică. — 18. Lobul pulmonar inferior drept. — 19. Lobul
pulmonar mijlociu. — 20. Lobul pulmonar superior drept. — 21. Pleura
mediastiuală din dreapta. — 22. Clavicula. - 23. Timusul. - 24. Plexul
brahial.
-
25. N. frenic.
Capacitatea totală, adică cantitatea maximă de aer pe care o conţin cei
doi plămâni este în medie de 4500 - 5000 cmc.
Capacitatea vitală - reprezintă volumele de aer care pot fi utilizate
în procesul de ventilaţie pulmonară şi exprimă valoarea funcţiei
respiratorii. Ea reprezintă, în condiţii obişnuite 3500 - 4000 ml.
Consistenţa şi culoarea. Consistenţa plămânilor este moale, spongioasă
şi foarte elastică. La naştere plămânii au culoare roşie, iar după
primele respiraţii roză. La nou-născutul care nu a respirat, plămânii
sunt gri-albicioşi şi puşi într-un vas cu apă cad la fund, spre
deosebire de plămânii care au respirat şi care plutesc la suprafaţa
apei. Acest fapt are o deosebită valoare medico-legală, pentru a pune
diagnosticul dacă copilul s-a născut mort, sau a murit după ce a
respirat (docimazia hidrostatică).
La adulţi culoarea plămânilor devine cenuşie şi prezintă depozite
negricioase, deoarece în mediile viciate cu particule de cărbune,
siliciu, fier etc., ţesutul reticuloendotelial al plămânilor se încarcă
cu aceste particule, dând în unele cazuri pneumoconioze: antracoza,
silicoza, sideroza. Depozitul de particule de pulbere este variabil
după diferitele porţiuni ale plămânilor: este mai abundent, la vârf şi
în porţiunea vertebrală, acolo unde excursiunile respiratorii sunt mai
reduse.
CONFORMAŢIE EXTERIOARĂ ŞI RAPORTURI
Cei doi plămâni, suspendaţi prin pediculii lor, pot fi comparaţi cu
două jumătăţi ale unui con tăiat de la vârf spre bază. În acest mod,
fiecare plămân prezintă o bază, un vârf, două feţe şi două margini.
Aceste elemente realizează raporturi de vecinătate prin intermediul
pleurelor.
Baza (Basis pulmonis). Repauzează pe diafragmă, motiv pentru care mai
este numită şi f a ţ a d i a f r a g m a t i c ă (Facies
diaphragmatica). Baza este puternic excavată (concavă), deoarece se
mulează pe faţa superioară, boltită, a diafragmei. Concavitatea bazei
este înclinată: priveşte nu numai în jos, dar în acelaşi timp anterior
şi medial.
Diafragma este mai ridicată în dreapta din cauza ficatului. Ca urmare
baza plămânului drept este situată pe un plan mai înalt decât baza
plămânului stâng.
Prin intermediul diafragmei, baza plămânului stâng are raporturi cu
splina, fundul stomacului şi parţial şi cu lobul stâng al ficatului.
Baza plămânului drept răspunde, tot prin intermediul diafragmei,
recesurilor subfrenice şi feţei diafragmatice a ficatului. Aşa se
explică posibilitatea ca un abces subfrenic să perforeze diafragma şi
să se evacueze într-o bronhie.
Vîrful (Apex pulmonis). Vîrful părăseşte cavitatea toracică, depăşind
orificiul superior al acesteia cu 2—3 cm; răspunde fosei
supraclaviculare mari de la baza gâtului.
Vârful este acoperit de cupola pleurală şi răspunde prin intermediul
acesteia primei coaste, arterei subclavii, care lasă o impresiune la
acest nivel, ganglionului stelat, nervului vag, plexului brahial şi
muşchilor scaleni. Uneori se mai găseşte pe vârful plămânului drept un
şanţ determinat de vena cavă superioară.
Faţa costală (Facies costalis). Este convexă, rotunjită; priveşte
înainte, lateral şi înapoi, urmărind curba descrisă de coaste. De
altfel, coastele imprimă pe această faţă câteva şanţuri transversale.
Faţa medială (Facies medialis). Prezintă:
O zonă posterioară, rotunjită, numită porţiunea vertebrală (Pars
vertebralis), care pătrunde în şanţul pulmonar al toracelui osos.
