Epoca moderna Categoria: Referat Istorie
Descriere: “Datã in Alba Iulia, în ziua a doua a sãrbãtorii nasterii domnului, din
anul aceluias domn 1359". Alte date despre acest voievod nu se cunosc.
De asemenea nu se cunosc numele altor voievozi în Hãlmagiu pânã la
secolul al XV-lea, când este amintit voievodul MOGA... |
|
||
|
|
|||
|
1 Epoca moderna Cuprins: 1. Voievozii Halmagiului, iobagia 2. Rascoala lui Horea 3. Avram Iancu 4. Eevolutia din 1848 5. Secolul XX 6. Monumente/ documente Voievozii Halmagiului, Iobagia File din istoria localitatii La sfârsitul mileniului I al erei noastre, locul pe care se găseste azi Hălmagiu făcea parte din formatia prestatală a lui Menumorut ce îngloba întreaga regia ceior trei Crisuri, apoi începând cu secolul al XIII-lea: din comitatul Zarand. (vezi NOTA 1) Cele mai vechi documente scrise, cunoscute pâna în prezent, descriu organizarea si administrarea comitatului Zărand există din veacul al XIII-lea, deodată cu inceputurile de organizare feudala a Transilvaniei. (vezi NOTA 2) La venirea ungurilor in Transilvania (secolul al XI-lea) ei au găsit aici organizatii voievodale prestatale alcătuiri administrative si politice ale poporului roman. În muntii Apuseni erau voievodate românesti libere, iar în secolul al XIII-lea apar osti românesti separate de cele ungare, participând la luptele impotriva bulgarilor. (vezi NOTA 3) Tot asa sunt amintiti romanii transivaneni si in luptele de la Kreussenbrun, în anul 1260 cu Otocar al II-lea, regele Boemiei. (vezi NOTA 4) In partea vestica a Transilvaniei obstile romane, cnezatele si voievodatele s-au bucurat de autonomie pana in secolele XIV-XV-lea. Cnezatul era condus de un cneaz, numit mai tarziu “jupan” (termen de origine slavă), sau "jude" (termen de origine latina) si cuprindea mai multe sate a caror asezare geografica permitea o legătură între ele. Cneazul era proprietar de pamant si avea si drepturi militare, judecatoresti si fiscale asupra locuitorilor cnezatului sau, in limita dreptului conferit de obiceiul pamantului. (vezi NOTA 5) Cu timpul, o parte din cnezi a trecut in randurile nobilimii maghiare, prin innobilare cu diferite diplome. Când un cneaz îsi întindea stăpânirea si asupra cnezatelor vecine devenea voievod. Voievozii români aveau avere proprie, mostenită sau câstigată în alt mod, aveau dreptul să detină mori si crâsme si erau scutiti si de unele îndatoriri fiscale. Ei erau sefi militari de osti, obstii si cnezate si pe când cnezii erau, de obicei, indicati cu adaosul "al cutărui sat" voievodului i se zicea "al românilor", cârmuind mai multe sate. Astfel, cele 70 sate dependente de cetatea Ciceiului erau cârmuite de 12 voievozi, fiecare având 5-15 sate, în timp ce voievodul Hălmagiului cârmuia singur 150 sate românesti. (vezi NOTA 6) Mai târziu numirea voievodului o făcea regele ungar, dar cu respectarea autonomiei provinciei si cu respectarea lui "jus Valachorum, antiqua lex, antiqua consuietudo" (dreptul valahilor, legea veche, obiceiul pământului). Voievozii Hălmagiului Spre deosebire de teritoriul de miazăzi si de răsărit al Muntilor Apuseni, în Zărand, ca si în Bihor s- au păstrat mai îndelungat urmele vechilor conducători ai românilor, fie prin documente, fie prin picturile votive ale bisericilor. Voievozii din Zărand apar în documente pe la mijlocul secolului al XIV-lea.(vezi NOTA 7) Primul voievod al Hălmagiului, amintit documentar, este "BYBARCH Woevoda olahorum de Halmd" (Bibart voievodul valahilor din Hălmagi). El este pomenit în anul 1359 într-un document dat în Alba Iulia de regele Ludovic al Ungariei, într-un proces cu sotia unui orăsan din Zlatna. Iată textul în limba latină si în traducere în limba română a acestui document: "Ludovicus dei gratia rex Hungariae fidelibus suis capitulo eclesiae Albensis Transilvaniae salutem et gratiam. Fidelit.ati vestrae firimiter precimus per praestentes quantenus vestrum mittatis hominem pro testiomonia fide dignum, quo praesente Alexander vel Gyurka aut Erne aliis absentibus homo noster citet Bybarch woevodum olakorum de Halmod contra dominan relictam Remam olaki urbarii de Zlatna in nostram praesentiam ad terminum competentum et post haec diem et locul citationis nomina citatorum cum terminus assignato nobil fideliter rescibatis. Datum in Alba Iuliae, feria secunda prozima post fetum natiodatis domini, anno eisdem MCCL nono". (vezi NOTA 8) Traducerea în limba română: "Ludovic, din gratia lui Dumnezeu rege al Ungariei, supusilor dini adunarea bisericii Alba din Transilvania sănătate si oblănduire. Desigur noi ne dăm seama de loialitatea voastră prin cei prezenti, întrucât trimiteti pentru depozitii un om al vostru demn de încredere, în prezenta căruia un om al nostru, Alexandru, sau Ciurca, sau Erne, altii fiind absenti, o să citeze la judecată, care va avea loc în prezenta noastră la o dată potrivită, pe Bibarch, voievodul olahilor din Halmad, împotriva doamnei Rema, mostenitoarea unui orăsel olah din Zlatna. Si după aceasta să ne trimiteti în scris cu grijă, odată cu data fixată si locul citatiei si numele celor citati." “Dată in Alba Iulia, în ziua a doua a sărbătorii nasterii domnului, din anul aceluias domn 1359". Alte date