Problema nationala in imperiul otoman Categoria: Referat Istorie
Descriere: De asemenea, raialele creÅŸtine din slujba imperiului, îndeosebi grecii
din Fanar sau din celelalte părţi, cutreierau Europa fie pe uscat, fie
cu vasele lor comerciale. La această suită de căi de pătrundere a
ideilor RevoluÅ£iei franceze pot fi adăugate ÅŸi „relaÅ£iile personale
dintre turci şi francezi, ca şi activitatea ambasadorilor Franţei la
Constantinopol, unde aceÅŸtia înfiinÅ£aseră ÅŸi o tipografie turcească
pentru răspândirea publicaÅ£iilor franceze” ... |
|
||
|
|
|||
|
1 PROBLEMA NAŢIONALĂ ÎN IMPERIUL OTOMAN. SCHIMBĂRILE POLITICE, ECONOMICE, SOCIALE ŞI EFECTELE LOR „A scrie istorie este tot atât de important ca şi a făuri istoria. Dar dacă cel care o scrie nu rămâne credincios celor care au făurit-o, atunci adevărul, invariabil, capătă un conţinut care derutează omenirea”. MUSTAFA KEMAL ATATÜRK I. CONCEPTE SPECIFICE PROBLEMEI FORMĂRII NAŢIUNILOR Constituirea naţiunilor, ca entităţi comunitare pretinzând a avea personalitate politică, este un fenomen istoric indisolubil legat de apariţia şi afirmarea la scară planetară a unei ideologii – naţionalismul. Spre deosebire de alte ideologii, naţionalismul a dovedit eficienţă maximă în clarificarea unei vechi probleme de conştiinţă a personalităţii umane – identitatea, element care i-a conferit legitimitate politică şi audienţă socială, în pofida ambiguităţilor evidente ale eşafodajului său de principii şi practici discursive. Poate de aceea, naţionalismul reflectă însăşi discontinuitatea istoriei, lipsa de regularitate a devenirii umane, dar şi continua transformare istorică a societăţii. Ca fenomen istoric, naţionalismul se dovedeşte a fi plural, confuz, dezordonat, ireductibil la câteva trăsături definitorii. Deseori, naţionalismul a produs mituri stranii care au fost acceptate necritic ca normale şi raţionale. Naţionalismul modern timpuriu este indisolubil legat de conceptul statului naţional, afirmat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în contextul revoluţiilor americană şi franceză şi care a acreditat principiul suveranităţii naţionale, potrivit căruia naţiunile au dreptul natural şi imprescriptibil de a se organiza ca state suverane. Pe de altă parte, la nivelul solidarităţilor şi emoţiilor colective care îi sunt caracteristice, naţionalismul a fost interpretat ca o religie seculară, bazată pe „fuziunea patriotismului cu conştiinţa naţionalităţii” . Principiul naţionalităţilor consacrat ca lege internaţională fundamentală, pentru crearea statelor naţionale unitare independente şi suverane în timpurile moderne, are adânci rădăcini istorice. Sentimentul naţional, voinţa naţională s-au manifestat în forme specifice în istoria tuturor popoarelor, de-a lungul timpului. Patria – noţiune veche, cu semnificaţii foarte largi – este teritoriul pe care există o comunitate de oameni cu o civilizaţie comună, este locul unde s-a dezvoltat această civilizaţie; conservarea şi apărarea acestui teritoriu, alungarea invadatorului este o veche formă a patriotismului, reacţia firească şi colectivă a celor invadaţi. II. LUMEA NEMUSULMANĂ DIN IMPERIUL OTOMAN Cercetând trecutul popoarelor turce, învăţatul francez I. Deguignes ajunsese, încă pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, la convingerea că „turcii sunt atât de răspândiţi, încât istoria lor se leagă aproape de istoria tuturor neamurilor” . Istoria turcilor-otomani i-a interesat cel mai mult pe europeni, datorită faptului că Imperiul otoman a influenţat direct desfăşurarea istoriei universale timp de peste şase veacuri. Referindu-se la faptul că pentru europeanul de astăzi cuvântul Türk reprezintă echivalentul lui otoman (Osmanh), savantul Claude Cahen scrie: „În ciuda slăbirii şi, în cele din urmă, a destrămării Imperiului otoman, nimeni nu poate contesta că totuşi acesta a fost cea mai mare realizare a turcilor din punctul de vedere al formării de state şi că tocmai istoria acestui imperiu se cunoaşte cel mai bine” . Imperiul otoman s-a format ca urmare a înglobării unui conglomerat de popoare islamice şi creştine, fiecare din ele având anumie particularităţi etnico-sociale sau politice. Cucerirea lumii arabe propriu-zise, ca şi a celei arabizate până la instaurarea dominaţiei turceşti, creaseră condiţii propice pentru afirmarea Imperiului otoman drept unica forţă politică în evoluţia Islamului, ca religie şi ca sistem de organizare a statelor musulmane. Aceasta pusese din nou la ordinea zilei realizarea unicităţii comunităţii islamice, reprezentată de un singur calif, de astă dată, în persoana sultanilor otomani. „În cadrul acestei comunităţi musulmane, populaţiile neislamice erau tratate, în principiu, după legea Şeriatului, dar prin prisma doctrinei hanefite, după numele lui Ebu-Hanife (699-769), care era o doctrină susceptibilă de adaptări la condiţiile noi ce se creau în desfăşurarea istoriei Islamului” . În