Raporturile acestei porţiuni se realizează cu: feţele laterale ale
corpurilor vertebrelor toracale, extremitatea posterioară a coastelor,
spaţiile intercostale, ganglionii simpatici toracali, nervii
intercostali şi vasele intercostale;
O zonă anterioară, mai largă şi uşor concavă, numită p o r ţ i u n e
a m e d i a s t i
n a l ă (Pars mediastinalis), datorită raporturilor pe care le are cu
organele din mediastin. Pe porţiunea mediastinală este situat h i l u
l
p l ă m â n u l u i (Hilus pulmonis). Acesta reprezintă locul pe unde
trec elementele pediculului pulmonar. Hilul este uşor excavat şi situat
în treimea superioară a feţei mediale. La nivelul hilului pulmonar
formaţiunile pediculului realizează raporturi complexe între ele.
Astfel la nivelul hilului drept, bronhia este situată postero-superior,
artera înaintea ei, iar venele pulmonare inferior faţă de arteră. La
nivelul hilului stâng elementul superior este artera, sub ea fiind
situată bronhia; dintre venele pulmonare, una este situată înaintea
bronhiei iar cealaltă dedesubtul ei. Hilul împarte porţiunea
mediastinală a feţei mediale într-o zonă prehilară, situată înaintea
hilului şi alta retrohilară, situată înapoia lui.
Porţiunea mediastinală a plămânilor realizează — cum s-a mai afirmat —
raporturi cu organele mediastinale. Unele din aceste organe imprimă
forma lor pe plămâni. La plămânul drept se întîlnesc: impresiunea
retrohilară a venei azigos; arcul acesteia este situat deasupra
hilului; prehilar apare impresiunea venei cave superioare, situată în
porţiunea superioară a feţei; dedesubt apare impresiunea, puţin
accentuată, a inimii. La plămânul stâng se întîlnesc: impresiunea
arcului aortic, situată deasupra şi impresiunea aortei descendente,
situată înapoia hilului. Dedesubtul hilului faţa prezintă puternica
impresiune cardiacă (Impressio cardiaca), determinată de inimă şi
pericard.
Pe lângă formaţiunile menţionate, porţiunea mediastinală realizează
(prin intermediul pleurei) raporturi cu: esofagul, traheea, nervii
vagi, nervii frenici şi timusul (sau cu ţesutul timic).
Feţele plămânilor prezintă arii poligonale, delimitate de linii
pigmentate. Aceste arii sunt mai evidente pe faţa costală. Ele
reprezintă conturul lobulilor superficiali ai plămânilor.
Marginea anterioară (Margo anterior) separă faţa costală de cea
medială. Ea este ascuţită; la dreapta este uşor convexă, în timp ce la
stânga prezintă o scobitură situată sub nivelul coastei a patra,
scobitura cardiacă (Incisura cardiaca pulmonis sinistri), determinată
de prezenţa inimii şi a pericardului. Sub scobitura cardiacă, marginea
anterioară trimite o prelungire medială, numită l i n g u l a (Lingula
pulmonis sinistri).
Marginea anterioară răspunde înainte sternului şi înapoi pericardului,
pe care repauzează.
Marginea inferioară (Margo inferior) circumscrie baza plămânului. Este
subţire şi tăioasă. Separă baza de cele două feţe: costală şi medială.
Baza plămânului fiind înclinată, marginea urmează acelaşi plan, fiind
mai coborâtă în porţiunea ei posterioară.
Marginea inferioară pătrunde în recesul costodiafragmatic al pleurei
parietale.
Pe feţele plămânilor se întâlnesc fisuri sau scizuri adinci, care divid
organul în lobi.
La plămânul stâng se întâlneşte o scizură sau fisură oblică (Fissura
obliqua). Ea porneşte de pe faţa medială a plămânului, imediat deasupra
hilului; se îndreaptă în sus şi înapoi şi trece pe faţa costală, la
circa 6 cm sub vârf; străbate faţa costală, mergând în jos şi înainte
şi intersectează marginea inferioară şi baza plămânilor; ajunge din nou
pe faţa medială, pe care urcă până atinge limita inferioară a hilului.
Fisura oblică porneşte în consecinţă de la nivelul hilului şi se
termină tot la nivelul acestuia.
Fisura oblică divide plămânul stâng în doi lobi: superior şi inferior
(Lobus superior şi Lobus inferior). Lobul superior are formă conică. El
cuprinde vârful, marginea anterioară, cea mai mare parte a feţei
costale şi mediale şi puţin din baza plămânului. Lobul inferior este
cubic şi formează cea mai mare parte a plămânului stâng.