despre acest voievod nu se cunosc. De asemenea nu se cunosc numele altor voievozi în Hălmagiu până la secolul al XV-lea, când este amintit voievodul MOGA. Voievodatul din Hălmagiu a ajuns la cea mai înaltă ascensiune în anul 1451. În anul 1441 el este amintit ca apartinând cetătii Siria, apoi în anul 1444 Gheorghe Brancovici dăruieste această cetate lui Ioan de Hunedoara ca răsplată si recunostintă a faptelor de arme ale acestuia la eliberarea Serbiei si Albaniei de sub jugul turcesc. Despre voievodul Moga de la Hălmagiu se mai stie că în anul 1445 a fost solicitat de catre comitetele Aradului, Ladislau Marath, ca împreună cu Ladislau Bîlea, Stefan de Birtin, Ioan de Brad si Serban si Ioan de Ribita, să aplaneze un litigiu între Symion, monetarul trezoreriei din Sibiu, cu iobagii din Baia de Cris, iar în anul următor să nu împiedice pe acelasi monetar de a căuta aur în apa Crisului Alb. (vezi NOTA 9) În anul 1448 voievodul Moga a participat în fruntea unei armate de pe valea Crisului Alb la lupta de la Kosovopolie, împreună cu fiii săi Sandrin si Mihail. Ca urmare a acestui fapt atât voievodul Moga cât si fii săi Sandrin si Mihail au fost confirmati în drepturile lor, de către Ioan de Hunedoara prin diploma semnată în Timisoara la 10 aprilie 1451, ei având în stăpânire 120 sate începând de lângă Gurahont si până la Băita (azi în judetul Hunedoara) adică stăpâneau voievodatele Căpâlna (localitate dispărută si identificată lângă Gurahont), Hălmagiu si Băita. (vezi NOTA 10) Voievozii din familia MOGA aveau "familiari", adică vasali, între care MIRCEA din Clit, voievod sau cneaz dăruit de suzeranii săi cu o mosie ia anul 1441. (vezi NOTA 11) In anul 1526 fiilor lui Moga li se dăruieste stăpânirea a 7 porti iobăgesti din comuna Zerind. Academicianul David Prodan în lucrarea intitulată "Domeniul cetătii Siria la 1525" consemneaza ca in voievodatul lui Moga erau: 704 familii de iobagi, 14 cnezi, 6 crainici, 17 libertini, 11 preoti si familii de pauperi (săraci). Satele ce apartineau voievodatului lui Moga erau obligate să contribuie cu 236 florini, 127 porci si 126 miei, la care se mai adăuga răscumpărarea nonei de grâu, 4 măsuri de miere de albine, boi de tăiat pentru cetate, etc. (vezi NOTA 12) Din studiul lui Adrian Rusu intitulat "Un proces de mostenire din anul 1426 pentru stăpânirea la Grădiste (Sarmizegetusa) si implicatiile lui în Hunedoara si Zărand", publicat în revista Ziridava nr. XVIII/1993 a muzeului de istorie judetean Arad la paginile 91- 98, aflăm că în anul 1429 veniseră în fata capitlului din Alba lulia sotia lui MOGA DE HALMAD si sora sa ANA, văduvă lui Ladislau dicti Vayk de Hunedoara si alti mostenitori cerând să fie pusi în stăpânirea unei părti din posesiunile Vărădiei, Braditis si Ohaba din comitatul Hunedoara. Elena si Anca au fost însotite de către sotii lor. Sotul Elenei a fost MOGA DE HALMAD, voievodul Hălmagiului zărăndean, iar al Ancăi a fost LADISLAU zis VOICU de Hunedoara. Numele voievodului Moga a început să fie remarcat ca fiind "primus inter pares" în anul 1445, apoi "nobilis vir" (pag. 96) si dobândise competenta exploatării aurului la Baia de Cris. Astfel Moga a beneficiat din plin de rudenia cu Iancu de Hunedoara care a găsit omul potrivit din propri familie pentru a duce pe făgasul dorit organizarea politică a românilor de pe Crisul Alb. Descendentii acestui voievod au continuat să detină întinse mosii si demnităti, coborând spre câmpia Aradului. Spre sfârsitul secolului al XV-lea un descendent al voievodului Moga, anume Ladislau Moga, este ridicat la rangul de "provizor" (administrator n.n.) al cetătii Siria, în anul 1493 (vezi NOTA 13) iar în anul 1525 un anume Stefan Moga stăpânea "voievodatele cel mare si cel mic" ce cuprindeau o mare parte a teritoriilor de pe cursul mijlociu si superior al Crisului Alb. Tot asa în anul 1526 urmasii voievodului Moga de Hălmagiu stăpâneau 7 porti iobăgesti în Zerindul Mare, iar alti descendenti, anume Valentin si Ioan Moga de Hălmagiu cad în luptele purtate în jurul Timisoarei împotriva turcilor în anul 1552 (vezi NOTA 14) In secolul al XVII-lea ultimii descendenti ai familiei voievodale Moga dispar de pe scena politica si-si instraineaza proprietătile, pierzându-si si puterea economică. Din documentele timpului aflăm că ultima consemnare a familie Moga apartin anului 1658. Dar alături de familia voievodală Moga se mai mentionează în Hălmagiu încă doi voievozi, anume: LUPU (vezi NOTA 15) în anul 1577, si PETRU, care în anul 1600 refuză să-si îndeplinească obligatiile militare fată de cetatea Orăzii, sub a cărei jurisdictie se afla. (vezi NOTA 16) După această dată dispare si voievodatul Hălmagiului, instaurându-se aici puterea nobiliară, apoi după anul 1700 puterea habsburgică sub care s-au mentinut cnezatele până către sfârsitul secolului al XVIII-lea. Halmagiu ca parte constituanta de baza a comitatului Zarand in epoca turceasca si habsburgica. Peste atributiile voievozilor localnici, în declin cu începere din secolul al XVII-lea, stătea autoritatea comitatului Zărand. El a cunoscut epoci de glorie, de declin, de incertitudini, de fărmitare si în cele din urmă de desfiintare. În cele de urmează vom