1
1.
Stingerea obligaţiilor
Avem
modurile
commune şi cele excepţionale de stingere a raporturilor obligaţionale,
indifferent care va fi sursa respectivă a raportului: - delict;
-contract;
-cvasidelict; -cvasicontract;
Atît
în trecut cît şi în prezent
deosebim două faze de existenţă a obligaţiilor:
-
faza
de creanţă, fază în
cuprinsul căreia debitorul datorează ceva creditorului,
fază în care protagoniştii se află „faţă în faţă",
în aşteptarea executării creanţei născute dar
neîndeplinite.
-
faza
de execuţie, fază în
cursul căreia, dacă debitorul nu şi-a îndeplinit în mod voluntar,
sarcinile izvorîte încă din prima fază,
creditorul, prin forţa de
constrîngere a statului, va putea să-şi
vadă realizată creanţa pe seama patrimoniului debitorului
său (şi, uneori, chiar asupra persoanei debitorului).
jus actionum.- este
puterea de constrîngere recunoscută creditorului este legată într-o
indelebilă
manieră Ştim că o obligaţie se stingea prin pura forţă a pricipiului proclamat încă
din Epoca Clasică romană. Stingerea
de plin drept a obligaţiei, tot prin forţa unui clasic principiu de drept, elimina
orice posibilitate de renaştere a sa. Nu la
fel stăteau
lucrurile în privinţa obligaţiilor stinse pe cale excepţională, cum ar fi :
- printr-un
pactum de non petendo (pact remisoriu);
- prin
efectul prescripţiei extinctive;
-
pe
calea unei tranzacţii
(transactio).
O deosebire exisă în procedura
comună, formulară Judicia ordinaria şi
anume între modurile ipso jure (dejus civile) şi cele pretoriene, honorare (per
exceptionem) de
stingere a raporturilor
obligaţionale.
Indiferent
de nuanţele lor (in personam sive in
rerh),
modurile excepţionale,
nu au decît calitatea de a paraliza acţiunea intentată
de către reclamant.
Sub
raportul izvoarelor de drept ale modurilor
de stingere a obligaţiilor, între acelea exceptionis
ope şi cele ipso jure se
observă diferenţa dintre
dreptul pretorian, honorar (excepţiile fiind
sancţionate prin edicte pretoriene), pe de
o
parte, şi acţiunile legii (sancţionate de normele scrise ale legilor
adunărilor
populare),
pe de altă parte.
Pentru a putea tratarea
modurilor propriu-zise de stingere a
obligaţiilor, va trebui să observăm
care erau
premisele acestor modalităţi de stingere în ipoteza în care liberarea debitorului
nu se realiza prin plata celor datorate. Esenţa
cunoaşterea acestor consecinţe constă în aceia că
romanii ajunseseră
să distingă, între faza de
creanţă şi aceea de execuţie a unei obligaţii.
2.Modurile
de stingere a obligaţiilor per exceptionem
În
literatura de specialitate întîlnim ,
unele moduri de stingere a obligaţiilor în dreptul roman pe cale
excepţională
(per exceptionem). În continuare ne vom opri asupta următoarelor moduri
speciale de stingere a obligaţiilor:
-
compensaţia
stricto sensu ; - pactum de non
petendo; -
tranzacţia (transactio);
-
prescripţia
extinctivă; - ajungerea la termenul
extinctiv; -
împlinirea condiţiei extinctive.
a. Compensatio
Instituţia
compensaţiei este imputaţiunea unei
datorii şi a unei creanţe, una asupra celeilalte.
Această
instiutie de la apariţia ei
decade pînă în epoca lui Justinian care o reabilitează, cu scopul vădit
de-a
mai oferi un instrument util de stingere a obligaţiilor în cadrul
acţiunilor
reale; în prezent compensaţia este
folosită cu succes, cu atît mai mult cu cît raporturile reale dintre
părţile
raporturilor obligaţionale s-au complexificat. Încercăm
sa vedem ce
se urmărea, prin compensaţie.