La plămânul drept fisura oblică are un traiect asemănător cu fisura
oblică a plămânului stâng. Aici apare însă şi fisura orizontală
(Fissura horizontalis). Ea porneşte de pe faţa costală a plămânului
drept, desprinzându-se din porţiunea mijlocie a scizurii oblice; se
îndreaptă medial, străbate marginea anterioară a plămânului, ajunge pe
faţa medială a acestuia şi se termină la nivelul hilului.
Fisurile plămânului drept separă trei lobi: superior, mijlociu şi
inferior (Lobus superior, Lobus medius, Lobus inferior). Cei trei lobi
ai plămânului drept sunt inegali. Cel mai voluminos este lobul
inferior, iar cel mai mic lobul mijlociu. Lobul superior are formă
conică, iar lobul inferior formă cubică, la fel cu lobii corespunzători
de la plămânul stâng. Lobul mijlociu al plămânului drept are forma unei
prisme cu baza orientată lateral.
Fisurile plămânilor sunt adânci şi ajung de la suprafaţa plămânilor
până în vecinătatea hilului. La nivelul fisurilor, lobii pulmonari au
şi câte o faţă interlobară (Facies interlobaris), acoperită de foiţa
viscerală a pleurei, pătrunsă la acest nivel. Feţele interlobare nu
sunt drepte şi nici nu sunt situate într-un singur plan: sunt feţe
sinuoase cu ridicături şi depresiuni, iar planul lor se îndepărtează de
cel orizontal. Din această cauză, la examenul radiologic planul feţelor
interlobare (numit şi plan fisural) apare ca o intersecţie de linii
opace şi ocupă o zonă cu o înălţime de câţiva centimetri, în cazul
scizuritelor (procese inflamatorii care interesează pleurele feţelor
interlobare), imaginea radiologică a planului fisural este bine
evidenţiabilă.
Fig. 2. Plămânul drept văzut medial.
1. Vârful plămânulul. — 2. Lobul superior. — 3. Fisura oblică — 4.
Impresiunea arcului V. azigos. — 5.
Impresiunea V. azigos. — 6. Porţiunea
pulmonară a feţei mediale. — 7. Lobul inferior. —8. Linia de inserţie a
ligamentului pulmonar. — 9. Baza plămânulul.
— 10. Lobul mijlociu. —11. Impresiunea
cardiacă. — 12. Fisura orizontală. — 13. V.
pulmonară dreaptă inferioară. — 14. A.
pulmonară dreaptă. — 15. V. pulmonară dreaptă
superioară. — 16. Bronhia dreaptă.
—
17. Marginea anterioară a plămânulul. — 18. Impresiunea V. Cave
superioare.
Fig. 3. Plămânul stâng văzut medial.
1. Vâful plămânului. — 2. Impresiunea A. subclavii stângi. — 3. Lobul
superior. — 4. Marginea anterioară. — 5. Hilul pulmonar. — 6. Scobitura
cardiacă. — 7. Fisura oblică. — 8. Lingula. — 9. Baza plămânului. — 10.
Marginea inferioară. — 11. Impresiunea esofagiană. — 12. Ligamentul
pulmonar secţionat. — 13. Impresiunea aortei descendente. — 14. Lobul
inferior. — 15. V. pulmonară inferioară stângă. — 16. Bronhia stângă. —
17. V. pulmonară superioară stângă. — 18 A. pulmonară stângă. — 19.
Noduri limfatice bronho-pulmonare. — 20. Porţiunea vertebrală a feţei
mediale. — 21. Impresiunea arcului aortic.
STRUCTURA PLAMlNILOR
Plămânii sunt constituiţi în felul următor:
— Componenta bronhiolă, care se arborizează în
ramificaţii din ce în ce mai mici şi are rol în conducerea aerului pînă
la nivelul parenchimului pulmonar.
— Componenta parenchimatoasă, reprezentată de
totalitatea acinilor, cu rol în realizarea schimburilor respiratorii
pulmonare.
— Stroma, care delimitează şi uneşte celelalte
componente ale plămânilor.
— Vasele şi nervii plămânilor.
Componenta bronhială formează ramificaţii intrapulmonare bogate,
provenite din ramificarea bronhiilor principale. Bronhiile
intrapulmonare grupează în jurul lor celelalte componente ale
plămânilor: parenchimul, stroma, vasele şi nervii, realizînd împreuna
cu acestea teritoriile bronhopulmonare.
Bronhiile intrapulmonare mai voluminoase au în jurul lor teritorii
bronhopulmonare mari, dar pe măsură ce bronhiile se împart în ramuri
din ce în ce mai mici, în jurul lor se organizează şi teritorii
bronhopulmonare cu extindere mai redusă.
