1
Scurt istoric al apariţiei
prezumţiei
nevinovăţiei
Primele
elemente embrionare ale prezumţiei nevinovăţiei apar încă în sec. XVII
într-o
serie de documente cum ar fi: petiţia drepturilor din 1628 şi Habeas
Corpus Act
din 1679, conform cărora tribunalelor le-a fost încredinţat controlul
asupra
reţinerilor şi arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus
Act la
cererea arestantului sau oricărei alte persoane tribunalul era obligat
să emită
un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî fie trimiterea lui în
închisoare, fie punerea lui în libertate, cu sau fără cauţiune.
Petiţia
drepturilor avea ca obiect garanţia împotriva arestărilor şi
confiscărilor de
bunuri fără respectarea procedurii de
judecată normală. Aceste acte fiind formulate în termeni generali, de
prevederile lor au beneficiat în mare parte cei avuţi. Pe de altă parte
garanţiile date nu se extindeau la crimele împotriva statului.
Elemente
ale
prezumţiei nevinovăţiei se mai întâlnesc şi în cadrul declaraţiei
drepturilor
omului şi cetăţeanului adoptate de către adunarea constituantă a
Franţei la 26
august 1789.
În
Statele
Unite primele elemente ale prezumţiei nevinovăţiei cuprind documentele:
Declaraţia de independenţă de la 4 iulie 1776, Constituţia Statelor
Unite din
17 septembrie 1787, Corpul libertăţilor (Body of liberties), Declaraţia
drepturilor adoptată adoptată de Adunarea din statul Virginia, la 12
iunie
1776.
În
teritoriile
româneşti elementele prezumţiei nevinovăţiei
a conţinut Constituţia cărvunarilor din 1822. Această
Constituţie pentru
prima dată proclamă dreptul la proprietate privată. De asemenea,
proclamă
egalitatea oamenilor în faţa legii indiferent de rang, de starea
socială etc.,
protecţia arestatului prin reprimarea oricărei asprimi care nu ar fi
necesară
asigurării de persoana prevenitului, dreptul persoanelor de a se adresa
fără
anumite îngrădiri în judecată.
Principiul
prezumţiei nevinovăţiei este prezent în
conţinutul Constituţiei României din 1923. În perioada anilor 1924 – 1938 în teritoriul numit RSSM a fost
total neglijat şi negat principiul prezumţiei nevinovăţiei ca şi
celelalte
drepturi fundamentale ale cetăţenilor. În acest sens
la 10 mai 1925 Congresul Sovetelor din
întreaga Ucraina a întărit Constituţia RSSM. Constituţia cuprindea 48
puncte
expuse în 7 capitole. Constituţia din 1925 nu se referea la drepturi şi
libertăţi ceea ce nu este compatibil cu denumirea de Constituţie
modernă.
În
perioada
războiului II mondial a existat formal
un sistem de drepturi şi libertăţi, aceasta doar la nivel
declarativ.
Constituţiile din 1941 şi 1978 ale RSSM deşi pretindeau că asigură
puterea
poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice.
Dreptul
la
libertate şi la integritatea persoanei, prezumţiei nevinovăţiei
respectul
vieţii intime, libertatea domiciliului erau grav încălcate.
Prezumţia
nevinovăţiei era temeiul desfăşurării oricărui proces penal în statele
civilizate. Însă în RSSM era
anihilat
de un sistem procesual care nega dreptul la apărare în faza urmăririi
şi punea
pe judecători în faţa unor dosare cât se poate de minuţios pregătite.
Evoluţia principiului prezumţiei
nevinovăţiei în Republica Moldova.
1
Pentru
prima
dată principiul prezumţiei nevinovăţiei a fost consacrat în Constituţia
Republicii Moldova adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 29 iulie 1994. Această Constituţie a
preluat
normele internaţionale cu privire la drepturile omului din declaraţia
universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948.
Conform
Constituţiei este creat un sistem de organe de stat abilitate cu
promovarea şi
apărarea drepturilor omului, este creat un sistem judiciar care este ca
o
garanţie a promovării principiul prezumţiei nevinovăţiei.
Pentru
a
demonstra caracterul de principiu fundamental al procesului penal se
impune o
scurtă incursiune istorică cu prezentarea principalelor documente care
au
consacrat prezumţia de nevinovăţie. Astfel concluzionând putem afirma
că pentru
prima dată prezumţia nevinovăţiei ca principiu fundamental al
procesului penal
şi ca drept fundamental a fost consacrat în Declaraţia Franceză a
Drepturilor
omului şi cetăţeanului, precum şi în Constituţia Statelor Unite. Acesta
a
constituit o reacţie faţă de procesul penal inchizitorial în care în
mod
practic cel implicat într-o cauză penală era presupus totdeauna
vinovat,
revenindu – i obligaţia dovedirii propriei nevinovăţii. Simţindu-se
nevoia de
consacrare a acestei prezumţii în documente cu caracter internaţional,
ea a
fost înscrisă în articolul 11 din Declaraţia Universală a drepturilor
omului,
adoptată de Adunarea generală a ONU la 10 decembrie 1948, făcându-se în
acelaşi
timp recomandări ca legislaţiile statelor membre ale ONU
să înscrie norme privind prezumţia
nevinovăţiei. În prezent legislaţiile tuturor statelor cuprind
dispoziţii din
care se desprinde direct sau indirect această regulă spre deosebire de
alte
principii ale justiţiei. După cum s-a menţionat înscrierea acestei
prezumţii în
legislaţiile marii majorităţi a statelor lumii constituie o victorie
importantă
împotriva concepţiilor potrivit cărora ar exista criminali înnăscuţi,
care au o
predispoziţie patologică faţă de săvârşirea infracţiunilor şi pentru
care nu ar
putea opera prezumţia de nevinovăţie.
Astfel în declaraţia universală a drepturilor omului
găsim consacrat principiul potrivit căruia: orice om trebuie considerat
nevinovat până la proba culpabilităţii sale, dacă se consideră
indispensabil să
fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura
de
persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege. Acest
text este
considerat ca fiind prima definiţie legală
a prezumţiei nevinovăţiei. În prezent prezumţia de nevinovăţie a fost
consacrată în diferite acte cu caracter internaţional
şi naţional.
Există
şi în
prezent legislaţii în care învinuitul
trebuie să-şi probeze nevinovăţia, exemplu Grecia.
|