Punerea la
dispoziţia debitorului a unei
excepţii în apărare împotriva reclamantului care are, faţă de el, tot o
datorie
lichidă, ajunsă la termen şi de aceeaşi natură în primul rînd. Însă să
observăm
că judexul avea posibilitatea de-a nu ţine cont de compensaţia cerută
de către
pîrît. El putea să respingă excepţia invocată pentru un motiv precum
acela al
existenţei unei alte hotărîri judecătoreşti care consacrase:
-
fie
non-existenţa vreunei creanţe ; -
fie stingerea fostei creanţe
Şi în al
doilea rând, scopul
urmărit de părţi prin compensaţie este acelaşi
în toate acţiunile, fie ele personale sau reale, de drept strict
sau de
bună-credinţă. Dacă a fost
efectuată din eroare
compensaţia, pe calea unei condictio indebiti, partea interesată putea
cere
repetiţiunea plăţii, inclusiv a daunelor-interese, dat fiind că, prin
compensaţie se sting şi obligaţiile accesorii. Tot
prin intermediul instituşiei compensaţie,
se stingeau şi garanţiile
creanţelor puse în balanţă, ceea ce nu era
întotdeauna în interesul debitorului. Din acest motiv, debitorul avea
alegerea
invocării compensaţiei pe cale de excepţie sau, dimpotrivă,
păstrarea acţiunii separate împotriva reclamantului, după cum
judecătorul nu era ţinut de
excepţia de compensaţiune a pîrîtului
din proces.
Era necesară îndeplinirea
cumulativă a cîtorva condiţii,
pentru ca excepţia de compensaţie să poată fi susţinută în proces
şi anume:
-
în
primul rînd, chiar
dacă, în general, cauza obligaţiilor ce urmau a fi compensate nu avea
o importanţă capitală, nu puteau fi operate; - în
al doilea rînd, datorită faptului că acest mijloc
excepţional ţinea loc de plată,
era necesar, în
viziunea unei constituţiuni imperiale, să existe similitudine,
identitate de
obiect al datoriilor, întrucît creditorul nu putea fi dezavantajat prin
oferirea a unui alt bun decît cel pretins
-
în
al treilea rînd,
compensaţia putea fi operată doar cu privire la datoriile ajunse la termen
şi în limitele exigibilităţii lor, cu excepţia
cazurilor în care termenul era unul de
graţie, acordat debitorului printr-o sentinţă anterioară. - în
sfîrşit, în al patrulea rînd, în Codul lui Justinian, este precizată
condiţia
ca debitele compensate ale părţilor să fie personale .
b. Pactum de non petendo
Un alt mod
de stingere a obligaţiilor este pactum
de non petendo, spre
deosebire de plata fictivă şi de
acceptilaţie, care aveau darul de-a stinge obligaţia în sine, de-a o
desfiinţa,
ca şi cum n-ar fi existat, pactul de neexecutare a obligaţiei
reprezenta o
excepţie în cel mai pur sens al cuvîntului.
Pactul
remisoriu a fost imaginat ca o înţelegere intervenită între părţi,
în sensul: - fie al amînării plăţii de către debitor a datoriei sale ;
-
fie chiar al
abolirii, respectivei plăţi.În
funcţie de importanţa, de întinderea cu care opera excepţia pusă la
dispoziţia
debitorului, aceste pacte au fost divizate în două mari categorii:
-
pactum de
non petendo in personam ; - pactum de non
petendo in rem.
Prima formă
a pactului in personam, erau
prevăzute excepţii de neexecutare a plăţii cu un caracter restrictiv,
în sensul
limitării lor. A doua formă de remitere de datorie, aceea reală pactum
in rem
nu era, de principiu, supusă restricţiilor amintite la pactum in
personam.
c. Transactio
Prin
tranzacţie avem acea înţelegere intervenită între
părţile unui raport obligaţional,
înţelegere
bazată pe concesii reciproce şi încheiată, în
scopul stingerii unui conflict deschis pe seama respectivului raport de
obligaţie sau,
mai mult, tocmai în vederea
prevenirii degenerării raportului obligaţional într-unui
conflictual, judiciar.
Încheiera tranzacţiei putea fi printr-o convenţie
specială
sau prin pacte simple,
ceea ce şi
atrăgea forţa obligatorie.Violenţa
şi
dolul continuau să
constituie vicii
fundamentale ale convenţiei tranzacţioniste, după cum descoperirea de
noi
titluri, de noi drepturi legate de raportul obligaţional, fără a
invalida forţa
tranzacţiei. Efectele
concrete urmărite de părţi prin încheierea unei
tranzacţii erau:
-
în
primul rînd, la fel ca
în întreaga materie a convenţiilor, şi în privinţa tranzacţiilor era
operant principiul relativităţii convenţiilor, doar în
raporturile succesorale, în mod cu totul excepţional, tranzacţia
părţilor
era opozabilă terţilor;
-
în
al doilea rînd,
tranzacţia reprezenta un mijloc de apărare eventual în procesele civile
; cu alte cuvinte, dădea naştere unei excepţii în
apărare şi nu unei acţiuni.