Urmărind ramificaţiile intrapulmonare ale bronhiilor, se observă că
bronhia principală dreaptă dă trei bronhii lobare (Bronchus lobaris):
superioră, mijlocie şi inferioară (Bronchus lobaris superior dexter,
Bronchuslobaris medius dexter, Bronchus lobaris inferior dexter), în
timp ce bronhia principală stângă dă două bronhii lobare: superioară şi
inferioară (Bronchus lobaris superior sinister, Bronchus lobaris
inferior sinister). Numărul bronhiilor lobare corespunde astfel
numărului de lobi ai fiecărui plămân, bronhia lobară servind la aeraţia
parenchimului lobar corespunzător.
Bronhiile lobare se divid în continuare în bronhii segmentare (Bronchus
segmentalis). Bronhiile segmentare deservesc teritoriile
bronhopulmonare numite segmente bronhopulmonare.
Segmentele bronhopulmonare (Segmenta bronchopulmonalia) se
caracterizează prin: aeraţie proprie, dată de bronhia segmentară;
pedicul arterial propriu; stroma intersegmentară care le delimitează de
segmentele vecine; particularităţi radiologice şi clinice proprii.
Aceste caracteristici conferă fiecărui segment bronhopulmonar o
individualitate (de ventilaţie, arterială, topografică, rădiologică şi
clinică). În acest fel sunt posibile intervenţii chirurgicale
conservatoare, limitate numai la porţiunile afectate ale plămânului.
Cunoaşterea somatotopiei segmentelor bronhopulmonare are o deosebită
valoare aplicativă medico-chirurgicală.
La nivelul plămânului drept se întîlnesc zece bronhii
segmentare, care deservesc prin ramurile lor acelaşi număr
de segmente bronhopulmonare:
Componenta parenchimatoasă. Ramurile bronhiilor segmentare continuă să
se dividă în bronhiole lobulare sau terminale (Eronchioli). Bronhiolele
lobulare deservesc teritorii care reprezintă unităţile morfologice ale
plămânilor, adică lobulii pulmonari.
Bronhiolele lobulare se ramifică apoi în bronhiole respiratorii
(Bronchioli respiratorii). Acestea continuă să se ramifice în duete
alveolare (Ductuli alveolares), terminate prin dilataţii, numite
săculeţi alveolari (Sacculi alveolares). Săculeţii se compartimentează
în mai multe formaţiuni veziculare, numite alveole pulmonare (Alveoli
pulmonis).
Bronhiola respiratorie şi ramificaţiile ei (duetele alveolare,
săculeţii alveolari, alveolele pulmonare) formează acinii pulmonari.
Totalitatea acinilor pulmonari alcătuiesc parenchimul pulmonar, la
nivelul căruia au loc schimburi de gaze. Acinul reprezintă în
consecinţă, unitatea morfo-funcfională a plămânului.
Bronhiile intrapulmonare şi alveolele pulmonare prezintă unele
particularităţi:
Calibrul bronhiilor descreşte pe măsura ramificării lor. Astfel
bronhiola lobulară are numai l—0,4 mm, iar ramificaţiile ei
intralobulare sunt şi mai subţiri.
Structura bronhiilor se modifică de asemenea. Bronhiile lobare mai au,
ca şi bronhiile principale, arcuri cartilaginoase, dar pe măsura
ramificării şi descreşterii calibrului bronhiilor, cartilajele se
fragmentează şi se răresc; la nivelul bronhiolelor lobulare, care au de
acum diametrul sub l mm, nu se mai întâlnesc structuri cartilaginoase.
Putem constata că bronhiile (Lobare şi segmentare) au încă pereţi
cartilaginoşi, în schimb bronhiolele (lobulare şi respiratorii), precum
şi duetele alveolare, formaţiuni cu calibru mai mic de l mm, nu mai au
cartilaje în pereţii lor.
Pe măsura ce structurile cartilaginoase se răresc dispar treptat
şi glandele mucoase.
Bronhiolele lobulare şi respiratorii au pereţi fibroelastici, peste
care se dispun celule musculare netede. Elementele musculare devin
abundente, formând la nivelul bronhiolelor lobulare o tunică musculară
continuă, dar care nu este compactă. Tunica musculară (Tunica
muscularis), sau muşchiul sfincterian al lui Reisseisen, se prezintă ca
o reţea cu ochiuri. Se pare că spasmul acestei musculaturi produce
crizele astmatice. La nivelul bronhiolelor respiratorii elementele
musculare încep să se rărească din nou, iar la nivelul duetelor
alveolare dispar cu totul, în pereţii duetelor alveolare întâlnim numai
membrana fibroelastică căptuşită cu epiteliu.
