1
Bibliografie:- Opera: Comandanţi Militari
- Autori: C. Căzănişteanu • V. Zodian • A. Pandea
- Editura: Ştiinţifică şi Enciclopedică
-
Ediţia: 1983
Regele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 şi este al
doilea fiu al Prinţului Carol Anton de Hohenzollern - Sigmaringen şi al
soţiei sale, prinţesa Iosefina. Domnitor (1866-1881) şi rege al
României (1881-1914) a decedat la 27 septembrie 1914.
A efectuat stagiul militar în Garda regală prusiană,
participând ca voluntar la războiul purtat împotriva Danemarcei (1864).
După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza
(1859-1866), guvernul provizoriu de la Bucureşti i-a oferit, cu
consimţământul Parlamentului României, act ce a primit recunoaşterea
oficială a Imperiului Otoman la 11 octombrie 1866. Sub domnia lui s-au
efectuat o serie de reforme care au contribuit la dezvoltarea ţării,
îndeosebi în domeniile administrativ şi al apărării. Carol a dus mai
departe acţiunea de modernizare a puterii armate şi de organizare a
sistemului defensiv naţional, iniţiată de Alexandru Ioan Cuza.
Carol a acordat o atenţie specială înzestrării
unităţilor cu mijloace de luptă corespunzătoare. Infanteria a fost
dotată cu puşti, artileria cu tunuri de câmp, s-a generalizat
pregătirea genistică în rândul trupelor terestre. Instrucţia a urmat
reguli din armata europeană, înmulţindu-se taberele de pregătire şi
manevrele anuale, cu participarea unor efective din componentele
sistemului militar naţional.
La izbucnirea Războiului turco – sârbo –
muntenegrean (1876), Carol a luptat pentru expectativa, favorabilă
popoarelor balcanice ridicate la luptă împotriva suzeranităţi Porţii. A
sprijinit încheierea convenţiei cu Rusia de la Bucureşti la 4 aprilie
1877 şi a luat masuri de alertare a trupelor pentru a respinge o
eventuală invazie otomana. La 29 aprilie – 11 mai 1877 a sancţionat
poziţia guvernului de proclamare a stării de război cu puterea
suzerană, primul act politic si militar al Războiului de neantârnare
din 1877-1878. După declaraţia de independenţă de la 9-21 mai 1877 a
dispus intensificarea pregătirilor de luptă. El a dezbătut problemele
cooperării militare si politice cu ţarul Aleksandr II (1855-1881). A
pledat pentru acceptarea punctelor de vedere din planul român de
operaţii. Aceste propuneri erau cu atât mai întemeiate, cu cât armata
româna îşi dovedise capacitatea combativa în acţiunile de protejare a
frontierelor in anul 1877, asigurând în acelaşi timp trupelor imperiale
deplasarea în securitate spre Dunăre.
Carol a răspuns favorabil cererilor insistente de
ajutor venite din partea ducelui Nicolae.
După tratativele guvernamentale de la 6-18 august
1877, Carol şi comandamentul român, împreună cu Armata de Operaţii, au
trecut la sud de Dunăre, concentrându-se în împrejurimile Plevnei.
Domnitorul României a luat comanda Armatei de vest,
formată din 38 000 ostaşi români şi 52 100 ostaşi ruşi, şi a coordonat
operaţiile de încercuire şi nimicire a grupării otomane, comandată de
Osman Paşa.
După cucerirea Plevnei, Carol a revenit în ţară cu o parte din armată,
lăsând pe front 3 divizii pentru a lichida rezistenţele otomane de la
Vidin şi Belogradcik. Carol s-a pronunţat pentru păstrarea integrităţii
ţării şi apărarea independenţei în preliminariile Congresului de pace
de la Berlin din 1878.
Carol a avut un rol foarte important în construirea
centurii întărite a Bucureştilor şi a liniei defensive fortificate
Focşani - Nămoloasa - Galaţi.
Pe plan intern însă nerezolvarea problemei agrare, a generat vii
nemulţumiri ţărăneşti, ce au culminat cu răscoalele din 1888 şi 1907,
faţă de care Carol a adoptat o atitudine dură de reprimare violentă.
În politica externă, s-a orientat, în perioada următoare, spre
cooperarea cu Germania şi Austro-Ungaria, care a încheiat un tratat
secret de alianţă 1883. A sancţionat participarea României, alături de
Serbia, Grecia şi Turcia la cel de-al doilea război balcanic din 1914.
Carol, deşi „fidel” alianţei din 1883, s-a supus hotărârii Consiliului
de coroană din 21 iulie – 3 august 1914 şi a consimţit, în conformitate
cu interesele superioare ale ţării, să accepte adoptarea de către
România a unei poziţii de neutralitate armată.
Militar de carieră, a contribuit la succesele armatei române din
1877-1878, la modernizarea sistemului naţional de apărare şi a armatei.
|