Procedura plangerii prealabile

Categoria: Referat Drept

Descriere:

RaÅ£iunea excepÅ£iei constă fie în gradul mai redus de pericol social abstract al acestor fapte, fie în împrejurarea că aducerea acestora în faÅ£a instanÅ£ei, cu publicitatea pe care o implică procesul, ar putea fi sursa unor neplăceri sau suferinÅ£e psihice pentru persoana vătămată sau ar da naÅŸtere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeaÅŸi familie sau din acelaÅŸi mediu social .

Condiţiile de formă şi de fond pe care trebuie să le îndeplinească plângerea prealabilă pentru a-şi produce efectele se referă, printre altele, la titularul plângerii prealabile , deci, cine poate introduce plângerea prealabilă, termenul în care se introduce, ce elemente trebuie să cuprindă plângerea prealabilă, acestea fiind   prevăzute de art. 283 Cod de procedură penală.                       

Referitor la conţinutul plângerii prealabile, sunt situaţii în care nerespectarea unor condiţii generale duc la nulitatea plângerii, printre acestea amintim descrierea faptei, arătarea făptuitorului, a probelor pe care consideră că susţin cele afirmate, indicarea părtii responsabile civilmente, precum pentru a căpăta caracterul unei plângerii prealabile se cere şi manifestarea de voinţă ca făptuitorului să fie tras la răspundere penală.

Deoarece condiţiile social-politice au determinat schimbări în mai multe domenii importante, având în vedere  aderarea şi integrarea  ţării noastre la Uniunea Europeană, legislaţia trebuie să fie compatibilă cu cea din celelalte state membre . Aşa fiind, s-a modificat legislaţia în privinţa modului de adresare a plângerii, de administrare şi soluţionare a cauzelor, reforma în domeniul justiţiei având scop principal o mai bună administrare a justiţiei.

Capitolul  2

Plângerea prealabilă,  instituţie a dreptului penal şi a dreptului procesual penal

2.1.Natura juridică a plângerii prealabile

Săvârşirea de infracţiuni dă dreptul statului să tragă la răspundere penală pe infractor, activitate ce se realizează într-un proces penal. În acelaşi timp, art.1  prevede că “scopul procesului penal este constatarea la timp şi în mod complet a faptelor penale”. Rezultă că organele judiciare au dreptul, dar, în acelaşi timp şi obligaţia de a desfăşura activitatea procesuală ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune.

Operează în acest caz, principiul oficialităţii reglementat de art. 2 Cod de procedură penală, care prevede că actele necesare, desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.

De la acest principiu sunt prevăzute, prin lege, unele excepţii, atribuind şi altor persoane dreptul de a efectua unele acte procesuale[1]. O asemenea excepţie priveşte condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale pentru anumite fapte de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate ca această acţiune să fie pusă în mişcare, exprimată prin introducerea unei plângeri prealabile la organele judiciare competente a dispune începerea procesului penal (art. 221 alin. 2, art. 279 alin. 1 Cod de procedură penală).

Raţiunea excepţiei constă fie în gradul mai redus de pericol social abstract al acestor fapte, fie în împrejurarea că aducerea acestora în faţa instanţei, cu publicitatea pe care o implică procesul, ar putea fi sursa unor neplăceri sau suferinţe psihice pentru persoana vătămată sau ar da naştere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeaşi familie sau din acelaşi mediu social[2].

Potrivit art. 279 Cod de procedură penală în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acţiunea penală nu se poate pune în mişcare şi exercita în lipsa acestei plângeri. Deci, plângerea prealabilă nu reprezintă numai o modalitate de sesizare a organului judiciar, ci şi o condiţie indispensabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Instituţia plângerii prealabile îşi are sediul materiei în Partea specială a Codului de procedură penală din anul 1968, republicat 1997, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul  Titlului I - Urmărirea penală - Capitolul VIII. art. 279 - 286.

Putem defini plângerea prealabilă, ca fiind actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală cel ce a   săvârşit-o, act fără de care nu poate interveni răspunderea penală şi, ca urmare, nu poate începe şi nici continua procesul penal. 

După o opinie unanim admisă astăzi în literatura de specialitate[3], plângerea prealabilă constituie o instituţie a dreptului penal dar şi a dreptului procesual penal, fiind reglementată, pe de o parte, de Codul penal şi alte legi penale, iar pe de altă parte  de Codul de procedură penală.

[1] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală,Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p.95.

[2] I.Neagu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. I, Editura Oscar Print, 1994, p.152.

[3] V. Panţurescu, Notă sub decizia nr.16/1942 a Curţii de Casaţie, Secţiuni Unite, în Pandectele române, 1944, partea I-a, p.100.

Capitolul  1

Consideraţii generale privind plângerea prealabilă

Într-un stat de drept, ordinea juridică se stabileşte şi se menţine cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, pe care trebuie să le respecte membrii colectivităţii, precum şi sancţiunile ce vor fi aplicate în cazul încălcării lor.

Regulile de drept – în majoritatea lor – sunt exprimate într-o anume formă: legea[1].