trece în revistă câteva momente si date importante din istoria acestui străvechi comitat, din care a făcut parte si Hălmagiul, fără a avea pretentia că am epuizat subiectul. Până la lupta de la Mohaci (anul 1526) comitatul Zărand a apartinut Ungariei si cuprindea teritoriul de la stânca Vulcanului (de lângă Abrud) pe tot cursul Crisului Alb, până dincolo de actuala granită cu Ungaria, mărginindu-se cu comitatele: Bihor, Bekes, Cenad, Arad si Hunedoara. (vezi NOTA 17) După ocuparea Ungariei de către turci, în urma dezastrului de la Mohaci, la interventia Voievodului Transilvaniei Ioan Zapolia; credincios turcilor, comitatul Zărand a fost alipit Transilvaniei în urma păcii de la Oradea din anul 1538. De la această dată, timp de peste trei secole comitatul va avea a stare de incertitudine din punct de vedere al apartinentei la Ungaria sau voievodatul Transilvaniei. Trei puteri îsi disputau dreptul asupra comitatului: regele ungurilor, Voievodul Transilvaniei si sultanul turcilor; acestia erau vesnic în dusmănie iar armatele lor îl jefuiau mereu. În anul 1566 turcii ocupă cetatea Ineului (vezi NOTA 18) si partea de câmpie a comitatului rămâne sub stapânirea lor până în anul 1696, iar partea muntoasă începând de la Gurahont si până la izvoarele Crisului Alb a continuat să rămâna sub jurisdictia voievodatului Transilvaniei, cu numele de comitat Zărandului, cu capitala în Baia de Cris, cuprinzând numai distinctele Hălmagiului si al Bradului. A urmat apoi o epocă de mare nesigurantă pentru satele neocupate de turci deoarece acestia făceau dese incursiuni si jafuri pe valea Crisului Alb, până în anul 1595 când turcii din pasalâcul Ineului, aflând de înfrângerea lui Sinan Pasa la Călugăneri de către Mihai Viteazul, au intrat în panică, părăsind Ineul si alte cetati ale comitatului. In anul 1599 tătarii întreprind o expeditie pe valea Crisului Alb până la Baia de Cris, jefuind si arzând satele. (vezi NOTA 19) Apare însă Mihai Viteazu care biruie ostile lui Andrei Bathory la Selimber în 28 octombrie 1599, cucereste Ardealul si intră triumfal în Alba Iulia, numind un pârcălab în fruntea cetătii Ineului. Dar adversarii lui se coalizează si-l înving în lupta de la Mirăslău la 18 septembrie 1600, Mihai se gândeste la o întrevedere cu regele Rudolf al Austriei la curtea acestuia din Praga. În drumul său spre Praga se afla în ziua de 6 octombrie 1600 lângă Hălmagiu, trimitând din tabăra de aici o scrisoare către căpitanul Nyary al Orăzii, prin care-i preciza că se află "penea Halmagy" (aproape de Hălmagiu). (vezi NOTA 20) Cum l-au primit locuitorii de atunci ai Hălmagiului nu stim, fiindcă până în prezent nu cunoastem nici o relatare, dar este de presupus că trecerea marelui voievod pe aici le-a răscolit puternic inimile. După uciderea miselească a voievodului Mihai pe Câmpia Turzii la 9 august 1601 turcii au pus din nou stăpânire pe calea Crisului Alb si la începutul anului 1604 cete de mercenari sârbi si haiduci pradă satele de pe valea Crisului Alb si asediază castelul din Hălmagiu, cerând celor asediati, sub amenintarea cu moartea, bani si alimente. Dar asediatii n-au putut să le satisfacă cererile fiindcă alimentele se terminasera si ei începuseră a muri de ciumă. Cadavrele celor morti ereu aruncate peste zidurile castelului si apoi au fost despuiate de haine de către asediatori. După o jumătate de an acestia au adunat vitele cerute din Hălmagiu si satele înconjurătoare, în valoare de peste 25.000 florini, au jefuit satele si au plecat. (vezi NOTA 21) Peste un an (1605) se abate o altă nenorocire asupra acestor locuri. Pasa din Timisoara pustieste valea Crisului Alb, până la Baia de Cris. (vezi NOTA 22) Puterea turcilor se consolidează si după anul 1659 ei ocupă temporar, si partea muntoasă a comitatului Zărand, iar în 1664 comandantul ienicerilor din Ineu pradă Hălmagiul, sub pretext că nu se stie care este hotarul dintre Transilvania si comitatul Zărand si Ungaria ocupată de ei. (vezi NOTA 23) Sesizat de acest jaf, principele Ardealului se plânge la Poartă iar pasa din Ineu cere ca principele să trimită un om la Hălmagiu, care, împreună cu cadiul, să stabilească hotarul principal si teritoriul ocupat de turci. (vezi NOTA 24) Dar jafurile continuă. Astfel la 9 ianuarie 1670 vreo 400 de turci de la Ineu năvălesc la Hălmagiu si fiind zi de târg omoară trei oameni, răpesc 30 de copii si un mare număr de vite si se îndreaptă spre Ineu. (vezi NOTA 25) Sesizat din nou despre acest jaf principele Transilvaniei, Mihai Apaffy, a raportat la 13 ianuarie 1670 cazul de la Hălmagiu marelui vizir Ibrahim si a acesta a dispus ca pasa de la Ineu să pedepsească pe autorii jafului, slobozind si firman de ocrotire pentru satele din jurul Hălmagiului, cu conditia ca acestea, în număr de 49, să plătească tributul fată de oastea din Ineu. (vezi NOTA 26) În anul 1687 Transilvania ajunge sub stăpânirea regelui Ungariei si în urma întelegerii dintre acesta si voievodul Transilvaniei, partea muntoasă a comitatului Zărand rămâne alipită Transilvaniei din punct de vedere al administratiei publice, dar în privinta dărilor apartine Ungariei. La putin timp începe războiul de expansiune al turcilor împotriva