1
SECŢIUNEA I
CONCEPTUL DE PARTICIPAŢIE
PENALĂ
§1.
Pluralitatea de făptuitori
Infracţiunea
poate fi săvârşită de o persoană sau de mai multe. Explicaţia
cooperării mai
multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni poate fi, printre
altele, aceea
că se creează posibilităţi pentru o executare mai sigură, cu mai multe
şanse de
reuşită, se asigură înlăturarea mai uşor a piedicilor, inclusiv a
victimei şi a
persoanelor care s-ar opune infractorilor.
Cooperarea mai multor persoane la comiterea unei infracţiuni se numeşte
pluralitate de făptuitori, care poate fi
de trei feluri: naturală, constituită şi ocazională (participaţia
penală).
Pluralitatea naturală există atunci când
prin specificul unei infracţiuni săvârşirea ei nu poate fi concepută
fără
concursul activităţilor a două sau mai multe persoane, pluralitatea
fiind absolut necesară, indispensabilă pentru
realizarea infracţiunii; de aici şi numele de infracţiuni
bilaterale.
Asemenea infracţiuni sunt, de exemplu, incestul – art. 203 C. pen. sau
bigamia
– art. 303 C. pen. Alte infracţiuni presupun cooperarea mai multor
persoane, de
exemplu subminarea puterii de stat – art. 162 C. pen. Se observă însă
că nu
este necesar ca toţi făptuitorii să acţioneze cu aceeaşi formă de
vinovăţie,
cum ar fi cazul căsătoriei putative.
Pluralitatea constituită sau organizată
constă
în simpla asociere a unor persoane în vederea săvârşirii de
infracţiuni. Ca şi
în cazul pluralităţii naturale, pluralitatea constituită este necesară, indispensabilă pentru o
anumită infracţiune, dar, spre deosebire de prima, unde pericolul
social al
faptei este determinat de ceea ce se
săvârşeşte concret, în cazul pluralităţii constituite pericolul
rezultă din
ceea ce îşi propun să săvârşească
persoanele care s-au asociat. De aceea pluralitatea constituită este
întotdeauna o înfracţiune de sine stătătoare care există indiferent
dacă s-a
comis ori nu delictele dorite şi urmărite, şi este întotdeauna
prevăzută în
partea specială a Codului penal, de exemplu: complotul – art. 167 şi
asocierea
pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 323. Fiecare persoană asociată
se
consideră că a săvârşit infracţiunea în persoana sa şi va răspunde
penal pentru
calitatea de autor,
fără a putea exista şi
calitatea de coautor la acest tip de pluralitate.
Pluralitatea ocazională (participaţia
penală) există atunci când fapta prevăzută de legea penală deşi
putea fi
săvârşită de o singură persoană, ea a fost realizată totuşi prin
cooperarea mai
multor persoane cu acte de aceeaşi natură sau de natură diferită.
Cooperarea
este determinată de nevoia de a înlesni executarea faptei, mai ales
atunci când
ea necesită operaţii multiple şi complexe.
Dacă în cazul celorlalte două forme de pluralitate fiecare dintre
făptuitor
este considerat că a realizat în propria-i persoană conţinutul faptei
săvârşite, în cazul pluralităţii ocazionale fiecare făptuitor
contribuie cu o
anumită parte din aceeaşi
infracţiune. Iată de ce dacă acţiunile făptuitorilor întrunesc şi
conţinutul
constitutiv al unei alte infracţiuni decât cele săvârşite în comun,
aceştia vor
răspunde pentru un concurs de infracţiuni iar nu pentru o singură
infracţiune –
cea comisă individual.
În
ceea ce
priveşte coexistenţa formelor de pluralitate, se consideră că
pluralitatea
naturală şi cea constituită, reprezentând infracţiuni de sine
stătătoare, nu
sunt incompatibile cu participaţia, aceasta din urmă se va reţine ori
de câte
ori fapta penală a fost comisă de un număr mai mare de persoane decât
cel
necesar, în raport cu natura ei.