cazul teritoriilor cu administraţie specific otomană, popoarele creştine erau supuse unei taxe de capitaţie numită gizia (cizye), iar teritoriile autonome plăteau ca tribut un haraci global numit adeseori şi gizia, cum au fost, de pildă, cele trei ţări româneşti. Privilegiile acordate încă de sultanul Mehmed al II-lea, după cucerirea Constantinopolului (1453), au creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea grupurilor nemusulmane în comunităţi separate, iar scutirea lor de la obligaţii militare, până aproape de sfârşitul Imperiului otoman, le-a permis acestora să-şi îndrepte activităţile lor spre îndeletniciri civile, remarcându-se îndeosebi în domeniul comerţului sau ca armatori. Aceasta le oferea totodată şi posibilitatea de a-şi lărgi orizontul lor cultural şi politic, în contactul permanent cu lumea dinafară. Ele s-au impus, astfel, nu numai în comerţul otoman, dar şi în domeniul industriei, exploatând o serie de surse productive, ceea ce va înlesni formarea, relativ timpurie, a unei burghezii creştine, mai ales în râdul populaţiei greceşti din Imperiul otoman. Prevederile legislatiei turceşti constituiau alte motive de acumulări de fonduri, folosite de creştini fie în scopuri comerciale, fie în alte scopuri productive. În multe cazuri se reglementa chiar şi dreptul de succesiune în cadrul lumii creştine, inclusiv dreptul de stăpânire funciară, oarecum diferită de principiile Islamului şi apropiată de dreptul clasic de proprietate. De acest drept s-a bucurat îndeosebi clerul creştin care dispunea de întinse proprietăţi funciare prin intermediul bisericii ortodoxe. Treptat, imixtiunea continuă a statelor europene, fie prin reprezentanţii lor, fie pe baza clauzelor din Capitulaţii sau din tratatele de pace, a slăbit şi mai mult aplicarea unor astfel de legi prohibitive ale Islamului, recunoscându-se oficial dreptul de „reparare şi de reînnoire a bisericilor fără a se pune piedici”. Convieţuirea islamo-crestină a dus la formarea unor tradiţii comune, iar menţinerea legăturilor dintre ieniceri şi rudele lor rămase creştine, ca şi încadrarea unor elemente nemusulmane în diferite sectoare ale societăţii otomane au lărgit tot mai mult bazele autonomiilor etnico-religioase din cadrul societăţii otomane, mai ales dacă ele nu afectau interesele politice ale administraţiei turco-islamice. Această situaţie de fapt explică de ce anume, chiar şi în perioadele de adâncire a spiritului fanatic al Islamului, nu au putut fi puse în practică nici propunerile privitoare la desfiinţarea tuturor bisericilor din Constantinopol sau din alte parţi ale Imperiului şi nici hotărârea unor sultani, de a-i converti cu forţa la Islam pe toţi creştinii de atunci, din cuprinsul Imperiului, asemea măsuri sau porunci fiind oprite de înşişi şefii religiei mahomedane, cum erau Muftiii. Autonomia „lumii nemusulmane” din cadrul societăţii otomane se manifesta si sub aspect cultural. De acest lucru vor beneficia îndeosebi grecii, care îşi vor organiza treptat un adevărat sistem de învăţământ, de toate gradele şi pe tot cuprinsul Peninsulei Balcanice. După unele mărturii, „şcolile de sate funcţionau pe lângă biserici, ca şi, mai ales, cele din oraşe” , iar la începutul secolului al XVII-lea vor lua fiinţă şcoli superioare, în frunte cu Academia din Fanar (la Constantinopol), care va fi condusă un timp de vestitul filosof Théophile Corydaleé. Treptat, noi centre de cultură vor apărea în provinciile Imperiului otoman, lărgindu-se astfel condiţiile pentru „renaşterea culturii popoarelor creştine din cadrul societăţii otomane” . Toate acestea prevăd evoluţia specifică a Imperiului otoman sub aspectul reglementării modului de viaţă a supuşilor creştini, fără a se aplica întocmai normele Şeriatului privitoare la categoria zimmi, adică supuşi nemusulmani ai unui stat musulman. Însuşi termenul de raia (re’ya), s-a referit multa vreme atât la musulmani cât şi la populaţia creştină. Chiar şi în timpul convorbirilor turco-ruse din preajma păcii de la Bucureşti (1812) autorităţile otomane se declarau pentru sensul larg al termenului raia, susţinând că „după părerea Înaltului-Devlet (adică a Imperiului otoman), când se spune raia, aceasta cuprinde atât pe musulmani cât şi pe nemusulmani” . Abia mai târziu i s-a conferit termenului de raia o semnificaţie politică, prin el înţelegându-se doar populaţia creştină din Imperiul otoman. Factorii externi vor da impulsuri noi mişcării de eliberare naţională, care îşi aveau cauzele lor profunde în însăşi dezvoltarea social-economică şi politico-ideologică a popoarelor supuse Imperiului otoman. În felul acesta, problema naţionalităţilor din societatea otomană se va complica din ce în ce mai mult, luând caracterul unei probleme internaţionale şi devenind unul din aspectele cele mai importante ale „Chestiunii orientale” în evoluţia ei din ultimele veacuri, când istoria otomană se va caracteriza prin izbucnirile