Austriei. Cetătile de granită dintre cele două puteri sunt mereu pierdute si recuperate, dar turcii sunt înfrânti în fata Vienei si în urma păcii din 1699 de la Carlovitz părăsesc teritoriul Ungariei si al comitatului Zarand, care apoi ajunge sub stăpânirea habsburgilor timp de un secol si jumătate. În anul 1732 prin "Rezolutia Karolins" din 31 decembrie 1732 a regelui Carol al III- lea, jumătatea muntoasă a comitatului Zărand se realipeste Transilvaniei, iar cealaltă Ungariei, fapt mentionat si în anul 1746 când după unii autori (vezi NOTA 27) comitatul Zărand propriu zis va fi format numai din circumscriptiile Hălmagiului si ale Bradului, cu 91 de comune, iar circumscriptiile Ineului si Zărandului vor fi alipite comitatului Arad pentru totdeauna. (vezi NOTA 28) De la această dată se remarca tendinta de a se restrănge suprafata comitatului Zarand, sau chiar de a fi desfiintat. Istoricul si geograful Marth Bell făcea în anul 1777 o descriere a comitatului cu centrele lui mai importante, arătând starea de decadere si anticipându-i desfiintarea. Despre Hălmagiu scria: "Halmagy ..... frewuens alioquin, in finibus Transilvaniae oppidum. Castellum Olim adpositum muris fossisque cinotul fuerat (vezi NOTA 29) am, et oppidum hoc decore et frequentia pristina privatum est." Tradus (de prof. Tudor Popescu): "Hălmagiul (este) un târg, obisnuit dealtminteri, în cuprinsul Transilvaniei. Cetate odinioară, fusese adăugită cu ziduri si santuri. Acum si acest târg este lipsit de gloria si afluenta de altă dată." Piata Maria Tereza din Viena La 1784, din dispozitia împăratului habsburgic Iosif al II-lea, comitatul Zărand a fost desfiintat si înglobat comitatului Hunedoarei (vezi NOTA 30) dar la 1790 a fost reînfiintat (vezi NOTA 31)din necesitatea de a se supraveghea mai de aproape iobagii si de a preîntâmpina orice încercare de răscoală a acestora. După două decenii (anul 1808) existenta comitatului era amenintată de pericolul desfiintării si realipirii la comitatul Hunedoarei (vezi NOTA 32), dar nu s-a întreprins nici o actiune până în 1836, când mentinerea lui devine deosebit de precară din motivul că asupra comitatului apăsau , în baza legii nr. XXI/ 1836, atât impozitele ce se percepeau pentru Ungaria cât si cele impuse de Dieta Transilvaniei. (vezi NOTA 33) Astfel la dieta tinută la Polon (Bratislava) în anul 1843 comitatul Zărand n-a trimis reprezentanti si pentru acest fapt tabla regească (Ungaria) a întentat proces si a obtinut pedepsirea comitatului la plata sumei de 800 florini aur. Cu executarea pedepsei a fost încredintat Kelemen Ianos, executor judecătoresc din Ungaria. El a sosit în ziua de 17 octombrie 1844 la "Casa comitatului Zarand" din Baia de Cris penru executarea pedepsei(încasarea amenzii) dar când a apărut în sala de sedintă deputatii au scos săbiile împotrivindu-se si astfel executia nu s-a putut face. (vezi NOTA 34) In anul urmator comitatul a fost alipit Ungariei iar la 1854 în epoca absolutismului austriac, cele două preturi, una la Hălmagiu si alta la Baia de Cris, din fostul comitat, apartineau de prefectura din Orăstie. (vezi NOTA 35) In fine, în anul 1861 se aboleste era absolutismului si se reînfiintează comitatul Zărand cu capitala în Baia de Cris, până în anul 1876, când este desfiintată prin legea nr. XXX /1876, plasa Hălmagiului, cu 34 de sate, fiind alipită comitatului Arad, iar cea a Băii de Cris comitatului Hunedoara. Dar să ne reîntoarcem la prezentarea evenimentelor petrecute în Hălmagiu in timpul ocupatiei austriece. O primă actiune a ocupării de către austrieci a comitatului Zărand a fost, pe plan local, izgonirea nemesilor maghiari si înglobarea celor 57 sate, începând de la Gurăvăii (Gurahont) si până la Risculita acum în judetul Hunedoara), în erariul de la Hălmagiu, iar în anul 1703 districtul Hălmagiului a fost subordonat Confinului militar din Arad, instalându-se aici un pichet de grăniceri din 4 ofiteri si 29 de soldati. (vezi NOTA 36) Nemultumiti de pierderea mosiilor, nemesii maghiari, condusi de principele Francisc Rakoczy, s-organizat milităreste sub numele de "curuti" si la finele anului 1703 au pătruns în Zărand, venind dinspre Beius si au ocupat Hălmagiul si castelul de aici. După doi ani soldatii imperiali austrieci, cunoscuti sub numele de “lobonti", au izgonit pe curuti dar la 19 mai 1706 acestia s-au reîntors sub comanda generalului Karoly au reocupat Hălmagiul si au dărmat până la temelii castelul de aici. După alti cinci ani, în care timp Hălmagiul îndeplinea si functia de oficiu vamal dintre Principatul Transilvaniei si Ungaria (vezi NOTA 37, 38) curutii au fost înfrânti de lobonti si astfel austriecii au pus stăpânire pe valea Crisului Alb, adică pe comitatul Zărand. La 1784, din dispozitia împăratului habsburgic Iosif al II-lea, comitatul Zărand a fost desfiintat si înglobat comitatului Hunedoarei (vezi NOTA 30) dar la 1790 a fost reînfiintat (vezi NOTA 31)din necesitatea de a se supraveghea mai de aproape iobagii si de a preîntâmpina orice încercare de răscoală a acestora. După două decenii (anul 1808) existenta comitatului era amenintată de pericolul desfiintării si realipirii la comitatul Hunedoarei (vezi NOTA 32), dar nu s-a