Notiunea de drepturi fundamentale

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Tot în Anglia au fost elaborate alte două acte importante: Habeas corpus (1679) ÅŸi Bill-ul drepturilor (1689). În conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul trebuia sa emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî ca urmare fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauÅ£iune...

                                                                  Capitolul I

NOŢIUNEA DE DREPTURI FUNDAMENTALE

SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

1. Noţiunea de drepturi fundamentale

           Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o realitate ci şi o finalitate a întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane.

           Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional în plan intern şi este în acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept internaţional public.

           Conceptele de „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului” solicită o analiză atentă în interferenţa, dar şi în individualizarea lor, deoarece, ele se condiţionează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internaţional, serveşte ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenţei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Conceptul drepturilor omului are o semnificaţie mult mai largă decât acela al drepturilor cetăţeneşti, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor fiinţelor umane, în timp ce drepturile cetăţeneşti sunt, potrivit însăşi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni şi anume cetăţenii unui anumit stat.[1]

           O primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale cetăţeneşti.

           Pentru definirea lor trebuie sa luăm în consideraţie că:[2]

                a) sunt drepturi subiective;

b)      sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;

c)      datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii).

           a) Drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită  conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime.

           b) Constatând că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetăţeneşti; aceasta deoarece deşi nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice şi nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetăţenilor îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanţei economice, sociale şi politice pe care o au.

           c) Deoarece au această poziţie importantă în  cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse în textul Constituţiei, care le investeşte cu garanţii juridice speciale. Deoarece normele constituţionale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituţionale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute şi garantate de Constituţie, se ridică prin forţă lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, spre deosebire de alte drepturi, îşi găsesc ocrotire şi în o serie de documente internaţionale, cum ar fi Declaraţia universală a drepturilor omului şi cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.

           Ţinând cont de cele precizate mai sus, prin noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se desemnează acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru existenta fizică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăşi Constituţia.[3]

           Conform unei alte definiţii, foarte asemănătoare[4],drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viata, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.

           Considerăm că o interesantă şi completă definiţie este şi cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric, ale unei anumite societăţi.[5]

           Colocviul de la Aix din 1981 a considerat că, prin noţiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se înţeleagă „ ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (de drept privat şi de drept public) în virtutea Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale, şi protejate atât contra puterii executive, cât şi contra puterii legislative de către judecătorul constituţional (sau de către judecătorul internaţional)”.

           Din punct de vedere al terminologiei se poate observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Spre exemplu Constituţia foloseşte termenul drept, atunci când consacră dreptul la viată şi la integritate fizică şi psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informaţii (art.31), dreptul la învăţătură (art.32), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.33), etc. În acelaşi timp Constituţia foloseşte şi termenul libertate atunci  când consacră libertatea individuală (art.23), libertatea de conştiinţă (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), etc. Această terminologie constituţională deşi astfel nuanţată, desemnează doar o singura categorie juridică şi anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept.

[1] Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.26,27

[2] Ioan Muraru, Drept constituţional şi institutii politice, Editura Actami, Bucuresti,     1998.,p165

[3] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi institutii politice, Editura Lumina Lex, 1998, Volumul 1, p.151

[4] I. Muraru, op.cit.,p.166

[5] Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, I.R.D.O. Bucureşti, 1992, p.18

condiţiei lor: dreptul la azil politic, în situaţia în care, ca urmare a persecuţiilor la care sunt supuşi în ţările lor de origine pentru activităţile lor politice democratice, se refugiază pe teritoriul statului nostru. Acest drept constă în faptul ca cetăţenii străini sau apatrizii sunt asimilaţi cu cetăţenii români din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extrădaţi.

           Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.

2. Scurt istoric privind evoluţia drepturilor fundamentale

           Primele documente constituţionale au apărut în Anglia, Magna Charta Libertatum – dată de regele Ioan fără de Ţară, în 1215, în urma răscoalei baronilor – având întâietate în raport cu alte acte elaborate în acest domeniu. Punctul 39 al acestui document prevedea, spre exemplu, că “Nici un om liber nu va fi arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării.”

           Alt document important apărut în Anglia a fost Petiţia drepturilor din 1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea de garanţii împotriva perceperii impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a confiscării de  bunuri şi a arestărilor fără respectarea  procedurii de judecată normală.

           Tot în Anglia au fost elaborate alte două acte importante: Habeas corpus (1679) şi Bill-ul drepturilor (1689). În conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul trebuia sa emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî ca urmare fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauţiune. Prin Bill-ul drepturilor a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru Coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă de timp şi în alte condiţii de cele stabilite de Parlament.

           Declaraţia drepturilor din statul Virginia, din 1776, a consacrat principiul că “toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi înnăscute.”

