1
- SIBIU 2007 -
Dintre cel trei religii mondiale mari - budismul, creştinismul şi
islamul, ultima este cea mai tînără şi cea mai dinamică (după ritmul de
creştere a numărului credincioşilor). În prezent, majoritatea celor
care se convertesc la una din aceste trei confesiuni o constituie
neofiţii musulmani. Cauzele sînt multiple şi se deosebesc în dependenţă
de situaţia concretă şi specificul fiecărei regiuni, ţări sau continent
luate în parte. Prezenţa musulmană este estimată astazi la 46 de ţări
şi o cincime din populaţia globului .
O scurtă istorie
ISLAMUL ÎN OFENSIVĂ
Islamul a apărut în secolul VII pe peninsula Arabă şi s-a răspîndit cu
o viteză uimitoare în toate cele patru puncte cardinale ale lumii.
Către secolul opt, pasionarismul arab şi-a atins punctul său maxim. În
componenţa Califatului Arab intrau teritorii care se extindeau pe trei
continente: de la peninsula Pirineică (la Vest) – pînă la Ind (la Est)
şi de la pragurile Nilului (la Sud) – pînă la Marea Aral (la Nord). În
anul 718, Maslamah (fratele califului umayad) conduce ultimul asediu
arab (soldat cu eşec) al Constantinopolului. Basileul iconoclast Leon
al III-lea din dinastia Isauriotă a fost acela care le-a spulberat
speranţele sarazinilor de a pătrunde în Europa prin Strîmtori. A urmat
catastrofa de la Akroinon din anul 740 în faţa împăratului bizantin
Constantin al V-lea care le-a pecetluit sarazinilor şi porţile
Anatoliei.
În Occident, înaintarea maximă a arabilor a fost oprită în anul 732
lîngă orăşelul francez Poitiers. Pe cîmpia adiacentă, un detaşament
uşor înarmat, aflat sub comanda lui Abd ar-Rahman, este înfrînt de
către cavalerii ferecaţi în zale ai majordomului Franţei Carol
Martel.
După aceste nereuşite a urmat scindarea califatului în zeci de califate
mai mici, emirate, sultanate ş. a. m. d. Puterea în aceste state este
acaparată de către mercenari şi mameluci („gul`am”: robi străini de
origine cumană (kipceaci) şi caucaziană („cerkeşi”) transformaţi,
precum ienicerii la turci, într-un fel de gărzi de elită). Arabii au
încetat să mai ducă războaie de cucerire. În schimb, comerţul,
meşteşugurile, ştiinţa şi cultura arabă, ating apogeul înfloririi lor.
Europa feudală rămăsese cu mult în urma strălucitoarei
civilizaţii arabo-musulmane. Ştafeta expansiunii musulmane a fost
preluată de către popoarele turcice convertite şi ele la Islam
(îndeosebi turcii seleucizi şi tătarii). Către secolul XVII,
„Dar-al-Islam” cuprindea Africa de Nord, Orientul Apropiat şi
Mijlociu, Asia Centrală, Caucazul de Nord, ţinuturile de pe Volga,
arhipelagul Malaez şi peninsula Malaka.
Sub puterea cuceritorilor musulmani se găsea aproape întreaga peninsulă
Balcanică şi Hindustanul, litoralul african al Oceanului Indian (care a
devenit un fel de „lac interior” al lumii musulmane). În aceste regiuni
însă misionarismul islamic nu a avut un aşa succes ca în alte părţi ale
lumii. Musulmani au devenit numai renegaţii creştinismului din Balcani
(bogomilii) şi reprezentanţii castelor discriminate din India
(„paria” - intangibilii şi „shudra” - slugile). Statele musulmane
deţineau controlul asupra drumurilor comerciale dintre Asia, Africa şi
Europa. În secolul XIV, concomitent cu izgonirea musulmanilor de pe
peninsula Iberică, are loc ultima ofensivă militară a lumii islamului –
cea a Imperiului Otoman. Bătăliile de la Lepanto, Viena şi Zenta au pus
însă capăt expansiunii turceşti. După anul 1682 se începe declinul
lent, dar implacabil al Porţii Otomane şi, odată cu ea, a întregii lumi
islamice.