întreprins nici o actiune până în 1836, când mentinerea lui devine deosebit de precară din motivul că asupra comitatului apăsau , în baza legii nr. XXI/ 1836, atât impozitele ce se percepeau pentru Ungaria cât si cele impuse de Dieta Transilvaniei. (vezi NOTA 33) Astfel la dieta tinută la Polon (Bratislava) în anul 1843 comitatul Zărand n-a trimis reprezentanti si pentru acest fapt tabla regească (Ungaria) a întentat proces si a obtinut pedepsirea comitatului la plata sumei de 800 florini aur. Cu executarea pedepsei a fost încredintat Kelemen Ianos, executor judecătoresc din Ungaria. El a sosit în ziua de 17 octombrie 1844 la "Casa comitatului Zarand" din Baia de Cris penru executarea pedepsei(încasarea amenzii) dar când a apărut în sala de sedintă deputatii au scos săbiile împotrivindu-se si astfel executia nu s-a putut face. (vezi NOTA 34) In anul urmator comitatul a fost alipit Ungariei iar la 1854 în epoca absolutismului austriac, cele două preturi, una la Hălmagiu si alta la Baia de Cris, din fostul comitat, apartineau de prefectura din Orăstie. (vezi NOTA 35) In fine, în anul 1861 se aboleste era absolutismului si se reînfiintează comitatul Zărand cu capitala în Baia de Cris, până în anul 1876, când este desfiintată prin legea nr. XXX /1876, plasa Hălmagiului, cu 34 de sate, fiind alipită comitatului Arad, iar cea a Băii de Cris comitatului Hunedoara. Dar să ne reîntoarcem la prezentarea evenimentelor petrecute în Hălmagiu in timpul ocupatiei austriece. O primă actiune a ocupării de către austrieci a comitatului Zărand a fost, pe plan local, izgonirea nemesilor maghiari si înglobarea celor 57 sate, începând de la Gurăvăii (Gurahont) si până la Risculita acum în judetul Hunedoara), în erariul de la Hălmagiu, iar în anul 1703 districtul Hălmagiului a fost subordonat Confinului militar din Arad, instalându-se aici un pichet de grăniceri din 4 ofiteri si 29 de soldati. (vezi NOTA 36) Nemultumiti de pierderea mosiilor, nemesii maghiari, condusi de principele Francisc Rakoczy, s-organizat milităreste sub numele de "curuti" si la finele anului 1703 au pătruns în Zărand, venind dinspre Beius si au ocupat Hălmagiul si castelul de aici. După doi ani soldatii imperiali austrieci, cunoscuti sub numele de “lobonti", au izgonit pe curuti dar la 19 mai 1706 acestia s-au reîntors sub comanda generalului Karoly au reocupat Hălmagiul si au dărmat până la temelii castelul de aici. După alti cinci ani, în care timp Hălmagiul îndeplinea si functia de oficiu vamal dintre Principatul Transilvaniei si Ungaria (vezi NOTA 37, 38) curutii au fost înfrânti de lobonti si astfel austriecii au pus stăpânire pe valea Crisului Alb, adică pe comitatul Zărand. In acest timp si până în anu 1746, comitatul Zaran era impartit din punct de vedere administrativ patru plăsi, sau cercuri, având fiecare în frunte câte un “jupan”. Primele două cercuri aveau resedinta in Brad si Hălmagiu, iar ultimele în Ineu si Zărand. (vezi NOTA 39) Desi se instalase puterea austriacă în aceste locuri au continuat sa coexiste vechile orânduiri administrative sub forma cnezatelor. Caracteristica acestei perioade, de cinci decenii, constă în încercarea de răspândire a catolicismul si, de altă parte, în opozitia localnicilor de a primi religia noilor stăpâni, după cum se va vedea în continuare. In anii 1750- 1753, Hălmagiul a fost focarul unor mari lupte religioase duse de ortodocsi pentru apărarea credintei străbune, înscriind pagini de adevărat eroism. Desi actul unirii cu biserica Romei se infăptuise în anul 1700, în părtile Hălmagiului s-a semnalat o puternică rezistentă timp de peste o jumătate de veac. Cea dintâi încercare de a converti românii din aceste părti la catolicism a făcut-o episcopul unit Patachi, în anul 1722, dar interventia a esuat. La data de 15 decembrie 1748, principele George Racoczi al Ardealului a adus la cunostiinta comitatului Zărandului că a confirmat pe Petru de Ciuci (azi com. Vârfurile) în protopopiatul romanesc al Zărandului, pe care înaintasul său nu l-a păstorit vrednic. Principele a făgăduit noului protopop că-l va feri de "sicanele vlădicului românesc", si ale oricui dacă va predica romaneste si va îndemna si pe altii preoti care-I sunt supusi, si dacă va răspândi catehismul românesc, si dacă se lapădă de nenumăratele "superstitii pe care le tine cu privire la botez si la căsătorie”; despărtirile să nu se facă fără stirea episcopului reformat, si ca se va tine de punctele pe care i le-a dat cu cinci luni mai înainte. Si deoarece viclenia a început a se răspândi pretutindeni, acelasi principe recomanda noului protopop unit ca să viziteze bisericile care-i sunt supuse si să îndeplinească vizitatiunea după vechiul obicei. Dar fiindcă nici această nouă metodă nu a putut convinge pe localnici să-si părăsească credinta străbună, s-a reluat metoda violentei. Astfel la 5 iunie 1751 cancelaria aulică din Viena îndrumă pe guvernatorul Ardealului, contele Haller, sa continue politica sa de a răspândi unirea în districtul Hălmagiului. În baza acestei îndrumări, administratorul domeniului erarial (al statului) din Hălmagiu, anume Tatay Samu, izbuti să smulgă, la 10 decembrie 1751, un document iscălit de 35 