Renasterea politica in Europa Centrala si Orientala Categoria: Referat Istorie
Descriere: După stingerea dinastiei Arpadienilor (1301), in disputa care a urmat
pentru ocuparea tronului Ungariei au intervenit Germania, Cehia, Polonia
si regatul Neapolelui. Influenta curiei papale a făcut ca dieta ungara
sa-l aleagă pe Carol Robert (1308 – 1342) din dinastia de Anjou care
domnea la Napoli... |
|
||
|
|
|||
|
1 Renaşterea politică în Europa Centrală şi Orientală În secolul al XIII-lea, consolidarea puterii regale din Cehia marele stat feudal al Europei Centrale, si recunoaşterea independentei tarii de către împăratul german Frederic II Hohenstaufen, a conferit statului o apreciabila importanta internaţionala. Aceasta – mai ales după ce Ottocar II Premysl (1253-1278) a anexat regatului sau Austria, precum si regiunile slave din sudul Dunării (Stiria, Carinthia, Craina), întinzând hotarele regatului de la izvoarele Elbei si Oderului pana la Marea Adriatica. De asemenea – după ce, sub domnia lui Vaclav II (m. 1305), Habsburgii au acceptat ca Cehia si Polonia sa se unească intr-un singur stat. Regii cehi, din noua dinastie de Luxemburg, Carol I (1346 – 1378) si Vaclav IV (1378 – 1419) au devenit totodată si împăraţi ai Germaniei. De asemenea Sigismund, care in 1386 este ales si rege al Ungariei si care in 1415 a hotărât arderea pe rug a lui Jan Hus. Nemulţumirile meşteşugarilor, a plebei orăşeneşti si a ţăranilor au dus – ca urmare si a propagandei exponenţilor reformei si a arderii pe rug a lui Jan Hus si eronimi din Praga – la izbucnirea marelui război ţărănesc din Cehia (1419), condus de Jan Zizka. In 1420, papa Martin al V-lea a proclamat o „cruciada” împotriva husiţilor. Armata germana de 100 000 de oameni sub conducerea lui Sigismund a fost infranta. După care, a urmat alte patru „cruciade” pana când după optsprezece ani de lupte răsculaţii „taboriţi” au fost infranti, in 1437, iar „calixtinii” in 1485. Răscoalele taranesti, aşa – numitele „războaie husite” au contribuit considerabil la trezirea sentimentului naţional, toate acestea ducând la unirea Cehiei cu Ungaria (1471-1516) dar n-a fost de ajuns sa consolideze structura statului ceh. De aceea acţiunea de dezagregare statala va fi accelerata de constituţia din 1500 care sancţiona forţa si privilegiile nobilimii. Anarhia feudala se va diminua când, după moartea in 1526 a regelui Ludovic al II-lea coroana ii revine lui Ferdinand I care făcea parte din rasa de Habsburg; nobilii din Germania si Austria se vor instala pe domeniile confiscate, autonomiile naţionale vor fi suprimate, libertatea religioasa abolita, iar curtea – transferata definitiv la Viena, o situaţie care va duce timp de 3 secole (pana in 1918), la pierderea autonomiei reale a tarii. După stingerea dinastiei Arpadienilor (1301), in disputa care a urmat pentru ocuparea tronului Ungariei au intervenit Germania, Cehia, Polonia si regatul Neapolelui. Influenta curiei papale a făcut ca dieta ungara sa-l aleagă pe Carol Robert (1308 – 1342) din dinastia de Anjou care domnea la Napoli. Sub acest rege si sub succesorul sau Ludovic I (m. 1382), care a unit coroana Ungariei cu cea a Poloniei, anarhia feudala a încetat. Puterea regala – sprijinita de mica nobilime si mijlocie, precum si de oraşe – s-a consolidat, fara sa realizeze insa pe deplin centralizarea statului. Pe plan intern, codul de legi din 1351 a instituit proprietatea ereditara asupra pământurilor, întărind dominaţia absoluta a nobililor asupra taranilor iobagi. In politica externa regii unguri din dinastia de Anjou, bazându-se pe uniunea lor dinastica cu Polonia si cu regatul Neapolelui, au urmărit sa-si extindă influenta de la Marea Baltica pana in strâmtoarea Messina si in Peninsula Balcanica. Cu ajutorul papei ( dar si prin intervenţii armate) Ludovic I a transformat o serie de state italiene in posesiuni vasale. ( Chiar si Veneţia a fost silita sa-i plătească un tribut anual ). Campaniile militare din Italia si cele contra statelor slave de sud au împiedicat, ca urmare, centralizarea temeinica a statului. La aceasta au contribuit, in sec. XV, si răscoalele taranesti si orasenesti din diferite regiuni ale Ungariei (si mai ales din Transilvania), provocate de întărirea sistemului feudal, soldându-se cu restabilirea oligarhiei nobiliare. Ofensiva otomana împotriva Ungariei (1438) a impus o apropiere a acesteia de statele slave, in vederea unei