Competenta materiala a instantelor judecatoresti

Categoria: Referat Drept

Descriere:

CompetenÅ£a materială, denumire tradiÅ£ională în literatura noastră de specialitate3 este desemnată de alÅ£i autori ca ÅŸi competenţă de atribuÅ£iune4. În cadrul competenÅ£ei materiale se distinge competenÅ£a materială funcÅ£ională, care se stabileÅŸte după felul atribuÅ£iilor jurisdicÅ£ionale...

Sistemul de judecată pe acest teritoriu Carpato  Danubiano Pontic are un istoric şi o evoluţie demnă de apreciere, preocuparea legiuitorului român, de-a lungul istoriei sale fiind aceea de a oferi cadrul procesual de desfăşurare al soluţionării conflictelor dintre cei ce apelează la organele de justiţie spre rezolvarea neînţelegerilor ivite în viaţa de zi cu zi în raporturile lor economice ori sociale, între subiectele de drept.

  Spectaculoasa resurecţie a statului de drept, marcând trecerea de la «dreptul statului» la «statul dreptului» , subordonarea deci a statului faţă de drept redimensionează una din funcţiile statului, şi anume cea de aplicarea dreptului. Printr-un original circuit se ajunge ca statul, autorul dreptului, să se subordoneze acestuia, inclusiv prin desfăşurarea unor activităţi specifice de realizare a dreptului, precum:  emiterea unor reguli de drept pentru aplicarea altor reguli, ierarhic superioare; exercitarea unor prerogative sau atribuţii; rezolvarea conflictelor care apar în procesul particularizării regulilor emise sau prerogativelor exercitate.

Indiferent însă de natura activităţilor desfăşurate pentru realizarea dreptului, în sens mai larg vorbind, pentru înfăptuirea uneia dintre funcţiile statului, autorităţile acestuia trebuie să acţioneze pe baza şi în limitele competenţei prestabilite prin regulile de drept.

  Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole la regulile de competenţă. Această reglementare este firească dacă se ţine seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant este aceea de a determina instanţa competentă.

Totuşi, codurile moderne[1], deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a început odată cu adoptarea Codului civil german de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Codul nostru de procedură civilă urmeză aceeaşi tendinţă a codurilor moderne.

Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a

rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil prin competenţă se înţelege capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.[2]

                        Trebuie precizat că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de către alte autorităţi statale sau de către alte organe, jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională, decât instanţele judecătoreşti.  Deci, vorbind de competenţă ne raportăm la instanţa judecătorească sau la alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, şi nu la judecători, care sunt încadraţi la aceea instanţă.

                        Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are aptitudinea de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti.

                        O primă clasificare a normelor de competenţă este aceea în norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţionale, după cum ne raportă la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem.

                        Competenţa generală reprezintă acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau

nestatale. După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti, este necesar apoi să se stabilească care anume dintre diferitele instanţe judecătoreşti are căderea de a soluţiona cauza respectivă.

[1] A se vedea în acest sens art. 1-29 C.proc.civ. francez din anul 1975, art. 1-21 C.proc.civ.din Quebec din anul 1977, art. 1-6 C.proc.civ. columbian din anul 1989

[2]  Ioan Leş – Comentariile Codului de procedură civilă, vol.I, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, pag.3

Competenţa materială, denumire tradiţională în literatura noastră de specialitate3 este desemnată de alţi autori ca şi competenţă de atribuţiune4. În cadrul competenţei materiale se distinge competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecăţii.

                        Vorbind de competenţa teritorială, distingem între competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă, după cum cererea se introduce la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, reclamantul având posibilitatea alegerii între mai multe instanţe deopotrivă competente sau cererea trebuie introdusă numai la o anumită instanţă.

                        O ultimă clasificare este aceea în competenţă absolută

.

şi competenţă relativă, după cum normele care le reglementează au caracter imperativ sau dispozitiv. Au caracter imperativ normele de competenţă generală, normele de competenţă materială şi cele de competenţă teritorială exclusivă, iar caracter dispozitiv normele de competenţă teritorială de drept comun şi alternativă.

2. Principiile stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti

                   Constituţia României în art. 125 alin. 1 prevede că  «justiţia se realizeazã prin  Curtea Supremă de Justiţie si prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege». Acest articol se coroborează cu prevederile art. 139 alin.1 si 144 din acelaşi act normativ, deoarece primul articol amintit ar duce la concluzia că, numai instanţele judecătoreşti vor rezolva în exclusivitate pricinile civile şi că nu ar exista alte organe care să desfăşoare o activitate jurisdicţională. 

                   Astfel, în Constituţie se arată că «în condiţiile legii, Curtea de Conturi exercită si atribuţii jurisdicţionale», iar Curtea Constituţională are printre atribuţii şi pe aceea de a hotărâ asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea  legilor şi a ordonanţelor.

                        Ca atare, pe lângă instanţele judecătoreşti, legea a dat posibilitatea înfiinţării şi a unor organe cu atribuţii jurisdicţionale, datorită necesităţii de a degreva instanţele judecătoreşti de unele cauze simple, precum şi existenţei unor litigii specializate, cu un pronunţat caracter tehnic.

                        Fie explicit şi distinct, fie pe calea interpretării sistematice a regulilor de procedură civilă, rezultă câteva principii în materie de competenţă:  competenţa instanţelor este aceeaşi pentru toţi ; competenţa este determinată prin lege ; instanţa nu poate delega justiţia ; instanţa acţionează numai în circumscripţia sa teritorială ; competenţa instanţei este subiectivată prin acţiunea civilă; instanţele judecătoreşti sunt înzestrate cu plenitudinea competenţei;  judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei ; accesoriul urmează soarta principalului ; competenţa revine, de regulă instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului ; conflictele de competenţă se rezolvă în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti.

                        Competenţa instanţelor judecătoreşti este aceeaşi pentru toţi, ca şi principiu al reglementării competenţei generale, exprimă într-o formă specifică « egalitatea între cetăţeni»,  «egalitatea în drepturi» , precum şi una din dimensiunile  «accesului liber la justiţie».

                         Principiul aici în discuţie are două semificaţii, pe de o parte, că o instanţă judecă, potrivit legii fără nici o discriminare sau privilegii, pe toţi cei care au dobândit în faţa ei calitatea de parte în procesul civil,  iar pe de altă parte că, nimeni nu poate fi sustras competenţei instanţei pe care legea i-a  conferit-o.

 3 Ioan Leş – Dicţionar  de drept civil 

 4 Ion Deleanu – Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura « Servo-Sat », Arad, 2000, pag. 364