Stabilirea prin lege a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi a cadrului de sancţiuni penale, are un dublu rol: în primul rând să arate membrilor societăţii care sunt faptele interzise de legea penală şi, totodată, să-i avertizeze cu privire la consecinţele săvârşirii unor astfel de fapte, îndeplinind astfel funcţia de prevenire generală, iar în al doilea rând să asigure corecta încadrare a faptelor prin care ar fi încălcată legea penală, şi o justă sancţionare a celor care au săvârşit asemenea fapte, deci funcţia de prevenire specială.

În articolul 2 din Codul penal, legea prevede care sunt faptele ce constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

Săvârşirea infracţiunii, chiar atunci când este descoperită şi dovedită prin administrarea probelor, reţinută în sarcina unui făptuitor, nu impune aplicarea automată a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancţionarea infractorului este nevoie de intervenţia justiţiei penale, în sensul condamnării acestuia de către instanţa competentă pe baza unei judecăţi.

Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunilor a condus la instituirea regulei potrivit căreia declanşarea şi desfăşurarea procesului penal se fac din oficiu (principiul oficialităţii procesului penal). În cazul infracţiunilor de o gravitate redusă sau al acelora care privesc relaţiile dintre persoane ori viaţa personală a acestora, Codul penal şi alte legi cu dispoziţii penale prevăd că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată decât în cazul în care persoana vătămată şi-a exprimat voinţa de tragere la răspundere penală a făptuitorului prin introducerea unei plângeri prealabile la autorităţile judiciare.

Plângerea prealabilă constituie o instituţie de drept penal, lipsa ei reprezentând o cauză de înlăturare a răspunderii penale (art.131 Cod penal).

Instituţia are şi un reflex procesual, care se repercutează direct asupra posibilităţii exercitării acţiunii penale şi deci implicit asupra tragerii la răspundere penală.

Din punctul de vedere al dreptului penal plângerea prealabilă constituie o condiţie de pedepsibilitate, iar sub aspectul dreptului procesual penal o condiţie de procedibilitate[2].

Aşa cum subliniam, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a părţii vătămate, acţiunea penală nu se poate exercita în lipsa acestei plângeri, art. 279 Cod de procedură penală . Plângerea prealabilă nu constituie numai o modalitate de sesizare a organului judiciar, ci reprezintă o condiţie indispensabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Dispoziţiile art. 279 se coroborează şi cu cele prevăzute de art. 10 Cod de procedură penală unde se prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă ( lit. f) sau aceasta a fost retrasă (lit. h).

Legea penală determină cazurile când pentru exercitarea acţiunii penale este necesară o plângere prealabilă pornind de la împrejurarea că infracţiunile respective sunt dintre acelea care prin natura lor privesc relaţiile sociale limitate îndeosebi la interesele personale ale părţilor.

        Codul penal prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă în cazul unor infracţiuni privind: lovirea sau alte violenţe (art.180), vătămarea corporală din culpă ( art. 181), violarea de domiciliu (art. 192), ameninţarea ( art. 193), violarea secretului corespondenţei ( art.195), divulgarea secretului profesional (art.196), violul (art. 197 alin.1), furtul pedepsit la plângere prealabilă ( art.210), abuzul de încredere ( art. 213), distrugerea ( art.217), abandonul de familie (art.305), nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 307), tulburarea folosinţei locuinţei (art. 320) ş.a.  Articolele 205, 206 din Codul penal privind insulta şi calomnia au fost abrogate prin art.I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 privind modificarea şi completarea  Codului penal . Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 62/2007 (M.Of. nr.104/12.02.2007) a constatat că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt neconstituţionale.

Reglementări ale plângerii prealabile se găsesc şi în unele legi speciale dintre care amintim: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe ( M.Of. nr. 60/1996), Legea nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat modificată şi completată prin O.U.G. nr. 190/2005(M.Of . nr. 1179/2005) precum şi altele.

Pentru faptele penale săvârşite în afara teritoriului ţării de străini sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării şi cărora li se aplică principiul universalităţii legii penale ( art.6 Cod penal), trebuie avute în vedere şi dispoziţiile legale străine cu privire la plângerea prealabilă. Astfel, potrivit excepţiei înscrise în art. 6 alin. 3 Cod penal, făptuitorul nu poate fi acţionat în ţara noastră dacă, potrivit legii statului în care a săvârşit infracţiunea este necesară plângerea prealabilă şi aceasta nu s-a produs.

În asemenea cazuri, se consideră că cei vătămaţi sunt în măsură să aprecieze dacă este cazul să declanşeze un proces penal, punerea în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionată de manifestarea unui drept exclusiv al părţii vătămate[3]. Împotriva voinţei celui vătămat procesul penal nu se poate desfăşura.

Întrucât suportul său juridic – acţiunea penală – se caracterizează în acest caz prin disponibilitate, organele judiciare nu pot exercita atribuţiunile lor din oficiu.

[1] I. Gorgăneanu – Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1977, pag. 13.

[2] Milea T. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actualului cod de procedură penală, R.R.D. nr.9/1969, p.23.

[3] C.Bulai,  Drept penal, Partea generală, Universitatea Bucureşti, 1987, p.469.