1
Istoria gandirii politice
Relaţia gânditorului politic faţă de istorie
este in
funcţie de realitatea social-politică a timpului său, în sensul că nici
un fapt
istoric nu apare ca aparţinând numai trecutului. Istoria, ca spaţiu ce
uneşte
evenimentul şi conştiinţa, reprezintă unitatea dintre eveniment şi
sens, în
măsura în care conştiinţa istoricităţii poate trăi cu adevărat
realitatea
acestei duble limite; ea este locul evenimentelor sau câmpul de
desfăşurare a
istoricităţii, spaţiul temporal care circumscrie prezenţa a ceva trăit,
devenit
sau imemorial.
Legat
astfel de conştiinţă şi de prezenţa evenimentului, centrul de greutate
a
istoriei politice se va deplasa întotdeauna dinspre prezent spre
trecut. Ea nu
va fi ştiinţa despre un trecut în sine, eleatic, obiect de pură
memorie. Căci
acest trecut în sine nu ar putea fi decât locul evenimentelor absolute;
or
legătura dintre conştiinţa istoricităţii şi a libertăţii ia naştere
tocmai din
despărţire acestui trecut în sine.
Aşadar,
nu va exista eveniment trecut, decât raportat la prezentul conştiinţei,
şi nu
la momentul punctiform şi fără relief care marchează prezentul unui
timp
liniar. Prezentul devine mai dens prin conştiinţa istoriticităţii,
formă
subtilă a prezenţei şi prin evenimentul ce ni se impune prin prezenţa
sa, fie
cotidiană, fie a unui trecut reluat mereu de către conştiinţă; în acest
ultim
caz, evenimentul trecut păstrează în prezent o putere de iradiere şi de
modelare permanentă, care determină conştiinţa să-l recunoască în
continuare şi
să-l perceapă ca un eveniment. Tot ceea ce omul poate retrăi din
trecutul său
ca un adevărat eveniment, tot ceea ce va fi în măsură să reia, să-şi
reprezinte, să “repete”, constituie istoria sa şi realitatea istoriei.
Această
istorie, fără a fi o realitate substanţială, transcedentală omului, va
avea
totuşi exact atâta “realitatea” obiectivă ca şi evenimentul al cărui
caracter
esenţial este de a irupe în conştiinţă.
Evenimentul
cel mai real este acela care se impune cel mai mult conştiinţei ca un
centru
organizator al devenirii istorice. Forţa sa de irupţie înseamnă însăşi
propagarea sa, care ordonează istoria pentru noi şi îi conferă
semnificaţia sa.
Într-adevăr, evenimentele reprezintă realitatea istoriei, îi suportă
raţionalitatea şi îi dau sensul. Semnificaţia istoriei nu este în afara
evenimentelor, şi dacă istoria are un sens, aceasta are loc când unul
sau mai
multe evenimente centrale configurează o tendinţă în succesiunea lor,
dau un
sens istoriei.
Astfel,
evocarea istorică împinge sensul unui eveniment dincolo de simpla
successiune a
generaţilor în timp. Antinomia prezent – trecut, cu accentul pus cu
precădere
pe calitatea unui trecut exemplar în imaginea lui mitică, împrumută
cadrul
existenţial al epocii memoriale, pe care îl umple cu sensul
evenimenţial urmărit
pe plan subiectiv.
Dacă în
general istoria capătă pentru noi o semnificaţie unică, este pentru că
o
realitate centrală recunoscută ca eveniment o domină şi o polarizează,
fie că
este vorba de domnia lui Ludovic al XIV-lea, de victoria lui Napoleon
la Tilsit
sau de prăbuşirea unui regim politic. Dacă, în schimb, sensul îşi
păstrează
valoarea de şoc pentru conştiinţă, el va fi mereu reluat, pentru că
neincetat
el va manifesta asupra noilor evenimente şi asupra prezentului o forţă
organizatoare nouă, un sens reînnoitor. Astfel, se întâmplă ca
evenimentul
organizator să rămână acelaşi de-a lungul secolelor; el se relevă
purtătorul şi
dătătorul de sens inepuizabil: noile evenimente ale prezentului îi vor
trimite
apeluri, căror le va răspunde totodeauna prin noi semnificaţii. Acestea
vor fi
neâncetat reintrepretate sau reconfirmate, mereu reluat, ca şi
evenimentul ce
le conţine.
Timpul
istoric se va transforma în timp psihologic cu nucleuri dense, cu un
centru sau
cu mai multe centre: acestea vor fi tocmai evenimentele cruciale din
care
iradiază sensul în toate direcţiile, atât către trecut cât şi spre
viitor, prin
care se explică continua retroacţiune a prezentului faţă de trecut şi
anticiparea profetică. Istoria socială este locul acestor sensuri
întretăiate (interferenţa
lor determinată relativa lor contingenţă), care nu se unifică automat
într-un
sens global dat sau definitiv.