-
în
al treilea rînd, în
caz de neexecutare a obligaţiilor,
aceasta îşi schimba caraterul de simplu pact într-un contract nenumit,
ceea ce-i atrăgea părţii îndrituite,
posibilitatea acţionării în justiţie a celeilalte părţi
-
în
al patrulea rînd,
tranzacţia urmărea să limiteze obiectul eventualei dispute pe seama
obligaţiei la ceea ce părţile înţelegeau să
negocieze, ceea ce însemna că tot ceea
ce
nu intra în perimetrul discuţiilor lor tranzacţioniste rămînea sub
imperiul regulilor
generale ce guvernau sursele obligaţiilor lor;
cu alte cuvinte, indiferent de caracterul
de
generalitate al termenilor folosiţi în tranzacţie, aceasta nu putea fi
extrapolată
la drepturi şi obligaţii nenegociate
sau netranzacţionate.
d. Praescriptio temporalis
Este
o instituţie
controversată, deoarece nu a fost acceptată în dreptul roman ca mijloc
propriu-zis de stingere a unei obligaţii. Romanii
credeau în perpetuitatea obligaţiei nestinse.
Apoi, obligaţiile civile se puteau transforma în obligaţii naturale,
ceea ce le
făcea imprescriptibile. Jurisprudenţa
romană nu-i conferă prescripţiei extinctive
un rol distinct în rîndul normelor de drept material, această
instituţie rămâne
una
esenţialmente procedurală, una prin care
singurul efect urmărit este acela al transformării
unor obligaţii de jus civile în obligaţii de jus naturale,
cu
toate consecinţele
care decurg de aici.
Praescriptio
temporalis se
porneşte de la interpretarea unui
titlu din Pandectele
justiniene,
titlu întreg rezervat ipotecii, în
cuprinsul căruia se precizează
că actio
hypothecaria nu se prescrie decît după un interval de 40 de ani, interval
calculat din momentul intrării creditorului
ipotecar în posesia bunurilor stabilite ca
garanţii reale pentru o creanţă. Pe
de
altă parte, pentru prescrierea unei acţiuni personale, acţiune
rezultată dintr-o creanţă, unde erau
suficienţi 30 de ani.
Jurisprudenţii
romani, ca şi legiuitorul civilist european
din secolul al 19-lea, nu
au imaginat
prescripţia ca mod propriu-zis de stingere a obligaţiei, ci
transformarea unui
drept protejat de jus civile într-unul aflat
sub guvernarea lui jus naturale.
Non-repetiţiunea
plăţii prescrise este şi astăzi proba
înţeleptei convingeri că dreptul subiectiv,nu
piere.
e. Ajungerea la termenul
extinctiv
Prin
convenţia de bază,
părţile unui raport obligaţional puteau stabili un termen extinctiv la a
cărui ajungere obligaţia in integrum sau doar unele dintre
componentele
ei se stingeau.
Spre
deosebire de
tranzacţie, această formă particulară de stingere era statuată înainte
sau o
dată cu contractul de
bază.
f. Împlinirea condiţiei
extinctive
Pornind de la aceia că obligaţiile puteau fi
încheiate nu doar sub modalitatea termenului extinctiv, ci şi sub aceea
a condiţiei extinctive.
Mutatis
mutantis, împlinirea
condiţiei extinctive conducea la stingerea
obligaţiei, stingere
care purta caracteristicile
celei prevăzute sub denominaţiunea mutuus dissensus ori
sub aceea a remiterii de datorie.
La
fel,
fiind o modalitate a obligaţiilor, condiţia extinctivă a făcut obiectul
cercetărilor noastre
în materia aferentă
modalităţilor obligaţiilor ca diviziuni particulare ale raporturilor
obligaţionale.
3.
Modurile de stingere a obligaţiilor ipso jure
Varietatea mai multor moduri de stingere a
obligaţiilor în dreptul privat roman ele au fost grupate în următoarele:
- solutio
(plata); - confusio
(confuziunea); - iertarea de
datorie;
- mutuus dissensus
(consimţământul
mutual); - imposibilium
nulla obligatio
(imposibilitatea
îndeplinirii obligaţiei); VI - causae lucrativae concurente.
