Drept fiscal european

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Blocajele întâlnite au incitat Comisia europeană să privilegieze o orientare mai modestă care trebuia să ducă la un "Cod al bunei concurenÅ£e". Cu acesta, nu se mai pune problema stabilirii de reguli uniforme de constrângere, ci, inspirându-se din conceptul de "concurenţă loială", a eliminării practicilor celor mai excesive ale concurenÅ£ei fiscale...

Suport de curs

pentru disciplina:

Drept fiscal european

Partea I – Componente fiscale proprii spaţiului comunitar

1.    Problematica diminuării concurenţei fiscale

în spaţiul UE

            Problemele puse de controlul concurenţei fiscale, la nivelul UE, sunt, din punct de vedere teoretic, extrem de sensibile. Dintr-un punct de vedere mai practic, al construcţiei europene, deşi sunt dificile, datorită necesităţii rezolvării într-un timp rezonabil (de a se tempera, dacă nu elimina complet concurenţa fiscală), acestea reclamă găsirea unor soluţii în acord cu legislaţia comunitară.

            Problemele de principiu ridicate de introducerea unor măsuri de temperare a concurenţei fiscale în Europa sunt (cel puţin) următoarele:[1]

            ● Problema suveranităţii fiscale

            Determinarea reglementărilor fiscale ţine, am putea spune, de "prerogativele regale". Este vorba, în principiu, despre una din expresiile majore ale suveranităţii naţionale. Expresia sa liberă poate, în mod legitim, să conducă la adoptarea unor reguli fiscale ce pot favoriza unele practici de concurenţă fiscală. În sens invers, ea este susceptibilă de a fi în mod limitat determinată, ba chiar împiedicată, de concurenţa fiscală exercitată de terţi. Pe scurt, coexistenţa suveranităţilor fiscale, erijată în principiu, este susceptibilă de a produce o concurenţă fiscală care suprimă progresiv orice suveranitate.

            Acest risc este totuşi apreciabil, foarte concret fiind vorba de prelevări asupra factorilor "mobili" (impozit pe societăţi, taxarea produselor economiilor etc.).

            Pentru aceste categorii de impozitări, trebuie făcută o alegere între menţinerea absolută a suveranităţilor naţionale şi deci acceptarea consecinţelor unei eventuale concurenţe fiscale, şi atingerile aduse suveranităţilor naţionale, care constau în adoptarea unor reguli internaţionale, mai mult sau mai puţin ambiţioase, adică limitând exerciţiul suveranităţii fiscale.

            ● Problema influenţei regulilor internaţionale

            Prin ea însăşi, edictarea regulilor internaţionale nu este incompatibilă cu prezervarea suveranităţii fiscale.

            Dar două condiţii se impun pentru ca această compatibilitate de principiu să reziste în practică. Pe de o parte, trebuie ca aplicarea acestor reguli într-un stat să rezulte din decizia sa proprie şi, pe de altă parte, ca aceste reguli să limiteze până la un anumit punct capacitatea sa de a-şi modula deciziile fiscale.

            Această ultimă condiţie trimite la problema influenţei regulilor internaţionale din domeniul fiscal, persistând de-a lungul anilor '90 cu ocazia negocierilor purtate în Europa în problema concurenţei fiscale.

            La început, aceste negocieri vizau o armonizare a reglementărilor fiscale, cât mai completă posibil.

            Blocajele întâlnite au incitat Comisia europeană să privilegieze o orientare mai modestă care trebuia să ducă la un "Cod al bunei concurenţe". Cu acesta, nu se mai pune problema stabilirii de reguli uniforme de constrângere, ci, inspirându-se din conceptul de "concurenţă loială", a eliminării practicilor celor mai excesive ale concurenţei fiscale.

            Un asemenea demers are, teoretic, merite importante. El respectă principiul nediscriminării, care este esenţial pentru funcţionarea armonioasă a pieţei unice şi păstrează, practic, un spaţiu pentru liberul exerciţiu al suveranităţii fiscale a statelor, interzicând "licenţa" fiscală. El respectă astfel, pe deplin, principiul subsidiarităţii care stă la baza construcţiei europene.

            Totuşi, este dificil de a vedea în el soluţia care ar permite stăpânirea concurenţei fiscale între statele europene. Limitat la impozitarea beneficiilor întreprinderilor, el se bazează pe concepte ce rămân încă vagi şi nu mai este însoţit de nici o sancţiune.

            ● Europa nu este singură

            Stăpânirea concurenţei fiscale în Europa, presupunând că ea ar fi îndeplinită, ar pune problema compatibilităţii modalităţilor sale cu reglementările fiscale în vigoare din restul lumii.

            În această privinţă, chiar dobândită fiind capacitatea de a regla problemele puse de paradisurile fiscale sau de zonele off-shore – care, de altfel, există şi în Europa – ar fi iluzoriu de imaginat că simpla lor suprimare ar fi suficientă pentru a elimina riscurile "deturnărilor de trafic" pe motive fiscale.

            În fine, trebuie să subliniem necesitatea de a se relaţiona procesul negocierilor între statele europene cu cel angajat în alte organizaţii internaţionale importante.

*

*          *

            Uniunea monetară, propunându-şi să genereze o mai mare mobilitate a bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor şi, poate, a persoanelor, în spaţiul european, fondează aplicarea unor raţionamente fiscale pe două tipuri de consideraţii[2]: cele care reies din analiza concurenţei fiscale între colectivităţi teritoriale în cadrul spaţiilor monetare integrate (state unitare sau federaţii) şi cele care relevă mecanismele concurenţei între statele naţionale din cadrul unei zone integrate economic.