În
sens contrar, s-a susţinut că pluralitatea ocazională este posibilă
numai la
săvârşirea infracţiunilor urmărite de cei care s-au constituit, pentru
pluralitatea constituită,
îar pentru pluralitatea naturală nu este posibilă participaţia.
§2. Noţiunea
de participaţie
1. Participaţia penală este
reglementată în mod expres în art. 23-31 ale Codului penal.
Participaţie
penală există atunci când mai multe persoane, între care s-a stabilit o
legătură subiectivă (coeziune psihică), cooperează cu acte materiale
sau
intelectuale la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, cooperare care nu
este cerută
de conţinutul legal al acesteia.
O
infracţiune susceptibilă de a fi comisă de o singură persoană, potrivit
naturii
sale, poate fi săvârşită uneori, în mod ocazional, prin cooperarea mai
multor
persoane cu acte materiale sau intelectuale. Fapta apare ca rezultat al
contribuţiei conjugate a tuturor acelor persoane, denumite participanţi.
Participaţia
penală, înainte de a fi o categorie juridică, este o realitate
obiectivă ce
presupune prezenţa unei pluralităţi de făptuitori. Pentru ca
pluralitatea de
făptuitori să aibă relevanţă juridică trebuie ca fapta săvârşită de
către
aceştia să fie susceptibilă de a produce consecinţe juridice, iar
pentru
aceasta să fie o faptă prevăzută de legea penală.
2. Art. 23 C. pen. se refreră în mod
expres la „participanţi”, înţelegând prin aceştia persoanele
care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală în calitate de autor, instigator sau complice. Deşi
titlurile
marginale ale art. 23-26 se referă la participanţi, în realitate aceste
texte
definesc activitatea participanţilor,
modalitatea prin care fiecare contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte,
concluzie ce rezultă şi din plasarea acestor articole într-un capitol
denumit
„Participaţia”, situat în titlul II care se ocupă de infracţiune. O
asemenea
aşezare se explică prin faptul că dreptul penal se interesează doar de
infracţiune, iar de infractor numai sub aspectul responsabilităţii,
studiul
persoanei infractorului fiind de domeniul criminologiei.
Enumerând
cele
trei categorii de participanţi, textul legii menţionează primul pe
autor, deşi,
din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului este
anterioară
celei autorului, întrucât instigatorul are iniţiativa faptei penale.
Explicaţia
este aceea că autorul condiţionează existenţa celorlalte forme de
participaţie.
Fără autor nu poate exista nici instigator, nici complice. Dar formele
de
vinovăţie ale participanţilor pot fi diferite, în sensul că autorul
poate fi
mai puţin vinovat, sau deloc, faţă de instigator sau complice
(participaţia
improprie).
Aşa se explică de ce, în
partea specială, legea penală a incriminat expres unele acte de
instigare sau
complicitate în cazul unor fapte care altfel nu ar constitui
infracţiuni, cum
ar fi cel al determinării sau înlesnirii sinuciderii (art. 179). Fără
activitatea autorului celelalte activităţi ale participanţilor nu au
relevanţă
juridică penală, nu sunt forme ale participaţiei penale, putând
constitui
infracţiuni de sine stătătoare, dacă prin ele însele realizează
conţinutul unei
infracţiuni distincte, sau fapte penale sui
generis, prevăzute expres de lege, cum ar fi în cazul instigării
neurmate
de executare.
3. Una
dintre problemele importante pe care le ridică participaţia penală
este dacă activitatea participanţilor trebuie raportată la fapta
prevăzută de
legea penală (art. 23 C. pen. român) sau ar trebui
1
definită
prin
raportare la infracţiune (modelul german, francez, italian).
În
doctrină nu există un punct de vedere unitar în acest sens.