Modurile
de stingere ipso jure operează diferit de cele grupate în
acelea per
exceptionem:
-
pactul
remisoriu - pactum
de non petendo; - compensatio; -
transactio.
a. Solutio
(plata)
Pornind
de la aceia că în viziunea fundamentală modernă asupra plăţii, termenul
„plată" comportă două accepţiuni majore, care
în
legia civila sînt încrustate.
1.
în
sens juridic, noţiunea de „plată"
semnifică
executarea
integrală a unei prestaţiuni datorate, indiferent care ar fi
obiectul juridic al obligaţiei ce trebuie stinsă;
2.
în
sensul curent al termenului, plata are o semnificaţie restrînsă, vizînd
doar vărsămîntul
unei sume de bani de către debitor în contul
creditorului său în vederea stingerii
unei
obligaţii.
-
Sensul
juridic sau
„tehnic" al termenului nu trebuie asimilat unei noţiuni mai complexe,
care implică şi plata, şi anume, „darea în
plată" (datio in salutum).
1.
Condiţiile
juridice ale plăţii valabile
- obiectul
plăţii; - cui
trebuie să i se facă plata;- cine poate plăti; - data efectuării plăţii; - locul în care se face plata; - cheltuielile aferente efectuării
plăţii. Acestea
sînt condiţiile indispesabile pentru ca
o plată să producă efectul.
A)
Obiectul
plăţii
Avem
nişte condiţii pentru ca o plată să fie
considerată perfectă.
- debitorul să plătească
exact ceea ce
constituia obiectul însuşi al obligaţiei;
-
plata
lucrului să fi
fost făcută integral.
În
ceia
ce priveşte obligaţia de plată exact a
lucrului
datorat, în cadrul obligaţiei de tip dare, trebuie
să distingem între două subcategorii: -
obligaţiile
avînd drept obiect un bun de gen (genus);
-
obligaţiile
referitoare
la bunuri de specie (species).
În
cazul bunurilor de gen, au fost diferenţiate plăţile sumelor de bani de celelalte bunuri
de gen. În privinţa acestora din urmă, debitorul trebuia să respecte
„regula
celor trei
q", cum am numit-o noi; cu
alte cuvinte, să respecte cele trei criterii: - quod
(de
care?); -
quale
(ce
calitate ?); - quantum
(cît?).
În
cazul bunurilor de specie
datorate, principiul era acela al restituirii lucrului
creditorului în
exact specia sa, în individualitatea sa şi în starea în care se găsea la
data predării lui către debitor, la data livrării
efective
Astfel,
contrar celor arătate mai sus, pe baza unui nou acord de
voinţă putea fi plătit un alt lucru decît cel datorat certam
(in species).
1
B)
Cui
trebuia să-i fie făcută plata ?
După cum ştim acesta
este, în primul rînd,
însuşi creditorul. Deasemenea creditorul, pentru a putea primi plata trebuia doar să fie capabil,
în caz contrar, se putea constata nulitatea plăţii. În
literatură noi întîlnim că creditorul nu era singurul care putea primi
plata ce
i se cuvenea din partea debitorului,
în numele
lui puteau fi abilitaţi unii terţi fie în mod expres, fie în mod tacit
şi
aceştia pot fi:
- pater
familias pentru
impuberul neemancipat; - tutorele pentru pupil;
- curatorul pentru cel pus sub interdicţie etc.
De asemenea, erau pe deplin
valabile plăţile
făcute către persoane ce se situau legal în locul creditorului, de exemplu : - cesionarul
în
cadrul cesiunii de creanţă; - succesorul
legal faţă de
creditorul succesiunii; - succesorul
testamentar
sau legatarul faţă de un creditor al lui.
C)
Cine
poate plăti ?
Cu toţii
ştim că plata celor datorate poate fi efectuată personal ori de către
debitor,
ori de către un mandatar al său;
o persoană la fel
de interesată în efectuarea plăţii precum debitorul din raportul
obligaţional de bază, dar care acţionează în
numele şi pentru acesta din urmă. Cel
mai
invocat caz, în acest sens, este acela al fidejusorului. Mai mult decît atît,
aceleaşi Institute
reţin posibilitatea ca şi o persoană neautorizată de către debitor
să-1
poată plăti pe creditor pentru a-1 desărcina pe debitor. Un lucru
important
este că terţul interesat putea
efectua plata chiar şi în
dispreţul opoziţiei din partea debitorului.