Totuşi, încă pe parcursul a cîteva secole, Turcia a întruchipat lumea
musulmană, deoarece anume ea stăpînea principalele locuri sfinte ale
islamului: Meka, Medina şi Ierusalim (Al-Kuds). După un război de uzură
cu Persia, otomanii au pus mîna şi pe locurile de pelerinaj ale
minorităţii şiite: An-Najaf şi Kerbela. Sultanii turci purtau titlul de
califi ai drept-credincioşilor (musulmanilor) şi ocrotitori a locurilor
sfinte.
PERIOADA FRANCEZĂ
În acest timp, în Europa are loc formarea sistemelor internaţionale şi
apar statele în adevăratul sens al cuvîntului. Fenomenul în cauză a
corespuns temporal cu Pacea de la Vestfalia din anul 1648 care a pus
capăt Războiului de Treizeci de Ani. Franţa a fost prima mare putere
europeană care a încercat să folosească islamul pentru atingerea
scopurilor sale externe.
Primul ministru al Franţei (de fapt şi conducătorul ei real),
cardinalul de Richelieu, a formulat quintesenţa renumitei politici a
„raţiunii de stat” („raisone d`etat”). Ea a înlăturat primatul
factorilor dinastici şi confesionali în politica externă, principale
devenind interesele de stat. „Respublica christiana” medievală a
fost înlocuită definitiv cu sistemele internaţionale moderne, în
centrul cărora se află marile puteri. Richelieu l-a folosit pe „Marele
Turc” în interesele politice ale statului pe care l-a condus cu
atîta iscusinţă. De menţionat că în ierarhia bisericii catolice el
ocupa scara imediat următoare după marele pontific roman. Politica sa a
fost continuată şi de către „regele-soare” (Louis al XIV-lea) care nu
s-a sinchisit măcar să ascundă încheierea cu Înalta Poartă a unor
alianţe ofensive şi defensive îndreptate împotriva adversarilor săi din
lumea creştină.
Printr-un pragmatism aproape egal cu cinismul s-a deosebit şi un alt
mare francez (de origine italian-corsicană): Napoleon Buonaparte (care,
după ce a abandonat ideea independenţei Corsicii de Franţa, a devenit
Bonaparte). În timpul legendarei sale campanii în Egipt, el a fost gata
să se convertească la islam, dacă aceasta l-ar fi ajutat în planurile
sale de cucerire a lumii. Generalul său Murat (ulterior – mareşal) pînă
„in memento mori” (ultima clipă, momentul morţii) care a survenit lîngă
Moscova a purtat haine „a la mameluk”.
Devenit conducător al Franţei (sub titlurile de „prim-consul-triumvir”,
„prim-consul viager” şi, în sfîrşit, „Împărat al Republicii Franceze”),
Napoleon I a făcut-o pe „protectorul” Turciei, susţinînd-o cu bani,
instructori militari şi livrări de armament în lupta ei împotriva
Rusiei care continua insistent să înainteze spre Strîmtori. Nici
adversarul său principal, Anglia, nu a pregetat să folosească Imperiul
Otoman în interesele sale imperiale şi, atunci cînd a fost necesar, a
procedat la fel ca şi Napoleon. Mai mult decît atît, ea a mers la
alianţă cu Franţa în Războiul Crimeei (1853-1856) de partea Turciei,
atunci cînd pericolul pătrunderii Rusiei în Mediterana a devenit
iminent. Fără subsidiile şi ajutorul din partea Franţei şi Angliei, iar
mai tîrziu şi a Germaniei, Imperiul Otoman demult ar fi dispărut de pe
harta lumii .
GERMANIA ŞI LUMEA ISLAMICĂ
La sfîrşitul secolului XIX-începutul secolului XX, în arsenalul
politicienilor apare o nouă ştiinţă – geopolitica. Pionieri ai acestei
noi ştiinţe au fost nemţii. Germania, care nu demult devenise un stat
unitar centralizat, s-a pomenit în postura de neinvidiat al unui
oaspete întîrziat la masa împărţirii coloniilor pe glob (după cum
spuneau latinii: „Sero venientibus – osa!” („Cine vine la urmă – îi
rămîn resturile!”). „Părinţii-fondatori” ai şcolii geopolitice germane
(Kjellen, Haushofer şi Ratzel) îşi dădeau perfect de bine seama că
nimeni nu va face loc de bună voie nemţilor la această masă.