permanente ale popoarelor supuse, pentru formarea unor state naţionale. III. RAPORTURILE INTER-ISLAMICE Nu poate fi constestat faptul că statul otoman s-a consolidat, printre altele, şi pe fundalul idealului islamic al djihad-ului , în primul rând împotriva lumii creştine. Dar tot atât de adevărat este şi faptul că acelaşi stat nu a putut realiza ideea unei comunităţi islamice, cel puţin în limitele imperiului, principiile autonomiilor etnico-tribale sau teritoriale aplicându-se şi faţă de lumea musulmană în general. Ele au favorizat manifestarea tendinţelor separatiste ale grupurilor de populaţii arabo-islamice din cadrul societăţii otomane, accentuând procesul de dezintegrare a Imperiului otoman. În ultimă instanţă, caracterul relativ al coeziunii turco-arabe restrânge nu numai sensul, dar şi dimensiunile idealului de „război sfânt” care, în astfel de condiţii, nu se putea afirma în toată plenitudinea sa şi în accepţiunea clasică a cuvântului. După Soliman Magnificul o serie de provincii îşi vor consolida tot mai mult autonomiile lor în cadrul „Dar-ul-Islam”-ului. Pe de altă parte, imposibilitatea statului otoman de a apăra, în toate împrejurimile, şi totdeauna, interesele lumii islamice, luată în ansamblul ei, va contribui şi ea la slăbirea treptată a unităţii turco-arabe mai ales în ultima perioadă a Imperiului otoman, când ofensiva Europei creştine se va accentua pe toate fronturile. IV. CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ A POPOARELOR DIN IMPERIUL OTOMAN În manifestarea tendinţelor separatiste din cadrul societăţii otomane trebuie avute în vedere şi ideile Revoluţiei franceze din 1789, considerată ca una din primele mari mişcări politice şi de gândire ale Occidentului creştin care a influenţat direct lumea islamică în general şi societatea otomană în special. Astfel, „ideile de libertate sau egalitate, ca şi noţiunea de naţiune capătă în Imperiul otoman coordonate noi şi anumite semnificaţii politice” . Canalele de pătrundere a ideilor noi erau destul de variate. Astfel, învăţământul tehnico-militar otoman folosea specialişti francezi, ca şi limba franceză, în şcolile de acest gen, iar funcţionarii ambasadelor înfiinţate în capitalele europene învăţau limbile popoarelor pe lângă care erau acreditaţi de Poartă. De asemenea, raialele creştine din slujba imperiului, îndeosebi grecii din Fanar sau din celelalte părţi, cutreierau Europa fie pe uscat, fie cu vasele lor comerciale. La această suită de căi de pătrundere a ideilor Revoluţiei franceze pot fi adăugate şi „relaţiile personale dintre turci şi francezi, ca şi activitatea ambasadorilor Franţei la Constantinopol, unde aceştia înfiinţaseră şi o tipografie turcească pentru răspândirea publicaţiilor franceze” . În felul acesta, principiile Revoluţiei franceze vor veni în întâmpinarea procesului de consolidare a conştiinţei naţionale a popoarelor creştine şi islamice din comunitatea otomană, conştiinţă întreţinută până atunci, în anumite limite, chiar şi de formele de organizare a statului otoman, care favoriza conservarea entităţii şi dezvoltarea proprie a diferitelor grupuri etnico-religioase din zona „Pax Ottomanica”. Începând cu secolul al XIX-lea, lupta grupurilor sociale compacte, din punct de vedere etnico-religios, capătă tot mai mult caracterul unor mişcări naţionale, popoarele aspirând de fiecare dată către autonomii largi sau pentru formarea unor state naţionale independente, prin desprinderea lor de Imperiul otoman. De aceea, la originea convulsiilor istoriei otomane din ultima perioadă stau nu numai opoziţiile de ordin social, dar şi antagonismele etnico-religioase, care s-au manifestat ca un important factor de dezagregare a imperiului sultanilor. În acest proces un rol important l-au avut şi factorii externi, cum au fost războaiele, conflictele diplomatice în desfăşurarea „Chestiunii orientale”. Pentru a contracara efectele curentului renaşterii naţionale, ca şi pentru a diminua implicaţiile internaţionale ale ingerinţelor marilor puteri europene în „chestiunea naţională” din Imperiul Otoman, Poarta va adopta politica unor reforme interne, incluzând aici şi grupurile etnico-religioase nemusulmane din cuprinsul imperiului. Începe epoca unei politici de controlare mai sistematică a acestor populaţii de către autorităţile otomane. Se fixează drepturile şi obligaţiile lor în cadrul societăţii otomane în vederea realizării unei egalităţi cu populaţia turco-islamică, dar în cadrul unei centralizări politice din ce în ce mai excesive. În această privinţă, unele schimbări în ansamblul societăţii otomane s-au preconizat prin Proclamaţia de la Gülhane din 3 nov. 1839, care deschide epoca reorganizărilor sau reformelor, numite Tanzimat. V. TANZIMATUL ÎN ISTORIA IMPERIULUI OTOMAN Tanzimatul se înfăţişează ca o consecinţă firească a dezvoltării sociale şi politice a Imperiului otoman de până la începutul secolului al XIX-lea. Dacă