Cît priveşte
persoana plătitorului, acesta
trebuia să fie proprietarul bunului dat cu
titlu de plată şi, fireşte, să fi fost capabil de alienarea bunului.Normele referitoare la subiecţii activi
ai plăţii
au trecut în cea mai întinsă proporţie în
reglementările civiliste moderne. Deasemrnea nerespectarea
condiţiilor referitoare la subiectul activ al plăţii putea atrage, în
dreptul roman la epoca lui
Justinian, nulitatea acesteia. Dar excepţia de nulitate nu viza două
categorii de
plăţi; este vorba de următoarele
- plata
bunurilor consumptibile (quae
primo usu consumumptur) şi care au fost cu bună-credinţă consumate; - plata
constînd într-o sumă de bani şi care, tot de bună-credinţă, a fost
cheltuită.
D)
Data, locul şi cheltuielile aferente efectuării plăţii
1. Data plăţii.
Data
plăţii era diferenţiată după
cum urmează: - în cadrul obligaţiilor
încheiate sub
modalitatea termenului, la data expirării termenuluistabilit;
- în cadrul obligaţiilor
pure şi simple, plata trebuia făcută imediat.
În
cazul în care creditorul refuza
plata la termenul convenit sau cel aferent naturii obligaţiei,
intervenea
procedura de punere în întîrziere a creditorului cu toate consecinţele
juridice
deja expuse.
Locul
plăţii În
absenţa unei astfel de înţelegeri, judex trebuia să distingă
între trei
categorii de locuri
ale plăţii, după cum urmează:
- în cazul datoriilor
avînd ca obiect bunuri de gen (genus), locul plăţii era acela al domiciliului debitorului; - datoriile
reprezentînd bunuri de specie, certe
(speciae) erau plătite în locul
unde acestea se găseau la data exigibilităţii obligaţiei; - în sfîrşit, datoriile băneşti erau
urmărite pentru
plată la domiciliul debitorului pîrît prin
actio de eo quod certo loco
Ei
bine,
într-o asemenea ipoteză, principiul general era acela al incumbării
respectivelor cheltuieli debitorului plăţii principale.Principiul
căderii cheltuielilor ocazionate de efectuarea
plăţii în sarcina debitorului a fost
asumat şi de dreptul civil modern.
2.
Efectele plăţii
Plata
valabil făcută producea
efectul principal al stingerii obligaţiei. Acest
efect era însoţit de stingerea unor
obligaţii accesorii, adiacente, născute
din
raporturi de garanţie reale
3. Imputaţia plăţii
Sunt
cazuri
complexe în care părţile îşi dispută drepturi născute din obligaţii
de naturi diferite, din
surse diferite, cu
termene şi condiţii diferenţiate etc. Tocmai din acest motiv, fiecare
plată
trebuie să poarte specificaţiunea raportului juridic în virtutea căruia
este
efectuată, pentru a nu fi lezate interesele legitime ale părţilor.
Dar dacă debitorul nu făcea
nici o menţiune a contului în care presta plata, concomitent cu o
insuficienţă
a plăţii
în raport cu datoriile cumulative la acelaşi
creditor? Ei bine, în acest caz, sub denumirea
generică de imputaţie a plăţii, intra în acţiune un set de reguli de ordonare
a plăţilor.
a) Imputaţia
plăţii datoriei purtătoare de dobînzi (daune
moratorii)
Conform
unei constituţiuni imperiale
reţinute în cuprinsul Codex-ul lui Justinian, imputaţia
plăţii insuficiente se făcea pe seama daunelor
moratorii (dobînzilor).
b) Imputaţia
plăţii în caz de pluralitate de datorii
Regula
fundamentală în această primă
ipoteză este, şi de această dată,favorabilă debitorului, în sensul că
el are
privilegiul de a selecta şi declara în momentul plăţii datoria pe care
înţelege
să o stingă din pluralitatea de datorii faţă de creditor. Dacă
debitorul a omis să facă imputaţia plăţii,
creditorul îi va prelua rolul, scop în care va elibera o chitanţă pe
seama
datoriei celei mai oneroase dintre cele acoperibile prin plată,
operaţiune cenzurabilă de către judex.