Alveolele pulmonare au pereţii alcătuiţi din epiteliul alveolar dispus
pe o membrană bazală. Alveolele sunt incluse în substanţa fundamentală
reticulo-elastică şi colagenă a plămânului, care formează septele
interalveolare. În aceste septe este cuprinsă şi reţeaua de capilare
perialveolare. Trebuie subliniat faptul că septele interalveolare — ca
de altfel şi stroma plămânilor — conţin o mare abundenţă de fibre
elastice care permit retractarea alveolelor pulmonare în timpul
expiraţiei. Se remarcă de asemenea bogăţia fibrelor reticulinice, ele
avînd rolul de a proteja alveolele împotriva supraextensiei
inspiratorii.
1
Formaţiunile anatomice enumerate — pereţii alveolelor pulmonare,
septele interalveolare, reţeaua de capilare — realizează un complex
structural cu semnificaţia unei bariere hemato-aeriene, numită
complexul alveolo-capilar. Grosimea lui nu depăşeşte l micron.
Dinspre cavitatea alveolei spre capilarul sanguin, acest complex este
format din următoarele structuri: 1) epiteliul alveolar, 2) membrana
bazală a epiteliului, 3) substanţa fundamentală dintre cele două
membrane bazale, alveolară şi capilară, 4) membrana bazală a
capilarului, 5) endoteliul capilarului perialveolar. Importanţa
funcţională a acestui complex structural este ilustrată de unele cifre.
La om există în jur de 75 milioane de alveole cu suprafaţa totală de
80—120 mp, iar reţeaua de capilare acoperă 73—90% din suprafaţa
alveolară, aducând la acest nivel sângele venos din ventriculul drept
al inimii.
Stroma plămânilor. Ţesutul conjunctivo-elastic al stromei formează la
suprafaţa plămânilor o lamă continuă, membrana subpleurală, acoperită
de pleura pulmonară. La nivelul hilului pulmonar acest ţesut
conjunctivo-elastic stromal pătrunde în plămân împreună ou ţesutul
conjunctiv mediastinal, însoţind arboriza-ţiile bronhice şi pe cele ale
arterelor pulmonare. Ţesutul conjunctivo-elastic însoţeşte
ramificaţiile bronhopulmonare în interiorul lobilor şi a segmentelor.
El nu însoţeşte bronhiolele lobulare pătrunde totuşi în lobul pulmonar,
însoţind ramura arterială pulmonară intralobulară. Prin faptul că se
opreşte la nivelul bronhiilor segmentare, ţesutul conjunctivo-elastic
nu realizează legături cu septele interalveolare. După ce a pătruns
prin hilul pulmonar, cea mai mare parte a ţesutului conjunctivo-elastic
nu urmează traiectul întraseg-mentar al bronhiilor şi arterelor. El se
organizează intersegmentar şi delimitează în acest fel segmentele
pulmonare vecine. Stroma intersegmentară se continuă cu stroma
perilobulară, slab reprezentată.
Din cele expuse rezultă următoarele: 1. legătura strânsă dintre ţesutul
conjunctiv extrapulmonar (membrana subpleurală şi ţesutul conjunctiv
mediastinal) şi stroma intrapulmonară, legătură ce se realizează prin
continuitatea acestor structuri la nivelul hilului pulmonar; 2.
gruparea stromei intrapulmonare într-o componentă intersegmentară şi
perilobulară şi o altă componentă, mai puţin dezvoltată,
intrasegmentară şi intralobulară.
VASELE ŞI NERVII PLAMÂNILOR
Vascularizaţia plămânilor este dublă: funcţională şi nutritivă.
Vascularizaţia funcţională este asigurată de trunchiul pulmonar cu cele
două ramuri ale lui: artera pulmonară dreaptă şi artera pulmonară
stângă şi de cele patru vene pulmonare: două drepte şi două stângi.
Trunchiul pulmonar porneşte din ventriculul drept al inimii şi duce la
plămâni sânge sărac în oxigen, iar venele pulmonare aduc sângele bogat
în oxigen de la plămâni la atriul stâng al inimii. Trunchiul pulmonar
şi venele pulmonare alcătuiesc vasele circulaţiei mici, prin care se
asigură schimbul permanent de gaze: cedarea bioxidului de carbon din
sânge în aerul alveolar şi trecerea oxigenului din aerul alveolar în
sângele capilarelor perialveolare.