în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea se realizase procesul de feudalizare a societăţii otomane, prin dezvoltarea şi afirmarea regimului reprezentat de aiani , în schimb, la începutul veacului următor dinamica modificărilor sociale şi politice luase o amploare şi mai mare. De exemplu, datorită dezvoltării economiei de schimb, ciftlicurile pierduseră deja mai mult din caracterul lor feudal, începând să joace rolul unor importante centre de producţie pentru piaţă . De asemenea, aparatul politic otoman se adapta tot mai mult la situaţia existentă în Europa, mai cu seamă prin creearea unui corp de tehnocraţi care înţelegeau tot mai bine mecanismele de funcţionare a politicii şi administraţiei de stat de tip european. Ele marcau deja semnele acceptării tiparelor politice şi juridice ale Occidentului, deşi acest proces se va desfăşura în condiţiile unei subordonări crescânde a societăţii otomane faţă de economia, cultura şi politica statelor din Europa Occidentală. Hatt-i-Hümayun-ul de la Gülhane reprezintă un fel de „Magna Charta” care deschide în mod oficial epoca Tanzimatului, preconizându-se o serie de reforme structurale, prin reorganizarea societăţii otomane pe principii noi, care vor avea menirea de a stăvili în primul rând procesul dezmembrării politice. Tanzimatul răspundea astfel unor necesităţi interne, având totodată şi scopul de a satisface într-o oarecare măsură „opinia publică” europeană în ceea ce priveşte politica otomană faţă de supuşii creştini. Din punct de vedere social-economic, iniţierea unor reforme avea şi rolul de a înlătura obstacolele care stăteau în calea dezvoltării capitaliste a Imperiului otoman. De aceea, în istoria turcilor-otomani, Tanzimatul, pe de o parte, marchează momentul culminant al iniţiativelor de liberalizare, de până atunci, iar pe de altă parte reprezintă începutul unei noi serii de reforme care vor cuprinde aspecte tot mai variate din societatea otomană. Această nouă orientare îşi va croi cu greu drum într-un mediu impregnat de inerţia tradiţionalismului, cu tot arsenalul său instituţional, în toate domeniile. Totuşi, complexul de măsuri va impulsiona politica de recentralizare în spirit monarhist, deşi, în contextul condiţiilor noi, sultanii vor fi nevoiţi să împartă puterea cu aparatul de stat, format din tehnocraţi . De această dată, statul nu se va mai identifica cu sultanul, pentru că Tanzimatul va echilibra tendinţa absolutizării autorităţii suveranului, pe măsura afirmării celorlalte organe centrale ale statului, canalizând astfel evoluţia instituţiilor politice otomane spre o monarhie constituţională, care se va realiza pentru prima dată în anul 1876. Acest proces se va manifesta printr-o rivalitate între părţile angajate, dar ele vor accepta de fiecare dată situaţia de fapt, iar atunci când sultanii vor institui un absolutism total, ei nu-şi vor putea duce despotismul lor până la capăt, fiind înlăturaţi de forţele sociale liberalizante. La început, mişcarea Tanzimatului a sprijinit centralizarea puterii, punând în faţă autoritatea suveranilor otomani pentru înfăptuirea tuturor măsurilor de reformă. 1 Principalele prevederi ale actului de la Gülhane se refereau la necesitatea întocmirii şi aplicării unor legi noi în domeniul organizării politice, sociale şi militare, dar cu condiţia respectării principiului general al „siguranţei averii, vieţii şi cinstei supuşilor”, indiferent dacă erau musulmani sau creştini. Pentru prima oară în istoria Islamului se puneau astfel bazele unei reglementări juridice a egalităţii islamo-creştine în cadrul unei societăţi musulmane. Aceasta echivala cu declaraţia de recunoaştere a „drepturilor omului” în cadrul societăţii otomane, spre deosebire de spiritul islamic de separare a supuşilor în două mari categorii: musulmani şi creştini, cu toate consecinţele juridice sau sociale ce puteau decurge din această situaţie. De aceea actul în sine apare ca una din devierile cele mai importante de la principiile Şeriatului, care împărţea în mod absolut pe supuşi după criterii religioase. În viziunea oamenilor politici turci de atunci, principiul „drepturilor omului” avea menirea să contribuie la constituirea unei comunităţi otomane prin participarea tuturor popoarelor care intrau în componenţa Imperiului otoman, iar toate măsurile erau subordonate scopului de a găsi căile pentru stoparea dezmembrării politice, în acest cadru, depăşindu-se conceptul de ra’iyyet . O semnificaţie specială începe să capete expresia de cetăţean otoman . Abia în perioada dezmembrării sale Imperiul otoman va încerca să înfăptuiască una din trăsăturile caracteristice imperiilor universale, şi anume conferirea cetăţeniei nu atât ca un privilegiu, cât ca o măsură de egalizare, pentru asigurarea unei unităţi administrative şi politico-juridice . Principiul drepturilor cetăţeneşti, a constituit multă vreme un factor important în desfăşurarea istoriei Imperiului otoman, el