           Declaraţia de independenţă a S.U.A., din 14 iulie 1776 prevede şi ea ca “oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viata, libertatea  şi căutarea fericirii. Acest act consacră ideea că toate guvernările au fost stabilite de către oameni tocmai în scopul garantării acestor drepturi. “Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”.

           În timp ce declaraţiile americane vorbesc în titlul şi în textul lor exclusiv de drepturile omului, Declaraţia franceza din 1789 face un pas înainte şi se intitulează Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. În chiar primul său articol Declaraţia stipulează că “oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundate decât pe egalitatea comună,” precizându-se că finalitatea asociaţilor politice o constituie apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. Conform mentalităţii revoluţionarilor francezi de atunci, egalitatea era un drept înnăscut, menit să se menţină după constituirea societăţii civile. Însă viaţa în cadrul statal atrage după sine unele situaţii specifice, cum ar fi instituirea unor funcţii sau a unor demnităţi care nu sunt accesibile oricărui individ, ci doar celor  care au calitatea de cetăţeni.

          În ţara noastră instituţia drepturilor fundamentale a fost consfinţită pentru întâia oară într-o concepţie modernă în Constituţia din 1866. Aceasta a cuprins drepturile şi libertăţile cetăţenilor într-o abordare politico-juridică caracteristică gândirii politice şi filozofice a Europei Occidentale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Titlul II al Constituţiei a fost intitulat în mod sugestiv “Despre drepturile românilor” şi a avut o importanţă socială şi politică fundamentală, deoarece stipula – este adevărat, într-o manieră declarativă, formală – drepturile de esenţă democratică din acea vreme. Constituţia a consacrat, printre altele, libertatea de conştiinţă, a învăţământului, libertatea presei şi a întrunirilor. Toţi românii erau declaraţi “egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Ea mai prevedea totodată faptul că libertatea individuală este garantată, nimeni neputând fi arestat decât în baza unui mandat judecătoresc motivat, iar motivele trebuiau comunicate în momentul arestării sau la cel mult 24 de ore după arestare. O mare importanţă se acorda proprietăţii private, exproprierile nefiind admise decât pentru  cauze de utilitate publică şi numai “după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.”

           Odată cu noile realităţi şi cu întregirea ţării după Marea Unire din 1918, în ţara noastră a fost adoptată Constituţia din 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept.[1] Referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, aceasta a preluat prevederile Constituţiei din 1866 dar a adus unora dintre ele îmbunătăţiri substanţiale. Constituţia a introdus principii noi faţă de vechea Lege fundamentală, cum ar fi: consacrarea statului naţional unitar (art.1); înscrierea votului universal (art.64); instituirea senatorilor de drept (art.61); introducerea conceptului de proprietate ca funcţie socială (art.17); angajamentul statului pentru protecţia socială (art.21); principiul legalităţii şi domnia legii ca fundament al statului. Totodată, în art.8 se prevedea că “toţi românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Conform art.21 al Constituţiei “toţi factorii de producţie se bucură de o egală protecţie.”

           Constituţia din 1923 a fost înlocuită la 20 februarie 1938, atunci când a fost proclamată o noua Constituţie elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea. Referitor la drepturile fundamentale ale cetăţenilor, aceasta păstrează spiritul reglementărilor Legii fundamentale anterioare. Constituţia din 1938 a instituit însă şi unele modificări ale unor principii constituţionale, cum ar fi: accentuarea limitării factorului individual în favoarea extinderii puterii Statului şi concentrarea puterii politice în mâinile Regelui.

           Constituţiile socialiste din 1948, 1952 şi 1965 au legalizat grave abateri de la principiile democratice, sistemul constituţional socialist român având următoarele trăsături[2]:

a)      renunţarea la principiul separaţiei celor trei puteri şi înlocuirea acestuia cu principiul unicităţii şi deplinătăţii puterii;

b)      înlocuirea pluralismului politic cu monopolul unui singur partid;

c)      subordonarea întregului aparat de stat partidului unic;

d)     concentrarea puterii de decizie statală – legislativă şi executivă – în mâinile unei elite restrânse şi influenţarea de către aceasta a puterii judecătoreşti;

e)      restrângerea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi subordonarea individului de către stat;

f)       absolutizarea luptei de clasă şi extinderea acesteia la toţi oponenţii clasei muncitoare, de fapt ai partidului unic;

g)      prezentarea intereselor de grup ca interese sociale ale întregii societăţi şi dirijarea eforturilor tuturor forţelor sociale spre realizarea acestora, dar în beneficiul grupului politic minoritar;

h)      instituţionalizarea intervenţiei şi controlului statului asupra întregii  vieţi economice şi social-politice;

i)        crearea unui nou tip de “democraţie” considerat în mod demagogic superior democraţiei parlamentare occidentale şi atragerea formală a cetăţenilor la actul de conducere politică la nivel central şi local.

[1] Victor Duculescu, Protectia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1998, p.34

[2] Cristian Ionescu, Drept constituţional şi institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, Volumul 2, p.80