Cruciadele Categoria: Referat Istorie
Descriere: Aici cele douã ostiri au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad,
cu resturi din armatã, si-au sfârsit expeditia ca simpli pelerini. În
tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Damascului si
Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a unit lumea
musulmanã sub conducerea sa si si-a îndreptat atacul împotriva
Ierusalimului... |
|
||
|
|
|||
|
1 Cruciadele Cruciadele au fost expeditii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri si coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina si Ierusalimul. Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică si militară si sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele si păturile sociale. Aspectul religios constă în faptul că aceste expeditii au fost însotite, la început, de o ideologie crestină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării asa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul si împrejurimile sale, de sub dominatia musulmană. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o solutie fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede si orăsenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piete de desfacere si aprovizionare. Participarea masivă a tărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate si solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosintă în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat si ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu si glorie. Posibilitatea unor actiuni militare în răsărit si a unor deplasări de mase a fost creată de însăsi situatia politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria si Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc si a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum si Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizant, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii si normanzii atacau imperiul. În această situatie împăratii bizantini au fost nevoiti, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Asa s-a născut initiativa papalitătii de a organiza expeditii în urma cărora scaunul apostolic si-ar fi mărit sfera de influentă, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică si ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În consiliile de la Piacenza si Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea. Cruciada I (1096-1099) Prima cruciadă Expeditia sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul si Walter cel Sărac, si expeditia cavalerilor grupati în patru corpuri principale de oaste, conduse de Geoffroi de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Huges de France, fratele regelui Filip I si Robert Courte Heuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert de Flandra; Boemund de Tarent si Tancred de Sicilia. Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din orasele de pe Rin, Köln si Mainz, anuntând prin aceasta caracterul sângeros si de jaf ce aveau să-l îmbrace expeditiile. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o întelegere cu Alexie Comnenul, prin care se angajau să recunoască suveranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. Cruciatii au respins armata selgiucidă si au cucerit Niceea si Dorileea (mai-iulie 1097). Antiohia a rezistat sapte luni, dar în cele din urmă a fost si ea ocupată (1098). Cruciatii au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-si croi drum spre Ierusalim. Dar în anul 1099 Ierusalim a căzut în mâinile lor. În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, Principatul Antiohiei, Principatul de Galileea comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile Tyr, Ramla, Kerak, Ascalon, Beirut, Sidon, Ibelin si altele. Pentru mentinerea ordinii în rândul populatiei cucerite si pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiintat ordine militaro-călugăresti: Ordinul Ioanitilor si Templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi si Ordinul german al teutonilor, spre sfârsitul aceluiasi veac. Cruciada a II-a (1147-1149) Turcii nu au renuntat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pe moment, au pus capăt rivalitătilor dintre ele si unindu-se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemultumirile din rândul populatiei supuse, care se răscoală în mai multe rânduri. Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciati si selgiucizi au sfârsit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugen al III-lea. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea si o oaste germană, în frunte cu împăratul Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor cruciati, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispozitie de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică. Aici cele două ostiri au fost risipite de turci, iar Ludovic si Conrad, cu resturi din armată, si-au sfârsit expeditia ca simpli pelerini. În tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Damascului si Egiptului, Saladin, un militar si om politic capabil. a unit lumea musulmană sub conducerea sa si si-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. În lupta de la Hattin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan si a pus stăpânire pe oras. Guy de Lusignan fiind un om nesăbuit deoarece a condamnat o armata întreagă la moarte deoarece a fost avertizat sa nu plece deoarece nu aveau apa. Când cele 2 armate au ajuns fată în fată, cruciatii nu au avut nici o sansă împotriva arabilor care erau mai multi si mult mai bine pregătiti. Din cauza acestui Guy de Lusignan Ierusalimul a fost cucerit si au murit atâîia oameni. Cruciada a III-a (1189-1192) Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei si Frantei - Richard Inimă de Leu si Filip al II-lea August - si împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. În vara anului 1190 o armată uriasă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecati, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reusit să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă, nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus. Rămasi fără conducător, cea mai mare parte din cruciati s-au împrăstiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, si au continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru si o cedase lui Guy de Lusignan. Singura actiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, interventia lor determinând, în mare măsură, capitularea orasului (13 iulie 1191). După acest succes au început neîntelegerile din tabăra cruciatilor, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expeditia. Ca o mentiune trista, dupa ce a intrat in Ierusalim, Richard a executat 3000 musulmani, in mare majoritate, femei, bătrâni, copii,o adevarată încercare de epurare etnică. Pe drumul de întoarcere, Richard a devenit o perioada prizonierul lui Leopold, fiind eliberat numai dupa plata unei răscumparari însemnate Cruciada a IV-a (1202-1204) Cruciada a IV-a este legată de numele puternicului pontif Inocentiu al III-lea si de politica sa de a-si impune suprematia asupra întregii lumi crestine, occidentale si orientale. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu. La începutul secolului al XIII-lea cruciadele îsi pierduseră baza populară, între cruciada populară si cea aristocratică distanta se adâncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în actiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV a a însemnat o abatere fătisă de la scopul de cruciadă. În luna mai a anului 1203, cruciatii, îmbarcati pe vase venetiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orasul si au reînscăunat pe Isac al II-lea Anghelos, căruia apoi i au pretins despăgubiri bănesti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciatii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit o si au luat o în stăpânire. Consecinta cruciadei a IV-a a fost desfiintarea Imperiului bizantin si împărtirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul si Trapezuntul. Venetia, dat fiind contributia pe care o adusese în această expeditie, primea privilegii comerciale si stăpâniri teritoriale întinse. La cruciadă au mai participat Ludovic de Blois si Geoffroi de Villehardouin. Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu si a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la esecul final al cruciadelor. 1 Cruciada a V-a (1217-1221) Papa Honoriu al III-lea, îl însărcină pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să propovăduiască "războiul sfânt" în Siria si Palestina. În statele cruciate care mai rămăseseră domneau acum principiile legilor numite Asezămintele Ierusalimului. Conform acestora exista domnia deplină a baronilor si existau relatiile sociale de tip feudal. La această cruciadă porniră spre Acra, locul de întâlnire al cruciatilor, o serie de feudali: ducele de Austria, Leopold al VI-lea, regele Ungariei, Andrei al II-lea, din Germania veneau pelerini si baroni din tările cruciate. Armatele cruciate, care numărau 2.000 de cavaleri, câteva mii de soldati călări, circa 20.000 de pedestri si numeroase trupe neregulate, porniră la atac. Sultanul Egiptului Malik al-Adil stia că atacul se rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar întreaga expeditie a cruciatilor la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se îndreptă spre Damasc, apoi trimise trupe de întărire la Ierusalim. Regele ungarie îmbolnăvindu-se se întoarse acasă în anul 1218. Viceregele Damascului, Al-Muazzam, fratele lui Malin al-Kamil, porunci să se distrugă toate zidurile de apărare ale Ierusalimului. El socotea că e mai bine să predea un oras pustiu si ruinat, decât un loc întărit. Leopold al VI-lea, ducele de Austria, se reîntoarse în Europa. Malin al-Kamil, sultanul Egiptului, propuse cruciatilor ca acestia să ridice asediul Damiettei în schimbul restituirii Ierusalimului. Legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano, determină consiliul de decizie să respingă propunerile sultanului Malin al-Kamil. Cruciatii pedestri porniră la asaltul Damiettei, dar Malin al-Kamil si garnizoana din oras îi respinseră. Cruciatii, întării cu noi forte sosite din Europa, asaltară Damietta pe care o cuceriră la 5 noiembrie 1219. Cruciatii aveau de gând să facă din Damietta un centru de rezistentă asemănător Acrei. Eyubizii (populatia din Egipt) porniră