îndeplinind rolul de catalizator între forţele de dezintregare şi cele de integrare, care acţionau în cadrul imperiului. În acelaşi timp, principiul drepturilor cetăţeneşti a fost un fel de supapă politică căreia Poarta i-a dat drumul ori de câte ori s-a aflat în strâmtoare fie datorită unor împrejurări interne, fie din cauza complicaţiilor internaţionale. În acest fel, principiul a contribuit la prelungirea existenţei statului otoman ca un organism politic bine definit pentru o perioadă de peste un secol. Chiar şi atunci când era vorba de naţionalităţile de religie creştină, lupta pentru lărgirea acestor drepturi până la despărţire a prezentat o serie de fluctuaţii. Imperiul otoman va repeta, într-un fel sau altul, „fenomenul unităţii, deşi relative, în cadrul unei diversităţi, continue, pe acelaşi spaţiu unde îşi desfăşuraseră altădată istoriile lor imperiile roman şi apoi cel bizantin, cu trăsături mai mult sau mai puţin similare” . Societatea otomană reprezintă un model de diversitate, în cadrul acelei unităţi . Tanzimatul a reprezentat un moment de cotitură în istoria poporului turc, marcând, în ultimă instanţă, depăşirea concepţiilor medievale şi trecerea în hotarele epocii moderne. El va deschide porţile pentru desăvârşirea procesului de integrare a societăţii turco-osmane în comunitatea europeană, prin introducerea treptată a principiilor statului modern în legislaţia şi în administraţia imperiului. Pe lângă elaborarea unor legislaţii cu privire la drepturile cetăţeneşti, Tanzimatul venea şi cu o serie de iniţiative pentru reglementarea taxelor şi impozitelor de tot felul, iar sistemul iltizam era desfiinţat. După anul 1843 s-a reorganizat şi modul de efectuare a serviciului militar, iar în 1847 s-a întocmit o lege specială privind obligativitatea acestuia şi pentru populaţia creştină, care de secole era scutită, în schimbul taxei de capitaţie numită gizia. Dar societatea turco-islamică nefiind pregătită pentru o astfel de reformă, s-au ivit o serie de probleme în aplicarea ei. Nici populaţia creştină, obişnuită într-un anume fel, nu a manifestat interes pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, încât aplicarea acestei legi a trebuit să fie amânată. Legea armatei punea statul otoman în faţa unui adevărate dileme, între înarmarea lumii creştine din imperiu, într-o perioadă de efervescenţă politică, şi aplicarea principiului egalităţii în domeniul obligaţiilor militare pentru toţi supuşii, indiferent de religie sau naţionalitate . După anul 1839 s-au pus bazele unui Învăţământ tot mai variat, ca formă de organizare şi conţinut, luându-se măsuri pentru înfiinţarea unor şcoli. Paralelismul între învăţământul laic şi religios a adâncit dualismul cultural din societatea otomană, unde deosebirile importante dintre cultura maselor populare şi cultura claselor dominante avea deja o veche tradiţie. Tanzimatul a rupt definitv barierele învăţământului oficial unilateral, care avea un caracter religios, deschizând drum pentru laicizarea culturii otomane. Acest proces se va manifesta atât în domeniul ştiinţelor pozitive, cât şi în literatură, unde începe să se afirme tot mai mult limba turcă vorbită de majoritatea poporului turc, depăşindu-se astfel cadrul literaturii clasice . „În acest fel, se creează tot mai multe condiţii pentru dezvoltarea unei literaturi turceşti propriu-zise, care va accelera pătrunderea ideilor liberale din Occident în societatea otomană” . Nu mai puţin demne de relevat sunt şi reformele iniţiate în privinţa reorganizării administrative. Imperiul a fost supus unor împărţiri teritoriale având în fruntea lor guvernatori, care nu mai erau autoritari ca altădată, fiind înconjuraţi de o serie de funcţionari cu sarcini precise. Tot în provincii, s-au creeat comisii mixte, la care participau musulmani şi creştini, proporţional cu numărul lor. Sistemul reprezentării proporţionale a constituit adeseori şi motiv de disensiune, ceea ce favoriza imixtiunea puterilor europene. Din cauza problemelor interne, aplicarea Tanzimatului devine treptat o problemă internaţională, preocupând toate statele europene. Imperiul otoman intrase deja într-o perioadă a istoriei sale când reformele în toate compartimentele societăţii se impuneau cu necesitate imperioasă, deşi oamenii politici turci de atunci le aplicau cu inconsecvenţă. În aceste condiţii, elementele tradiţionaliste şi cele inovatoare din societatea otomană vor acţiona unitar pentru salvarea Imperiului de la destrămare. Însuşi tradiţionalsimul islamic va deveni din ce în ce mai receptiv faţă de aporturile altor popoare în dezvoltarea civilizaţiei şi culturii mondiale şi va fi mai apt să accepte inovaţiile. Ele vor fi preconizate şi aplicate în societatea otomană sub forma reformelor. De aceea Tanzimatul apare ca primul pas important de reorganizare a societăţii otomane, aducând oarecare echilibru intern şi creând totodată premize pentru dezvoltarea