            ● Concurenţa fiscală între unităţile locale

[1] Conform Raportului Comisiei de Finanţe a Senatului Franţei, Paris, 1999.

[2] Ibid.

este şi la originea câştigurilor facile ale întreprinderilor nou-înfiinţate şi a sporului de sarcini fiscale ce apasă asupra poziţiilor mai puţin mobile.

            ● Un joc non-cooperativ între statele membre ale UE

            În contextul Uniunii monetare europene, regulile instituţionale şi provocările care apasă asupra alegerilor guvernelor naţionale sunt de natură să genereze comportamente oportuniste şi non-cooperante, pe care situaţia şomajului masiv şi persistent riscă să le facă şi mai atrăgătoare dacă se întăreşte concurenţa pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe piaţa financiară şi dacă mobilitatea întreprinderilor se dovedeşte înşelătoare. Odată cu adoptarea monedei unice, guvernele naţionale pierd controlul politicii monetare şi al politicii de schimb, care le-au permis, în cadrul Sistemului Monetar European (SME), de a se folosi de practici non-cooperative vizând creşterea competitivităţii economiei naţionale în raport cu cele ale partenerilor. În timp ce coborârile de curs competitive şi "dezinflaţia competitivă" apăreau astfel ca cele două modalităţi posibile ale aceluiaşi joc non-cooperativ, în cadrul SME, concurenţa fiscală, prin scăderea sarcinilor asupra întreprinderilor şi asupra costurilor de producţie, are efecte similare asupra competitivităţii şi devine deci, în cadrul uniunii monetare, o armă cu atât mai atrăgătoare cu cât unificarea monetară va întări consecinţele în termeni de repartiţie spaţială a activităţilor şi a locurilor de muncă. În plus, constrângerea pe care o exercită Pactul de stabilitate şi de creştere asupra politicilor bugetare naţionale, care constituie singurul instrument de politică macroeconomică în mâinile guvernelor, ar putea să facă şi mai atrăgătoare perspectivele concurenţei fiscale, în măsura în care o relansare prin relaxarea fiscalităţii ar stimula mai mult creşterea poziţiei prelevărilor decât o creştere a cheltuielilor publice, generând o reducere a deficitului public, dar în detrimentul partenerilor.

2. Eterogenitatea sistemelor fiscale din ţările membre ale UE

Aşa cum se cunoaşte, maniera cea mai obişnuită de a compara fiscalităţile naţionale este observarea unor indicatori globali: presiunea fiscală şi structura prelevărilor obligatorii[1]. Aceşti indicatori "comozi" sunt totuşi înşelători de două ori; pe de o parte, ei sunt sensibili la gradul de socializare a anumitor cheltuieli importante, precum cele cu sănătatea, educaţia etc. şi la tehnicile de finanţare a anumitor politici, precum politica familială, politica locuinţelor etc., iar pe de altă  parte, ei nu ţin seama de incitările ce acţionează asupra alegerilor diferitelor categorii de contribuabili, care nu depind, de ratele medii ale prelevării, ci de rate marginale efective, a priori, fără legătură cu precedentele.

            ● Ratele presiunii fiscale globale

            Figurile 2.1., 2.2. şi 2.3. arată că rata presiunii fiscale globale - ratio din totalul încasărilor din prelevările obligatorii din PIB - a cunoscut o creştere constantă în toate ţările UE, de mai multe decenii. Totuşi, ultimii ani au înregistrat o anumită stabilizare în cea mai mare parte a ţărilor, întreruptă de recesiunea de la începutul anilor '90 şi de necesitatea, în Europa, de a respecta criteriile finanţelor publice ale Tratatului de la Maastricht. Cu privire la acest indicator, observăm că Franţa se situează puţin deasupra mediei ţărilor membre ale UE, stabilizarea ratei presiunii fiscale globale fiind mai puţin netă.

            ● Structura prelevărilor obligatorii

            Compararea structurilor naţionale ale prelevărilor obligatorii după natura prelevărilor - clasificare într-un fel arbitrară şi care nu reflectă în mod necesar incidenţa economică a prelevărilor - subliniază marea eterogenitate a ţărilor europene în materie de fiscalitate (figura 2.4.). Franţa apare singulară, mai ales în partea „slabă” a încasărilor impozitului direct asupra veniturilor persoanelor şi în importanţa prelevărilor asupra salariilor (cotizaţii sociale). Această singularitate trebuie revitalizată, în măsura în care cotizaţiile sociale salariale se "înrudesc" cu prelevarea în privinţa sursei veniturilor. În plus, creşterea puterii Contribuţiei sociale generalizate (CSG), a cărei poziţie e mult mai largă decât cea a cotizaţiilor sociale pe care ea le-a înlocuit - mai ales la începutul lui 1998 - atenuează sensibil singularitatea franceză: sistemul fiscal francez apare azi mai apropiat de cel al ţărilor partenere, cu o dublă prelevare asupra veniturilor persoanelor - o prelevare proporţională, la sursă (origine), cu o rată moderată asupra aproape tuturor veniturilor (CSG + RDS) şi o prelevare puternic progresivă asupra veniturilor medii şi ridicate (impozitul pe venit al persoanelor), plătit de aproximativ jumătate din centrele fiscale, ale căror rate marginale cele mai ridicate sunt printre cele mai mari din Europa.

[1] Ibid.