Artera pulmonară dreaptă situată înaintea, apoi dedesubtul şi în cele
din urmă postero-lateral faţă de bronhia principală, se divide chiar
înainte de pătrunderea ei în hil, în patru ramuri:
Ramura superioară (a lobului superior) dă cinci diviziuni segmentare:
apicală, pentru segmentul apical; anterioară ascendentă şi anterioară
descendentă, pentru segmentul anterior; posterioară ascendentă şi
posterioară descendentă, pentru segmentul posterior.
Ramura mijlocie (destinată lobului mijlociu) dă două diviziuni
segmentare: laterală şi medială pentru segmentul lateral, respectiv
medial.
Lobul inferior primeşte două ramuri:
Ramura superioară, independentă, destinată segmentului apical.
Ramura inferioară, puternică, numită Pars basalis, care se distribuie
celorlalte segmente ale lobului inferior, dând următoarele ramificaţii:
bazală medială, bazală anterioară, bazală laterală, bazală posterioară.
Artera pulmonară stângă este situată anterior, deasupra, apoi
postero-lateral faţă de bronhia principală, în hil se divide în trei
ramuri pentru cei doi lobi ai plămânului stâng:
Ramura superioară (pentru lobul superior) cu cinci diviziuni
segmentare: apicală şi posterioară, pentru segmentul apico-posterior;
anterioară ascendentă şi anterioară descendentă, pentru segmentul
anterior; lingulară, pentru cele două segmente lingulare: superior şi
inferior.
Lobul inferior are o dispoziţie arterială identică cu cea din dreapta.
Ramura superioară, independentă, pentru segmentul superior.
Ramura inferioară, puternică, numită ca şi la plămânul drept, Pars
basalis; este destinată celorlalte segmente ale lobului inferior:
bazală anterioară, bazală laterală, bazală posterioară; mai este
prezentă şi ramura bazală medială, chiar în lipsa segmentului
bronhopulmonar corespunzător.
Ramurile arterelor segmentare însoţesc bronhiile şi străbat împreună
segmentele bron-hopulmonare. Ramificaţiile lor ajung la lobulii
pulmonari unde se dezvoltă în reţeaua de capilare perialveolare. O
parte din aceste capilare stabilesc legături cu capilarele arterelor
din jurul bronhiolelor respiratorii.
Venele pulmonare se formează din reţeaua de capilare, perialveolare, de
unde transportă sângele bogat în oxigen. Aceste vene realizează
legături cu reţeaua capilară bronhică apoi formează vene perilobulare,
intrasegmentare şi intersegmentare (se remarcă calibrul mare al venelor
intersegmentare care străbat ţesutul conjunctiv din jurul segmentelor).
Din unirea tuturor acestor afluenţi se formează câte două vene
pulmonare la dreapta şi la stânga: una superioară şi alta inferioară,
care fac parte din pediculii pulmonari.
Vena pulmonară dreaptă superioară primeşte sângele oxigenat din lobul
superior şi mijlociu,
Vena pulmonară dreaptă inferioară primeşte sânge din lobul inferior;
Vena pulmonara stânga superioară primeşte sângele din lobul superior;
Vena pulmonară stânga inferioară primeşte sângele din lobul inferior.
Vascularizaţia nutritivă este asigurată de către arterele bronhice (din
aorta toracică) şi artera toracică internă, respectiv de către venele
bronhice (tributare venelor brahiocefalice la stânga şi venei azigos la
dreapta).
Arterele bronhice însoţesc bronhiile şi se distribuie pereţilor
acestora, pereţilor vaselor pulmonare şi stromei pulmonare. Arterele
bronhice ajung numai pînă la nivelul bronhiolelor respiratorii; aici se
termină în reţeaua capilară din care pornesc venele bronhice. Arterele
bronhice nu asigură nutriţia parenchimului respirator, a acinilor
pulmonari; nutriţia parenchimului este asigurată de către vasele
circulaţiei funcţionale, adică de ramurile pulmonarei.
Prin vasele bronhice trece circa l% din cantitatea de sânge destinat
plămânilor. În condiţii patologice însă (de ex.: insuficienţă cardiacă)
aceste vase pot drena pînă la 80% din totalul sângelui pulmonar.
Derivarea sângelui se datoreşte în aceste cazuri anastomozelor dintre
reţelele de capilare ale vaselor bronhice şi ale vaselor pulmonare.