ulterioară. Din acest punct de vedere, Tanzimatul reprezintă momentul istoric de depăşire a inerţiilor, care copleşiseră o perioadă destul de îndelungată societatea otomană. Tanzimatul poate fi considerat ca o etapă decisivă de reorganizare Imperiului otoman „în faţa superiorităţii strivitoare a unei Europe care se înalţa pe baza unei civilizaţii cu totul noi şi care trecuse la asalt” . Dar caracterul pozitiv al reformelor Tanzimatului nu poate fi absolutizat, întrucât, lipsa unor măsuri radicale a determinat ca, în cele mai multe cazuri, o serie de iniţiative să nu fie realizate în întregime, ele rămânând ca „jumătăţi de măsuri”. Neputinţa Tanzimatului de a merge în profunzime s-a manifestat mai ales în domeniul economic, ceea ce a făcut ca Imperiul otoman să nu poată păşi pe calea unei dezvoltări independente în acest domeniu. VI. ÎNCHEIERE 1. Pace interetnică prin coerciţie Imperiul Otoman a fost unul dintre puţinele imperii din istorie care a reuşit să menţină, timp de mai bine de cinci secole, pacea interetnică. Totuşi, această pace a fost obţinută prin măsuri coercitive menite să consolideze armonia interetnică, dar şi printr-o autonomie permisivă acordată minorităţilor etnice şi religioase, cărora li s-a permis să-şi păstreze propria limba, cultură şi tradiţie. Deşi sistemul "milleturilor" (autonomiilor) asigura pacea etnică în Imperiul Otoman, exista totuşi o inegalitate instituţionalizată între musulmani şi non-musulmani. Spre exemplu, evreii şi creştinii plăteau taxe mai mari şi nu aveau acces la majoritatea funcţiilor în stat, suferind astfel o multitudine de discriminări legale şi sociale. Pentru a contracara discriminarea, aceste etnii şi-au dezvoltat un aşa-zis simţ al solidarităţii intracomunitare. Deşi aceste grupuri etnice manifestau câteodată neîncredere sau chiar ostilitate unul împotriva celuilalt, în general trăiau în pace unii cu alţii şi cu populaţia turcă. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman a reacţionat la influenţele culturale, politice şi socio-economice venite din Europa prin implementarea în cadrul imperiului a teoriei otomanismului. Conform acestui nou concept, Imperiul Otoman continua să se definească pe sine ca fiind o entitate musulmană, dar, în acelaşi timp, considerându-se multicultural, multi-etnic, toţi cetăţenii săi fiind consideraţi egali în faţa legii. În acest context istoric, Imperiul Otoman a încercat să copieze conceptele europene despre unitatate naţională, eliminând astfel ideea că societatea otomană era împărţită în clasa favorizată a turcilor musulmani şi cea a minorităţilor non-musulmane. 2. Perspectiva etnică versus perspectiva religioasă Către sfârşitul secolului al XIX-lea, sub influenţa naţionalismului european, Imperiul Otoman începea să se transforme dintr-un stat multietnic într-un stat naţional turc. Victimele acestui proces au fost minorităţile etnice prezente in imperiu: armeni, libanezi crestini, creştini nestorieni, kurzi, greci din spatiul anatolian şi cel pontic. Având în vedere dezvoltarea relaţiilor cu Europa în secolul al XIX-lea, idei naţionaliste ca libertatea şi autodeterminarea au influenţat populaţia turcă, dar şi minorităţi etnice cum ar fi armenii, kurzii sau grecii. Imperiul Otoman a luat în considerare problema minorităţilor nu numai din perspectiva etnică, dar şi din perspectiva religioasă. De exemplu, autorităţile tratau în mod diferenţiat populaţia musulmană kurdă în comparaţie cu alte minorităţi non-musulmane. Kurzilor, de exemplu, li se permitea portul de arme. În ciuda acestei situaţii, din cauza circumstanţelor de ordin istoric, minorităţile etnice tindeau să fie divizate în funcţie de religie, astfel încât minorităţile etnice erau de asemenea şi minorităţi religioase, majoritatea creştine. *** Începând din secolul al XVII-lea Imperiul otoman a cunoscut un proces lent, dar permanent de decădere. „Unica putere cu adevărat a Evului Mediu”, cum caracteriza Karl Marx Imperiul otoman, „nu putuse ţine pasul cu dezvoltarea impetuoasă a societăţii omeneşti în epoca modernă, cramponându-se în structuri politice, sociale şi economice înguste, rigide, anacronice” . Caracterul strict militar al feudalismului turcesc, care constituise într-o anumită etapă istorică forţa principală a Imperiului şi îi asigurase succesul, în epoca următoare nu numai că nu putuse asigura noi cuceriri teritoriale, dar nici măcar menţinerea vechilor hotare. Continuarea acestei stări de lucruri nu putea duce decât la dispariţia statului otoman. Încercările de modernizare care au avut loc în secolul al XIX-lea, pe timpul sultanilor Selim al III-lea (1789-1807), Mahmud al II-lea (1808-1839) şi în special în perioada lui Abdul Megid I (1839-1861), care a inaugurat o epocă de reforme în istoria Imperiului otoman (Tanzimatul), şi Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), chiar dacă au adus o anumită înviorare în viaţa social-politică şi