Istoria
gândirii politice este văzută astfel ca mişcarea dialectică între
eveniment şi
istoricitatea umană şi ca dialog al evenimentelor între ele, reliefând
sistemele politice şi structurile sociale, şi prin aceasta determinând
fundamentul şi sensurile evoluţiei.
Prin urmare, istoria gândirii
politice nu este o succesiune lineară de idei şi evenimente, adunete pe
axa
continuă a duratei pe epoci, perioade, domnii, popoare, etc. Ea nu este
un
muzeu imaginar al istoriei, unde ideile şi evenimentele să se ordoneze
în
răcliţe frumos împodobite, după criterii de clasificare străine de
spiritului
imanent al devenirii.
Dacă procesul gnoseologic al
evocării ţine de datele de mai sus, inerpretarea personală a
evenimentelor
plăteşte şi ea tribut situaţiei contemporane scriitorului sau
istoricului.
Ambii caută în continuitatea evenimentelor, înţelegerea determinismelor
comlexe
ale progresului cu toate ramificaţiile lor: schimbare, dezvoltare,
devenire,
evoluţie şi maniera în care acestea se structurează în câmpurile
semnificative
ale doctrinelor politice. Există o acţiune reciprocă între substanţa
rarităţilor evocate şi lumea contemporană în care trăieşte şi simte
istoricul
inspiraţia fecundându-le deopotrivă. Pentru că istoria gândirii
politice,
variantă a istoriei sociale, nu poate evolua şi construi decât în
strânsă
legătură cu ceea ce autorul simte şi aspiră în lumea lui, în
idealurile,
suferinţa şi zbuciumul ei, ceva din aceste convulsii se vor fi
cristalizat în
întoarcerea spre lumea ideală a unui trecut reprezentati. Procesul
pshihologic
al înţelegerii gândirii politice se explică la fel de bine ca şi în
cazul
istoriei umane generale: trecutul nu este un trecut pitoresc, mort în
sine ci
trăieşte în perspectiva istorică a evoluţiei de la individual la
legităţile
existenţiale ale colectivităţii, într-un spaţiu înţeles ca antropologie
culturală, creatoare de istorie.
Contradicţia dintre concepţia teoretică şi
interpretarea
evenimentelor şi proceselor istorice din cadrul unei epoci ţine de
efortul de a
oferi o explicaţie raţională valorii istrorice a evenimentului, de a-i
sacrifica contngenţa pentru a-l absorbi în antemporalitatea unei ordini
raţţionale şi eterne. Vizând permanenţele unor valori sacial-politice,
această
contradicţie validează, de pildă, contradicţia din istoria culturii
europene,
dintre filozofia greacă păgână şi creştinism. Filosofia greacă,
anistorică în
esenţă, preocupată să descopere raţiunea, necesitatea şi ordinea, s-a
ciocnit
de eveniment şi a încercat să-i anuleze valoarea istorică. Cu
creştinismul
eternitatea nu mai deţine monopolul asupra istoriei, pentru că sensul
istoric
însuşi s-a încarnat într-o istorie ca va deveni reală de-acum înainte
(istoria
mântuirii oamenilor prin apariţia Fiului lui Dumnezeu). De-abia în
secolul
Luminilor, filosofia istorie va încerca să reconcilieze contingentul
istoric în
zeificarea raţiunii. Ea nu va anula evenimentele într-o eternitate
atemporală ci,
ordonându-le pe axa unui progres linear, le va reabsorbi în unitatea
ipostaziată a unei istorii totalizatoare, pe care o va invoca pentru
justificarea faptelor umane.
Ceea ce uneşte timpul fizic de
timpul istoric este o anumită sensibilitate intuitivă a istoricului de
a se
transporta prin ipoteze într-un alt prezent; epoca pe care o evocă este
considerată de el prezentul referitor, centrul perspectivei temporale.
Există
un viitor al acestui prezent, compus din speranţa, ignoranţa şi teama
oamenilor
de atunci şi nu din ceea ce noi ştim că s-a întâmplat. Însă există şi
un trecut
al acestui prezent, compus din amintirile oamenilor de altădată şi nu,
din cea
ce ştim noi despre trecutul lor. Or, acest transfer într-un alt
prezent, care
aparţine subiectivităţii scriitorului, nu este altceva decât o
imaginaţie
vizionară, când un alt prezent va fi înfăţişat din nou, readus din
străfundurile istoriei, din alte vremuri. Este o qualite maîtresse,
posedarea
capacităţii de apropiere a trecutului istoric, redând în acelaşi timp
distanţa
istorică, mai mult, constituind în sufletul cititorului conştiinţa unei
distanţări, de profunzime în timp.