Soluţia
adoptată de legiuitorul român, de a raporta activitatea participanţilor
la fapta prevăzută de legea penală iar nu
la infracţiune, are ca argument
necesitatea de a separa participanţii care nu cad sub incidenţa legii
penale
(neinfractorii) de cei care au săvârşit fapta cu vinovăţie
(infractorii),
precum şi de a separa participaţia propriu-zisă (proprie), când toţi
participanţii au aceeaşi formă de vinovăţie, de participaţia improprie,
în care
participanţii acţionează cu forme de vinovăţie diferite. Astfel se
poate
asigura o încadrare juridică corectă a contribuţiei fiecărui
participant, în
funcţie de aportul concret al fiecăruia la comiterea faptei, fără a se
aduce
atingere unităţii faptei săvârşite.
Pe
de altă
parte,
în concepţia dominantă asupra participaţiei penale, se subliniază
legătura
indisolubilă între contribuţia participanţilor şi infracţiunea pe care
aceştia
o au în reprezentare. Instigatorul şi complicele răspund penal numai
dacă
determină sau ajută pe autor să comită o infracţiune consumată sau o
tentativă
pedepsibilă, altfel fapta lor trebuie incriminată prin normă specială.
Dacă
participanţii ar fi definiţi ca persoane care determină sau ajută numai
la o
faptă prevăzută de legea penală, adică o faptă ce nu constituie
infracţiune, ei
nu ar putea ocupa o asemenea poziţie în cadrul participaţiei penale.
Apoi
trebuie subliniat că participaţia improprie (în care autorul
beneficiază de o
cauză care înlătură caracterul penal al faptei iar ceilalţi
participanţi nu au
acest beneficiu), argumentul soluţiei adoptate de legiuitorul român,
constituie
doar excepţia de la regulă. Or,
definirea participaţiei penale în raport de fapta prevăzută de legea
penală
înseamnă definirea conceptului de participaţie penală plecând nu de la
ceea ce
este caracteristic acestei instituţii – participarea la o infracţiune
–, adică
de la ceea ce are caracter de regulă, ci de la o situaţie de excepţie.
În
sfârşit, raportarea participaţiei la infracţiune ar permite
sancţionarea
participanţilor în calitate de autor
mediat (soluţia germană) sau imediat (soluţia franceză şi italiană),
ceea ce în
viziunea Codului penal român nu este posibil. Însă, conform legislaţiei
noastre, limitele de pedeapsă între care va fi evaluată răspunderea
penală a
autorului sau a participanţilor sunt aceleaşi.
Aşadar
între
cele două teorii nu există deosebiri esenţiale cu privire la
tratamentul
juridic aplicat participanţilor, poziţiile diferite fiind de ordin
teoretic şi
principial.
4. Codul penal actual enumeră în
categoria participanţilor şi autorul. Dar, potrivit definiţiei date
autorului
de către art. 24, acesta nu contribuie
la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ci o
săvârşeşte în mod
nemijlocit. Apare următoarea problemă: atunci când autorul se
foloseşte de
participanţi comite fapta nemijlocit şi în întregime, în calitate de
autor
conform art. 24 C. pen., ori numai o parte din aceasta, în calitate de
participant conform art. 23 C. pen.? Împrejurarea că autorul se
serveşte de
ajutorul complicelui ori se lasă determinat de instigator nu înseamnă
că el nu
mai comite fapta nemijlocit. Negându-se acest punct de vedere s-ar
anula
deosebirile calitative care există
între activitatea autorului în raport cu cei care doar contribuie la
fapta
comisă nemijlocit de către autor. În acest sens trebuie interpretat
raporul
parte-întreg, iar nu în sens cantitativ.
Deşi
legea
penală nu enumeră şi coautorul
printre participanţi, existenţa acestuia este unanim acceptată de
doctrină şi
practica judiciară. Se consideră că orice faptă, poate, eventual, să
fie
săvârşită, în mod nemijlocit, de către mai multe persoane. Toate aceste
persoane sunt autorii faptei, iar intre
ei au calitatea de coautori. Fiecare coautor fiind autor al faptei,
situaţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor (art. 24
C.
pen.), de aceea nu a mai fost necesară prevederea expresă a coautorului
în textul
legii.
5. În doctrină, uneori, a fost
contestată necesitatea de a reglementa în mod expres şi autonom
instituţia
participaţiei. Principalul argument este acela că oricine contribuie
obiectiv
şi cu vinovăţie la o infracţiune va fi respunsabil pentru ea.