Anastomozele sunt foarte numeroase la făt şi la nou-născut, dar ele se
obliterează cu vârsta.
Venele bronhice se formează din reţeaua subpleurală, din stroma
pulmonară şi din reţeaua capilară din jurul bronhiolelor intralobulare.
Limfaticele plămânilor. Se grupează subpleural şi intrapulmonar. Cele
superficiale, subpleurale, merg în profunzime şi confluează cu
limfaticele intrapulmonare, situate perilobular (în lobuli nu există
vase limfatice), interseg-mentar si peribronhovascular.
Vasele limfatice trec prin nodurile limfatice pulmonare,
bronhopulmonare, traheobronhice, mediastinale anterioare şi
mediastinale posterioare. De aceea carcinomul pulmonar primar,
metastazat dealungul acestor noduri, poate da paralizia nervului frenic.
Nervii plămânilor. Fibrele nervoase care deservesc plămânii formează la
nivelul pediculului pulmonar un plex anterior şi altul posterior.
Fibrele sunt parasimpatice (din nervul vag) şi simpatice (din
ganglionii simpatici toracali doi si pînă la ganglionii simpatici
toracali cinci). Ele însoţesc bronhiile intrapulmonare şi arterele.
Fibrele parasimpatice eferente (motoare) au pe traseul lor
microganglioni intrapulmonari, la nivelul cărora se realizează
numeroase sinapse. Ele sunt destinate: a) musculaturii bronhiale, dând
bronhoconstricţia şi b) glandelor din mucoasa bronhică, determinînd
secreţia acestora.
Fibrele simpatice sunt vasomotoare: reglează calibrul vaselor şi
implicit, debitul sanguin pulmonar. Ele au în acelaşi timp acţiune
relaxantă asupra musculaturii bronhice.
Există fibre aferente (viscerosenzitive) care conduc stimulii porniţi
de la nivelul alveolelor pulmonare, de la mucoasa bronhiilor şi de la
nivelul afluenţilor venoşi.
Din cele expuse rezultă că plămânii sunt formaţi dintr-o bogată
arborizaţie bronhială şi bronhiolară, in jurul căreia se grupează
elementele parenchimului, ale stromei, vasele şi nervii. Se formează în
acest fel teritoriile bronhopulmonare relativ bine delimitate: lobulii
pulmonari, segmentele bronhopulmonare şi lobii pulmonari.
Lobulii pulmonari. Reprezintă unităţile morfologice ale plămânilor.
Lobulii de la suprafaţa plămânilor sunt mai evidenţi din cauza
desenului poliedric puternic impregnat cu pulbere, din ţesutul
perilobular. Lobulii situaţi în profunzime au forme variate, datorită
compresiunii reciproce. Volumul lobulilor de la suprafaţă este în medie
de l cmc; cei profunzi sunt mai mici. Lobulii sunt orientaţi în aşa fel
ca „pediculii" lor să privească spre hilul plămânului.
Axul lobulului este străbătut de bronhiola lobulară, care se ramifică
în 50—80 de bronhiole respiratorii, iar acestea se ramifică la rândul
lor în câte 2—10 duete alveolare.
Duetele alveolare se termină prin săculeţii alveolari, în jurul cărora
se grupează alveolele pulmonare. Totalitatea săculeţilor alveolari şi a
alveolelor alcătuiesc parenchimul respirator, acinii pulmonari. Acinii
reprezintă unitatea morfo-funcţională a plămânului, deoarece la acest
nivel se grupează elementele morfologice care asigură schimburile de
gaze de la nivelul plămânilor.
Bronhiola lobulară este însoţită de o ramură intralobulară a arterei
pulmonare. Ea se ramifică împreună cu bronhiola şi se rezolvă prin
reţeaua de capilare perialveolare, alcătuind împreună cu alveolele.
Segmentele bronhopulmonare sunt unităţi mai mari. Cum s-a mai
menţionat, segmentele bronhopulmonare au ventilaţie proprie dată de
bronhia segmentară, au pedicul arterial propriu şi pot prezenta
particularităţi radiologice şi clinice individualizate.
Segmentele bronhopulmonare sunt delimitate şi despărţite de cele din
vecinătate prin septe stromale intersegmentare. Aceste septe conţin
venele pulmonare intersegmentare, câteva artere şi vene bronhice şi
vase limfatice. În timp ce ramurile arterelor pulmonare pătrund în axul
segmentelor bronhopulmonare, majoritatea afluenţilor venelor pulmonare
se dispun intersegmentar, contribuind în acest fel, împreună cu stroma,
la delimitarea segmentelor bronhopulmonare. Această distribuţie venoasă
are o deosebită importanţă pentru delimitarea chirurgicală a
segmentelor bronhopulmonare (în vederea segmentectomiilor).