Practic, unicul spaţiu rămas liber era Orientul Apropiat şi Mijlociu,
adică acel teritoriu care, către acel moment, era împărţit între
statele musulmane Nejd (viitoarea Arabie Saudită), Persia (Iran) şi
Imperiul Otoman. Aceste ţări erau slab dezvoltate şi păreau a fi o
pradă uşoară pentru tînărul, dar puternicul şi ambiţiosul rechin
imperialist german. Germania, însă, nu putea acţiona după canoanele
colonialiste clasice, deoarece statele în cauză erau situate la
interferenţa marilor imperii coloniale europene (rus, francez şi
britanic) şi acestea stăteau cu vigilenţă la straja „independenţei”
acestor ţări (care, de altfel, demult au fost împărţite în sfere de
influenţă).
Pe lîngă importanţa lor geostrategică extraordinară, pămînturile
Orientului Apropiat şi Mijlociu puteau deveni pentru industria germană
în creştere un izvor de materie primă, braţe ieftine de muncă şi pieţe
de desfacere a mărfurilor. Iată de ce anume în această zonă marii
geopoliticieni germani vedeau acel „Lebensraum” („spaţiu vital”) atît
de necesar (după părerea lor) celui de al Doilea Reich (o altă denumire
a Germaniei între anii 1871-1918).
La sfîrşitul secolului XIX, toga de protector al lumii islamice a fost
îmbrăcată de către kaizerul german Vilhelm al II-lea care prin
„weltpolitik” -ul său urmărea hegemonia mondială. Acestuia i-a reuşit
să-i convingă pe turci în bunele sale intenţii şi Imperiul Otoman a
luptat în Primul Război Mondial în tabăra germană.
EPISODUL BRITANIC
Turcii au fost convinşi, însă nu şi arabii care au luptat de partea
englezilor. Marele cercetaş britanic Thomas Lawrence (supranumit
Arabul) le-a promis acestora din numele guvernului Maiestăţii
Sale formarea unui stat arab independent în Orientul Apropiat după
terminarea războiului. Acesta urma să cuprindă pe lîngă Nedj-ul deja
independent şi teritoriile Siriei, Libanului, Palestinei, Hedjas-ului,
Transiordaniei, Irakului şi a provinciei el-Hasa de pe malul golfului
Persic (toate acestea făceau parte la moment din Imperiul Otoman).
Londra însă nici nu avea de gînd să-şi respecte promisiunile. În anul
1917 lordul Balfour, într-o scrisoare secretă adresată parlamentului
englez, a fundamentat necesitatea unui „cămin naţional evreiesc” în
Palestina (pe care Lawrence, din numele Angliei, o promisese deja
arabilor!). Or, Londra a avut nevoie urgentă de sprijinul cercurilor
financiare sioniste pentru acoperirea cheltuielilor de război şi
schimbarea balanţei de forţe de pe fronturile Primului Război Mondial,
atragînd de partea sa SUA (în care cercurile în cauză erau deosebit de
influente).
La acel moment, Antanta (din care făcea parte şi Anglia) se afla într-o
situaţie dificilă. Rusia, după revoluţia din februarie, a alunecat în
haos şi Germania putea, în sfîrşit, să-şi concentreze toată forţa
formidabilei sale maşini de război pe frontul apusean. Rezervele de
metale preţioase ale Marii Britanii şi aliaţilor ei au secat complet,
căci industriaşii americani (inclusiv, evreii) şi guvernul SUA cereau
achitarea exclusiv în aur pentru livrările de armament şi provizii.
Nu e mare lucru ca această situaţie să fi fost creată în mod artificial
de către aceleaşi cercuri sioniste. Este destul să răspundem la
întrebarea clasică: „Cui prodest?” (dicton latin care s-ar traduce „Cui
îi este convenabil?”). Să ne aducem aminte că la sfîrşitul secolului
XIX Theodor Herzl şi V. Jabotinski (fondatori ai mişcării mondiale
sioniste) erau de acord cu ideea unui „cămin naţional evreiesc” măcar
şi în Africa sau Oceania, iar acum a apărut aşa o şansă nesperată
pentru reîntoarcerea în Palestina după peregrinări de aproape două mii
de ani (asemeni lui Agasther) prin întreaga lume!