1
Ceea
ce politologul vrea să explice şi să facă înţeles în ultima instanţă
este
instituirea politicului. Trecutul de care ne-am îndepărtat este
trecutul uman.
La distanţa în timp se adaugă şi perspectiva specifică ştiinţelor
antroplogice.
Caracterul uman inepuizabil al trecutului impune sarcina cunoaşterii
lui
posibile şi prin modalităţi specifice gândirii politice. Trecutul,
anticipat
printr-un efort de simpatie, este mai mult decât un simplu transfer
imaginar
într-un alt prezent, este un transfer ipotetic într-o altă viaţă a
omului.
Această simpatie atrage imaginaţia istoricului printr-o afinitate
electivă faţă
de lumea evocată. Momentul în care statutul gnoseologic şi axiologic al
gândirii politice capătă un contur relevant, este atunci când, în ciuda
distanţării în timp, evocarea atât de specifică face să apară sistemul
de
valori al comunităţilor de altădată. Această evocare a valorilor, care
în cele
din urmă rămâne singura posibilitate de cunoaştere a oamenilor
accesibilă nouă,
în lipsa posibilităţii de a retrăi ceea ce au simţit şi gândit ei, nu
este
posibilă fără ca gânditorul să nu fie interesat vital de aceste valori
şi să
aibă faţă de ele o profundă afinitate. El a trebuit să admită în mod
ipotetic
idealurile lor, ceea ce a constituit o premisă a înţelegerii acestei
problematici. Această necesitate gnoseologică de transfer în timp
într-o altă
subiectivitate adoptată ca centru al perspectivei se datorează şi
situaţiei
speciale a gânditorului. Aparţinând aceleiaşi culturi, în care trecutul
este
acela al epocii contemporane lui, dar şi în care oamenii din trecut fac
parte
din aceiaşi umanitate, gândirea politică reprezintă una din formele
culturale
în care ei repetă aparteneneţa lor la aceeaşi cultură, umanitate şi
comunitate.
fiind un dialog al comunicării dintre conştiinţe, animată în aceeaşi
măsură de
o voinţă a înţelegerii şi a cunoaşterii, gândirea politică a adus,
aduce şi va
aduce o contribuţie remarcabilă la cunoaşterea fenomenului uman.
Dintre toate
senzaţiile timpului, paramnezia
este sentimentul unei mari intensităţi a memoriei afective, care
combină
convingerea de a fi fost martor sau autor al unui eveniment cu
certitudinea
contradictorie de a nu fi fost niciodată prezent la faţa locului.
Efectul
paramneziei cauzează o emoţie intensă, care pare să conste în
perceperea unei
schimbări bruşte în poziţia relativă a trecutului şi prezentului, da
şicum cele
două dimensiuni ale timpului, de obicei sepatate în reprezentările
noastre,
s-ar vedea dintr-o dată simultane fără a pierde, totuşi, nimic din
calitatea
lor proprie. Resurecţia imaginilor sensibile propriu-zise despre timp
este
invariabil asociată cu un fenomen mnemonic de un tip diferit, dar
complementar,
memoria emoţiilor ssau amintirea afectivă. Memoria simţurilor păstrează
aspectul lucrurilor, în detaliul lor, în structura lor aparentă.
La istoricul
politic, un lanţ de cinestezii şi
sinestezii îmbină până la organic sentimentul trecutului şi al
devenirii prin
intermediul unor mobiluri sublimate prin medierea, în special, a
intereselor.
Fiecare spaţiu, cu componentele sale calitative, sacrale, este şi el,
în mare
parte, produsul unui timp care a lucrat într-însul. Implicând ideea
ontologică
de sinteză, factorul temporal poate fi acum mutat în perspectivva
trecutului şi
sub formă de noi spaţii, ca urmare a interacţiunilor probabiliste în
cunoaşterea realităţii. Iar acel timp întipăreşte concomitent în noul
spaţiu
amintiri de demult care leagă trecutul cu prezentul unei determinări
spaţiale
date.
Examinarea
coordonatelor lumii istorice:
spaţiu, timp, şi memorie afectivă ne relevă trecerea de la prezentul
situaţie
la prezentul integrator al totalităţii numit cultură naţională. Timpul,
raportat la nevoile prezentului, devine istorie. Spaţiul de extinde şi
el ca
viziune tridimensională a mişcării grandioase a materiei surprinsă
într-o
dialectică cosmică. Nu este vorba de o extindere în sens newtonian, ci
einsteinian, de o amplificare în adâncire a semnificaţiilor unor
viziuni
mitice, care depăşesc graniţele evocării propriu-zise. La prima vedere,
ele
par, fără nici o legătură cu subiectul evocat; or, ceea ce le uneşte
este
tocmai încororarea lor afectivă la un model al lumii şi al vieţii, pe
baza unor
diverse moduri specifice de a percepe timpul şi schimbarea în destinele
lor.