români de pe domeniul statului si de către protopopul Simion Popovici din Hălmagiu, prin care acestia aderaseră la unire. Auzind de faptul acesta episcopul din Arad trimise îndată pe vicarul său la Hălmagiu ca să întărească rezistenta, dar administratorul Tatay Samu il opri. La data de 25 februarie 1752, sosi în Hălmagiu vicarul unit din Blaj, Petru Aron, într-o zi de târg înconjurat de mai multi protopopi si preoti uniti, ca să convertească la unire populatia din acest district, dar acestia dispuneau acum de un protector puternic în persoana mitropolitului sarb Pavel Nenadovici. Delegati trimisi la acest mitropolit îi aduc la cunostintă sicanele si prigonirile săvârsite de către administratorul Tatay Samu, la îndemnul si cu consimtământul vicarului unit. Îndată ce primi petitia românilor din districtul Hălmagiului, mitropolitul Pavel Nenadovici o trimise curtii din Viena cerând, ca în baza decretului regal din august 1751, să se permită vicarului ortodox din Arad să viziteze credinciosii ortodoxi din acest district. (vezi NOTA 40) În urma acestei interventii sosi în Hălmagiu, la data de 5 septembrie 1752, arhimandritul Vicentiu Prodanovici din Hodos- Bodrog, însotit de către protopopul Ioan Albici din Arad, dar se izbiră de împotrivirea administratorului Tatay Samu care sustinea, în baza declaratiei semnată de cei 35 locuitori la 10 decembrie 1751, că în districtul Hălmagiului populatia a trecut la uniti. 1 Usa bisericii voievodale Biserica Voievodala Altarul bisericii voievodale Au urmat interventii la curtea din Viena si în primâvara anului 1753 sosi în Hălmagiu o comisie formată din comisarii guvernului Francisc Boer si Paul Ponori, împreună cu protopopul unit din Dobra, care se întâlniră la Hălmagiu cu arhimandritul din Hodos- Bodrog si cu protopopul din Arad. Deoarece nu s-au putut ajunge la nici o întelegere, din cauza opozitiei guvernamentale, românii ocupară cu puterea biserica din Hălmagiu, luară cheile si opriră preotii uniti să mai intre în ea. In urma acestui fapt curtea din Viena trimite în Hălmagiu o companie de muschetari, în vara anului 1753, ca să înăbuse orice gând de răscoală, iar comitele Hollaki dădu ordin ca, sub pedeapsă de 40 florini, să se adune toti oamenii din Hălmagiu si să fie provocati prin judecătorul si notarul scaunului de judecată să restituie cheile bisericii. (vezi NOTA 41) La provocarea aceasta, poporul, adunat în numar mare, dovedi un strălucit curaj strigând într-un glas că nu vrea să se facă unit si că nu va preda cheile bisericii decat episcopului orthodox din Arad cand va veni aici. Insistând judecătorul pentru executarea ordinului, poporul a răspuns: "Dacă aveti împuternicire să ne executati, aici suntem. Tăiati-ne, omorâti-ne, dar cheile nu vi le dam." (vezi NOTA 42) În noaptea următoare comitele Hollaki dispuse arestarea a cinci oameni din Hălmagiu, despre care sustinea că sunt agitatorii de căpetenie. Ei au fost excortati de către soldati până la Deva, unde au fost aruncati în temnită. Tot atunci a fost prinsă la Brad sotia crâsnicului din Hălmagiu, care fugise cu cheile bisericii. (vezi NOTA 432) Instiintată de către mitropolitul Nenadovici, împărăteasa Maria Tereza dădu ordin să se facă o nouă cercetare spre a se stabili cine este si cine nu este unit cu biserica Romei, dar comitele Hollaki închise biserica, la data de 7 iulie 1753, si o pecetlui cu sigiliul căpitanului de muschetari, a judecătorului si notarului de comitat. (vezi NOTA 44) În vreme ce în tinutul Hălmagiului se petreceau aceste evenimente mitropolitul Pavel Nenadovici obtinu ca la Viena să se convoace o deputatiune ilirică care, împreună cu cancelaria transilvăneană, a luat în discutie chestiunea românilor din districtul Hălmagiului luându-se din nou hotărârea ca să se facă a cercetare ca să stie cine este unit si biserica Romei si cine nu este unit. În fine, după interventii si insistente, în luna mai 1754, o comisie compusă din consilierul public Martin Soeberg si judele regesc de tablă, Emeric Miske, protopopul Avram Pop, din Daia, arhimandritul Moise Putnic si Wolfgang Cserey, s-au prezentat în Hălmagiu pentru a face o ultimă cercetare (vezi NOTA 45) Lucrările acestei comisii începură în ziua 12 mai 1754 si continuară până în ziua de 19 mai 1754, fiind convocati 1565 capi de familii reprezentând 49 de localităti din jurul Hălmagiului. A fost o mare demonstratie si un strălucit triumf al ortodoxiei întrucât pentru unire si-au exprimat vointa doar 5 persoane si un preot. (vezi NOTA 46) Cu toate acestea comisia a hotărât ca biserica din Hălmagiu să rămână si pe mai departe în mâna celor uniti, până când va dispune "Majestatea sa Regina", care însă a "dispus" ca biserica să rămână definitiv pentru uniti urmând ca ortodoxii să construiască alta. (vezi NOTA 47) Românii din districtul Hălmagiului au făcut însă o ultimă încercare de a redobândi vechea lor biserică adresându-se, la data de 7 decembrie 1754, cu o petitie protectorului lor mitropolitul Pavel Nonadovici, arătând că: "Unde atâta cheltuială vom afla noi săracii să putem face asemenea acesteia sau si mai mica biserică, sau de unde ni s-au dat putere la acest lucru, când în anii trecuti nici a ara nici a