să salveze Egiptul în 1220. Din pricina neîntelegerilor cu legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano - nobil spaniol, regele Acrei, Jean de Brienne, părăsise conducerea cruciadei lăsând-o numai în seama legatului papal. Delegatii eyubizilor propuneau să se facă un schimb între Damietta si regatul Ierusalimului. Nobilul spaniol respinse din nou propunerea făcută. El hotărî să se pornească cu toate fortele la cucerirea orasului Cairo. Regele Jean de Brienne, care se retrăsese la Acra, se răzgândi si făcu cale întoarsă, debarcând la Damietta la 7 iulie 1221. Pentru cruciati bătălia e pierdută. La 7 septembrie 1221, Damietta fu predată fostilor ei stăpâni. Cruciatii se îmbarcă parte pentru Europa, parte pentru Răsărit, întorcându-se la locurile cucerite de ei în vremea primei cruciade. Pacea încheiată acum va fi mentinută timp de opt ani: 1221-1229. Cruciada a VI-a (1228-1229) Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-lea în anul 1227, din cauza vietii imorale pe care o ducea si a raporturilor sale prietenesti cu sultanul Malin al-Kamil. Papa îi interzise să conducă cruciada, dar fără a tine seamă de papă Frederic al II-lea se îmbarcă si pleacă în Siria la în iunie 1228. Frederic al II-lea se opri mai întâi în Cipru, încercând să pună mâna pe acest regat; dar Jean d'Ibelin regentul regatului Ierusalimului si Ciprului, îsi organizează apărarea si îl respinge pe Frederic al II-lea. El conducea o cruciadă excomunicată, islamofilă. Frederic al II-lea cere lui Malin al-Kamil cedarea Ierusalimului în schimbul altor teritorii. Frederic al II-lea întreprinde un fel de expeditie armată de la Acra la Jaffa. Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat cruciatilor (acum împăratul german fiind si rege al Ierusalimului), împreună cu orasele Bethleem si Nazareth. În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim unde este încoronat ca rege al Ierusalimului. Frederic al II-lea rămâne indiferent de problemele religioase si hotărăste ca Ierusalimul să rămână oras deschis. El se întoarce la Acra deoarece baronii se răsculaseră împotriva sistemului său centralizat de conducere. Nereusind să ajungă la o întelegere cu baronii, Frederic al II-lea se întoarce în Italia, în mai 1229. Cruciada a VII-a (1248-1250) În 1244, după recuerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese emisari la principii si regii din Occident, cerându-le organizarea unei noi cruciade generale. La conciliul de la Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă. În decembrie 1244, Ludovic al IX-lea, regele Frantei, făgăduise că va organiza el însusi o cruciadă. El nu urmărea altceva decât să acapareze pământuri si pradă bogată în răsărit. În vara anului 1248 Ludovic al IX-lea părăsi Parisul îmbarcându-se pentru insula Cipru, unde trebuia să aibă loc adunarea generală a trupelor. Cruciada a saptea avea un caracter francez, pentru că în jurul lui Ludovic al IX-lea se adunară numai nobili francezi. În septembrie 1248, cruciatii francezi ajungeau în insula Cipru, unde fură primiti de regele Henric I al Ciprului. În primăvara anului 1249, Ludovic al IX-lea se îmbarcă împreună cu oamenii săi, la care se adăugaseră baroni din Siria si Cipru. Numărul total al cruciatilor se ridica la aproximativ 15000 de oameni. Ajunse în fata Damiettei, în ziua de vineri, 4 iunie 1249, dar sultanul, prevenit, avuse timp să se înarmeze. Ludovic al IX-lea porunci să se înceapă debarcarea; dorea să câstige timp ca să poată stabili un cap de pod în fata Damiettei. Bătălia se încheie în fata cruciatilor. La 6 iunie 1249 cruciatii pătrundeau în Damietta, pe care o găsiseră deschisă, goală si neatinsă. Trupele cruciate se aleseseră cu o pradă bogată. Cruciada a VIII-a (1270) Răspunsurile la apelurile papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludivic al IX-lea, regele Frantei, protagonistul celei de-a saptea cruciade. Într-o adunare solemnă , la 24 martie 1268, regele îsi anuntă hotărârea de a mai conduce o cruciadă. La 1 iulie 1270, vasele cu cruciati pornesc spre Siria, dar corăbiile îsi schimbă ruta spre Tunisia. În Tunisia puterea o detinea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu'Abd Allah. Schimbarea destinatiei s-a explicat prin politica personală a lui Carol d'Anjou, ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiti din Sicilia si că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care îsi trăia ultimele ceasuri, cruciatii au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri si jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului oferă ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Frantei, Ludivic al IX-lea, moare în luptă, iar putinii cruciati rămasi în viată s-au înapoiat în Franta. Cu această ultimă încercare asa-numitele "cruciade clasice" luau sfârsit. Rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, Acra, ultimul centru de rezistentă al cruciatilor. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna "latinilor" mai multă vreme, el fiind cucerit de turcii otomani abia în 1571. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat Word
Free Download Referat PDF |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