După Primul Război Mondial, lumea islamică s-a pomenit într-o situaţie
cu mult mai grea decît înaintea declanşării lui. Pacea de la Versailles
care a întărit victoria Antantei, a înşelat aşteptările musulmanilor.
Dintre toate ţările arabe, doar Yemenul de Nord, Nedj şi Hedjas erau
independente, iar din restul lumii musulmane – Afghanistan, Persia şi
Turcia (amputată de 7/8 din teritoriul fostului Imperiu Otoman
antebelic). Palestina, care a devenit teritoriu mandatar al Marii
Britanii, a început să fie colonizată cu evrei veniţi pe „Pămîntul
Făgăduinţei” din toate colţurile lumii. Al treilea oraş sfînt al
islamului (şi nu numai) – Ierusalim (Al-Kuds) a ajuns sub ocupaţie
străină, la fel ca şi locurile sfinte ale şiiţilor – An-Najaf şi
Kerbela.
„Dar-al Islam”, aflat de mai bine de două secole într-o stare de
hibernare, a început să se trezească. Un prim semnal a fost apariţia în
secolul XVIII printre beduinii din pustiul Rub-el-Khali a puternicei
mişcări wahhabite (care a căpătat astăzi o a doua respiraţie). Adepţii
acestui curent radical al islamului se deosebesc printr-o xenofobie
confesională aproape paranoidală.
După terminarea Marelui Război (o altă denumire a primei conflagraţii
mondiale), emirii wahhabiţi din dinastia saudită a Nedj-ului obţin
provincia Al-Hasa. Între anii 1924-1925 ei pun mîna pe Hedjas, de unde
îi alungă pe şarifii haşemiţi, iar de la Imamatul zaydit al Yemenului
de Nord anexează provinciile Hail şi Asir. În anul 1932, Nedj-ul este
proclamat regat în care pînă în ziua de astăzi se află la tron
puternica dinastie a Saudiţilor.
Un rezultat direct al declaraţiei lui Balfour este apariţia în anul
1928 a organizaţiei teroriste fundamentaliste „Fraţii musulmani”.
Semnificativ este faptul că primele celule ale acestei organizaţii
(conduse de către şeicul Hasan al-Banna) au apărut în Egipt. În această
ţară se află cea mai prestigioasă universitate teologică a lumii
islamice (Al-Azhar). „Fraţii musulmani” îşi propuneau drept scop suprem
„curăţirea locurilor sfinte ale islamului de necredincioşi” şi
reîntoarcerea la valorile iniţiale „adevărate” de pe timpurile
prorocului Mahomed.
1
COMUNISMUL SOVIETIC ŞI ISLAMUL
Primii conducători ai Uniunii Sovietice nu au pregetat nici ei să se
declare drept unicii apărători ai lumii islamice. În anul 1917 pe data
de 20 noiembrie este publicată adresarea „Către toţi truditorii
musulmani din Rusia şi Răsărit” iscălită de către V. Lenin, iar în anul
1918 este creat un Comisariat al Poporului special pentru
musulmanii
din aceste regiuni în frunte cu M. Sultan-Galiev.
„Romanul” comuniştilor cu islamul a fost însă de scurtă durată,
deoarece materialismul ateist al primilor era incompatibil cu orice
religie. Încercările sovieticilor de a susţine mişcările etatiste din
lumea islamică au suferit un fiasco total. Kemaliştii turci, baasiştii
irakieni şi sirieni, nasseriştii şi alte partide „progresiste” din
ţările musulmane foloseau din plin asistenţa militară şi financiară
sovietică, însă atunci cînd le-o cereau circumstanţele, recurgeau la
cele mai draconice măsuri împotriva propriilor comunişti.