economică nu au avut amploarea şi profunzimea necesară pentru a produce o transformare de ansamblu a modului de producţie, au lăsat neatinse bazele feudalismului şi, în consecinţă, nu au putut opri procesul de decădere a Imperiului otoman, care îşi trăia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea ultimele sale zile. Marile puteri au căutat de-alungul secolelor să profite de situaţia dificilă a Înaltei Porţi pentru a obţine o parte cât mai mare din moştenirea acesteia, pentru a câştiga poziţii economice şi politice predominante în imperiu, pentru a cuceri noi teritorii şi a-şi impune stăpânirea asupra unor popoare aflate sub dominaţia otomană. Luptele interne care se intensificau în Imperiul Otoman creau condiţii favorabile pentru mişcarea de eliberare naţională a creştinilor din sud-estul european. Ea era alimentată de procesele de modernizare a societăţii din ţările europene, care au condus spre formarea naţiunilor. Stabilitatea şi omogenitatea unei naţiuni se bazează pe un teritoriu comun ale cărui limite pot fi identificate, comunitate de limbă, tradiţii culturale, legături economice. Un rol important în formarea unei comunităţi naţionale moderne l-a jucat evoluţia politică a poporului respectiv atât în perioadele premergătoare ale istoriei lor, cât şi în secolele XVIII-XIX. Fiecare din popoarele Europei de Sud-Est şi-a avut calea sa de constituire a statului şi a naţiunii moderne eliberate de sub dominaţia străină şi de constituire a statului. Deşi în cursul secolului al XIX-lea lupta de eliberare a unor popoare aflate sub dominaţie otomană fusese încununată de succes, ele reuşind să-şi câştige neatârnarea şi să formeze state naţionale independente (este cazul grecilor, românilor, sârbilor), la începutul secolului al XX-lea se mai aflau încă sub stăpânirea Porţii numeroase popoare, oprite din drumul firesc de a se dezvolta liber, în propriul lor stat naţional independent. În epoca, capitalismului şi a statelor naţionale burgheze, Imperiul otoman multinaţional era un anacronism, ca şi Imperiul austro-ungar. Acest stat, care nu reprezenta un popor, ci dinastia osmanilor, era un obstacol pentru afirmarea naţională a slavilor de sud, armenilor, arabilor şi a poporului turc însuşi. Dacă reformele din secolul al XIX-lea nu aduseseră transformări profunde în viaţa social-economică a imperiului, ele au avut însă o puternică înrâurire asupra dezvoltării întregii vieţi culturale. Noul suflu cultural, prezent în literatură, artă, istorie, învăţământ a ilustrat de fapt începutul unui proces îndelungat de deşteptare şi de afirmare a naţiunii turce , care se va încheia în anii 1919-1923 prin formarea statului naţional şi proclamarea Republicii Turcia. Procesul de afirmare a conştiinţei naţionale poate fi observat în creşterea interesului pentru limba turcă, pentru creearea unei literaturi în limba poporului, înţeleasă de popor, spre deosebire de vechea literatură scrisă în limba osmană, o limbă vorbită de un cerc foarte restrâns de intelectuali din jurul sultanului, plină de cuvinte de origine arabă şi persană, inaccesibilă poporului. Intelectualii înaintaţi au început o acţiune susţinută de curăţirea limbii de cuvinte străine şi a fost publicat primul dicţionar al limbii turce. „A crescut totodată interesul pentru trecutul istoric al poporului turc, pentru determinarea locului său în cadrul lumii musulmane, pentru evidenţierea elementelor specifice care-l deosebeau de celelalte popoare islamice” . De la interesul pentru cunoaşterea trecutului preocupările s-au îndreptat repede spre problemele privind viitorul naţiunii turce. În acest climat a apărut mişcarea „junilor turci”, cu caracter burghezo-revoluţionar, ai cărei membrii erau recrutaţi în special dintre ofiţeri, intelectuali, funcţionari şi mica burghezie comercială. Junii turci urmăreau modernizarea statului prin transformarea Imperiului otoman dintr-o monarhie absolută într-un stat burghez constituţional, întărirea poziţiilor burgheziei turce în viaţa economică şi politică, scoaterea ţării de sub dominaţia marilor puteri. În 1908, în urma unei revoluţii cu caracter burghez , Junii turci au ajuns la conducerea statului otoman. Dar multe puncte din programul lor politic nu au fost transpuse în viaţa, rămânând simple promisiuni. Au fost înşelate, de asemenea, aşteptările popoarelor asuprite din imperiu, care au sprijint mişcarea în speranţa obţinerii unor drepturi naţionale, culturale, religioase şi economice mai largi . În dorinţa lor de a forma un stat naţional turc modern, o Turcie unică şi indivizibilă în cadrul graniţelor existente, Junii turci negau de fapt drepturile naţionale ale celorlalte popoare, care formau aproximativ 2/3 din întreaga populaţie a imperiului şi se aflau, multe dintre ele, la un stadiu de civilizaţie superior turcilor. Este greu de crezut că vreun program de reforme ar fi putut păstra Imperiul Otoman, ca stat multinaţional, ai cărui