În
acest caz, important era ca datoriile pentru care creditorul a operat
selecţia
în locul debitorului să
fi fost, toate,
exigibile.În
ipoteza în care nici debitorul şi
nici creditorul nu operau imputaţiunea plăţii, intrau în acţiune
dispoziţiile
supletive ale normelor pretoriene, în acest caz, întîlnim o pluralitate
de
soluţii alternative, după cum urmează: - înainte de
toate, legea prevedea imputaţia datoriilor exigibile vechi şi lichide ;
- dacă printre datoriile
exigibile se găseau
debite purtătoare de dobînzi, era aleasă datoria cu dobînzile cele mai
ridicate
pentru ca imputaţia plăţii să se efectueze în favoarea debitorului cu
privire la datoria cea mai
oneroasă;
4.
Proba
plăţii
Un
element indispensabil în efectuarea plăţii era
demonstrarea ei de către debitor.Printr-o constituţiune imperială
înscrisă în Codex-ul
lui Justinian se reţine naturala regulă
de principiu, aceea după care proba efectuării plăţii îi incumbă
debitorului.În
lipsa chitanţei, în cazul obligaţiilor dovedite cu înscrisuri, puteau fi prezenţi cinci martori de
bună
reputaţie care să confirme efectuarea plăţii în instanţă.
b. Confusio
(confuziunea)
Situaţia
în care una şi aceeaşi persoană, din cauze
diferite, reuneşte în cadrul unui complex de
raporturi obligaţionale două calităţi bipolare
: de creditor şi debitor.
Exemplu
creditorul
a decedat, iar debitorul avea şi
calitatea de succesor legal al respectivului creditor,
calitate în virtutea căreia a acceptat pur şi simplu (nu sub beneficiu
de
inventar) succesiunea.
Este evident că, într-o
astfel de ipoteză, prin efectul succesiunii acceptate pur şi simplu,
debitorul
a ajuns să cumuleze dubla calitate (debitor-creditor) şi, pe cale de
consecinţă, să opereze confuziunea patrimoniilor, ceea
ce producea stingerea parţială sau
totală a
obligaţiei avute în vedere.În
cazul în care
raportul obligaţional este unul plural, cu pluralitate negativă (cu mai
mulţi
codebitori solidari), faptul că operează
confuziunea cu privire la unul dintre codebitori, nu atrage, automat,
stingerea
obligaţiei.De asemenea, obligaţia nu se stingea prin efectul
confuziunii
patrimoniilor atunci cînd
respectiva confusio
îi avea ca protagonişti pe creditor şi pe fîdejusor; ceea ce se
stingea era
cel mult obligaţia adiacentă de cauţiune a fidejusorului; este regula
reţinută de
un text al Pandectelor justiniene.
Nu
la fel stăteau
lucrurile însă în privinţa eventualilor garanţi ce însoţeau creanţa. Fidejusorii,
fiind străini de noua convenţie a
succesorului-creditor,
rămîneau în continuare
liberaţi de obligaţiile lor de garanţie.O
altă
regulă în materie de confuziune a fost exprimată sub forma unui
principiu de drept;
Este
o regulă ce-a
fost exprimată pe seama cazurilor în care confuziunea opera între
debitorul
principal şi fîdejusor, cazuri în care obligaţia principală o
absorbea pe aceea accesorie, de fidejusiune Nu
la fel stăteau lucrurile cînd opera confuziunea între cofidejusori şi
cînd
obligaţiile lor de fidejusiune
continuau să
subziste în beneficiul părţilor obligaţiei principale.
c.
Impossibilium
nulla obligatio
Ce
se întâmpla în cazul pieirii totale a unui bun de
specie datorat de către debitor ?
Soluţia
aleasă de Justinian şi exprimată ca atare
în Instituţiunile sale a fost aceea a stingerii
obligaţiei debitorului. Condiţia
liberării
debitorului de datorie era aceea ca bunul de specie şi cert să fi
pierit înainte
de momentul punerii în întîrziere a respectivului debitor (debitor
speciei,
interitur rei liberatur) şi, fireşte, dispariţia sau
distrugerea bunului să
fi fost pusă pe seama cazului fortuit ori a cazului de forţă majoră.