Uneori situaţia devenea cu totul caraghioasă. Astfel, preşedintele
Egiptului din anii şaizeci ai secolului trecut, Gamal Abd el-Nasser, a
ordonat executarea cîtorva mii de comunişti egipteni. În acelaşi timp,
el era considerat drept unul dintre cei mai buni prieteni ai Uniunii
Sovietice, aliat strategic în lupta împotriva sionismului israelian şi
a imperialismului american. Expansivul şi agramatul conducător sovietic
Nikita Hruşciov i-a conferit călăului comuniştilor egipteni... titlul
de „Erou al Uniunii Sovietice”!
Cu tot laicismul lor declarat, dictatorii orientali nici de gînd nu
aveau să adopte ateismul militant propriu comuniştilor sovietici. Acest
lucru nu s-a întîmplat nici măcar în RPD Yemen (Yemenul de Sud), în
constituţia căreia marxism-leninismul a fost proclamat în calitate de
doctrină oficială. Ateismul nu a prins rădăcini în lumea islamică.
Astfel, deşi în Albania comunistă, Asia Centrală şi Caucazul de Nord au
fost distruse aproape toate lăcaşele de cult musulmane, după căderea
comunismului, în toate aceste regiuni a avut loc o revenire rapidă la
normele islamului.
NAZISMUL ŞI SEMILUNA
Ceea ce nu i-a reuşit lui Stalin, i-a reuşit într-o oarecare măsură lui
Hitler. Acesta nu s-a luptat cu religia, ci a pus biserica sub un
control riguros. În Germania nu s-a procedat la închiderea şi
distrugerea lăcaşelor de cult (cu excepţia sinagogilor şi a caselor de
rugăciuni ale „martorilor lui Iehova), iar clerul loial regimului a
fost lăsat să-şi îndeplinească funcţiile. Fuhrer-ul german a înţeles
foarte bine importanţa geopolitică şi economică a lumii islamice, de
aceea el s-a străduit din răsputeri să atragă de partea sa popoarele
musulmane, promiţîndu-le eliberarea de sub stăpînirea şi tutela
vechilor imperii coloniale europene şi a comunismului ateist sovietic.
Prin aceasta se explică sprijinul larg de care s-a bucurat wermachtul
în rîndul populaţiei musulmane de pe teritoriile ocupate ale Uniunii
Sovietice, peninsulei Balcanice şi din Africa de Nord. În armata
germană au fost create numeroase unităţi alcătuite din prizonieri de
război şi voluntari musulmani de cele mai diferite naţionalităţi.
Foarte mulţi dintre liderii postbelici ai lumii arabe au fost
simpatizanţi ai nazismului sau chiar au colaborat cu armata germană în
timpul celui de-al II-lea Război Mondial (Nasser, Sadat ş.a.).
Printre aceştia s-a numărat şi muftiul suprem al Ierusalimului Haj Amin
Huseini care în anii războiului s-a aflat la Berlin, de unde a dus o
propagandă activă (inclusiv şi la radio) în favoarea nazismului.
Musulmanii sperau că Hitler le va aduce eliberarea multrîvnită şi
restabilirea poziţiilor pierdute în ultimele secole. Din cauza
problemei palestiniene care a deteriorat catastrofal relaţiile lor cu
evreii (înainte, de altfel, destul de paşnice), musulmanii împărtăşeau
antisemitismul fuhrerului şi erau gata să pactizeze măcar şi cu
diavolul, numai să-i alunge pe sionişti din oraşul sfînt Al-Quds
(Ierusalim).
Înfrîngerea celui de-al III-lea Reich în război a pus capăt planurilor
de eliberare a lumii islamice cu ajutor german. A urmat lunga perioadă
a „Războiului Rece” care a pus faţă în faţă două supraputeri (SUA
şi
URSS) dotate cu cele mai distrugătoare arme de nimicire în masă (ANM)
pe care le-a avut vreodată omenirea – cele racheto-nucleare. Fiecare
dintre părţile beligerante în acest război specific s-au străduit să
folosească factorul islamic în interesele sale.