semăna, mai putin a secera sau a dobândi ceva, am avut vreme. Ziua si noaptea si în tot ceasul altă grijă nu era fără numai a ne feri de mâinile celor ce ne goneau pre noi. Pente si temnite ne-au asteptat pe noi si de multe ori nu numai cu prunci se umplea. Si încă nu numai acestea ci si putina avutie si haine ce am avut ni s-au luat aducând asupra noastra un comando de moscatiri, dintr-u care pierdut avere nimica nu ni s-a întors până acuma. Dar acum vai noua săracilor, fără nici o pricină întâia biserică a tinutului acesta ni s-au luat. Noi am ziduto, pravoslavnicii episcopii nostri o au sfintito, mortii nostri, părintii, mosii si strămosii nostri si ceilalti pe lângă dânsa sau îngropat" (vezi NOTA 48) Piatra Cinzaiului Maria Tereza si familia regala Dar oricât de mult s-a străduit mitropolitul Nenadovici sa înduplece inima împărătesei Maria Tereza , fu cu neputintă de ai schimba hotărărea. Astfel biserica a rămas în stăpânirea unitilor până în anul 1948, cănd a revenit iarăsi ortodoxilor (dupa 194 de ani), în baza reîntregirii bisericii române. Din această perioadă datează, până azi odioasa "piatră a cinzaiului” asezată în fata bisericii, pentru a servi ca loc supliciu pentru cei mai dârzi apărători ai străbunei credinte. IOBAGIA În cursul secolelor XVII si XVIII, după disparitia voievodatului, în părtile Hălmagiului creste autoritatea nobilimii. Vechile comunitătii tărănesti trec în proprietatea familiilor de nobili Losonczy, Banffy si altii, consolidându-se odiosul sistem iobăgesc. Până la revolutia din anul 1848 în Transilvania erau diferite clase sociale, dintre care amintim pe acelea ale: nobililor, industriasilor (industriali), comerciantilor si iobagilor. Clasa nobiiliar avea diferite nuante gradative, anume: nobili banderialisti, nobili de rang major, nobili de rang minor, nobili comuni, nobili armali si nobili opincari. (vezi NOTA 49) Începând cu regele Leopold al Austriei s-au facut donatiuni imense nobililor pentru serviciile aduse tronului si au fost ridicati la rangul de "nobili opincari" unii iobagi. Printre acestia au fost si fratii DANIEL si GEORGE SIDA din Hălmagiu (în anul 1701 ) si IUONU SLEV din satul Brusturi- Buceava, în anul 1720. Averile nobililor erau asa de mari încât traiul lor era asigurat din generatie în generatie. Grija, nobilimii era nu de a-si câstiga alte averi prin cumpărare sau căsătorie ci de a avea brate de muncă îndestulătoare. Maria Tereza si fiul ei Franz Josef Pictura degradata din interiorul bisericii Mai târziu a apărut o clasă numita "clasa onoratiorilor”, care cuprindea oamenii calificati prin diplome de stiintă superioară, si care ocupau posturi în oficiile publice, luând parte activa la viata de stat. (vezi NOTA 50) Iobagii erau exclusi de la privilegii si de la favoruri, precum si de la dreptul de a participa la viata publică, si aveau de suportat pe lângă greutătile familiare si obligatia de a munci bunurile nobililor pe a căror mosie locuiau. În schimbul acestor munci domnul de pâmânt (nobilul) le ceda si lor spre folosintă unele suprafete de pămănt din ale căror produse iobagii erau obligati să le predea cote părti. (none, decima, etc.) Desi sub dominatia împăratilor habsburgi Maria Tereza (1740- 1780) si a fiului ei Iosif II (1780 - 1790) s-a constatat o usoară îmbunătătire a stării iobagilor, s-a înăsprit însă sistemul financiar. Noul regim fiscal vine cu vastul său aparat de stat, care trebuia plătit, cu armatele sale permanente de întretinut, mărind considerabii sarcinile publice ce apăsau asupra iobagilor (vezi NOTA 51) Din cauza lipsei unei reglementări urbariale uniforme iobagii erau expusi la bunul plac nu numai al aparatului de stat dar mai ales al stăpânului de pământ si al dregătorilar lui. Astfel în comitatul Aradului, vecin cu cel al Zărandului, s-a făcut o reglementare doar în stare de încercare până în anul 1771. (vezi NOTA 52) Iată marea nedereptate ce se făcea iobagilor din părtile Hălmagiului. Urbariul Mariei Tereza, aplicat în părtile Aradului de la 1771, a stabilit pentru o "sesie" (lot de pământ) o suprafată între 20- 32 jugăre (1 jugăr = 1100 stg. p.) arătau, până la 10 jugăre fânat si un jugăr de grădină si diferite în fiecare sat. Desi sarcinile urbariale de robotă (muncă obligatorie) pe mosia de pământ erau la o zi de lucru cu jugul sau două zile de lucru cu bratele pe săptămână, pentru o sesie întreagă, în părtile Halmagiului robotele erau de 3- 4 zile pe săptămână, indiferent de mărimea sesiei (vezi NOTA 53) Pe lângă robote, femeile, erau obligate să toarcă si să tese anumite cantităti de lână si cânepă iar iobagul mai dădea si zeciulala din produsele câmpului precum si după animale si produsele acestora: oi, capre, porci, vitei, stupi, lână, brânză, etc. Urma apoi "darea" (censul) în bani sau în "deturi" (în natură). La acestea se mai adăugau taxele de păsunat, de folosirea pădurilor, ghindărit, morărit, cârciumărit, etc., apoi tărănimea mai trebuia să suporte obligatiile fată de stat, de comitat, proviziile pentru armată, încartiruirile, cărăusia, reparatia drumurilor, întretinerea slujbasilor, etc. (vezi NOTA 54) La recensământul populatiei din anul 1720 s-a constatat ca in Halmagiu era o