Lobii pulmonari sunt cele mai mari unităţi morfologice ale plămânilor;
sunt în număr de "trei la plămânul drept şi de doi la plămânul stâng.
Lobii pulmonari reprezintă totalitatea parenchimului şi stromei care se
organizează în jurul unei bronhii lobare şi a ramurilor ei. Un lob
pulmonar este deservit de artere şi vene proprii numai lui.
Uneori (în 0,5—l% din cazuri), plămânul drept poate avea un lob
accesor. Acesta apare datorită traiectului aberant al venei azigos,
care pătrunde în lobul superior al plămânului drept, îl străbate şi
apoi se varsă în vena cavă superioară. Vena azigos antrenează cu ea o
porţiune din foiţa parietală a pleurei, care îi formează astfel un
mezou. Vena azigos şi cu mezoul ei creează o fisură suplimentară şi
delimitează cel de al patrulea lob al plămânului drept, lobul accesor
sau lobul venei azigos.
Rezultă că plămânii sunt organizaţi sistematic: lobuli, segmente şi
lobi pulmonari. Cu toate acestea, reprezentarea sistematică este numai
parţial valabilă, deoarece formaţiunile constitutive nu sunt uniform
repartizate în plămâni. În plămâni se întîlnesc două zone distincte:
1. La
nivelul hilului
se concentrează bronhiile
lobare, marile vase pline cu sânge, numeroase
noduri limfatice şi
o stromă conjunctivo-elastică foarte abundentă. De aceea la
acest
nivel este zona hilară, unde parenchimul pulmonar este mai puţin
dezvoltat.
2. În jurul
hilului, bronhiile şi vasele se ramifică, se
dispersează, în segmentele bronhopulmonare şi în lobulii pulmonari.
Stromă se organizează intersegmentar şi perilobular. Este zona
perihilară, în care structurile parenchimatoase sunt mai bine
reprezentate.
Anatomie aplicată. Datorită, în primul rând, poluării mediului
înconjurător, au crescut cazurile de carcinoame primare ale plămânilor,
metastazele pulmonare, pneumoconiozele (silicoza, sideroza etc.) şi
cazurile de abcese pulmonare. A crescut deasemenea frecvenţa leziunilor
traumatice ale plămânilor, care pot fi uneori fatale.
Embolia pulmonară poate să determine moartea subită în cazul blocării
mai multor ramuri ale arterelor pulmonare, sau să ducă la infarctul
pulmonar în cazul blocării unui teritoriu arterial mai limitat.
Tuberculoza pulmonară poate îmbrăca diferite forme evolutive. Frecvenţa
ei este în continuă scădere, iar tratamentul din ce în ce mai eficace.
Afecţiunile pulmonare menţionate pot fi tratate. Unele din ele:
carcinomul primar, abcesul pulmonar, embolia pulmonară, tuberculoza
cavitară, se pot bucura şi de tratament chirurgical (pneumonectomia,
lobectomia, segmehtectomia, rezecţia subsegmentară).
Plămânii pot prezenta o serie de procese inflamatorii acute: pneumonie
pneumococică, pneumonie virotică, bronhopneumonia, bronşiolita
capilară. Unele afecţiuni pulmonare au evoluţie cronică: pneumocpnioza,
tuberculoza, bronşiectazia (dilataţia arborelui bronhie), emfizemul
pulmonar (dilataţia acinilor pulmonari), astmul bronhie (contracţia
spastică a sfincterului Reisseisen).
În afecţiunile pulmonare, fie acute fie cronice, se întîlnesc o serie
de simptome care atrag atenţia asupra suferinţei plămânilor: durerea,
dispnea (respiraţie dificilă), tusea şi expectoraţia. În unele din
aceste afecţiuni sunt interesate şi pleurele.
O serie de afecţiuni cronice (pneumoconioza, bronşiectazia, astmul
bronhie) îngreunează circulaţia sanguină în trunchiul pulmonar şi în
arterele pulmonare. Aceste afecţiuni produc în consecinţă dilatarea
ventriculului şi apoi a atriului drept, cointeresând astfel şi inima.
De pe altă parte, insuficienţa cardiacă are repercusiuni asupra
funcţiei plămânilor.
|
Referat oferit de www.ReferateOk.ro |
|