TRECUTUL APROPIAT
Să încercăm o recapitulare a principalelor conflicte internaţionale din
ultimul deceniu. Primul şi unul dintre cele mai importatne a fost cel
care a opus Irakul unei largi coaliţii internaţionale. Această coaliţie
s-a format în urma agresiunii Irakului asupra Kuweitului. Era în 1991
(disputa s-a reluat la sfârşitul lui 1998, când Irakul a fost bombardat
de aviaţia americană, întrucât acordurile şi angajementele convenite cu
ocazia primului conflict nu fuseseră respectate). A urmat apoi
conflictul din Cecenia, republică musulmană din cadrul Federaţiei
Ruse
care a încercat să-şi cucerească independenţa. Apoi cel din
Bosnia-Herţegovina, unde s-au luptat sârbii, croaţii şi musulmanii.
Acelaşi conflict s-a reprodus aproape identic câţiva ani mai târziu în
Kosovo, unde faţă în faţă s-au aflat albanezii (musulmani) şi sârbii.
La graniţa dintre India şi Pakistan, în zona Kashmirului, au loc
periodic bombardamente şi schimburi de focuri; situaţia are un mare
potenţial de risc, întrucât ambele ţări sunt deţinătoare de armament
nuclear. De ce am conturat tabloul de mai sus ? Nu pentru a face
judecăţi asupra acestor conflicte, asupra părţilor implicate şi a
mijloacelor folosite, ci pentru a semnala o prezenţă, prezenţă
musulmană. Se pot formula diferite puncte de vedere, se pot face
diverse evaluări asupra lumii musulmaneş un singur lucru nu se poate
spune, că ar fi o lume în stagnare, care nu cunoaşte un proces real de
expansiune, că nu ar fi un spaţiu în fierbere.Cele mai multe dintre
conflictele menţionate – dar şi nemenţionate – nu au loc la graniţa
dintre două state, ci ceea ce este mai semnificativ din punctul de
vedere care ne interesează pe noi, la graniţa dintre lumea musulmnă şi
alte cuturi şi civilizaţii. Fireşte că mai sunt şi alte raţiuni. De
pildă, percepţia confuză şi preponderent negativă în legătură cu acest
spaţiu: o lume conservatoare, puternic ataşată unor valori
tradiţionale, puţin deschisă dezvoltării contemporane, traversată de
tot felul de orientări fundamentaliste, de mişcări violente etc. Nu
contestăm faptul că realitatea din ţările musulmane conţine şi
asemeanea trăsături. În orice caz, percepţia obişnuită despre această
lume este schematică, sărăcăcioasă şi, în ultimă instanţă, deformată.
CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR
În cunoscuta şi controversata sa carte "Ciocnirea civilizaţiilor",
Samuel Huntington susţinea cert că civilizaţiile sunt ultimele triburi
umane, iar ciocnirea civilizaţiilor ar reprezenta conflictul tribal la
scară globală. Dintre toate marile religii şi civilizaţii ale lumii, se
acceptă că Islamul a fost singura credinţa a sabiei, care glorifica
deschis "virtuţile" militare, în trecut şi în prezent, iar termenul de
"Razboi Rece" a fost inventat de spanioli în secolul XIII pentru a
descrie convieţuirea lor, deloc facila, cu musulmanii din Mediterana.
În prezent, numeroşi politicieni şi analişti iau în considerare un
razboi rece civilizaţional între Islam şi Occident.
Multiplicarea îngrijoratoare a atentatelor teroriste în lume, mai ales
după cele de la 11 septembrie 2001 din SUA, cele de la Londra, Madrid,
Paris şi altele, a determinat nu numai măsuri drastice din partea
guvernelor occidentale, dar şi o reacţie exagerată a opiniei publice
traumatizate. Pentru a preîntampina escaladarea unei judecaţi
incriminatoare, în bloc, oameni politici importanţi printre care
preşedintii americani Clinton si Bush jr. sau majoritatea celor
occidentali europeni, au subliniat ca nu Islamul trebuie condamnat, ci
"fascismul verde", terorismul sângeros şi fanatic.
Pentru a da dovada de înţelegere şi a trimite un semnal în acest sens,
autoritaţile de la Bruxelles au fost de acord să nu includă în
preambulul viitoarei Constituţii Europene referirea la "rădacinile
creştine" ale civilizaţiei occidentale europene, presupunând că
necesitatea de a coexista constituie reguli general-aplicabile la
început de mileniu, inducand opiniei publice ideea "colegialităţii
religiilor".