Este surprinzător
că şi concepţia marxistă
consideră cunoaşterea trecutului şi viitorului dependente de “exacta
înţelegere
a prezentului”. Marx situează în interiorul gândirii istorice momentul
antiistoric; “de fapt, oamenii fac propria lor istorie, dar nu o fac
din
propria lor voinţă, deşi în condiţii deja imediat date şi transpuse.
Tradiţia
tuturor generaţiilor planează ca o obsesie asupra gîndirii celor vii. “
Deschizând o breşă în studiul formaţiunilor social-economice, Marx şi
Engels de
vor opune tendinţelor menite să menţină o separare absolută sau
antinomie între
natură şi istorie, şi deci între modalităţile respective ale
cunoaşterii lor.
Ambele aparţin mai curând aceleiaşi lumi, a cărei unitate cognitivă se
bazează
pe practică: “atâta timp cât există oameni, istoria naturii şi istoria
oamenilor se condiţionează reciproc” . Lui Feuerbach, Marx şi Engels îi
reproşează “că lumea sensibilă (...) nu este un lucru ddat imediat de
eternitate, mereu egal cu sine însuşi, ci produsul istoric (...) ,
rezultaatul
activităţii unei întregi serii de generaţii dintre care fiecare s-a
sprijinit
pe spatele precedentei”.
Explicaţia
valorică a acestei evoluţii nu mai
poate fi satisfăcută prin succesiunea unor entităţi de complexitate
descrescândă, într-o cronologie nudă. în procesul cunaşterii
diacronice,
momentul logic şi momentul temporal se succed şi se întrepătrund
simultan:
transformarea întregului este studiată la nivel sincronic şi coroborată
cu
celelalte tipuri de pe scara evolutivă.
Ruptura dintre
teorie şi istorie o constituie
punctul de plecare al interpretărilor structuraliste contemporane în
ştiinţele
umaniste. Transferul metodei structuraliste din lingvistică în
ştiinţele
sociale a readus în discuţie eficienţa metodologiilor de cercetare
analitico-structurală şi istorico-genetică din domeniul istorire cu
fertile
sugestii de muncă pentru capitolul de faţă. Pe de o parte, Louis
Althusser,
Claude Levy Strauss, Michel Foucault, adepţi ai metodei
analitico-structurale,
pe de alta, reprezentanţii şcolii de la Frankfurt, Max Horkheimer, Th.
W.
Adorno, H. Marcuse, A. Schmidt, partizanii metodei istorico-genetice,
au
confruntat exigenţele gnoseologice în cunoaşterea proceselor istorice,
studiate
retrospectiv, plecând de la niveluri dince în ce mai avansate.
Reelaborarea
rezultatelor până la zi, oferită de procesul gândirii, le face “mai
concrete”
în sens hegelian, mai bogate în conţinut.
După Althusser, unitatea
dialectică dintre structură şi procesul creativ se rezolvă în
realitatea
obiectivă în favoarea structurii. Fundanentând o interpretare
structuralistă a
lui Marx, Althusser afirmă că poate deduce din Capitalul “abolirea
oricărei origini şi a oricărui subiect” iar
într-un alt loc, într-un loc şi mai explicit, precizează: “De la Marx
încoace
ştim că subiectul uman, eul economic, politic şi filozofic nu este
“centrul
istoriei or, spre deosebire de filozofii iluminişti şi chiar de Hegel,
ştim că
istoria nu are un “centru”, ci o structură”(...). Însă prioritatea
metodologică
a sincroniei (structurii) asupra diacroniei (istoriei) înseamnă cu
necesitate
că problemele concrete suferă din principiu o reducere şi o depreciere.
Este
evident că în Capitalul Marx se
serveşte de o metodă simultan istorico-genetică şi
analitico-structurală. El
analizează structura societăţii capitaliste, dar demonstrează în
acelaşi timp
că este rezultatul unui proces istoric rezultat el însuşi destinat să
fie
depăşit la rândul lui de dezvoltarea istorică. Marx defineşte
materialismul
istoric “produs conştient al mişcării istorice”, ceea ce nu înseamnă că
cunoaşterea coincide cu descrierea obiectului său într-un proces
cronologic
linear. Combătând ontologia hegeliană atemporală, Marx evidenţiază
istoricitateea lumii materiale prin studiul multiplelor mediaţii
istorico-
naturale şi istorico-sociale din totalitatea datelor concrete.
|