singura familie de nobili si 30 de familii de iobagi. (vezi NOTA 55). La rândul lor iobagii se împărteau în trei clase sau subdiviziuni: - iobagi, dacă au avut casă (intravilan) si pământ cultivabil - incvilini, dacă au avut numai casă (jeleri de casă) - subincvilini, dacă n-au avut nici casă si nici pământ. (vezi NOTA 56) Toate fondurile funciare, industriale sau extravilane, la un loc s-au numit "posesiune urbarială" (sesie colonialis). Aceste stări de lucruri au durat pâna în anui 1848, când au fost desfiintate deodata cu iobăgia, prin legea nr. IX /1848. Domnii de pământ au fost escontentiotati (plătiti) cu obligatii din partea statului, iar fostii urberialisti au solvit statului numele de răscumpărare a pământului devenind in felul acesta proprietarii pamântului urbarial muncit generatii întregi de către ei. NOTE 01. Gh. Popa Lisseanu, Bucuresti 1934 I, pag. 65, Izvoarele istoriei române. 02. Sargetia. Act amuzei regionalis Devensis, vol. 4, anul 1966, pag. 228 03. Ion Lupas, Voievodatul Transilvaniei. Studii si conferinte, pag. 18- 19. 04. Constantin Pavel, Scoalele din Beius, 1828 - 1928. Tip Beius 1929, pag. 6 05. David Prodan, Judele satului iobăgesc din Transilvania în secolele XVII- XVIII. Cluj 1961 , anuarul Institutului de istorie, pag. 217 - 218 06. P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii române, Editura stiintifică, Bucuresti 1969, pag. 244 07. Acta Muzei Naponcesis III, 1966, Silviu Dragomir si S. Belu: Voievozii, cnezii si crainicii la românii din Muntii Apuseni si regiunea Horului, în evul mediu, pag. 174. 08. Urkendenbucher zur Geschtie der Deutschen in Siebenburgen / Documente privitoare la istoria germanilor din Transilvania, vol. 2, 1897, pag. 172, Ed. Fr. Zimmerman, K. Werner G. Muller, Sibiu. 09. Traian Mager: "Tinutul Halmagiului", vol.1, pag. 32, Hurmuzachi 1,2, pag 717 10. Idem, pag. 32. 11. E. Gluc, Geza Kovacs, E. Dorne, "Contributii cu privire la rascoala populară din 1514. Studii si materiale de istorie medie, vol. 1. Editura Academiei Bucuresti 1956, pag. 439. 12. David Prodan, "Domeniul cetătii Siria", 1525, în anuarul Institutului de istorie, Cluj- Napoca, 1960, pag: 37, 86 13. Marky Sandor, Arad varmege Arad Szabad kiraly varos totenete. Arad, 1895, vol. 1, pag. 360. 14. Idem pag. 412. 15. Traian Mager, op. citat pag. 34, Studii privind istoria Aradului, Editura politică 1980, pag. 156 16. Crisia V. Oradea 1975, Liviu Borcea, cotributii la istoria politică a Bihorului în epoca lui Mihai Viteazu, pag. 110. 17. V. Merutiu, judele din Ardeal si Maramures până în Banat, Intitutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj 1929, pag. 167. 18. Marky Sandor, vol. 1, pag. 564 si Traian Mager vol.I 19. Marky Sandor, vol. 2, pag. 31. 20. Colectia Humuzachi, 4, pag. 200- 1. 21. Marky Sandor, vol. 2, pag.2 si Cozma Pal. Zarand varmegye leirasa, Cluj, 1847, pag.90 22. Traian Mager, Vol 1, pag. 55- 56 23. Idem 24. Marky Sandor, vol. 2, pag. 124. 25. Marky Sandor, Vol2: pag. 124 26. Idem pag. 124. 27. Acta Muzei regionalis Devensis, vol. 4 /1966, pag. 229. 28. V. Merutiu. op. citat, pag. 167. 29. Compedium Hungariae geograficum, Pojon, 1777, pag. 276 Matth Bell 30. V. Merutiu. op. citat, pag. 167. 31. V. Merutiu. op. citat, pag. 167. 32. Hunyadvarmegyei almanah, Deva, 1911, pag 26, Orban Kalaman(Almanahul judetului Hunedoara) 33. Idem pag. 26. 34. Idem pag. 28. 35. Ordonatiunea L 1/141 a Ministerului de Interne, Justitie si Finante din 4 iunie 1854. Foia pentru minte, inimă si literatură nr. 23 din 27 iunie 1854. 36. Traian Mager, “Tinutul Hălmagiului”, vol 1, pag. 61 37. Ibidem, pag. 62. 38. Sargetia. Acta Muzei regionalis Devensis, vol 4/1966, pag. 229. 39. Silviu Dragomir, “Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în veacul al XVIII-lea”, vol. 1, pag. 239 40. Silviu Dragomir, “Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal din veacul al XVIII-lea”, vol. 1, pag 239 41. Ibidem pag. 242. 42. Ibidem pag. 247, Colectia Roselfeld-Bunea, pag. 79-80. 43. Silviu Dragomir, op. citat pag. 247. 44. Idem pag. 248. 45. Idem pag. 248. 46. Siviu Anuichi, “Relatiile bisericesti româno-sârbe în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea”. Teză de doctorat mss. Beograd, 1976 Asanuk, fondul MP “A”, documentul 98/1754 si 119/1754, cap. V, pag. 130. 47. Silviu Dragomir op. citat pag. 257. 48. Silviu Dragomir, citat si anexe pag. 129-130, anexa nr. 80. 49. Georgiu Plopu, “Părti alese în dreptul privat ungan”, vol.1, Bucuresti 1923, pag 69, paragraful 55. 50. Ibidem. 51. David Prodan, "Răscoala lui Horea". Editura stiintifică si enciclopedică Bucuresti, 1979, vol. 1, pag. 14. 52. Kovacs Geza, “Structura internă si dezvoltarea proprietătii în comintatul Aradului, dupa reglementarea urbarială din 1771 până în 1848, Cluj vol. 2, pag. 138. 53. Idem. 54. David Prodan, op. citat, pag. 33. 55. Matei Voileanu, "Să se facă lumină", Biserica romanilor din Ardeal in veacul al XVIII-lea, Sibiu, Tip. Arhidiecezană, pag. 46, nr. crt. 56. 56. Georgiu Plopu, op. citat cap. LIX paragraful 999. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat Word
Free Download Referat PDF |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