Astazi traiesc în lume peste 1,3 miliarde de islamici în 58 de state
din Asia, Europa, populaţii cu o demografie ridicată, cu un indice de
fecunditate de la 7,5 în Yemen la 2,5 în Turcia; o lume care se întinde
între latitudinile de 10° la 70° N, din Guineea în Mongolia, convinşi
de superioritatea culturii islamice, dar obsedaţi şi complexaţi de
inferioritatea puterii lor. O forţa demografică supusă manipulării de
fanatici islamici irecuperabili, care mizează pe terorism generalizat
şi orb, pe arma hidrocarburilor de care dispun ţările din Golf
printr-un hazard geologic. În cărţile lor de propagandă şi incitare la
ură, imami fundamentalisti educati în Occident, în Anglia, Franţa,
Germania, aţâţă la jihad "Occidentul arogant, materialist, represiv şi
decadent". Un reputat specialist al Islamului pune însa în gardă pentru
riscul de a reacţiona iraţional şi isteric împotriva comunitaţilor
islamice, iar cunoscutul analist egiptean Mohammed Sid-Ahmed afirma că
"nu sunt semne acceptabile ale unei ciocniri în creştere între etica
iudeo-creştină şi mişcarea de resurgenţă islamică, ce se întinde acum
de la Atlantic în China".
Cu toate aceste asigurări şi recurgeri la bunul simţ democratic,
stârneşte îngrijorare faptul, de exemplu, ca toţi cei 4 teroristi care
au însângerat în urmă cu un an Londra erau arabi născuţi în Anglia, la
fel ca tinerii care au provocat în Hexagon, militând pentru "Franţa
islamică", vandalizând cimitirele evreieşti etc.
Astazi în Franţa trăiesc 5 milioane de islamici, iar o proiecţie în
anul 2025 prognozeaza 10 milioane, 3 milioane sunt in Germania şi 2
milioane în Anglia, iar măsurile de limitare a imigraţiei în Franţa,
după modelul anglo-saxon şi în alte ţări, încercarea olandezilor de a
interzice imigraţia din afara Europei etc. întreţin, evident, un climat
tensionat. Aceste măsuri nu oferă soluţii pe termen lung într-o Europă
în care populaţia islamică, preponderent arabă, va atinge în curand 10%
din total...
Este, desigur, preocupantă tendinţa comunităţilor europene islamice de
a evita asimilarea cu populaţia de primire, de a coexista într-un
spaţiu ale cărui reguli sunt general acceptate. Aşa-zisul
multiculturalism devine contraproductiv atunci când nu este corect
gestionat, iar o naţiune nu poate fi concepută ca un ansamblu de
segmente etanşe, o ţară fracţionată cultural şi etnic, vulnerabilă şi
deschisă fanatismului de toate nuanţele.
Mai trebuie subliniat faptul că, dispunând de arma redutabilă a
imenselor sale rezerve de petrol şi gaze, de aportul unei tradiţii
religioase agresive, de forţa implacabilă a demografiei sale, islamul
este însa stopat în elanurile sale de inapoierea economică a
comunitaţilor componente şi, mai ales, de numeroasele conflicte
dezastruoase, Iran-Irak, Siria-Iran, războaiele din Yemen,
Etiopia-Erithreea, problema kurdă sau gravă şi sângeroasa dispută
sunnito-şiită... În Europa, alături de islamul din Albania,
Bosnia-Herţegovina, Kosovo, se prefigurează intrarea Turciei în UE,
candidatură care naşte reţineri sau chiar opoziţie fătişe printre
statele membre.
Fanatismul religios nu are nevoie de o "ciocnire a civilizaţiilor"
pentru a deveni o forţa tsunami de distrugere.
P. S. „Occidentul – este Occident, Orientul - este Orient şi niciodată
nu se vor contopi!” (R. Kipling)
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandru Savin, analist politic www.mdn.md,
2005
2. Paul Dobrescu, Geopolitica, Ed. Comunicare.ro,
Bucureşti 2003
3. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor si
refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, 1997
4. Ziarul “România Liberă”, 22 Iulie 2006, articol de
George Baltac “Islamul in Europa”
5. Robert van de Weyer, Islamul şi Occidentul, Ed.
ALLFA, Bucureşti 2001
|