cetăţeni să fie mulţumiţi cu apartenenţa lor la sistemul otoman. S-au făcut eforturi repetate de întărire a statului şi de mulţumire sau liniştire a populaţiei dizidente. De-a lungul secolului, problema a rămas aceeaşi: majoritatea popoarelor balcanice, indiferent de naţionalitate sau de nivelul lor social, doreau pur şi simplu să părăsească statul otoman ca atare. Ideea naţională nu a fost doar un program al intelectualilor şi a politicienilor, deoarece ea a devenit până la sfârşitul secolului o convingere înflăcărată, ba chiar un fel de religie laică pentru majoritatea locuitorilor fiecărui stat. Până şi turcii musulmani au acceptat această soluţie ca fiind cea mai potrivită pentru viitorul lor politic. În 1922, o dată cu formarea oficială a republicii turceşti „au dispărut ultimele vestigii ale Imperiului otoman” . Dispariţia acestuia din Europa a marcat victoria finală a principiului naţional de organizare a vieţii politice din această zonă. S-a înfăptuit trecerea de la conceptul de stat în care mai multe naţionalităţi cu limbi, culturi şi religii diferite ocupau acelaşi spaţiu geografic, fără să fie însă egale între ele, la ideea mai modernă că un popor care vorbeşte aceeaşi limbă ar trebui să deţină posesiunea exclusivă asupra zonei în care locuieşte În decursul existenţei lor, turcii au trecut prin toată gama situaţiilor posibile în istorie. Astfel, uneori ei au trăit ca supuşi ai altor popoare, alteori au servit ca mercenari în armatele străine, iar în anumite perioade au dominat alte popoare, după care a trebuit ca ei înşişi să lupte pentru cucerirea independenţei lor naţionale, cum a fost războiul de independenţă condus de Mustafa Kemal Atatürk – făuritorul Turciei moderne. Turcii şi-au făurit propria lor istorie în interferenţă permanentă cu istoria altor popoare, iar după primul război mondial au creat o Turcie nouă, cu limite teritoriale bine definite şi cu un popor ale cărui aspiraţii diferă fundamental de ale înaintaşilor lor. Participarea turcilor la istoria mondială nu poate fi limitată. S-au scris şi studii speciale referitoare fie la rolul istoric al popoarelor turcice fie la contribuţia lor la asamblarea civilizaţiilor Europei şi Asiei încă din perioadele vechi ale istoriei. Dată fiind importanţa istoriei poporului turc în contextul istoriei mondiale, seria preocupărilor în acest domeniu rămâne permanent deschisă, ea îmbogăţindu-se mereu cu alte studii şi monografii. Cercetătorul Mehmet Ali Ekrem a îmbogăţit istoriografia cu o lucrare preţioasă, intitulată Civilizaţia turcă, unde sunt scoase în evidenţă aceste aspecte şi multe altele . BIBLIOGRAFIE: I. Lucrări speciale: • Chirtoagă, I., Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878), Manual universitar, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2004. • Ekrem, M. A., Atatürk, făuritorul Turciei moderne, Editura Politică, Bucureşti, 1969. • Inalcik, H., Le Tanzimat et la Questione Bulgare, Ankara, 1943. • Inalcik, H., The Ottoman Empire: The Classical Age, 1300-1600. Editura Reprint, Phoenix, 2000. • Lewis, B., The Impact of the French Revolution on Turkey, în Cahiers d’Histoire Mondiale, vol. II, nr. 1/1953. • Mehmed, M., A., Istoria Turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. II. Lucrări generale: • Ablay, M., Din istoria tătarilor, Bucureşti, 1997. • Cahen, C., Pre-Ottoman Turkey. A general survey of the material and spiritual culture and history, 1071 – 1330, Londra, 1968. • Ciachir, N., Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987. • Deguignes, I., Histoire générale des Huns, des Turks, des Mongols et des autres Tartars Occidentaux avant et depuis J.C. Jusqu’á presént, Tome I/P. I-II, Paris, 1956. • Djordjević, D., Revolutions nationals des peoples balkaniques, 1804-1914, Belgrad, 1965. • Hayes, C., Nationalism: A Religion, New York, 1960. • Hermet, G., Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 39. • Karpat, K.H., Studies on Ottoman Social and Political History (Selected Articles and Essays), The Land Regime, Social Structure, and Modernization in the Ottoman Empire, Chicago: University of Chicago Press, 1968. • Jelavich, Ch., B., Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999. • Lenin, V. I., Opere complete, vol. 33, Editura Politică, Bucureşti, 1964. • Lewis, B., The Emergence of Modern Turkey, Oxford University Press, 1968. • Moisuc, V., Calafeteanu, I., Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979. • Soysal, I., Revoluţia franceză şi relaţiile diplomatice turco-franceze – 1789-1802, Ankara, 1964, XIV. • Tsourkas, C., Les débuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans. La vie et l’oeuvre de Théophile Corydaleé (1570-1646), Deuxiéme Édition, Thessalonique, 1967. III. Articole: • Oţetea, A., Un făuritor al României moderne: Mihail Kogălniceanu, în ,,Studii. Revistă de istorie”, Bucureşti, 1967, Nr. 5. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