Totuşi, reglementarea autonomă a participaţiei se justifică prin cele
două
funcţii ale acesteia: funcţia de a stabili în ce condiţii contribuţia
la
săvârşirea unei infracţiuni are relevanţă penală, şi funcţia de a
stabilii
dimensiunile represiunii penale.
§3. Natura
juridică a participaţiei
În
materia
participaţiei penale în literatura de specialitate s-au conturat două
opinii cu
privire la natura juridică a participaţiei: teza monistă sau a unităţii
de
infracţiune, a complicităţii – delict unic şi teza pluralistă sau a
autonomiei
participaţiei penale, a complicităţii – delict distinct.
3.1. Teza monistă sau a unităţii
infracţionale, a complicităţii – delict unic. Expresie a şcolii clasice,
concepţia monistă consideră că actele participanţilor nu au autonomie
proprie,
ele nu reprezintă infracţiuni distincte ci elemente ale aceleiaşi
infracţiuni.
Actele de participaţie, oricare ar fi numărul şi modalitatea lor,
formează o
unitate care constituie chiar fapta prevăzută de legea penală, unică,
ce s-a
săvârşit. Pluralitatea de infractori nu contrazice şi nu afectează
unitatea
faptei, fiind vorba de o unitate de rezultat şi o pluralitate de efort.
Cu
alte cuvinte participaţia nu este o formă de infracţiune ci o formă de
săvârşire a unei singure infracţiuni de mai multe persoane, având de a
face cu
o unitate de infracţiune şi o pluralitate de infractori, de aici şi
deosebirea
între participaţie şi pluralitatea de infracţiuni.
Participaţia
penală se caracterizează prin două trăsături esenţiale: o pluralitate
de
făptuitori şi o singură faptă, deci o unitate infracţională obiectivă.
Această unitate obiectivă, fiind o trăsătură
reală, se răsfrânge asupra tuturor făptuitorilor sub aspectul
calificării
faptei, al determinării timpului şi locului săvârşirii acesteia, al
urmărilor
sale. Unitatea obiectivă nu aduce atingere situaţiei
subiective a fiecărui participant în funcţie de contribuţia lor la
comiterea faptei. Contribuţia fiecărui participant are caracterul de antecedent cauzal al faptei săvârşite,
aceste contribuţii regăsindu-se toate, într-o măsură mai mică sau mai
mare, în
conţinutul raportului de cauzalitate al faptei comise. Din această
caracterizare se naşte consecinţa că principial, adică privită în mod
abstract,
fapta săvârşită este rezultatul activităţilor conjugate ale tuturor
făptuitorilor şi deci, tratamentul juridic trebuie să fie, pe planul
individualizării legale, similar, diferenţierile urmând să fie făcute
în concret,
cu ocazia individualizării judiciare. Ca un corolar al acestui
tratament
juridic similar rezultă că toate cauzele
obiective (reale) care au ca efect înlăturarea sau excluderea
răspunderii
penale vor opera deopotrivă şi simultan pentru toţi făptuitorii (de
exemplu,
lipsa pericolului social, lipsa unui element constitutiv al
infracţiunii,
abrogarea incriminării, prescripţia acţiunii penale, amnistia etc.).
Dimpotrivă cauzele subiective (personale)
vor opera numai asupra făptuitorilor care au fost afectaţi de ele, şi
asta
pentru că asemenea cauze nu privesc fapta ci individul (de exemplu,
eroarea de
fapt, beţia, minoritatea făptuitorului etc.).
Cu
toate acestea fapta săvârşită poate fi calificată în mod diferit faţă
de participanţi, în baza unor texte legale
diferite ale Codului penal. Astfel, în caz de furt autorul poate
fi tras
la răspundere penală pentru forma calificată a acestei infracţiuni, în
timp ce
complicele poate să răspundă numai pentru forma simplă a infracţiunii
de furt. Această
deosebire sub aspectul încadrării juridice a faptei nu influenţează
|