Imposibilitatea
fortuită de executare
ducea la stingerea obligaţiei,
nu doar atunci cînd
era vorba de o obligaţie de
tip dare cu
privire la un bun
cert I-a fost asimilată bunului cert
şi obligaţia strict personală de a face ceva, deoarece cazul fortuit
anterior
punerii debitorului în întîrziere se putea consuma şi pe seama
capacităţii,
talentului sau forţei sale
de
creaţie, cum consemnează literatura pandectistică a compilatorilor
justinieni. Cînd
însă obligaţia nu devenea imposibilă din pricina
unor elemente extranee voinţei debitorului,
ci doar
mai dificil de pus în operă, ei bine, ea subzista, nu se stingea, chiar
dacă
pentru subzistenţa ei debitorul ar fi trebuit să
depună eforturi suplimentare, ori creditorul
ar fi trebuit să accepte prelungirea termenului de execuţie.
d. Iertarea
de datorie
Prin
forţa
tradiţiei, iertării de datorie i se atribuie accepţiunea de remitere de
datorie. Dacă
am avea în vedere însă că în
Epoca Veche, datornicul, fiind la dispoziţia
creditorului său era deseori
asimilat, forma
mentis, ereticului delincvent, vom aprecia mai curînd ca iertare de
datorie ceea ce juriştii formalişti numesc „remitere
de datorie".Prin definiţie, remiterea de datorie reprezintă, în dreptul
lui Justinian, un act prin care
un creditor
renunţă la creanţa sa. Acest act poate fi :
-
un
act unilateral (cazul
creditorului care, printr-un legat testamentar, îl iartă de datorie
pe un debitor);
-
un act
bilateral (atunci când renunţarea la
datorie este urmarea încheierii aşa-numitelor convenţii
liberatorii).
Deosebit,
remiterea de datorie putea fi făcută prin:
-
acte
formaliste, de drept
strict (stricţi juris), dacă debitul izvora dintr-un astfel de
act (în
observarea principiului simetriei actelor juridice), cum ar fi per
aes et
libram (cu arama
şi balanţa);
-
după
cum putea să se
consume printr-un act fictiv (imaginariasolutio), dacă
obligaţia se
născuse dintr-un contract verbis (pentru a fi
respectat acelaşi principiu al analogiei juridice);
-
şi,
în sfîrşit, se putea
realiza şi prin simple pacte (aşa-numitele pacte remisorii, in rem,
sive in personam), acestea
din urmă fiind moduri excepţionale de stingere a datoriei,
alături de tranzacţie (per exceptionem).
Încheiere:
Orice
raport juridic dă naştere, modifică
şi stinge drepturi şi obligaţii.
Despre
importanţa mai mare sau mai redusă a unor instituţii de drept noi ne
putem da
cu concluzia în urma cercetării lor din mai multe puncte de vedere şi
în raport
cu principiile fundamentale a dreptului pmului. Orice început are un
sfîrşit de
aceia stingerea obligaţiilor este un element indispensabil în sistemul
de drept
din cele mai vechi timpur şi pînă astăzi. Dar varietatea lui de
executare sa
făcut simţită însăşi din dreptul privat
roman şi sa extins pînă în prezent în raport de complexitatea
dezvoltării
dreptului la etapa actuală. Vedem din lucrare că în dreptul roman
exista două
tipuri de stingere a obligaţiilor. Şi
anume:
- Modurile
de stingere a obligaţiilor per exceptionem.
- Modurile de
stingere a obligaţiilor ipso jure.
Deasemenea
din definiţiea data înţeleem că fiecare tip de stingere are mai multe
moduri de
stingere a obligaţiilo pe care leam enumerat în lucrare
Necesitatea studierii modurilor de
stingere a obligaţiilor
rezultă însăşi din caracterele pe care le posedă, acestea fiind
manifestarea de
voinţă bilaterală sau unilaterală cu
carater normativ sau individual în vederea executarii sau neexecutării raporturilor obligaţionale.
Raportul
obligaţional reprezintă esenţa unui întreg şi complex proces de decizie
care
are o mare importanţă în conducerea societăţii.
Instituţia stingerii a obligaţiilor este
o instituţie veche ceea ce constituie
încă un argument în favoarea importanţei, pe care acestea o atribuie
relaţiilor
sociale prin conţinutul ei. Însăşi legislaţia multor state au
înprumutat şi
chiar au moştenit o gamă întreagă de procedei şi de de instituţii care
au luat
naştere în dreptul privat Roman şi dăinuie şi astăzi ca niste reguli
bine
definite sau chiar ca legi de bază şi utile în viţa zi de cu zi
|