rezistente comune. In 1440, regele polon Vladislav III a fost chemat sa ocupe tronul Ungariei. Ioan de Hunedoara, comandantul armatelor ungaro-polone, a repurtat o serie de victorii contra invadatorilor otomani, inclusiv (după înfrângerea de la Varna din 1444, unde a căzut si regele Vladislav III) in bătălia, decisiva, de la Belgrad (1456). Împotriva încercărilor împăratului german Frederic III de a ocupa tronul Ungariei, a fost ales rege Matei Corvin (1458 – 1490). In interesele nobilimii maghiare si sub influenta papalităţii, acesta a atacat Cehia, anexând provincia Moravia. Succesele sale militare si politica sa interna au contribuit considerabil la centralizarea statului; dar abandonarea politicii de apropiere de tarile slave vecine a avut ca urmare slăbirea statului. In 1526, la Mohacs, armata ungara a suferit o înfrângere catastrofala pentru viitorul Ungariei; pentru ca, in 1541, turcii otomani sa ocupe Buda. În timpul domniei lui Cazimir III cel Mare (1333 – 1370) Polonia devine cea mai importanta dintre unităţile statale slave din sec. XIV. In următoarele doua secole si îndeosebi sub ultimii iagelloni, tara a devenit un fel de republica aristocratica sub conducerea unui rege. Structura statului a rămas structura tipica a unei monarhii de tip medieval, dar cu o evoluţie si cu particularitati cu totul distincte de cele ale monarhiilor medievale ale tarilor vecine. În vechiul stat rus format la sfârşitul secolului al XI-lea – Rusia kieveana – puterea suprema aparţinea principelui, „marelui cneaz” al Kievului. In cursul secolelor XII si XIII, dezmembrarea acestui stat in mai multe regiuni conduse de cnezi, a dus la creşterea rolului, importantei, puterii marii nobilimi. In ultimul deceniu al secolului al XV-lea teritoriile ruseşti au fost unificate intr-un stat unitar cu centrul la Moscova. Acest stat centralizat, multinaţional, era de fapt o monarhie de tip feudal – care, in secolul următor, al XVI-lea, va deveni o monarhie absoluta ¬sui generis. Si in Rusia, burghezia foarte slab dezvoltata, aproape inexistenta, era cu totul incapabila sa opună cea mai mica rezistenta nobilimii. Prin casatoria lui Ivan III cu fiica ultimului imparat bizantin, Moscova s-a considerat moştenitoarea de drept a tradiţiei Bizanţului. Biserica ortodoxa rusa a dat o formulare corespunzătoare ideologiei politice: „Sfânta Rusie” este singura păstrătoare a credinţei creştine, poporul rus este „noul Israel”, poporul ales spre a asigura triumful creştinismului; Moscova este „a treia Roma”, ultima si singura capitala a creştinilor, statul moscovit va dura pana la sfârşitul lumii. Ca urmare, suveranul rus, căruia i-a fost transmisa – prin alianţa sa matrimoniala si prin adoptarea ortodoxiei ca religie a statului — esenţa divina a imparatilor bizantini, este „unsul lui Dumnezeu” si numai in fata acestuia răspunde pentru acţiunile sale; puterea lui fiind absoluta, toţi trebuie sa i se supună, inclusiv Biserica si întreg înaltul sau cler! Politica de unificare a Rusiei a fost continuata de Vasile III (1505 – 1533) si urmata de o lunga perioada de revolte populare si de lupte interne, provocate de partidele nobililor, ale „boierilor”. Pana când, in 1547, tanarul Ivan IV – pana la aceasta data mare cneaz al Moscovei si al întregii Rusii – isi ia titlul oficial de tar („cezar” – imparat), domnind 37 de ani. Autoritar si despotic pana la cruzime, Ivan IV – supranumit „cel Groaznic” – începe in 1549 un program de reforme. Sprijinindu-se pe noua nobilime creata de el, tarul urmarea sa consolideze structurile administrative ale statului si, prin aceasta, a puterii monarhice autocrate. Tarul exercita puterea legislativa, executiva si judecătoreasca; el decidea asupra impozitelor, isi alegea singur funcţionarii si dispunea de o armata permanenta. Pe de alta parte, nu existau in Rusia legi fundamentale care sa se opună hotărârilor sale de arbitrare (de pilda, in privinţa succesiunii la tron; sau, unele drepturi ale indivizilor – cum ar fi dreptul la proprietate s.a. Si, mai ales, lipsea o burghezie care sa susţină monarhia. Mai mult decât de absolutismul monarhiilor occidentale, regimul politic al Rusiei ţariste se apropia mult de despotismul monarhiilor absolutiste asiatice. |
|||
| Referat oferit de www.ReferateOk.ro | |||
Varianta Printabila 
Free Download Referat PDF
Free Download Referat Word |
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri |  |
